În curând…


10537040_10202404856065869_7137026144829572974_n

 


37. Războaiele zeilor și oamenilor


Piară-ntre zei și-ntre oameni dihonia și învrăjbirea” – Akhilleus (Iliada)

 Wraith_attack

Iliada poetului și rapsodului grec Homer, scrisă prin secolul al VIII-lea î.e.n., descrie un mare război dintre troieni și greci, considerat mitic de către istorici. Evenimentele care au provocat războiul sunt descrise în lucrarea Cipriile, atribuită lui Stasinos din Cipru, prima carte a Ciclului epic troian. Totul a început de la mărul de aur aruncat de zeița Eris, pe care prințul troian Paris a trebuit să îl ofere celei mai frumoase zeițe. Alegând-o pe Aphrodite, Helena-Paris-helena-of-troy-31643009-1280-1024Paris a primit-o în dar pe Helene, regina Spartei, pe care a dus-o în Troia. Soțul Helenei, regele spartan Menelaus, și fratele său, regele micenian Agamemnon, au adunat întreaga lume greacă și au pornit un crunt război împotriva cetății troiene, care a durat nu mai puțin de zece ani. În Cântul 8 din Iliada, numărul troienilor și al aliaților lor era de 50.000, în timp ce unii comentatori consideră că numărul grecilor era de 120.000 sau 140.000. Printre eroii troienilor se numărau Hektor (fiul cel mare al regelui Priam), Paris (fratele lui Hector), semizeul Aineias (fiul zeiței Aphrodite și al prințului Anchises) și Sarpedon (regele Lyciei, fiul lui Zeus și al muritoarei Laodamia), în timp ce campionii aheilor erau Agamemnon (regele micenienilor), Menelaus (regele spartanilor), semizeul Akhilleus (fiul regelui Peleus și al zeiței Thetis), Odysseus (regele insulei Ithaca), Aias Telamonianul (nepotul lui Zeus și vărul lui Akhilleus), Aias Locrianul (conducătorul tribului locrienilor), Diomedes Tydides (unul dintre cei mai puternici luptători, întrecut doar de Akhilleus). Homer susține că până și zeii Olimpului s-au împărțit în două tabere, implicându-se în desfășurarea războiului. Acțiunile lor nu doar au influențat majoritatea evenimentelor pe parcursul celor zece ani, ci au decis chiar soarta îndelungatului conflict.

Deoarece aheii i-au răpit fiica, preotul Hrises l-a rugat pe Apollo să-i pedepsească. Zeul și-a luat arcul și „întâi nemerit-a în muli și-n ogarii cei sprinteni, / Dar mai ținti dup-aceea și-n oaste săgeți otrăvite, / Morții ardeau sumedenii pe ruguri. Și-n vreme de 9 / Zile, prin lagăr zburară săgețile dumnezeirii”. Despre fapta lui Apollo, semizeul Akhilleus îi povestea mamei sale, zeița Thetis: „Vajnic începe să tragă în ahei; de picau din oștire / Morți cu duiumul și-n tabăra mare zburau ucigașe / De pretutindeni săgeți”.

În Cântul 2, pentru ca aheii să-l prețuiască pe Akhilleus, Zeus i-a trimis lui Agamemnon un vis înșelător, prin care îl momea să atace Troia. În vis, Zeus luase forma sfetnicului Nestor. Nici Hera, soția lui Zeus, nu a stat degeaba. Pentru că Agamemnon le-a cerut aheilor să plece acasă, Hera a trimis-o pe Athena să-i oprească. Zeița i-a încredințat această misiune lui Odysseus care, susținut de Nestor, i-a convins pe greci să atace Troia. Athena chiar s-a amestecat printre ahei, încurajându-i: „Cu ochi lucii Athena-ntre dânșii / Scutu-și purta (…) Grabnică, scutul clătinând, ca fulgerul trece prin oaste / Și o silește la mers și-n inima fieștecărui / Pune tărie de fier, ca neobosit să tot lupte”. Luând înfățișarea lui Polite, zeița Iris, trimisă de Zeus, i-a anunțat pe troieni că aheii vin să-i atace.

În Cântul 3, în timpul duelului dintre Menelaus și Paris, regele spartan l-a prins pe prințul troian de coada coifului, sugrumându-l. La adăpostul invizibilității, zeița Aphrodite a rupt cureaua coifului, permițându-i astfel lui Paris să se elibereze. Când Menelaus a încercat să-și lovească inamicul cu lancea, zeița l-a smuls pe Paris și l-a dus „prin negură acasă, / Într-o cămară în iatac”. La rândul său, Paris susținea despre Menelaus că a primit ajutor divin: „Azi dacă el a învins, e doar cu ajutorul Athenei”.

În cântul 4, în sala de aur de pe muntele Olimp, Zeus a cerut sfatul zeilor cu privire la războiul troian. Hera, care dorea răzbunare pentru că nu a primit AthenaPoseidonmărul de aur al zeiței Eris, a propus continuarea conflictului. Drept urmare, Zeus a trimis-o pe Athena să-i ademenească pe troieni să-și încalce învoiala făcută. Zeița a coborât de pe muntele Olimp „ca și o stea luminoasă” care „se lasă-n văzduh și împrăștie o ploaie de raze”, o descriere cât se poate de asemănătoare a OZN-urilor din ziua de astăzi. Ajunsă în Troia, Athena a luat înfățișarea lui Laodocos Antenorianul și l-a convins pe Pandaros să-l săgeteze pe Menelaus. Apoi a deviat săgeata, care doar l-a rănit pe regele spartan. Aflând de atentatul împotriva fratelui său, Agamemnon a ordonat reînceperea luptei, spre mulțumirea Herei și a celorlalți zei olimpieni ce-și doreau războiul, care nu au stat deoparte, ci au participat la luptă. „Ares pe unii-i asmute și Pallas Athena pe alții, / Teama și Groaza și Vrajba cea aprigă peste măsură, / Bună tovarăș-a cruntului Ares și soră de un sânge (…) Gloata străbate, se furiș-acuma-ntre cete și-aprinde / Turba de-o parte și alta, sporindu-le jalea și plânsul”. Văzându-l pe Hektor că intră în luptă, „furia-l prinse pe Apollo / Cum îl văzu din Pergam, și zori pe troieni cu glas tare”. Zeița înțelepciunii, fecioara Athena, era cea mai înverșunată: „Fiica lui Zeus, Athena slăvită, umbla în desime / Și-nflăcăra pe ahei oriunde slăbeau”. Mai târziu, „Pallas Athena din nou înteți pe Tydides Diomedes; / Înimă-i dete și-mbold ca în tabără el să se înalțe / Mult mai presus de ahei și să capete-naltă mărire, / Pară nestinsă pe coif și pe scut îi aprinse zeița; (…) Pallas apoi îl împinse pe unde-a fost toiu-ncleștării”.

În Cântul 5, Athena i-a propus lui Ares să se retragă amândoi din luptă, lăsându-i singuri pe troieni și pe ahei. Însă ea nu a respecat înțelegerea. I-a făcut lui Diomedes mădularele, genunchii și brațul mai ușoare, i-a pus în piept vitejia tatălui lui și i-a luat negura de pe ochi, dându-i astfel darul de a vedea zeii. Când Diomedes și-a aruncat lancea, „Athena o-ndreptă spre nasul, / Ochiul lui Pandaros”. În lupta cu Aineias, Diomedes l-a rănit pe fiul 131169116907_1Aphroditei. Văzând că fiul ei e pe cale de a fi ucis, Aphrodite „îl cuprinse cu brațele albe și-n față-i întinse / Faldul veșmântului ei strălucit ca să-l apere astfel / De lovituri; se temea nu cumva să-l împungă cu lancea / Și să-l omoare danaii. De aceea și-l scoase din luptă”. La porunca Athenei, Diomedes a rănit-o pe zeița iubirii și a frumuseții, iar ea și-a scăpat fiul din brațe, aruncându-l departe. „Dar îl apucă pe el în brațe din norul cel negru / Phoibos Apollo ca nu cumva-n piept să îl înțepe cu lancea / Și să-l omoare danaii”. Rănită, Aphrodite a fugit pe muntele Olimp cu carul lui Ares, ajutată de Iris, unde Diona, mama sa, i-a vindecat mâna. Prinzând curaj, Diomedes l-a atacat și pe Apollo, chiar de trei ori, renunțând doar după ce zeul l-a amenințat. Apollo l-a dus pe Aineias în cetatea Pergam, unde zeițele Leto și Artemis l-au vindecat. Apoi, zeul a plăsmuit o „umbră” aidoma lui Aineias, pe care a trimis-o în luptă în locul semizeului. În plus, l-a rugat pe Ares să-l ucidă pe Diomedes. Zeul războiului a luat înfățișarea lui Acamas, „Domnul tracilor”, și i-a zorit pe troieni. Profitând de lipsa Athenei de pe câmpul de luptă, Apollo i-a pus lui Aineias în inimă curaj și tărie și l-a trimis printre camarazii săi. Ares i-a pregătit o capcană lui Menelaus, împingându-l în luptă împotriva lui Aineias, pentru a-l vedea mort. Însă Antiloh i s-a alăturat lui Menelaus, fiul Aphroditei fiind nevoit astfel să se retragă.

În urma lui Hektor veneau cete puternice „călăuzite de Ares, mânate de crunta Enio; / Ea e-nsoțită de Valma războinica-nfiorătoare. / Ares, cu mâna-nvârtind o lungă năprasnică lance, / Ba înaintea lui Hektor se poartă, ba-n urma lui Hektor”. Văzând că prințul troian este ajutat de Ares, Diomedes și-a anunțat camarazii. Până și Zeus a intervenit în luptă, ferindu-l de moarte pe fiul său, Sarpedon, după ce acesta a fost rănit cu sulița în coapsă de Tlepolem, fiul semizeului Herakles. Profitând de ocazie, Odysseus a încercat să-l ucidă pe fiul lui Zeus, însă Athena i-a îndreptat furia către licieni. screencap-troy-10824943-1920-800Văzându-l pe Ares în luptă de partea troienilor, Hera și Athena s-au hotărât să-i ajute pe ahei. Coborâtă printre ei, Hera a luat înfățișarea lui Stentor pentru a-i încuraja. Având aprobarea lui Zeus pentru a-l înlătura din luptă pe Ares, Athena i-a cerut lui Diomedes să-l atace pe zeul războiului. Când Ares și-a aruncat sulița către Diomedes, Athena (care purta coiful invizibilității al lui Hades, pentru a nu fi văzută de ceilalți zei) i-a deviat-o. Apoi Diomedes, ajutat tot de zeiță, l-a rănit pe Ares, care a fugit pe muntele Olimp, unde a fost vindecat de Peon. Orbit de Zeus, Glaucos a luat de la Diomedes arme de aramă în valoare de nouă boi și i-a dat armele sale aurite, ce valorau o sută de tauri.

Apollo și Athena s-au înțeles să oprească războiul, cerându-i în schimb lui Hektor să lupte cu un aheu. Helenos, un alt fiu al regelui troian Priam, „cu mintea ghicindu-le sfatul / Celor doi zei și știind ce puseră dânșii la cale”, i-a dezvăluit lui Hektor planul divin. Acesta a acceptat învoiala zeilor și s-a luptat cu Aias Telamonianul până când doi crainici le-au cerut să se oprească, deoarece se înnoptase.

Pentru că aheii au ridicat un dig fără să aducă jertfe zeilor, Zeus i-a cerut fratelui său, Poseidon, să-l dărâme după sfârșitul războiului. Tot Poseidon este cel care, alături de Apollo, construise zidul cetății Troia. Apoi, Zeus le-a interzis zeilor olimpieni să se mai amestece în desfășurarea războiului. După ce le-a dat ordinul, regele zeilor a plecat cu un car tras de doi cai cu coame aurite și copite de aramă pe Gargaros, vârful muntelui Ida, de unde „ticsi niște nori” peste cele două tabere de luptători. Acolo a cumpănit soarta troienilor și a aheilor, după care „Zeus atunci de pe Ida vârtos începu să detune / Și fulgera între ahei”. Apoi, „el între nori bubuind, deodată zvârli sclipitorul / Fulger, de-ajunse-naintea sirepilor lui Diomedes. / Flacără groaznic-atunci pufni din aprinsa pucioasă”. Când Teukros Telamonianul a tras cu arcul în Hector, Apollo i-a deviat săgeata, care l-a nimerit pe Arheptolem. Pentru a le întinde o capcană aheilor, Zeus le-a trimis ca semn un vultur ce a aruncat în jertfelnic un pui de cerb, ceea ce i-a făcut pe greci să creadă că regele zeilor luptă de partea lor. Însă Zeus „olimpianul din nou întări pe troieni la bătaie / Și-nghesuiră pe-ahei spre șanțul adânc de la ziduri”. Văzându-și favoriții încolțiți, Hera și Athena au vrut să-i ajute pe ahei, însă au fost oprite de Iris, care le-a transmis amenințările stăpânului suprem. „Zeus trimise la vasele-aheilor pe fioroasa / Zână Eris”. Ea s-a dus pe corabia lui Odysseus „și de-acolo-ncepu cu putere / Zâna să strige grozav și-aheilor să le însufle / Multă virtute ca tot să se bată mereu cu dușmanii. / Strigătul ei auzind, deodată le-a fost tuturora / Lupta mai bună decât pe 145305-strangercorăbii să plece în țară”. Încântat peste măsură de măcel, Zeus a trimis picături de ploaie cu sânge „ca semn că voia din oștire / Suflete multe și tari să trimită pe lumea cealaltă”. Ignorând ordinul lui Zeus, Vrajba, „singură ea din Olimp a venit la război să ia parte”. Însă conducătorul suprem al panteonului olimpian era ocupat: „Hektor de Zeus ferit, din ploaia loviturilor scapă / Teafăr din colb, din măcel, din sânge, din valma bătăii”. Apoi, Zeus a trimis-o pe Iris să îl sfătuiască pe Hektor să stea departe de luptă până când îl va vedea pe Agamemnon. Iar când acesta va fi rănit și va fugi, regele zeilor îi va da prințului troian tărie să-i învingă pe toți și chiar să ajungă până la corăbiile aheilor. Ascunsă sub coiful invizibilității, Athena n-a putut sta departe de luptă. Atunci când Socos, numit de Homer „cel ca un zeu”, și-a aruncat lancea spre Odysseus, doar i-a jupuit acestuia pielea pe la coaste, „căci Pallas Athena / Nu-ngădui-n măruntaiele lui să pătrundă țuguiul”. Din fericire pentru ea, atenția lui Zeus era îndreptată către Aias: „Dar mai la urmă cerescul părinteînspaimă pe Aias”. Apoi, „Zeus din Ida, din munți, porni vijelie ce-aduse / Nouri de colb la corăbii; orbi pe ahei și cu asta / Dete lui Hektor atunci și troienilor toată mărirea”. Mai mult, și-a împins fiul, pe Sarpedon, să năvălească peste ahei. Teukros Telamonianul a încercat să-l oprească printr-o săgeată, „dar Zeus de moarte-și ferește / Fiul Sarpedon, căci nu vrea să cadă ucis la corăbii”. Deoarece „Zeus a dat precădere mai mare lui Hektor”, acesta a reușit să treacă de zidul aheilor. A spart poarta cu o piatră uriașă, pe care Zeus i-a făcut-o ușoară, iar soarta războiului părea pecetluită. Drept pentru care zeul, numit de Odysseus „cârmaciul războaielor lumii”, a hotărât să se retragă din luptă.

Poseidon a profitat de retragerea fratelui său și, luând chipul lui Calhas, i-a încurajat pe cei doi Aias. Apoi i-a atins cu sceptrul său, umplându-i de virtute, „și mai ușoare le-au fost și brațe, și trup, și picioare”. După ce a terminat cu cei doi eroi, i-a îmboldit pe ceilalți ahei. „Zeul întâi se grăbi să încânte pe Teukros, pe Leitos, / Pe Deipilos, pe Toas, pe-alesul voinic Penelaos, / Pe Merione și pe Antilokhos, cei doi meșteri ai luptei”, după cum susține Homer în Cântul 13. Văzându-l mort pe Imbriu, nepotul său, Poseidon „tabără printre ahei la corăbii, ajută, ia parte / Și dă imbold tuturor și troienilor pagub-aduse”. Apoi a luat înfățișarea lui Toas Andremonianul pentru a-l convinge pe Idomeneus să se întoarcă la luptă. Mai târziu, zeul l-a paralizat pe Alcatos. Acesta „nu mai putu să ia fuga și nici să mai scape de moarte” iar Idomeneus, văzându-l împietrit, i-a înfipt lancea în piept. Zeul mărilor l-a ajutat și pe Antilokhos, fiul lui Nestor, regele Pylosului: „Nimeni sub pavăză însă nu-i poate scrijeli trupul / Tânăr, vânjos și rotund, căci zeul cutremur Poseidon / Apără pe Antilokhos de ploaia cea deasă de suliți”.Adamas a încercat să-l lovească, dar Poseidon i-a tocit lancea:„Arma-i ca parul cel ars, o bucată rămase în scutul / Lui Antilokhos, iar alta pe țărnă se lasă ciuntită”. Poseidon a luat înfățișarea unui bătrân pentru a-l încuraja pe Agamemnon, apoi a continuat să-i ajute pe ahei atât cu îndemnuri, cât și participând efectiv la luptă: „Așa-i ajutase pe-ahei cu îndemnul, / Ba și el însuși zorind cu armele, zeul Poseidon”. Văzând că Poseidon a intervenit pentru ahei, Hera a păcălit-oThumb_Ares pe Aphrodite să-i dea puterea iubirii pentru a-i împăca pe Okeanos și Tethys, considerați de Homer tatăl și mama zeilor. Primind de la zeița iubirii colanul cu toate vrăjile de dragoste, Hera l-a convins pe Hypnos să-l adoarmă pe Zeus, promițându-i-o ca soție pe Pasitea, una dintre Grații, drept răsplată. Vrăjit, Zeus s-a culcat cu Hera, fiind apoi adormit de Hypnos, care l-a îndemnat în acest timp pe Poseidon să-i ajute mai repede pe ahei. Zeul mărilor a ascultat sfatul, făcându-și apariția în fruntea oștirii, având în mână „o sabie strașnic de lungă / Care lucea ca un fulger”. Când s-a trezit, Zeus a trimis-o pe Iris la Poseidon, să-i ceară să se retragă din luptă, și la Apollo, să-i ceară să-l vindece pe Hektor, care a fost rănit de ahei. Apollo i-a dat putere prințului, apoi a apărut în fruntea armatei troiene, vânturând scutul dăruit de Hephaestus lui Zeus și scoțând strigăte îngrozitoare pentru a-i înspăimânta pe greci. După aceasta, a dărâmat cu piciorul marginea unui șanț, formând o cale pentru troieni, și a surpat zidul aheilor. Regele zeilor s-a întors în mijlocul luptei, rupându-i lui Teukros struna arcului, deviindu-i astfel săgeata care l-ar fi nimerit pe Hektor. Apollo i s-a alăturat tatălui său, deviind lancea lui Meges dinspre Polidamas, fiul lui Pantus, direct în pieptul lui Cresmos. Înverșunat, Zeus „mereu le dă-mbold și inima-nflacără-ntr-înșii / Moaie smintește pe ahei și le ia biruința din mână”. La rândul ei, Athena le-a luat grecilor de pe ochi „un zăbranic de ceață dată de un zeu”. Conducătorul zeilor a continuat să-l ajute pe Hektor: „Cu mâna-i puternică Zeus / Tot îl împinge din urmă și oastea-mpreună cu dânsul”. Concentrat la prințul Troiei, Zeus a observat prea târziu că fiul său, Sarpedon, a fost ucis, iar vărul acestuia, Glaucos, rănit. Zeus l-a trimis pe Apollo să-l vindece pe Glaucos (care i-a pus și virtute în piept) și să curețe cadavrul lui Sarpedon, apoi le-a cerut lui Hypnos și Thanatos să-i ducă leșul în Licia, unde să fie îngropat de către rude.

De trei ori Patroklos, iubitul lui Akhilleus, a încercat să urce zidul Troiei și de fiecare dată a fost trântit de Apollo. A patra oară zeul i-a cerut să se retragă, deoarece nu-i este dat să cucerească Troia nici lui, nici lui Akhilleus. Patroklos a fost nevoit să cedeze în fața zeului. Apoi, Apollo a luat înfățișarea lui Asiu, Achilles_Rage_by_kimag3500unchiul lui Hektor, și i-a cerut prințului troian să meargă după iubitul lui Akhilleus și să-l omoare. În timpul luptei dintre cei doi, Apollo, ascuns sub o negură deasă, l-a lovit în spate pe Patroklos, i-a desprins platoșa, i-a sfărâmat sulița și i-a aruncat scutul și coiful. Euforb a profitat de ocazie și i-a înfipt eroului dezarmat lancea în spate. În același timp, Hektor i-a împlântat sulița în vintre. Câțiva ahei, printre care și Menelaus, s-au strâns în jurul cadavrului lui Patroklos, pentru a nu fi jefuit de troieni. Apollo a continuat să-și bage coada și a luat înfățișarea lui Mentes, pentru a-l anunța pe Hektor că Menelaus l-a ucis pe Euforb. La rândul său, Zeus a trimis în prințul troian un duh războinic, care i-a umplut trupul de virtute și de vlagă. Apoi a așezat o ceață peste aheii care păzeau trupul lui Patroklos. Apollo și-a continuat campania de manipulare și, luând înfățișarea lui Perifas Epitianul, l-a anunțat pe Aineias că Zeus încă îi sprijină pe troieni. După aceasta, regele zeilor a trimis-o pe Athena să-i incite pe ahei. Ea a coborât între ei sub un nor, apoi a luat chipul lui Fenix și l-a încurajat pe Menelaus, căruia i-a dat curaj și „umerii i-a întărit și genunchii”. Apollo a luat înfățișarea lui Fenops, fiul lui Asiu, și l-a anunțat pe Hektor că Menelaus l-a ucis pe Aetion. Zeus a învăluit muntele Ida în nori și i-a pus pe fugă pe ahei. A dat negura la o parte doar la rugămintea lui Aias Telamonianul.

După ce a aflat că iubitul său Patroklos a fost ucis, Akhilleus și-a dorit răzbunare. Mama sa, zeița Tethis, i-a cerut să nu intre în luptă până când ea nu se va întoarce cu noi arme de la Hephaestus. Trimisă de Hera, Iris i-a cerut movies_brad_pitt_warriors_troy_achilles_m43324lui Akhilleus să iasă în fața troienilor pentru a-i speria. Athena i-a pus pe spate un scut cu ciucuri de aur „și-l încunună c-un nour de aur pe cap și-aprinde / Străluminoasa văpaie din creștetul lui”. Hera a poruncit Soarelui să apună mai devreme, pentru a opri apriga luptă. Athena i-a scos din minte pe troieni, pentru a asculta sfatul prost al lui Hektor, și nu pe cel bun al lui Polidamas. Într-un târziu, Tethis i-a adus lui Akhilleus arme și o armură nouă, făcute de zeul Hephaestus, apoi i-a pus în piept „cutezare nebună”. La porunca lui Zeus, Athena i-a turnat semizeului în piept ambrozie și nectar. Primind darul vorbirii de la Hera, un cal, pe nume Bălanul, i-a spus lui Akhilleus că Apollo l-a ucis în realitate pe Patroklos și că el, la rândul său, va fi ucis de un om și de un zeu. N-a apucat să spună mai multe însă, pentru că Furiile i-au înăbușit glasul.

De teamă că Akhilleus va dărâma zidul Troiei, Zeus le-a cerut zeilor olimpieni să intervină în război: Hera, Athena, Poseidon, Hermes și Hephaestus de partea aheilor, iar Ares, Apollo, Artemis, Afrodita, Leto și Xantos / Scamandru de partea troienilor. În timpul luptei, Athena a început să țipe la ahei iar Ares la troieni, Zeus să bubuie în nori iar Poseidon să cutremure muntele Ida. Ba chiar zeii au început să se lupte între ei: Poseidon cu Apollo, Athena cu Ares, Hera cu Artemis, Hermes cu Leto și Hephaestus cu Xantos.

Luând înfățișarea lui Licaon, Apollo i-a dat semizeului Aineias „avânt și tărie” și i-a spus să îl atace pe Akhilleus. Zeii s-au oprit din luptă și, ascunși sub negură, s-au așezat pentru a privi lupta dintre cei doi semizei. Însă nu s-au mulțumit doar să privească, ci au și intervenit în momentele cruciale. Pentru ca Aineias să nu fie ucis, Poseidon i-a pus lui Akhilleus întuneric pe ochi și sulița lui Aineias la picioare, pe care l-a luat „de jos ridicându-l în aer. / Peste mulțimea de pâlcuri, de cai și de care / Zboară Aineias săltat de a zeului mână și-ajunge / Tocmai la capătul înviforatului zbucium de arme”. Acolo, zeul l-a sfătuit să stea departe de Akhilleus, apoi s-a întors și „de pe ochi lui Akhilleus-i împrăștie repede ceața / Dată de sus”. Văzând că Aineas a dispărut, Hektor i-a luat locul. Când și-a aruncat sulița, „Pallas Athena / Lin a suflat-o și dinspre Akhilleus a-ntors-o la Hektor, / Unde-a căzut la paris-achilles-brad-pitt-hector-helen-troy-movies-best-widescreen-805784picioarele lui”. Akhilleus a ripostat, însă Apollo l-a ascuns pe Hektor într-o negură. Rămas fără adversari, fiul zeiței Thetis a început să-i fugărească pe troieni. Mulți dintre ei s-au înecat în râul Xantos din cauza unei neguri dese create de Hera. Zeul Xantos i-a aprins văpaie în suflet lui Asteropeos pentru a-i ține piept lui Akhilleus, însă semizeul era de neoprit. Văzând acest lucru, Xantos i-a cerut să nu mai ucidă troieni iar lui Apollo să îi protejeze pe aceștia. Pentru că fiul lui Thetis nu l-a ascultat, Xantos și-a năpustit apele spre el. Poseidon și Athena l-au încurajat pe semizeu, iar Hera l-a trimis pe Hephaestus să îl oprească pe Xantos. După ce aceștia s-au luptat, Hera a fost de acord ca Hephaestus și Xantos să se retragă din luptă. Athena l-a învins pe Ares în luptă, pe care l-a salvat Aphrodite, trimisă de Hera ca să o oprească pe zeița înțelepciunii. Însă Athena a bătut-o și pe Afrodita. La rândul ei, Hera a învins-o pe Artemis. Poseidon și Apollo au hotărât să nu se mai lupte. La fel și Hermes, care a refuzat confruntarea cu Leto. Apollo l-a ascuns pe Agenor într-o negură deasă, pentru a nu fi omorât de Akhilleus, apoi a luat înfățișarea acestuia pentru a-l atrage pe semizeu departe de Troia. Când și-a dat seama că a fost păcălit, Akhilleus s-a întors la cetatea asediată, unde l-a găsit pe Hektor, pe care a început să îl fugărească în jurul Troiei. Apollo l-a salvat pe prințul troian, dându-i „inimă aprigă-n piept și repeziciune în picioare”.

Zeus a fost nevoit să pună în cumpănă soarta lui Hektor și a lui Akhilleus, apoi a lăsat-o pe Athena să facă ce vrea, obligându-l în același timp pe Apollo să se retragă din luptă. Primind aprobarea tatălui său, Athena l-a încurajat pe Akhilleus, apoi l-a păcălit pe Hektor. Zeița a luat înfățișarea lui Deiphobos (unul dintre frații lui Hektor și Paris) și i-a spus prințului troian că îl vor învinge împreună pe semizeul mirmidon. Cei trei s-au trezit față în față și au început lupta. Akhilleus și-a aruncat sulița spre Hektor, însă și-a ratat ținta, dar Athena i-a înapoiat-o pe ascuns. La rândul său, Hektor și-a aruncat sulița spre adversarul său, bazându-se pe sprijinul lui Deiphobos. Când și-a dat seama că a fost păcălit de Athena, a fost prea târziu. Dezarmat, a fost ucis de Akhilleus. Aphrodite a păzit trupul prințului troian și l-a miruit, iar Apollo a pus deasupra-i un nor, pentru a nu fi uscat de soare. La rugămintea lui Akhilleus, Iris i-a chemat pe Munteanul și Crivățul ca să aprindă rugul lui troy-duel-wallpapers_9195_1024x768[1]Patroklos. La cursa de care a aheilor, Apollo i-a zburat biciul din mână lui Diomedes Tydides, însă Athena i-a înapoiat biciul și i-a incitat caii la fugă. Iar lui Eumelos, zeița i-a sfărâmat hamul. Pentru ca Odysseus să câștige cursa, Athena i-a făcut sprintene brațele, picioarele și trupul, iar lui Aias Locrianul i-a pus piedică. Akhilleus nu a participat la această cursă de care a aheilor, fiind preocupat să-și umilească adversarul chiar și după moartea acestuia. I-a legat cadavrul lui Hektor de car și i l-a târât în jurul Troiei timp de douăsprezece zile. Apollo nu a putut asista nepăsător la această cruzime și i-a acoperit trupul prințului troian cu o pavăză mare de aur, pentru a nu fi distrus. După douăsprezece zile, Apollo le-a cerut zeilor să-l oprească pe Akhilleus. La porunca lui Zeus, Iris i-a cerut regelui Priam să-și răscumpere fiul, iar Tethis lui Akhilleus să accepte învoiala. Zeus l-a trimis pe Hermes să-l însoțească pe regele Priam până în tabăra mirmidonilor, pentru a se întâlni cu conducătorul acestora, semizeul Akhilleus. Hermes i-a adormit pe paznici, înlesnind astfel accesul regelui Troiei.

Ciclul epic conține amănunte suplimentare ale războiului troian, din care reiese același amestec al zeilor în desfășurarea evenimentelor. Lucrarea Cipriile, atribuită lui Stasinos din Cipru, susține că Zeus și Themis au pus la cale războiul troian, după ce Zeus a dezlănțuit războiul teban. La îndemnul Aphroditei, Paris și-a construit o corabie cu care a plecat spre Sparta, pentru a o întâlni pe frumoasa Helene. Tot Aphrodite este cea care i-a poruncit fiului ei, Aineas, să-l însoțească pe Paris în acea călătorie. Zeița iubirii a împins-o pe Helene în brațele prințului troian. Când cei doi îndrăgostiți au fugit din Sparta pe ascuns, la adăpostul nopții, Hera le-a trimis în cale o furtună, corabia lor fiind împinsă de vânturi în portul Sidonului. Între timp, unul dintre frații Helenei, Kastor, a fost ucis, iar Zeus a fost de acord ca acesta, alături de fratele său geamăn, Poludeukes (sau Pollux), să se bucure de nemurire o dată la două zile. Zeița Iris l-a anunțat pe Menelaus că soția sa a fugit cu prințul Paris. În timp ce flota grecilor se strângea în Aulida, troy 03Agamemnon, fratele lui Menelaus, s-a lăudat că țintește cu arcul mai bine decât zeița Artemis. Cuprinsă de furie, zeița a stârnit furtuni pe mare, pentru a-i împiedica pe greci să plece. Singura modalitate de a potoli mânia zeiței era ca Agamemnon să-și sacrifice fiica. Însă Artemis a răpit-o pe fecioară și a dus-o în Taurida (Crimeea de astăzi), unde i-a oferit nemurirea, după ce a înlocuit-o pe altar cu o căprioară. După începerea războiului, a avut loc o întâlnire secretă între Akhilleus și Helene, cu ajutorul zeițelor Aphrodite și Thetis. În Etiopida, Arctinos din Milet susține că semizeul Memnon, regele Etiopiei, a obținut nemurirea, datorită insistențelor mamei sale, Eos, pe lângă regele zeilor, Zeus. După moartea lui Akhilleus, mama sa, Themis, i-a luat trupul neînsuflețit de pe rug și l-a dus în insula Leuke (Insula Șerpilor de astăzi din Marea Neagră).

Sfârșitul războiului este descris tot în Ciclul epic. După zece ani de lupte, bătălia a ajuns la final doar datorită inteligenței ieșite din comun a lui Odysseus. Câțiva ahei ascunși într-un imens cal de lemn, care a fost dus în Trojan-horse-001Troia, au ieșit noaptea pe ascuns și au deschis porțile cetății, lăsând să intre întreaga armată a grecilor. Troia a fost distrusă, doar câțiva supraviețuitori reușind să se salveze. Unii dintre ei, conduși de semizeul Aineias, au migrat către est, urmașii lor înființând Roma. În timpul bătăliei finale, săgeata lui Paris a fost îndreptată de zeul Apollo către călcâiul lui Akhilleus, singurul său punct vulnerabil, semizeul găsindu-și astfel moartea. Soția lui Zeus, Hera, i-a dus spiritul lui Akhilleus pe Insula Șerpilor din Marea Neagră, acolo unde i-a adus-o și pe frumoasa Helene, pentru a-i fi eroului consoartă pentru eternitate.

Deși în antichitate povestea lui Homer era considerată o cronică a unor evenimente reale, în timp s-a transformat în concepția generală într-o fabulație. Până și celebra cetate Troia a devenit pentru întreaga lume doar un loc fantastic, inventat de poetul grec. Asta până în 1822, când jurnalistul și geologoul scoțian Charles Maclaren a sugerat că Troia a existat în realitate și că ruinele ei s-ar afla pe muntele Hissarlik troy-ruinsdin Turcia. Arheologul amator englez Frank Calvert a început excavările pe respectivul munte, însă cel care a descoperit Troia a fost afaceristul german Heinrich Schliemann, care a continuat munca englezului în anii 1870. Descoperirile arheologice au relevat urmele unui crunt război, întocmai precum cel descris de Homer și ceilalți autori ai Ciclului epic. Descoperirea Troiei a șocat întreaga lume, din acel moment mitologia fiind privită cu alți ochi. Nu ca fabulație, ci ca o posibilă istorie secretă a omenirii. Oamenii au început să-și ridice semne de întrebare: dacă Troia chiar a existat, la fel și războiul din Iliada, ce altceva mai e real din opera lui Homer? Poate chiar zeii?

Oricât de reale ar fi fost Troia și războiul troian, Iliada lui Homer nu reprezintă decât un amestec al celebrelor epopei indiene Mahabharata și Ramayana. Cel mai lung poem epic scris vreodată, Mahabharata, atribuit lui Vyasa, descrie războiul Bharata ce a avut loc în nordul Indiei în jurul anului 17187_1232398225_medium1.400 î.e.n., dintre două clanuri, Kaurava și Pandava. Zeii au participat la război, pe care l-au influențat cât de mult și-au dorit, împărțindu-se la rândul lor în două tabere. Le-au oferit muritorilor arme, strategii și nave (numite vimana), ba chiar s-au implicat în mod direct în luptă. Ca exemplu de arme divine primite de oameni de la divinități, Agnini i-a dăruit lui Vasudeva discul Saora, Șiva i-a oferit lui Arjuna arma Pașupat, Arjuna a mai primit și arma Antaradhana de la Kuvera, iar clanul Kaurava a folosit în luptă arma divină Narayana, împotriva clanului rival. Fondatoarea Societății Teosophice, Helena Petrovna Blavatsky, susținea în The Secret DoctrineMahabharata se referă la conflictul istoric dintre Suryavanași (adoratori ai Soarelui) și Indavansași (adoratorii Lunii).

Ce-a de-a doua sursă de inspirație a lui Homer, Ramayana lui Valmiki, conține nu doar lupta dintre divinități, ci și răpirea soției ca motiv al începerii războiului. În Ramayana, regele din Lanka, demonul Ravana, i-a răpit soția hanuman-and-vanar-sena-build-bridge-of-rocks-across-CH45_lprințului Rama (considerat încarnarea zeului Vișnu). Drept pentru care Rama, alături de unul dintre frații săi și de o armată de maimuțe, condusă de Hanuman, a asediat Lanka. La fel ca în Mahabharata, și aici s-au folosit arme și nave primite de la zei. Și, la fel ca în Iliada, soțul și-a recăpătat soția la finalul îndelungatului război. Se pare că nici Ramayana nu este atât de originală pe cât s-ar crede. În legendele indiene mai există una asemănătoare, mai veche. Aici, Sukra a răpit-o pe Tara, soția căruțașului zeului Indra. Rudra și alți zei au sărit în ajutorul soțului, pornind un crunt război. La final, Tara a născut un fiu, numit Budah, al cărui tată era Soma.

Descoperind Mahabharata, scriitorul grec Dio Crysostomos (care a trăit la începutul primului mileniu al erei noastre) a afirmat că opera lui Homer a ajuns până și în India, sugerând că Iliada a fost tradusă în sanscrită. Totuși, s-a demonstrat că poemul indian este mult mai vechi decât opera homerică. Asemănările dintre Iliada (și restul lucrărilor din Ciclul epic) și cele două poeme indiene mult mai vechi demonstrează un singur lucru: grecii s-au inspirat din literatura indiană pentru a înfrumuseța povestea războiului troian. Unul dintre cele mai bune exemple îl reprezintă călcâiul lui Akhilleus. În mitologia post-homerică, marele erou al războiului troian a fost scăldat la Detail_of_Achilles_thniskonnaștere de mama sa în râul Styx, unul dintre cele șapte care înconjoară lumea de dincolo. Astfel, băiatul a devenit invincibil, singura sa parte vulnerabilă fiind călcâiul de care l-a ținut mama sa, zeița Thetis, în timp ce l-a scufundat în apa Styxului. La finalul războiului troian, Akhilleus și-a găsit moartea fiind săgetat de către Paris, a cărui săgeată a fost deviată de zeul Apollo direct în călcâiul vulnerabil. Akhilleus nu este singurul cu un călcâi vulnerabil, ci și Krișna, unul dintre personajele principale ale epopeii Mahabharata. Scăldat la naștere de mama sa într-un râu, Krișna a devenit invincibil, singura sa parte vulnerabilă fiind călcâiul stâng, de care a fost ținut. După terminarea războiului Bharata, Krișna s-a întors în orașul său, Dvaraka. Acolo, într-o pădure din apropierea orașului, a fost confundat cu o căprioară de către un vânător, care l-a săgetat în călcâiul vulnerabil, zeul găsindu-și astfel moartea. După decesul lui Krișna, spiritul său s-a înălțat în paradisul ceresc Goloka, iar orașul său, Dvaraka, s-a scufundat în ocean, așa cum susține Mahabharata.

Dvaraka lui Krișna a fost identificat cu actualul oraș ce poartă același nume, de pe coasta vestică a Indiei. Aici, arheologii au descoperit urme ale inundării orașului în trecut. Inspirați de această descoperire, și-au extins cercetările și în adâncul apelor de lângă oraș. La numai douăzeci de metri sub apă, scafandrii au găsit urme ale unui port antic prosper, precum străzi pavate și ziduri de gresie. Cercetătorii au ajuns la concluzia că acele ruine scufundate sunt rămășițele legendarului oraș Dvaraka al lui Krișna, unul dintre cele șapte orașe sacre ale hinduismului. Textele antice hinduse susțin că, la un moment dat, un rege din Salwa a atacat Dvaraka cu nava sa, numită Saubha Vimana. Respectivul a folosit arme energetice, asemănătoare fulgerelor, ce au distrus o mare parte din oraș. Krișna a răspuns atacului cu arme la fel de teribile, săgeți ce semănau cu fulgerele sau cu razele Soarelui, care scoteau zgomote asemănătoare tunetelor. Într-un final, zeul a învins, ucigându-și adversarul.

Urme ale luptelor dintre zei, în care s-au folosit arme distrugătoare, se găsesc în Kot Diji și Harrapa din India dar și în Mohenjo Daro din sudul Pakistanului. Aici, nisipul s-a vitrificat iar rocile s-au transformat în tektite, ceea ce implică folosirea unor arme asemănătoare celor atomice. Urme de acest gen se mai întâlnesc și în Peru (la Sacsayhuaman), în Irak, în deșertul Gobi (lângă Hara-Hoto), în Țara Luanei din Buzău, în Death Valley din Nevada, în preajma Mării Moarte, în Liban, în Franța, în Scoția, în Chile, în Australia și în Africa de Sud. Peste tot, războaiele zeilor au lăsat în urmă victime omenești, așa cum e de exemplu Mohenjo-Daro din Pakistan, oraș cu un nivel ridicat de radiații, în care s-au găsit patruzeci și patru de schelete perfect conservate, îngropate sub stradă, cu fața în jos, ținându-se de mâini, de care animalele au refuzat să se apropie.

Parcă pentru a confirma descoperirile arheologice, Allah, zeul profetului Mahommed, cel ce folosește de obicei pluralul atunci când vorbește despre sine (sugerând că este vorba despre mai multe zeități, nu doar despre una), se laudă în Coran adeseori cu distrugerea multor cetăți: „Câte cetăți am pierdut noi și le-a ajuns pedeapsa noastră noaptea sau când se odihneau de amiază” (7:3); „Și acele cetăți le-am dărâmat noi, pentru că au fost nelegiuite, și le-am dat o veste despre pieirea lor” (18:58); „Și câte cetăți am făcut noi fărâme, pentru că erau nelegiuite, și am ridicat alt popor în urma lor? Și când simțiră mânia noastră, fugiră de ea” (21:11-12); „Și câte cetăți care erau nelegiuite am pierdut noi și ele stau dărâmate pe temeliile lor! Și câte fântâni sunt deșerte și câte cetăți înalte!” (22:44); „Și câte cetăți, care se încredeau în prisosința lor, am dărâmat Noi!” (28:58).

În Iliada lui Homer, zeii implicați în război își schimbă înfățișarea, călătoresc în „care” zburătoare, devin invizibili, le insuflă anumite însușiri unora dintre muritori, în timp ce altora le pun bețe în roate, răpesc oameni, manipulează, luptă cot la cot cu muritorii și controlează vremea. Chiar dacă pare totul invenția lui Homer, ce s-a inspirat din Mahabharata și Ramayana indienilor, aceste fapte ale zeilor se întâlnesc în miturile din întreaga lume, inclusiv în cele moderne, legate de fenomenul extratereștrilor. Ele susțin că zeii s-au implicat de multe ori în războaiele oamenilor, pe unele chiar provocându-le. Și, ca de obicei, omenirea a fost cea care a avut cel mai mult de suferit.

În secolul al XXIV-lea î.e.n., Șarru-Kin sau Sargon I a înființat regatul Akkad și capitala Agade. El susținea că zeul Enlil i-a acordat tronul. Într-o campanie peste munții Zagros, Sargon afirma că Iștar i-a luminat calea. Chiar dacă Enlil i-a oferit tronul, Sargon recunoștea că accesiunea sa s-a datorat în primulurl rând zeiței Iștar, căreia i-a fost amant. Printre amanții ei muritori s-au mai numărat regele Shulgi din Ur (care o numea „regina, vulva Cerului și a Pământului”) și regele Iddin-Dagan din Uruk. Se pare că Iștar era una dintre divinitățile cele mai dornice de război. Un text susține că, la un moment dat, ea a atacat Arabia. Într-un altul, a trimis șapte regi din Iran cu trei sute șaizeci de mii de oameni împotriva Akkadului. Iar inscripțiile lăsate de regii asirieni descriu cum ei plecau la război la ordinele zeiței Iștar, cum ea îi sfătuia când să atace și când să aștepte, cum ea mărșăluia adesea în fruntea oștilor și cum, cel puțin o dată, a apărut în fața tuturor. În schimbul loialității lor, Iștar le promitea regilor vieți lungi și succese. Și, probabil, pecetluia înțelegerea cu o partidă de sex… divină.

Naram-Sin, nepotul lui Șarru-Kin / Sargon I, susținea că a primit „Arma Zeului”, cu care și-a învins dușmanii. Zeul Nergal i-a dat Armanul, Ibla, Amanusul și Muntele Cedrilor. La un moment dat, Iștar i-a poruncit regelui să profaneze templul lui Enlil din Nippur. Ca răspuns, Enlil le-a cerut hoardelor din Gutium să atace Akkadul, care astfel i-au răzbunat pe sumerienii cuceriți de akkadieni. Capitala Agade a fost ștearsă de pe fața pământului. Gutienii (daci din munții Gutâi) au condus Mesopotamia timp de nouăzeci și unu de ani și patruzeci de zile, Lagaș fiind cartierul lor general. În acest timp, zeul Ninurta a refăcut agricultura și sistemul de irigații. După victoria gutienilor, Anu și Enlil au implantat în orașul Kiș arma Șuhadaku. Când regele Utu-Hegal a ridicat această armă împotriva orașului pe care îl asedia, a căzut mort.

Tot în secolul al XXII-lea î.e.n., regele asirian Tiglat-Pileser I a luptat la porunca zeilor Așșur și Ninurta. La ordinul zeilor Anu și Adad, regele s-a dus în munții Libanului.

Legende din Fengshen Yanyi („Investitura zeilor”, o nuvelă chinezească din secolul al XVI-lea) fac referiri la un ev al minunilor, care a existat acum patru milenii, în care au avut loc bătălii aeriene. Facțiuni rivale au luptat pentru dominarea Chinei, fiind ajutate de zei care susțineau o tabără sau alta.

Prin 1.800 î.e.n., zeul Marduk i-a dat lui Hammurabi, cel de-al șaselea rege al Babilonului, o armă foarte puternică, pe lângă celebrul cod de legi.

Regatul hitit a înflorit prin 1750 î.e.n., intrând în declin cinci secole mai târziu. Hitiții susțineau că și-au extins regatul la porunca zeului Teșub, care a și luptat adeseori alături de ei. Nu doar Teșub și-a făcut apariția pe câmpul de luptă alături de hitiți, ci și Iștar.

Deși regatul picților s-a constituit în nordul Scoției prin anii 450 – 600, legendele lor menționează ajutorul pe care l-au primit în anul 1.500 î.e.n. de la „un popor care vemea din Extremul Nord în niște corăbii zburătoare”, după cum consemna Rodica Bretin în Dosarele imposibilului.

După spusele faraonului Tuthmosis III, egiptenii au învins la Meggido o coaliție a regilor canaanieni în 1470 î.e.n., la ordinul zeului Amon. Faraonul susținea că zeul i-a cerut să extindă granițele Egiptului prin cucerirea Orientului Mijlociu. La Meggido, Amon i-a propus faraonului să lanseze un atac frontal îndrăzneț împotriva inamicului. Tuthmosis III a reușit astfel să învingă, grație protecției și sfaturilor zeului, iar armata înfrântă a fost nevoită să recunoască suveranitatea lui Amon.

Un text înscris pe partea inferioară a unui scarabeu menționează prezența zeului Aton în fruntea armatei faraonului Tuthmosis IV în luptă, în secolul al XIV-lea î.e.n. Tuthmosis IV este cel care a restaurat Marele Sfinx de la Gizeh, după ce zeul Horus i-a ordonat într-un vis să facă acest lucru. Întâmplarea a fost consemnată pe o stelă care a fost plasată între labele din față ale Sfinxului.

În 1286 î.e.n., în lupta de la Kadeș (în Liban) împotriva hitiților, lângă fluviul Oronte, Ramses II a fost ajutat de Amon. Faraonul povestea că, la un moment dat, s-a trezit singur, înconjurat de două mii cinci sute de care inamice. S-a rugat la Amon, iar zeul i-a dat o putere a mâinii echivalentă cu cea a o sută de mii de soldați, astfel încât Ramses II a reușit să-și croiască singur drum printre inamici. De asemenea, zeița Sekhmet a fost văzută pe caii lui Ramses II suflând flăcări care ardeau trupurile soldaților inamici.

După moartea regelui hitit Muwatalli, egiptenii și hitiții au încheiat un tratat de pace, deoarece erau atacați de „popoarele mării” din Grecia și Creta. Aceștia erau filistenii din Vechiul Testament, pe care faraonul Ramses III spunea că i-a învins cu ajutorul lui Amon-Ra.

În secolul al IX-lea î.e.n., regele asirian Șalmaneser III susținea că a primit arme de la zeii Așșur și Ninurta.

În Iliada, Homer povestea că, deoarece Oineu din cetatea Calidon a dat jertfe din via sa tuturor zeilor, mai puțin ei, Artemis a stârnit pe pământul acestuia un vier colțat care i-a distrus toți pomii. Mistrețul a fost ucis de Meleagru, fiul lui Oineu. Apoi, zeița a iscat „bătălie și zarvă” între etoli și cureți, fiecare cerând blana și capul mistrețului. Meleagru l-a ucis pe fratele mamei sale, iar ea le-a cerut răzbunare zeilor Hades și Persephone. „Hoinara umbrelor, Furia, răzbunătoarea cea cruntă” a ascultat-o, iar cureții au atacat Calidonul. Tot în Iliada, Homer susține că, atunci când orașul Pilos a fost atacat de cei din țara Elidei, zeița Athena i-a chemat noaptea la arme pe locuitorii orașului. Când Nestor a vrut să-i ucidă pe fiii lui Actor, molionii, Poseidon i-a furișat „din război în negură deasă-nvelindu-i”, pentru a-i proteja.

În Vechiul Testament, zeul evreilor provoca adeseori conflicte între muritori. În Ieșirea, el a trimis zece plăgi asupra Egiptului, pentru a-l convinge pe faraon să-i lase pe evrei să părăsească țara. După ce evreii au traversat marea prin mijlocul apelor despărțite de Moise, „a căutat Yahweh din stâlpul cel de foc şi din nor spre tabăra Egiptenilor şi a umplut tabăra Egiptenilor de spaimă. Şi a făcut să sară roţile de la carele lor, încât cu anevoie mergeau carele. Atunci au zis Egiptenii: «Să fugim de la faţa lui Israel, că Yahweh se luptă pentru ei cu Egiptenii!»” (14:24-25). Apoi i-a cerut lui Moise să-și ridice brațul asupra mării, pentru ca apele să-i înece pe egipteni, „și aşa a înecat Yahweh pe Egipteni în mijlocul mării” (14:27). În Cartea lui Iosua, înainte de asediul Ierihonului, în fața lui Iosua a apărut „căpetenia oştirii Domnului” (5:14), care i-a cerut să se descalțe, deoarece acel loc este sfânt. Apoi, zeul l-a învățat pe Iosua să înconjoare timp de șapte zile cetatea, purtând Chivotul Legământului, iar în a șaptea zi să sune preoții din șapte coarne de berbec, după care israeliții să facă gălăgie. Astfel, zidurile Ierihonului s-au prăbușit, walls-of-jericho-fallingiar evreii au reușit să captureze cetatea. În Cartea a patra a Regilor din Vechiul Testament, când sirienii se pregăteau să-i atace pe israeliți, „tot muntele era plin de cai şi care de foc” invizibile. La rugămintea profetului Elisei, Yahweh i-a orbit pe atacatorii sirieni. Armata lui Yahweh a fost văzută și de Iacov în Facerea: „a văzut oştirea lui Yahweh tăbărâtă, căci l-au întâmpinat îngerii lui Yahweh” (32:1). Pornirile războinice ale lui Yahweh împotriva oamenilor reies și din Cartea lui Isaia: „Că Domnul este mâniat asupra popoarelor, cu urgie împotriva oştirii lor. El le nimiceşte şi le dă la junghiere” (34-2). În aceeași carte biblică, profetul Isaia recunoaște că zeul său provoacă războaie pe întreg cuprinsul Pământului: „«Eu am poruncit sfintei Mele oştiri, zice Domnul, chemat-am pe vitejii mâniei Mele, pe cei ce se veselesc de slava Mea». Ascultaţi acest zgomot surd în munţi, vuiet al unui neam fără de număr; auziţi această zarvă de împărăţii, de neamuri adunate; Domnul Sabaoth cercetează oştirea gata de luptă. Ele vin dintr-un ţinut depărtat, de la capătul cerului; vine Domnul şi uneltele mâniei Lui, ca să nimicească tot pământul” (13:3-5).

Într-o cronică a bătăliei de la Halule din 691 î.e.n., redactată în cuneiforme pe o tăbliță de lut, regele asirian Sennacherib scria: „M-am rugat lui Aşşur, lui Sin, lui Şamaş, lui Bel, lui Nabu, lui Nergal, lui Iştar din Ninive, lui Iştar din Arbailsk – zeilor mei ocrotitori – ca să birui împotriva puternicului vrăjmaș. Zeii mi-au ascultat de îndată ruga și mi-au venit în ajutor.(…)Am apucat sargon_senacheribstrâns arcul puternic ce mi-a fost dăruit de Așșur și am luat în mâinile mele săgețile dătătoare de moarte(…)Din porunca lui Așșur, marele stăpân, m-am prăvălit asupra dușmanului din față și din flancuri, așa cum se năpustește furtuna cea cumplită. Cu armele lui Așșur, stăpânul meu, și sub apăsarea luptei mele mânioase, am întors piepturile lor și i-am aruncat înapoi.(…)Bătălia am oprit-o numai după ce s-au scurs de două ori câte două ceasuri”. În 689 î.e.n., Sennacherib a cucerit Babilonul, ordonându-le soldaţilor săi să jefuiască şi să distrugă oraşul. Într-una dintre inscripţiile sale, Asarhaddon, fiul lui Sennacherib, a explicat motivul distrugerii Babilonului de către tatăl său. Vinovatul principal era „zeul Marduk, zeul principal al Babilonului, care s-a mâniat şi a supus oraşul la grea osândă, drept pedeapsă pentru păcatele locuitorilor săi. Din voinţa lui Marduk, oraşul a fost nimicit din temelii, acoperit de apele canalului Arahtu şi prefăcut într-o mlaştină de nestrăbătut”. Sennacherib a mai cucerit Sidon, Tyr, Byblos, Akko, Așdod și Așkalon cu ajutorul unei arme primite de la zeul Așșur. El a subjugat și Iudeea, însă nu a folosit arma lui Așșur împotriva Ierusalimului.

Herodot scria că, atunci când Sennacherib a atacat Egiptul, faraonul Sethos i-a cerut zeului său ajutorul. Zeul i-a apărut în vis și i-a spus să nu-și facă probleme, pentru că îi va trimite ajutor. La Pelusium, într-o noapte, „șoarecii de câmp au venit într-un număr foarte mare și le-au distrus tolbele cu săgeți, arcurile și mânerele scuturilor” soldaților asirieni, „într-atât încât dimineața aceștia au fugit dezarmați și mulți dintre ei au fost omorâți”. În Cartea lui Isaia din Vechiul Testament, această salvare divină nu a avut loc la Pelusium, ci în Ierusalim. Primind cererea de ajutor a faraonului, regele evreu Iezechia s-a rugat zeului său, care i-a transmis prin gura profetului Isaia că se va ocupa de Sennacherib. „Şi a ieşit îngerul Domnului şi a bătut în tabăra Asiriei o sută şi cincizeci de mii; iar dimineaţa, la sculare, toţi erau morţi. Atunci Sanherib, regele Asiriei, a ridicat tabăra şi a plecat şi s-a oprit la Ninive” (37:36-37).

Când frații săi au vrut să-l omoare, Asarhaddon, fiul lui Sennacherib, a fost ascuns de către zei. Apoi Iștar a luptat cu inamicii regelui. Regele Asiriei spunea pe o lespede de piatră, descoperită la Zendjirli (în Siria de nord), că zeul Așșur i-a înmânat „un sceptru neînvins, pentru înfrângerea dușmanilor” și, alături de zeii cei mari, i-a poruncit să atace Egiptul.

În secolul al VII-lea î.e.n., regele asirian Așșurbanipal a folosit Arma Strălucirii, primită de la zei, împotriva egiptenilor. El nota pe o prismă de argilă arsă, cu zece laturi, că zeul Așșur i-a poruncit să cucerească Manna și Elam. În 667 î.e.n., zeii Așșur, Bel și Nabu au luptat alături de el împotriva faraonului nubian Taharqa. Doborât de aureola lui Așșur și Iștar, Taharqa umbla ca un om scos din minți, după cum notau cronicile asiriene. O dec12bacb3997be83580fe04bf3ace7ainscripție regală asiriană povestește că zeul Așșur i-a apărut regelui lidian Gyges într-un vis, pentru a-i spune că își va învinge dușmanii doar dacă i se va preda lui Așșurbanipal. În 664 î.e.n., în campania asirienilor lui Așșurbanipal împotriva Egiptului, pe drumul spre Theba au dispărut o sută cincizeci de soldați, conduși de Șarru-Kan, cu tot cu carele lor de luptă. Dispariția, consemnată în biblioteca lui Așșurbanipal din Ninive, a fost pusă pe seama zeilor. Urmele carelor și ale soldaților se terminau brusc. Egiptenii din zonă povesteau că au văzut un nor uriaș care a coborât pe pământ, probabil el fiind responsabil pentru dispariția soldaților asirieni. Această întâmplare este foarte asemănătoare cu cea a Companiei E din batalionul Royal Norfolk a armatei Marii Britanii care, pe 12 august 1915, a dispărut fără urmă în Dardanele (în apropiere de ruinele Troiei), pe când se pregătea să-și înfrunte inamicul turc. Nimeni nu știe unde și de ce au dispărut cei două sute șaizeci și șase de soldați britanici, cert fiind faptul că nu a fost găsit pe câmpul de luptă trupul niciunuia dintre ei, iar turcii nu au luat prizonieri. Abia în 1965, Frederick Reichardt, un fost genist al armatei din Noua Zeelandă, a povestit că, în acea zi de 12 august 1915, o formațiune de aproximativ opt nori se afla chiar deasupra Companiei E. Norii s-au lăsat încet spre pământ, învăluindu-i pe cei două sute șaizeci și șase de soldați. Când norii s-au ridicat, Compania E nu mai era acolo.

În 660 î.e.n., în timpul luptei dintre armata lui Jimmu-tenno (primul împărat al Japoniei, născut în 711 î.e.n.) și tâlharii lui Nagasune-hiko, dintr-o dată cerul s-a acoperit de nori, vântul a început să bată, burnița și-a făcut apariția iar pe cer s-a ivit un zmeu auriu, ce strălucea ca o planetă uriașă, care a poposit pe arcul împăratului. Lumina strălucitoare pe care o emana i-a orbit pe tâhari, ajutându-l astfel pe împărat să câștige lupta.

Zeul Marduk i-a ordonat lui Nebuchadnezzar II, conducătorul Imperiului Neo-Babilonian (constructorul grădinilor suspendate din Babilon, una dintre cele șapte minuni ale lumii antice), să plece cu armata la vest, în Liban. Vechiul Testament susține că Yahweh i-a poruncit lui Nebuchadnezzar II să atace Egiptul și Iudeea. În anul 597 î.e.n., acesta a capturat Ierusalimul, iar în 586 î.e.n. a distrus orașul, deportând apoi o mare parte a populației evreiești în Babilon. Biblia susține că Yahweh a hotărât ca pustiirea Ierusalimului să dureze șaptezeci de ani, același lucru hotărându-l și Marduk pentru Babilonul său, conform cronicilor babiloniene.

În 556 î.e.n., Nabu-na’id a devenit ultimul conducător al Imperiului Neo-Babilonian. El a scris că încoronarea sa a avut loc „în prima zi a apariției acestuia”, când zeul Sin, utilizând „arma lui Anu”, i-a învins inamicii cu o rază de lumină. Ca mulțumire, Nabu-na’id a reconstruit în Haran templul lui Sin, E.hul.hul, l-a declarat pe Sin zeu suprem și a reînviat cultul celor doi copii ai zeului, Inanna și Utu.

Pe 20 martie 538 î.e.n., regele persan Cyrus cel Mare a cucerit Babilonul la porunca lui Marduk, care a mers chiar alături de rege. Apoi i-a ordonat să pună înapoi în cetățile lor pe toți zeii din Sumer și din Akkad, pe care Nabu-na’id îi adusese în Babilon. Conform Vechiului Testament, Cyrus a fost ales și de Yahweh să-i elibereze pe evrei din exilul babilonian, apoi să le reconstruiască Marele Templu din Ierusalim.

În Despre natura zeilor, politicianul și filosoful roman Marcus Tullius Cicero nota că, în anul 498 î.e.n., gemenii divini Kastor și Poludeukes i-au ajutat pe romani să-i învingă pe tusculani la lacul Regillus.

Istoricii greci Herodot în Historiai și Plutarh în Theseus afirmau că, în anul 490 î.e.n., la bătălia de la Marathon, un număr mare de atenieni a văzut un personaj suprauman care lupta de partea lor împotriva perșilor. Atunci, atenienii au jurat că zeii au coborât din cer și i-au ajutat să obțină victoria. De asemenea, în 480 î.e.n., obiecte zburătoare neidentificate au zburat deasupra zonei Salamina, unde grecii au distrus apoi flota invadatoare a împăratului persan Xerses.

În timpul asediului cetății Tyr din 332 î.e.n., Alexandru Macedon a fost ajutat de niște obiecte zburătoare neidentificate, care au spart zidul cetății. În Istoria lui Alexandru cel Mare se spune că deasupra taberei macedonene au Alexander the Great JPEGapărut cinci „minunate scuturi zburătoare” aranjate în formă de V. După un scurt tur deasupra orașului, „cel mai mare dintre scuturi a eliberat o forță ca un fulger, care a nimerit o parte din ziduri. Acestea s-au spart, apoi au venit și alte fulgere. Zidurile și turnurile se prăbușeau, ca și cum ar fi fost construite din noroi. Astfel, armata asediatoare a putut să intre cu ușurință în oraș”. În anul 329 î.e.n., în timp ce armata lui Alexandru se pregătea să traverseze Indusul pentru a ataca India, niște discuri zburătoare au atacat elefanții macedonenilor. Speriați, generalii lui Alexandru s-au hotărât să renunțe la atac. Se presupune că falangele macedonene au fost atacate cu o armă asemănătoare celor atomice și silite astfel să se retragă.

În anul 66, comandantul roman Cestius și-a retras trupele din Ierusalim aparent fără niciun motiv. Romanii au revenit în anul 70, conduși de Titus, și au asediat orașul. Despre motivul retragerii romanilor în 66 a scris istoricul Flavius Josephus (pe numele său real Yoseph ben Mattatiyahu) în Războiul iudeilor: „Câteva zile după sărbătoare, în ziua de 21 a lunii artemisius, s-a produs un fenomen de necrezut și uimitor înainte de asfințitul soarelui, mulțimea a putut privi care și oștiri de soldați înarmați, ivite pe neașteptate în văzduh”.

În jurul anului 220, zeii i-au cerut într-un vis împărătesei Japoniei, Jingo-kogo, să cucerească ținutul Chosen (Coreea de astăzi). Soțul ei s-a opus, supărându-se pe zei, și a murit imediat în luptă. După moartea împăratului, Jingo a plecat cu trei mii de corăbii și a cucerit Chosenul, așa cum i-au cerut zeii. Zeitățile au apărut în fața și în spatele expediției. Regele corean a fost înspăimântat de invadatorii divini și s-a predat imediat.

Conform lui Lactantius, în anul 312, împăratului roman Constantin i s-a spus într-un vis să așeze „semnul ceresc al lui Dumnezeu pe scuturile soldaților săi”. După Eusebius, în timpul marșului către Roma, Constantin „a văzut cu ochii lui în ceruri o cruce de foc ridicându-se din lumina Soarelui, care purta mesajul In Hoc Signo Vinces sau «cu semnul ăsta vei cuceri»”. În noaptea următoare, Iisus i-a apărut împăratului în vis, cu același semn, și i-a cerut să poarte în fruntea armatei sale un stindard cu aceeași formă. Constantin a făcut așa cum i s-a spus și și-a învins rivalul, pe Maxentius.

În Istoria Britaniei, Nennius relatează că Sfântul Germanus s-a rugat Dumnezeului său timp de trei zile și trei nopți. În cea de-a treia noapte, la ora trei, un foc căzut din cer a aprins întregul castel al lui Vortigern, omorându-l pe acesta și pe toate femeile sale. Episoade asemănătoare apar în Vechiul Testament. În Cartea a doua a Cronicilor, după ce regele Solomon și-a terminat rugăciunea, „s-a pogorât foc din cer şi a mistuit arderea de tot şi jertfele, şi slava Domnului a umplut templul” (7:1). În Cartea a treia a Regilor, în timpul unui concurs împotriva profeților zeilor Baal și Așera, Ilie s-a rugat zeului său și „s-a pogorât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot şi lemnele şi pietrele şi ţărâna şi a mistuit şi toată apa care era în şanţ” (18:38). În Cartea a patra a Regilor, la dorința lui Ilie, de două ori „s-a coborât focul lui Yahweh din cer” (1:12), arzând de fiecare dată câte un sol și cincizeci de soldați ai regelui Ohozia.

Matthew de Paris scria în Historia Anglorum că, în anul 1099, pe când cruciații asediau Ierusalimul, un cavaler strălucitor a apărut subit pe Muntele Măslinilor, agitând un scut care lucea, chemându-i pe cruciații descurajați să lanseze un nou atac.

În secolul al XV-lea, Jeanne d’Arc, supranumită „fecioara din Orléans”, susținea că a primit viziuni de la arhanghelul Mihail, Sfânta Margareta și Sfânta Caterina, care i-au ordonat să elibereze Franța de sub dominația engleză. Câteva victorii militare i-au făcut pe francezi să o creadă cu adevărat trimisa divinității. Se spune că, după încoronarea lui Charles VII, vocile au încetat să-i mai vorbească. A fost arsă pe rug pe 30 mai 1431, în piața Vieux-Marche din Rouen, Jeanne d’Arc dându-și ultima suflare cu numele lui Iisus pe buze, fiind convinsă că și-a îndeplinit misiunea.

Pe 26 septembrie 1914, aproape de Mons (în Belgia), britanicii se luptau cu germanii, care erau superiori ca număr și dotare. Între cele două tabere au apărut brusc sute de arcași în veșminte medievale, conduși de un cavaler în armură, călare pe un cal alb. Arcașii au tras săgeți către nemți, dându-le britanicilor șansa de a se regrupa într-o poziție favorabilă, apoi au dispărut.

Se pare că până și cel de-Al Doilea Război Mondial a fost orchestrat de aceste divinități. Se spune că Hitler studia teoria Pământului gol în interior, el crezând foarte mult în mitul Agarthei, acea lume subterană locuită de entități superioare. Astrologul său personal, pe nume Karl Erns Kraft, susținea că a venit din Agartha. Societatea Thule, care îl dirija pe Adolf Hitler din umbră, credea în „comunicarea cu o ierarhie a Supraoamenilor – Conducătorii Secreți ai Celui de-al Treilea Ordin”. În baza sa din castelul Wewelsburg, Heinrich Himmler aducea mediumuri ce susțineau că pot contacta extratereștri, unul dintre ele fiind Maria Orsic, lidera grupului Vriligen. După cum susține Ravenscroft în cartea Sulița Destinului, Societatea Thule organiza în mod regulat ședințe oculte, în care participanții comunicau cu demoni care le apăreau ca spirite călăuzitoare. De asemenea, Ravenscroft eb3fbfd7bbeaafirma că „participarea la aceste ritualuri sadice trezea în participanţi viziuni penetrante ale Inteligenţelor Malefice, care le acordau acestora puteri magice fenomenale”. Indiferent dacă vorbim despre „puteri magice” sau informații tehnologice, se pare că germanii au primit aceste cunoștințe. În 1938, la Berlin, chimiștii Otto Hahn și Fritz Strassmann au descompus atomul de uraniu și au descoperit fisiunea atomică, baza energiei nucleare. Iar în Al Doilea Război Mondial, Germania a avut cea mai avansată tehnologie militară din lume: avioane cu reacție, bombardiere de înaltă precizie și rachete teleghidate. Nemții au avut și două arme extraordinare pentru acea vreme, rachetele V1 și V2. Inventatorul lor, doctorul Wernher Von Braun, comandantul proiectului spațial al lui Hitler și mai apoi unul dintre arhitecții cheie ai NASA, declara în 1959: „ne aflăm în fața unor forțe mult mai puternice decât am crezut până acum, a căror proveniență ne este în prezent necunoscută” și „nu pot spune mai mult acum, dar suntem angajați într-un proces de contactare a acestor forțe”. Cu cinci ani în urmă, profesorul său și unul dintre părinții astronauticii, Hermann Oberth (născut la Sibiu în 1894), afirma: „OZN-urile sunt concepute și dirijate de ființe inteligente de un nivel foarte înalt. Ele nu-și au originea în sistemul nostru solar și poate nici măcar în galaxia noastră”. Iar în 1955, Oberth scria într-un articol: „nu cred că Rusia fabrică OZN-uri; dimpotrivă, cred că acestea își au originea exclusiv în afara Pământului”. Referitor la înalta tehnologie militară a germanilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Hermann Oberth, pe atunci membru al programului ce se ocupa de rachete, a spus că au fost ajutați în acest sens de „oameni din alte lumi”. Iar în 1970, cercetătorul OZN Allen Greenfield l-a întâlnit pe Wernher Von Braun în baza aeriană Wright-Patterson, în timp ce studiau dosare declasificate. Întrebat cum de a dezvoltat atât de multă tehnologie într-un timp atât de scurt, Von Braun a recunoscut că a fost ajutat de extratereștri. O confirmare a faptului că anumite entități au orchestrat totul vine din Statele Unite ale Americii. În timpul Războiului Rece, CIA-ul a inițiat un program secret, condus de doctorul Andrija Puharich, prin care s-a intrat în contact cu un grup de nouă entități, ce susțineau că sunt zeii Egiptului Antic, Elohim ai evreilor, eonii gnosticilor dar și Dumnezeu, care „nu este altceva decât noi împreună, Cele Nouă Principii ale Domnului. Nu există un alt Dumnezeu decât noi, Cei Nouă, uniți”. Despre cel de-Al Doilea Război Mondial, Cei Nouă, prin unul dintre emisarii lor, Tom, spuneau că atrocitățile lui Hitler au făcut parte din planul lor, fiind necesare pentru înființarea statului Israel.

La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, după contactul cu Armata Roșie din 15 septembrie 1944, trupele de partizani iugoslavi au continuat să lupte mai mult singure cu nemții. În apropierea orașului Skopje, un regiment de partizani a traversat râul Vardar pe un pod. Siliți să se retragă, au observat că podul dispăruse. Singurul pod existent vreodată în acel loc a fost construit în secolul al XVII-lea și s-a prăbușit în 1890 din cauza vechimii. Să fie vorba despre un ajutor din partea zeilor?

Legendele de pe întreg cuprinsul Pământului vorbesc despre amestecul zeilor în războaiele oamenilor. În cartea The Gods of Eden („Zeii Edenului”) din 1993, autorul William Bradley a emis ipoteza că extratereștrii au luat parte la aproape orice catastrofă majoră din istoria omenirii și chiar au folosit războiul ca mijloc de control al creșterii populației. Mulți oameni de știință, inclusiv faimosul fizician Stephen Hawkins, consideră că extratereștrii ar putea fi o amenințare pentru noi și sugerează să facem tot posibilul pentru a evita contactul cu ei. Nick Pope, care a condus între 1991 și 1994 secretariatul 2(a) al Statului Major Aerian din Ministerul Apărării al Marii Britanii, nota în cartea sa din 1996: „nu avem nici dovezi că un fenomen foarte real, precum OZN-urile, este inofensiv”. Este posibil ca William Bradley să aibă dreptate măcar parțial: zeii nu doar au luat parte la aproape orice catastrofă majoră din istoria omenirii, inclusiv la războaie, ci poate chiar le-au provocat, așa cum susțin legendele. S-a observat că numărul aparițiilor OZN-urilor crește mereu în vreme de război. De exemplu, începând cu septembrie 1939, când a izbucnit cel de-Al Doilea Război Mondial, au existat numeroase rapoarte ale observării OZN-urilor deasupra Germaniei, pe care piloții americani le-au numit „foo fighters”. În Prodigiorum Libellus, Julius Obsequens a consemnat lumini strălucitoare deasupra Romei antice, apărute cu puțin timp înainte de un cutremur. Conform Nihongi, în ziua a unsprezecea din luna a opta a anului 682, un obiect de forma unui steag budist de botez, de culoarea flăcării, a plutit prin spațiul gol către nord, fiind văzut în toate provinciile. Apoi s-a scufundat în marea din Koshi. În acea zi, un abur alb s-a ivit pe Muntele de la Răsărit, de mărimea a patru stânjeni marini. A doua zi a fost un cutremur mare, iar după șase zile a avut loc un alt cutremur. În zorii acelei zile a apărut un curcubeu drept în mijlocul cerului, de cealaltă parte față de Soare. Deasupra erupțiilor vulcanice au fost surprinse întotdeauna OZN-uri. Pe o Egyptian_-_Bust_of_a_Ram-Headed_God_(Khnum_( ))_-_Walters_22330stelă de pe insula egipteană Seheil e scris că de șapte ani e foamete, vinovat pentru acest lucru fiind zeul Khnum, care i-a spus faraonului Djoser din Dinastia a III-a că va renunța la a împiedica revărsarea Nilului doar atunci când templul său din Elephantina va fi restaurat și va primi un venit regulat din bogăția nubiană. Conform Papirusului Westcar, Khnum este zeul care a pus „sănătate” în trupurile primilor trei regi din Dinastia a V-a, la fel cum zeii din Iliada își întăreau eroii pământeni favoriți. Să nu uităm că, în Vechiul Testament, zeul evreilor a provocat de nenumărate ori secetă, foamete sau molime, cele mai cunoscute astfel de acțiuni ale sale fiind plăgile împotriva Egiptului, în timpul lui Moise.

Dacă am observat din mituri implicarea lor în războaiele oamenilor iar catastrofele așa-zis naturale se pot explica prin folosirea unor arme asemănătoare HAARP-ului american (High Frequency Active Auroral Research Program), rămâne întrebarea: cum au provocat zeii molimele? Răspunsul ni-l dă tot scriitorul William Bradley. În cartea sa din 1993, The Gods of Eden, el citează jurnale private și alte publicații din toată Europa medievală, ce conțin relatări ale unor obiecte în formă de țigară, care emiteau o ceață toxică. Primele relatări de acest gen sunt de la mijlocul secolului al XIV-lea, în perioada izbucnirii epidemiei de ciumă neagră, care a ucis peste șaptezeci și cinci de milioane de oameni. Mărturii ale unor obiecte strălucitoare care emiteau o ceață se găsesc în Europa și China, și susțin că respectiva ceață provoca holera și ciuma. De exemplu, istoricul italian Matteo Villani a scris despre ceața observată de călători din Asia, care erau convinși că puteau vedea ciuma mișcându-se. Au existat și numeroase rapoarte ale unor creaturi cu mantii negre și fețe terifiante, care apăreau la periferiile satelor chiar înainte de declanșarea ciumei, având în mâini obiecte asemănătoare unor coase, din care se emana toxica ceață. Acele creaturi au servit ca model pentru binecunoscuta imagine a „morții cu coasa”. Și nu putem decât să le mulțumim zeilor „plini de iubire” și pentru aceste „daruri”…

Tot o ceață este și cea folosită de zei pentru a-și ascunde vehiculele zburătoare. În Iliada lui Homer, zeii răpeau oameni cel mai adesea ascunzându-i într-o negură deasă, ceață sau nor. Pentru a nu fi ucis de Menelaus, Paris a fost dus de Aphrodite „prin negură acasă, / Într-o cămară în iatac”. Apollo l-a transportat pe Aineias în același mod: „îl apucă pe el în brațe din norul cel negru”. În Cântul 5, Homer scrie despre Ideos: „Nu scăpa nici el de pierzanie dacă Hephaestus / Nu-l izbăvea ocrotindu-l în ceață noptie”. Apollo, ascuns sub o negură deasă, l-a lovit în spate pe Patroklos, permițându-le astfel lui Euforb și Hektor să-l ucidă pe iubitul lui Akhilleus. Zeus a așezat o ceață peste aheii care păzeau trupul lui Patroklos, pentru a-i proteja de troieni. Zeii implicați în război s-au ascuns sub negură pentru a privi lupta dintre semizeii Aineias și Akhilleus. Atunci când Nestor a vrut să-i ucidă pe fiii lui Actor, molionii, Poseidon i-a furișat „din război în negură deasă-nvelindu-i”.

În zilele noastre, mulți dintre cei care au avut întâlniri de gradul III susțin că au fost răpiți în niște nori în care se găseau ascunse nave extraterestre. Prin urmare, nu putem decât să presupunem că norii / ceața / negura din jurul zeilor reprezintă un sistem de camuflare al navelor. Care, de altfel, se întâlnește în miturile din întreaga lume, chiar și în Biblie. În capitolul al nouălea al Evangheliei lui Luca, Iisus a mers cu trei dintre apostolii săi pe muntele Tabor din Galileea. Acolo au apărut Moise și Ilie care au vorbit cu Iisus despre sfârșitul său pe cruce. Și „pe când vorbea el acestea, s-a făcut un nor şi i-a umbrit; şi ei s-au spăimântat când au intrat în nor” (9:34). După ce norul a plecat, Iisus a rămas singur cu cei trei apostoli. În Vechiul Testament, când Yahweh a coborât pe muntele Sinai, pentru a discuta cu Moise, a făcut-o sub forma unei flăcări aflate într-un fum gros, fără îndoială fiind vorba tot despre o navă camuflată în ceață / nor / negură: „Iar Muntele Sinai fumega tot, că se pogorâse Yahweh pe el în foc; şi se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor, şi tot muntele se cutremura puternic” (Ieșirea 19:18); „Atunci s-a pogorât Domnul în nor, a stat acolo şi a rostit numele lui Yahweh” (Ieșirea 34:5). Când Moise discuta cu zeul său, intra în cort și „se 55637b7dc38268bf73ec2ce742af1cfepogora un stâlp de nor şi se oprea la intrarea cortului şi Yahweh grăia cu Moise” (Ieșirea 33:9). În timpul exodului evreilor din Egipt, un înger le-a arătat drumul ziua ascuns într-un nor, iar noaptea într-o flacără. La un moment dat, îngerul și-a așezat norul între cele două tabere, acoperind-o pe cea a egiptenilor, întocmai ca Zeus în Iliada, când a lăsat negura peste ahei: „Atunci s-a ridicat îngerul Domnului, care mergea înaintea taberei fiilor lui Israel, şi s-a mutat în urma lor; şi s-a ridicat stâlpul cel de nor dinaintea lor şi a stat în urma lor. Astfel a trecut el şi a stat între tabăra Egiptenilor şi tabăra fiilor lui Israel; şi era negură şi întuneric pentru unii, iar pentru ceilalţi lumină, noaptea, şi toată noaptea nu s-au apropiat unii de alţii” (Ieșirea 14:19-20). Psalmul 96 vorbește și el despre un nor și negură în jurul lui Yahweh: „Domnul împărăţeşte! Să se bucure pământul, să se veselească insule multe. Nor şi negură împrejurul Lui, dreptatea şi judecata este temelia neamului Lui” (1-2). Norul ca mijloc de transport divin se întâlnește și în alte cărți biblice: „iată venea dinspre miazănoapte un vânt vijelios, un nor mare şi un val de foc, care răspândea în toate părţile raze strălucitoare; iar în mijlocul focului strălucea ca un metal în văpaie” (Iezechiel 1:4); „Plecat-a cerurile şi s-a coborât și sub picioarele lui era negură deasă. Şezut-a pe heruvimi şi a zburat, zburat-a pe aripile vântului! Din negură și-a făcut adăpost și cort împrejurul său; cu ape întunecoase şi cu nori negri era înfăşurat” (A doua Carte a Regilor 22:10-12). În Evanghelia lui Matei, „vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (24:30) și „De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului” (26:64). Ne amintim și că unul dintre epitetele lui Baal-Hadad în Canaan era „călărețul norilor”.

Dacă în timpul zborului zeii își ascundeau de multe ori navele în ceață / nori / negură, atunci când aterizau aveau nevoie de alte ascunzători, pentru care apelau la ajutorul oamenilor. Conform scrierilor antice, se pare că zeii își foloseau templele ca hangare pentru nave. Prin secolul al XXII-lea î.e.n., regele Gudea din Lagaș scria că zeul Ningirsu / Ninurta i-a apărut într-un vis, având alături Divina Pasăre Neagră (nava zeului). Ningirsu i-a cerut regelui să-i construiască un nou templu, numit E.Ninnu. Zeul Ningișzidda, care îl însoțea pe Ningirsu, i-a oferit regelui Gudea planul templului. Când totul a fost gata iar Gudea sărbătorea construirea templului lui Ningirsu în Lagaș, zeul, „care strălucea ca soarele”, a apărut alături de alți doi zei, cu toții stând lângă „pasărea divină a vântului turbat”. Odată pusă în templu, „pasărea” a fost în permanență păzită de două „arme zeiești”, numite „supremul vânător” și „supremul ucigător”. Adăpostul ei era numit Mu.na.da.tur.tur („adăpostul de piatră tare al lui MU”). Un alt rege din Lagaș, Urukagina, scria că „MU luminează ca un foc pe care l-am făcut mare”. Lu-Utu, rege în Umma în stairw88mileniul III î.e.n., a construit un adăpost pentru un MU (navă) al zeului Utu „în locul ales din templu”. Pe o monedă găsită la Byblos este reprezentat templul lui Iștar cu un MU ieșind din el. Ur-Nammu, regele din Ur, scria că zeul său i-a ordonat să-i construiască un templu și i-a dat măsuri precise, oferindu-i chiar și o prăjină și o sfoară de măsurat. Marduk i-a cerut regelui babilonian Nabopalassar să-i restaureze templul și zigguratul Etemenanki, sau Turnul Babel, după cum afirma chiar regele într-o inscripție: „în acea vreme, Marduk mi-a poruncit să împlânt adânc în măruntaiele pământului temeliile turnului Babel, care se cutremurase înaintea domniei mele, gata să se prăbuşească, şi să-i ridic vârful până la cer”. Fiul acestuia, Nebuchadnezzar II, care a terminat reconstrucţia turnului, completa: „zeul Marduk mi-a poruncit în legătură cu Etemenanki, turnul cu scări monumentale al Babilonului, care înainte de epoca mea fusese dărâmat şi se afla în ruine, să-i consolidez temeliile spirituale în sufletele oamenilor, iar vârfurile sale să atingă cerul. Am luat o prăjină şi eu însumi am măsurat dimensiunile. Pentru Marduk, stăpânul meu, m-am umilit şi mi-am scos tunica, însemnul rangului regal, şi am cărat pe umerii mei pământ şi cărămizi”. Într-o altă inscripție, Nebuchadnezzar II spunea că a ridicat capul bărcii Id.ge.ul a lui Marduk și că între ziduri a închis barca Zag.mu.ku („strălucitorul MU pentru depărtări”). În orașul egiptean Heliopolis se spunea că era păstrată pasărea strălucitoare Bennu a zeului Ra. În Vechiul Testament, Yahweh i-a dat lui Moise instrucțiuni precise pentru lăcașul său din deșert, iar lui Solomon i-a acordat înțelepciune, pentru a construi Marele Templu din Ierusalim. Iezechiel a primit planuri detaliate pentru cel de-al doilea templu, de la un om cu înfățișarea aramei, ce avea o sfoară și o prăjină. Inginerul german de structuri Hans Herbert Beier a realizat o schiță a clădirii pe care Iezechiel a construit-o pentru „carul Domnului” și a ajuns la concluzia că naveta încăpea perfect în templu.

Termenul sumerian MU a devenit pentru semiți „șu-mu”, „șam” sau „șem” („cea care este MU”) și desemnează o navă. Se pare că și sumerianul „din.gir”, semnul pictografic ce desemna cuvântul „zei”, reprezintă tot o navă, unde „gir” pare a fi o rachetă în trepte, iar „din” înseamnă „nobil, sfânt, strălucitor, drept”, fiind evident un epitet al zeilor. De altfel, Șem-ul seamănă foarte mult cu capsulele din vârful rachetelor noastre.

De ce au provocat zeii dezastre pe pământ prin războaie, molime sau catastrofe aparent naturale? Pentru a afla acest lucru, trebuie întâi să recapitulăm evenimentele de după Potop.

După marele Diluviu, care a încheiat cel de-al doilea război al zeilor, zeii s-au întors pe Terra în anul 29.640 î.e.n. Atunci a avut loc Bătălia Piramidelor, după care Enki a fost închis din nou în lumea subterană, iar Marduk trimis în exil. În jurul anului 21.000 î.e.n., Marduk s-a întors și a încercat să construiască o nouă „poartă stelară”, Turnul Babel, distrusă de Enlil. Cu aprobarea împăratului Anu, Ninhursag a organizat un tratat de pace, în urma căruia zeii și-au împărțit teritoriile și oamenii. Enki a primit rasa neagră și Africa, Marduk rasa albă și Europa, Enlil rasa roșie și America (păstrând-o pe cea sudică pentru el și cedându-i-o pe cea nordică fiului său, Ninurta), Anu rasa galbenă și Asia, pe care le-a lăsat spre administrare noii sale iubite, Ninhursag. Iștar a primit Australia, pe care și-a creat o rasă proprie, cea australoidă, încrucișând oamenii roșii ai lui Enlil cu cei galbeni ai lui Anu. Antarctica a devenit un teritoriu neutru, pentru viitoarele tratate ale zeilor, fiind acoperit cu gheață pentru a împiedica accesul oamenilor.

Această împărțire a oamenilor și teritoriilor părea să aducă pe Pământ pacea mult așteptată. Vechile rivalități au dispărut, zeii lucrau împreună pentru beneficiul oamenilor. Enlil și Ninurta i-au învățat agricultura, iar Enki și copiii săi creșterea animalelor. Însă nu toată lumea era mulțumită. Iștar nu se putea mulțumi cu acel teritoriu mic și îndepărtat așa că, mai târziu, și-a creat rasa semită, cu care a invadat Mesopotamia. Însă cel care a dat startul reînceperii ostilităților a fost fratele ei, Marduk. Creat de tatăl său cu un profund spirit războinic și cu o dorință aprigă de putere, Marduk nu s-a mulțumit cu un singur teritoriu. Așa încât și-a trimis rasa albă, tracii, să invadeze o bună parte a lumii, aceștia ajungând din Europa până în Asia și în nordul Africii. Urmele lor se găsesc atât în Mesopotamia, India și China, cât și în Egipt. Se pare că totul a început cu acel mini-potop din jurul anului 5.600 î.e.n., care a dus la formarea Mării Negre.

Anu și Enlil și-au dorit încă de la începuturi ca omenirea să rămână în stadiul primitiv. Învățăturile Veghetorilor au dus la dezvoltarea mai ales tehnologică a oamenilor, pe care i-au folosit ca soldați în războaiele împotriva Celeștilor. După cel de-al doilea mare război al zeilor, Potop și tratatul de pace din jurul mileniului XXI î.e.n., când zeii și-au împărțit rasele umane și teritoriile, ambele tabere au acceptat ordinul împăratului Anu, de a menține omenirea la un stadiu primitiv. Oamenii au fost învățați agricultura și creșterea Dacii_filmanimalelor, cunoștințele minime pentru a supraviețui. Marduk însă nu a fost de acord cu această decizie. El și-a civilizat supușii pe ascuns, dacii fiind primul popor din istorie ce a avut cunoștințe de matematică, astronomie, filosofie, biologie, medicină, etc. Firește că Marduk a acționat pe ascuns, pentru a nu fi descoperit de Anu și Enlil. Și-a transmis învățăturile preoților săi care, la rândul lor, le-au dat mai departe poporului. Scrierea a fost rezervată doar preoților, acesta fiind motivul pentru care în Dacia nu s-au descoperit multe inscripții. În plus, Marduk a interzis ridicarea construcțiilor somptuoase, așa cum se întâmpla în vremurile de demult, care ar fi atras fără îndoială atenția asupra nivelului tehnologic ridicat. În schimb, și-a învățat supușii să trăiască în armonie cu natura, care le putea oferi tot ce aveau nevoie. Astfel, dacii și frații lor plecați din țara de origine, tracii, s-au dezvoltat mult înaintea tuturor, fără a-și trăda prin stilul lor de viață nivelul ridicat de cunoștințe.

Se pare că, oricât de multe măsuri de precauție și-a luat Marduk, Celeștii au aflat. Nu se știe cum. Firește că i-au cerut lui Marduk să se oprească și să-și readucă poporul la nivelul primitiv la care se aflau restul oamenilor. O cerință absurdă, pe care Marduk n-a putut decât să o refuze. Departe de a fi o coincidență, imediat după acest refuz, în jurul anului 5.600 î.e.n., Marea Mediterană s-a revărsat peste un baraj natural, provocând un potop ce a prins sub ape peste o sută cincizeci de mii de kilometri pătrați, ce a dus la formarea Mării Negre, după cum a descoperit o serie de arheologi, precum cercetătorul Robert Ballard. Cei o sută cincizeci de mii de kilometri pătrați de pământ, pe care se aflau numeroase așezări umane, făceau parte din teritoriul lui Marduk. De remarcat e faptul că mini-potopul a avut loc imediat după apariția primei scrieri din lume, reprezentată prin tăblițele de la Tărtăria. Bănuind că acea inundație era un avertisment din partea Celeștilor, Marduk a considerat-o o declarație de război. Prin urmare, a reacționat. Imediat după mini-potop, în jurul anului 5.600 î.e.n., a început deșertificarea nordului Africii, teritoriu controlat de Enlil (deși Africa i-a revenit lui Enki la împărțirea teritorială, Enlil și-a păstrat bucăți din teritoriile celorlalți zei), ceea ce a dus la formarea deșertului Sahara. Nu știm dacă a fost mâna lui Marduk la mijloc, însă știm deja că zeii aveau tehnologia necesară pentru crearea dezastrelor așa-zis naturale. Iar Marduk nu a lăsat niciodată nerăzbunate afronturile primite. Tot atunci, în 5.500 î.e.n., probabil ca o sfidare, apare cultura Cucuteni-Tripolia în Dacia. Datorită deșertificării nordului Africii, oamenii roșii ai lui Enlil au invadat Valea Nilului. În replică, tot atunci apar în Egipt Șemsu-Hor, acei oameni albi ai lui Horus / Marduk, care au condus Egiptul predinastic. Cea mai veche dată calendaristică rămasă de la egiptenii antici este 19 iulie 4.242 î.e.n., probabil ea marcând momentul în care tracii Șemsu-Hor au ajuns în Egipt. În jurul anului 3.500 î.e.n., Șemsu-Hor au părăsit teritoriul din jurul Nilului, lăsând Egiptul în haos, imediat după făcându-și apariția în Mesopotamia sumerienii plecați din Simeria dacică. După aproximativ două secole, arienii (de asemenea tot traci, supușii lui Marduk) apar în valea Indusului, acolo unde se găseau oameni din rasa roșie, adepți ai lui Enlil. În jurul anului 3.100 î.e.n., faraonul trac Narmer / Menes unifică Egiptul, înființând astfel prima dinastie faraonică. În toate aceste zone, tracii au adus cu ei civilizația moștenită de la zeul lor. Pe 31 august 3.114 î.e.n., dată notată de mayași, Enki își face apariția în America Centrală, teritoriul lui Enlil, unde a fost numit Quetzalcoatl de către azteci și Kukulcan de către mayași. Mai târziu și-au făcut apariția acolo și olmecii, negrii săi din Africa. Iar Marduk și-a dus tracii chiar până în China, domeniul lui Anu. Nici tabăra Celeștilor nu a stat cu mâinile în sân. Prin jurul anului 3.500 î.e.n. apare în Creta (în Europa, adică pe teritoriul lui Marduk) civilizația minoică, ce venera taurul, unul dintre simbolurile lui Enlil. În Sumer este construit Nippur, orașul lui Enlil, numit Nibru de sumerieni, scris logografic ca EN.LIL.KI („pământul lui Enlil”). De asemenea, apar orașe închinate și celorlalte zeități: Șuruppak lui Ninhursag, Sippar și Larsa lui battle_of_gods_by_domeddi-d6y2453Marduk, Uruk lui Anu, Ur, Harran și Eridu lui Enki, Borsippa lui Nabu / Enoh, Lagaș și Kiș lui Ninurta sau Bad-Tibira lui Iștar. Haosul a pus din nou stăpânire pe Pământ, nemaifiind respectată vechea împărțire teritorială. Zeii s-au văzut din nou nevoiți să se lupte pentru fiecare bucățică de pământ. Însă nu ca în trecut, ci pe ascuns. După cel de-al doilea război al zeilor, care era cât pe ce să distrugă planeta, Anu a devenit foarte strict cu privire la respectarea vechii sale reguli, ce interzicea intervenția divinităților în viețile muritorilor. Drept pentru care, așa cum se observă din toate scrierile antice (indiferent dacă vorbim despre Biblie, Iliada lui Homer sau tăblițele de lut sumeriene, asiriene și babiloniene), zeii au fost nevoiți să acționeze pe ascuns. Nu și-au mai făcut apariția în mijlocul oamenilor, ca în trecut, ci au participat la lupte ascunși în spatele invizibilității și cu navele camuflate. Și-au ales câțiva oameni cărora le-au transmis ordinele pe ascuns, ori în întâlniri private, ori chiar în vis. Totul pentru a evita furia împăratului Anu.

Pacea s-a dus odată cu mini-potopul care a dat naștere Mării Negre, care l-a determinat pe Marduk să cucerească și alte teritorii. Să fi fost într-adevăr Anu și Enlil cei care au provocat inundația, așa cum bănuia Marduk? Să fi renunțat ei atât de ușor la o pace pentru care au muncit din greu? Sau altcineva și-a vârât coada? Știm că, la tratatul de pace al zeilor, Iștar a fost cea mai nemulțumită. A primit un teritoriu izolat, Australia, unde a fost nevoită să-și creeze o rasă proprie din combinarea raselor lui Enlil și Anu. De-a lungul istoriei, Iștar a demonstrat întotdeauna că nu se mulțumește cu puțin și, mai ales, nu acceptă niciodată înfrângerea. Ținând cont că ea era cea mai dornică de un conflict care să ducă la o nouă împărțire teritorială, sunt șanse mari ca ea să fi provocat mini-potopul, care l-a convins pe Marduk să reia vechiul conflict. Astfel, ea a putut să-și îndeplinească scopul, rămânând totodată cu mâinile curate. Poate tot ea e cea care i-a anunțat pe Anu și pe Enlil că Marduk nu a respectat ordinul și și-a civilizat poporul. Și poate nu întâmplător a dat Homer vina pe o femeie pentru începerea unui îndelungat război…


Nibiru – nebunia lui Sitchin


Când mă uit în ochii tăi văd jumătatea mea,
Na na na, na na na, na na na na,
Atâta nebunie e în inima mea,
Aș pleca cu tine pe Nibiru de-aș putea
” (Simona Nae feat. Juju – „Doi nebuni”) nibiru_planet_x

Nu obișnuiesc să fiu atent la versurile melodiilor pe care le ascult. Dacă vreau versuri, citesc poezii. Din acest motiv n-am fost atent nici la versurile melodiei Simonei Nae, „Doi nebuni”. Însă, într-o zi, pe când melodia rula la radio, mi-a atras atenția un vers: „Aș pleca cu tine pe Nibiru de-aș putea”. Ce caută Nibiru în melodia Simonei Nae? De ce Nibiru și nu Marte, Venus, Jupiter sau Saturn? Și ce e Nibiru?

Nibiru este o planetă inventată de masonul Zecharia Sitchin, popularizată prin seria sa de volume, „Cronicile Pământului”. Conform lui Sitchin, textele sumeriene susțin că zeii, Anunnaki, provin de pe planeta Nibiru, care se află mult dincolo de Pluto și care revine în sistemul nostru solar odată la 3.600 de ani. Acești Anunnaki au sosit pe Pământ pentru a extrage aur, pe care să îl împrăștie în atmosfera planetei lor. Tot Sitchin este cel care consideră că Pământul, cometele și centura de asteroizi dintre Marte și Jupiter s-au format din coliziunea planetei Nibiru cu o alta, Tiamat.

Bineînțeles că ipotezele lui Sitchin sunt atât de fanteziste, încât depășesc orice limită a logicii. Ca să nu mai vorbim despre faptul că nici măcar un singur omNibiru-Via-Lactea-Sitchin de știință n-a fost atât de bătut în cap încât să-i dea dreptate. Însă masoneria a promovat intensiv cărțile lui Sitchin, implicit imaginara planetă Nibiru, din motive lesne de înțeles. Pentru a ne ține departe de adevăr, pentru a nu afla adevărata natură a zeilor precum și locul lor de proveniență, masoneria a lansat ipoteza extraterestră. Cum Sitchin le-a îndeplinit planul cu brio, planeta inventată de el a fost prezentată ca adevăr și promovată corespunzător, pentru a intoxica cât mai eficient creierele maselor. Degeaba s-au chinuit numeroși cercetători să demaște minciunile lui Sitchin; pentru cei mai mulți, Nibiru este o planetă reală, unde locuiesc Anunnaki, căutătorii de aur.

Vorbesc într-adevăr textele sumeriene despre planeta Nibiru? Categoric, nu! Cuvântul „nibiru” nu există în limba sumerienilor. Însă există unul asemănător, „neberu”, în akkadiană, care a fost tradus ca „traversare” sau „punct de tranziție”, referindu-se în special la râuri. De exemplu, într-un text sumero-akkadian, un sat este numit „Ne-bar-ti-Ash-shur”, adică „locul de trecere al lui Ashur”. Un alt text vorbește despre un barcagiu care trecea călători peste apă contra cost, pasagerii fiind nevoiți să plătească „shiqil kaspum sha ne-bi-ri-tim” („argint ca taxă de traversare”). Un text akkadian vorbește despre o campanie militară: „A-ra-mu nakirma bab ni-bi-ri sha GN itsbat” („Arameii au fost sfidători și au luat poziție la intrarea în vad / punct de trecere”). În altul, despre elamiți se spune că „ina ID Abani ne-bi-ru u-cha-du-u” („au tăiat podul / locul de trecere de pe râul Abani”).

În astronomia babiloniană, „neberu” sau „nibirum” este un termen ce reprezintă punctul cel mai înalt al eclipticii (traiectoria anuală aparentă a Soarelui prin constelațiile zodiacului), adică momentul solstițiului de vară. În Enuma Eliș, mitul babilonian al creației, are și alte înțelesuri: Neberu este numită planeta Jupiter (și o dată Mercur), o stea dar și zeul Marduk. Niciunul dintre aceste patru înțelesuri nu se referă însă la o planetă dincolo de Pluto, pe care locuiesc zeii. E drept că toate aceste înțelesuri ale cuvântului akkadian pot crea confuzii, dar acesta nu este un motiv să acceptăm varianta fantezistă a masonului Sitchin, care nu are niciun fel de acoperire.

Ideea lui Sitchin nu este una originală. La sfârșitul secolului al XIX-lea, mulți astronomi au făcut speculații despre existența unei planete dincolo de 9fdc89123a8be7153940f36033571843Neptun, care a fost numită Planeta X de către astronomul american Percival Lowell. Descoperite ulterior, nici Pluto și nici Eris nu sunt considerate a fi controversata Planetă X, care a fost echivalată cu Nibiru a lui Sitchin. Deși nu sunt puțini cei care chiar și astăzi cred în existența Planetei X / Nibiru, sondele spațiale Pioneer 10, Pioneer 11, Voyager 1 și Voyager 2 au demonstrat inexistența ei. În primul rând, acestea au determinat mult mai precis masa planetelor pe lângă care au trecut, iar conform acestor mase, discrepanțele în orbitele planetelor au dispărut. În al doilea rând, traiectoriile sondelor spațiale nu au pus în evidență niciun fel de influență care ar putea fi atribuită forței gravitaționale a unui alt obiect mare nedescoperit din sistemul solar.

Chiar dacă nu există nici planeta, nici cuvântul „nibiru”, masoneria promovează excesiv fabulația lui Sitchin. Se știe că această organizație malefică și-a înfipt ghearele și în industria muzicală, fiind un lucru obișnuit ca muzicienii să promoveze simboluri și idei masonice. Așa că n-ar trebui să ne mire prezența inexistentei planete Nibiru în melodia Simonei Nae. Însă de ce este promovată Nibiru și nu altă planetă?

După cum spuneam, inventatul „nibiru” provine din akkadianul „neberu”, cuvânt cu o mulțime de înțelesuri și cu o origine necunoscută. Cel puținhathor-obj_01 pentru cercetătorii cu minți limitate. Spre surprinderea acestora, akkadianul „neberu” își are originea în Egiptul antic. „Nebheru” era unul dintre epitetele zeiței iubirii, Hathor, consoarta lui Horus. A fost tradus convențional prin „casa lui Horus”, deși se ignoră un amănunt foarte important: egiptenii antici foloseau același cuvânt pentru „casă” și „soție”. Prin urmare, „nebheru” înseamnă „soția lui Horus”, ținând cont că acesta era rolul zeiței Hathor. Așa cum a observat și Sitchin, anticii echivalau zeii cu corpuri cerești. Pentru egipteni, Venus era planeta echivalentă cu zeița Hathor. În antichitate, Venus era considerată adeseori aducătoare de nenorociri, molime și distrugeri. Miturile egiptene susțin că Hathor / Nebheru a încercat să distrugă omenirea de câteva ori, ceea ce poate fi privit ca un efect al planetei Venus.

Ar putea Venus să fie planeta Nibiru? În niciun caz. În astrologia babiloniană, Neberu este punctul cel mai înalt al eclipticii, iar în Enuma Eliș este ori o stea, ori planetele Jupiter sau Mercur, ori zeul Marduk. Nu există niciun motiv să considerăm Neberu / Nibiru a fi Venus. În plus, pentru a demonta complet minciuna lui Sitchin, pentru mesopotamieni, locul nașterii zeilor Anunna era Duku, care înseamnă „colina sfântă”. Care nu e nici planeta Venus, nici vreo planetă născută din imaginația lui Sitchin.

De ce vor masonii atât de mult să credem în existența planetei Nibiru? De ce este atât de importantă pentru ei? Din moment ce nu există, nu poate fi Ishtarimportantă. Ceea ce înseamnă că nu planeta propriu-zisă e cea care contează, ci numele ei. Sau, mai exact, zeitatea pe care o reprezintă. Am arătat deja în Roșia Montană, între maidanezi și viituri că zeița evreilor sioniști (care conduc din umbră masoneria) este Iștar, zeița iubirii la babilonieni, numită Hathor de către egipteni. Prin urmare, Nibiru nu este decât forma americanizată a lui „nebheru”, transformat de akkadieni și babilonieni în „neberu”, epitetul zeiței masonilor. Promovarea intensivă a acestei inexistente planete nu reprezintă decât slăvirea intensivă a zeiței Iștar / Hathor / Nebheru. Motivul e același ca în orice cult: atragerea binecuvântărilor și ajutorului respectivei divinități. Ca amănunt suplimentar, dacă la egipteni „nebheru” era „casa zeului Horus”, pentru Sitchin și adepții săi Nibiru este casa zeilor Anunnaki. Coincidență?

Am ales să ignor tabla masonică de șah din videoclipul melodiei „Doi nebuni”, în care Simona Nae se afișează ca un simplu pion,Simona-Nae-feat-Juju-–-2-Nebuni însă am întrebat-o printr-un mesaj de ce a menționat Nibiru. Dându-i astfel ocazia de a demonstra ori că este doar o victimă a masonilor ce coordonează industria muzicală românească (puteau să i se impună acele versuri), ori că este perfect conștientă de faptele sale. Am așteptat mult și bine un răspuns pe care nimeni nu s-a obosit să mi-l dea. Din fericire, și tăcerea e un răspuns…


Realitatea Înălțării Domnului 2014


 10379790_751019218253301_2289201218038824822_o

Mă simt dator cu o lămurire celor care n-au înțeles cum stă treaba cu „Înălțarea Domnului 2014”, crezând că este vorba despre o eroare a prestigioșilor jurnaliști ai Realității. Se pare că acest eveniment a devenit un fel de competiție anuală, în care Domnul încearcă de fiecare dată să-și doboare recordul de înălțare. În fiecare an, El susține că s-a înălțat din ce în ce mai mult (deja cică a ajuns prin dreptul sateliților lui Jupiter), dar nu i se poate omologa recordul din cauză că oficialii de la Guiness Book nu bat atât de departe. Ca semn de protest față de indiferența oficialilor, la Înălțarea Sa 2014, Domnul s-a înălțat doar puțin, pe vârfuri. În plus, a apărut tuns și bărbierit, pentru a nu fi confundat cu Conchita Wurst. Pentru a fi în trend, Iisus nu a mai purtat o robă, ci un tricou cu mesajul „Mă piș pe el de vot” și chiloți marca Botezatu. Înălțarea din acest an a fost transmisă în direct de Taraf TV, singurul post de televiziune care mai are bani (fără număr) în perioada de criză. Festivitatea de premiere (încoronoarea cu cununa de spini și înmânarea trofeului Crucea de Aur) a putut fi urmărită la Trinitas TV, doar pentru că OTV-ul (care cumpărase drepturile de televizare în direct și în reluare pentru o mie de ani) și-a încetat activitatea. Analiza Înălțării 2014 a putut fi urmărită la Antena 3, într-o ediție specială a emisiunii domnului Gâdea, în care cei mai de seamă analiști și jurnaliști din toate timpurile și din toate universurile paralele au încercat să ne răspundă la întrebarea: „Este Băsescu creștin sau Hristos băsist?”. În plus, am aflat pe surse că, după respectiva emisiune, Mircea Badea și-a propus să îl învețe pe Iisus să facă șpagatul pe cruce. Pentru a demonstra că este mai deștept decât Badea, Radu Banciu a încercat, în emisiunea sa, să afle dacă Iisus poate merge pe apă în orice formă de agregare a ei. În același timp a fost programat un miting în fața Patriarhiei, unde un grup de țărani a cerut intens ca, la următoarele inundații, în locul lui Ponta cu barca lui pneumatică să vină Iisus care să le transforme toată apa în vin. Dacă va da curs invitației, Domnul va fi nevoit să-și înceapă discursul cu „fă, Maria Magdalena”, pentru a nu strica tradițiile multimilenare ale neamului nostru dacic. Datorită popularității de care a dat dovadă Iisus printre români, Crin Antonescu i-a propus deja o alianță cu PNL-ul, promițându-i postul de premier în cazul unei victorii la următoarele alegeri. Nici președintele României nu s-a lăsat mai prejos. Aflând de obiceiul Domnului de a transforma apa în alcool, Băsescu l-a invitat să servească împreună o apă cu gheață la Cotroceni, pregătind pentru această ocazie două cisterne și o piscină. Cel mai nemulțumit pare a fi Iisus, care și-a dorit ca Înălțarea Sa 2014 să aibă loc prin iunie-iulie, pentru a vedea de la înălțime Campionatul Mondial de fotbal din Brazilia. Auzind că se va înălța și în acest an, Ucraina i-a interzis Domnului să-i survoleze spațiul aerian. La fel ca Rogozin, Iisus a amenințat că data viitoare se va înălța la bordul unui bombardier rusesc Tu-160. Asistentele lui Capatos și-au exprimat public dorința de a se înălța cu Domnul, spre binele lui, deoarece zborul fără parașută e periculos. Într-o emisiune de divertisment, Oana Roman a fost nevoită să recunoască faptul că a rămas însărcinată printr-o minune divină, la fel ca mama lui Iisus, deoarece niciun muritor n-ar atinge-o de bună voie și nesilit de nimeni. Iisus a negat vehement implicarea Sa, declarând că preferă să fie crucificat din nou decât să o atingă pe Oana Roman. În mod surprinzător, Nelson Mondialul și-a făcut apariția în emisiunea lui Măruță, pentru a se lăuda că până și crucea sa de la gât e mai mare decât cea a lui Iisus. Deși prieteni la cataramă de ani buni, patriarhul Daniel l-a ignorat complet în acest an pe Hristos, pentru ca „nu cumva pletosul ăsta să ne pună să renunțăm la bani, palate și mașini doar pentru că îi place lui să se plimbe în zdrențe, pe măgari”. Pentru a atrage românii la vot, premierul Ponta a propus în Senat ca punctajul Înălțării Domnului 2015 să fie stabilit prin alegeri anticipate. Chiar înainte de decolare / înălțare, Iisus a fost trimis acasă de către jurații de la Masterchef, care au comparat Cina cea de taină cu „niște lături aruncate într-o troacă și îngurgitate de niște porci sălbatici, fără maniere și simț estetic, ca niște boi care sunt ei și mamele lor”. Mai mult, Iisus a fost în pericolul de a fi luat la bătaie de Radu Mazăre, care l-a confundat cu Remus Cernea. Salvarea Mântuitorului a venit din partea lui Adrian Zglobiu, care și-a propus să scuipe întreaga clasă politică, flegma sa luându-l prin surprindere pe Mazăre exact în momentul în care se pregătea să-l placheze pe Hristos ca la rugby. Pentru că Iisus n-a reușit în acest an să-și depășească recordul de înălțare, Victor Pițurcă s-a oferit să îl antreneze, promițându-i că îl va califica pentru Campionatul Mondial din 2214. Picătura care a umplut paharul Domnului a fost Silviu Mănăstire de la Realitatea TV, care i-a făcut public dosarul prin care se demonstrau legăturile Mântuitorului cu comuniștii, adică apariția chipului Său într-un cartof crescut pe unul dintre câmpurile preluate abuziv de Partidul Comunist din ordinul Ceaușeștilor, de la un țăran care, la un moment dat, și-a pierdut oile exact în același lan de porumb în care s-a ușurat dictatorul cu aproximativ un deceniu în urmă, stricat la burtă de laptele unei vaci a cărei baligă a fost folosită ca îngrășământ pentru strămoșii cartofului în care și-a făcut apariția chipul Mântuitorului. Dezamăgit de prestația sa din acest an și de faptul că juriul de la Românii au talent i-a acordat doar doi de „Da”, Iisus a părăsit România în această dimineață, declarând pe aeroportul Otopeni că, pentru Înălțarea Sa 2015, se va antrena mult mai intens decât a făcut-o până acum. Iar dacă la anul nu va fi mai pregătit să-și depășească propriul record de înălțare, poate va fi măcar mai înalt cu vreo 2-3 centimetri…

Amin 2014!


Mă piș pe el de vot


Dacă prin vot am putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm.” – Mark Twain

 „Un popor care votează corupți, impostori, hoți și trădători nu este victimă! Este complice!” – George Orwell

10380716_10152153569576243_5729715726140314946_o

Am găsit în „Adevărul” de luni, 26 mai, un articol semnat de Oana Băluță (profesoară de jurnalism și autodeclarată feministă din naștere), în care autoarea își exprima disprețul față de mesajul afișat de o tânără în cadrul „grevei cetățenești” de pe 25 mai, din Piața Universității. Mesajul tinerei era unul simplu: „Mă piș pe el de vot”. Ca majoritatea jurnaliștilor, și Oana Băluță are un rol concret în perioada alegerilor – de a chema turma la vot. Prin urmare, n-ar trebui să ne mire atitudinea ei față de tânăra grevistă. „A te pişa pe dreptul de vot arată dispreţ. Iar dispreţul exhibat în aceste zile faţă de vot nu-l pot înţelege”. Cum era de așteptat, autoarea ne-a amintit de oamenii care au murit pentru dreptul de vot. Finalul însă ar fi trebuit să ne facă să simțim dezamăgirea, tristețea și calvarul sentimental al autoarei, care să ne determine probabil să îi înjurăm pe acei tineri „descreierați” cărora nu le pasă de viitorul țării, afișând mesaje impertinente: „Am scris textul acesta cu amărăciune. Din cauza acestui dispreţ nu am mers duminică în Piaţa Universităţii. Aş fi fost acolo cu bagajul meu de contrargumente faţă de boicot. Însă, ultimele zile au schimbat registrul cum spuneam. „Mă piş pe dreptul meu de vot” o să-mi răsune multă vreme în urechi”.

După ce am vărsat o lacrimă în semn de solidaritate cu cascada intensă de trăiri și emoții negative ale Oanei Băluță, mi-am revenit (cu greu, impactul emoțional fiind extrem de puternic) în simțiri și am reușit să trec prin filtrul rațiunii respectiva întâmplare. De ce nu ar trebui să ne pișăm pe el de vot? Putem schimba ceva prin vot? Nu! De 25 de ani votăm și o ducem din ce în ce mai rău. Avem cu adevărat puterea de a alege? Din nou, nu! Când avem de ales numai dintre hoți, dintre membrii aceleiași mafii care își face de cap de un sfert de secol, putem vorbi despre o șansă reală de schimbare? Până acum am tot ales răul cel mai mic. Sau cel puțin asta am crezut. De ce să alegem mereu dintre un rău mare și unul mic? Pentru că ăstea sunt singurele opțiuni pe care le avem? În acest caz, de ce să mai alegem? De ce să nu ne pișăm pe el de vot? Oana Băluță nu poate înțelege disprețul nostru față de vot?!? Eu nu îi pot înțelege pe cei care continuă să voteze. „Stau şi mă întreb: cum să te pişi pe dreptul tău de vot într-o democraţie reprezentativă?”, se întreabă autoarea articolului. Care democrație? Conform DEX-ului, „democrație” înseamnă „formă de guvernare în care supremația aparține poporului”, cuvânt ce provine din grecescul „demokratia”, format din „demos” (popor) și „kratos” (putere). Când am avut noi, poporul, vreodată puterea? Când ne-am condus noi cu adevărat țara? Nu există democrație decât teoretic, în discursurile menite să ne facă să credem că suntem stăpâni, nu sclavi. Însă adevărul e că suntem sclavi. Ai propriilor noștri conducători și ai străinilor. Întotdeauna am fost, întotdeauna vom fi. Cel puțin până când vom îndrăzni să luăm puterea în propriile noastre mâini, nu să avem încredere că politicienii se ocupă de bunăstarea noastră. Nu degeaba spunea Mark Twain acum vreun secol: „dacă prin vot am putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm”. E democrație, doamnă / domnișoară Băluță? Am schimbat ceva în bine în 25 de ani de „democrație”? Când poporul a votat acum doi ani demisia lui Băsescu, ce s-a întâmplat? Nimic! Unde e puterea votului cetățenilor? Democrație a fost și atunci când guvernele postrevoluționare ne-au vândut țara pe bucăți? Sau ați uitat de acele privatizări pe nimic, care ne-au distrus economia? Poporul a ales să fie bătuți țăranii care își apărau pământul de străinii care vor gazele noastre de șist cu orice preț? Poporul a dorit un imens lac de cianuri la Roșia Montană? Poporul a ales nesfârșitele taxe, impozite și creșteri ale prețurilor? Poporul a trimis-o pe Elena Băsescu în Parlamentul European? Poporul a ales să-și părăsească țara pentru a șterge străinii la cur, doar pentru că acasă nu-și putea permite să trăiască? Poporul a ales să avem mai multe biserici decât școli și spitale? Poporul a ales să se taie salariile și pensiile? Poporul a ales să rămână fără locuri de muncă? Asta e democrație?!? Asta e puterea poporului?!? În plus, dacă tot ne amintiți de dreptul nostru la vot, de care trebuie neapărat să profităm, cum rămâne cu celelalte drepturi ale noastre, care ne sunt ignorate de către cei care ne conduc? Cum rămâne cu dreptul la viață, garantat de Constituție? Ne permitem să mai trăim în România de azi? Cum rămâne cu dreptul la muncă, garantat de aceeași Constituție? Avem dreptul să muncim, dar avem unde să facem asta, din moment ce deciziile conducătorilor noștri au redus substanțial locurile de muncă? Avem dreptul la liberă exprimare, cel puțin teoretic, dar ni se ia și acest drept încet-încet, în măsura în care ni se interzice să abordăm în public anumite teme. Să ne amintim că recent CNA-ul a amendat un post de televiziune pentru că l-a criticat pe Radu Mazăre, motivând că acele critici i-au stricat respectivului imaginea. O imagine de mafiot, creată tocmai de el însuși, de altfel. Biserica Ortodoxă română a început să închidă site-uri care îi strică imaginea. Ne este interzis să folosim apelative precum „țigani” în public, presei îi este interzis să cerceteze magistrați, etc. Avem dreptul la liberă exprimare atât timp cât exprimăm ceea ce suntem lăsați să exprimăm. Ce s-a întâmplat cu aceste drepturi? Nu sunt destul de importante? Dreptul la vot e principala noastră grijă acum? Mă piș pe el de vot, în cazul ăsta. Nu doar atât, mă piș pe multe alte lucruri. Pentru că, deocamdată, încă mai am dreptul de a mă pișa. Și profit de el așa cum dumneavoastră și alții ca dumneavoastră v-ați dori să profit de dreptul meu de vot. Chiar dacă nu vă interesează părerea mea, îndrăznesc să mi-o exprim. Dacă mai am acest drept, măcar teoretic…

Mă piș pe el de vot. Mă piș pe cei care odată la 4-5 ani îmi amintesc că am dreptul să votez și că trebuie neapărat să profit de acest drept, chiar dacă celelalte îmi sunt încălcate. Mă piș pe politicienii care îmi cerșesc votul, la fel cum mă piș pe jurnaliștii care încearcă să mă manipuleze pentru ca stăpânii lor să obțină votul meu. Mă piș pe micii și pe berea politicienilor. Mă piș pe partidele lor. Mă piș pe cei care mi-au distrus țara de un sfert de veac și pe cei care refuză să-și dea seama că în tot acest timp am fost conduși de aceeași gașcă de trădători. Mă piș pe cei care mi-au vândut țara pe bucăți și ne-au obligat să ne părăsim casa pentru a fi sclavii străinilor pentru o mână de bani. Mă piș pe legile lor, făcute doar pentru ei, împotriva noastră. Mă piș pe ea de politică. Mă piș pe babele care votează PSD-ul din inerție, în loc să se îndeletnicească în continuare cu pupatul icoanelor, moaștelor, mâinilor popilor sau al microfoanelor. Mă piș pe Antena 3 și pe cârnații de acolo, cu pretenții de jurnaliști. Mă piș pe cei care cred că Băsescu e singurul vinovat pentru situația României de astăzi. Mă piș pe Băsescu și pe privirea lui încrucișată. Mă piș pe Ponta și pe barca cu care îl plimbau jandarmii prin satele inundate, de parcă era în excursie în Veneția. Mă piș pe jandarmii cărora le-a ordonat să bată țăranii care își apărau casa, la fel cum mă piș pe șpaga pe care a primit-o pentru a aproba începerea exploatării miniere la Roșia Montana și a gazelor de șist. Mă piș pe Doina, cu sau fără apelativul „fă”. Mă piș pe Udrea și pe mișcarea ei populară, când singura mișcare la care se pricepe e cea din cur. Mă piș pe Antonescu și pe asemănarea lui cu împăratul din „Războiul Stelelor”. Mă piș pe Tăriceanu și pe masonul de tac’su. Mă piș pe Năstase, pe ouăle lui, pe cartea pe care a scris-o în închisoare și pe mătușa Tamara. Mă piș pe piticul-porno Boc și îmi pare rău că nu și-a rupt gâtul în emisiunea lui Andrei Gheorghe. Mă piș pe Dan Diaconescu, pe Elodia și pe toate cazurile oteviste de dispăruți, omorâți sau bântuiți. Mă piș pe Vadim și pe falsul lui patriotism, pe care s-a pișat prin prietenia sa cu evreii americani. Mă piș pe UDMR și pe pretenția lor de autonomie. Mă piș pe ungurii care vor să rupă o bucată din Ardealul nostru. Mă piș pe Mazăre și pe vacanțele lui în Madagascar, când o mare parte a poporului nici măcar nu-și mai amintește cum se scrie „vacanță”. Mă piș pe mumia de Iliescu, care parcă și-a propus să ne îngroape pe toți. Mă piș pe baronii locali, indiferent de partidele din care fac parte. Mă piș pe regii țiganilor și pe cei care vor să mă amendeze pentru că îi numesc „țigani”, nu „romi”. La fel cum mă piș și pe cei care îi promovează excesiv. Mă piș pe evreii care îmi interzic prin lege să neg Holocaustul. Mă piș pe basarabenii care au crescut prețul la țigările de contrabandă. Mă piș pe divertismentul pornografic de mahala al lui Măruță ma_pis_pe_el_de_votsau Capatos. Mă piș pe scandalurile mediatice și pe cei care le urmăresc cu sufletul la gură, de parcă propriile lor vieți ar depinde de ele. Mă piș pe Suleyman Magnificul și pe cei care îl sug din priviri, fără să știe măcar cine a fost Ștefan cel Mare. Mă piș pe Prigoană, pe piciorul lui de lemn, pe televiziunea lui manelistică și pe mahalagioaica de nevastă-sa. Mă piș pe Oana Zăvoranu, pe scandalurile ei, pe cimitirul ei și pe mă-sa. Mă piș pe bărbosul care a câștigat Eurovisionul și pe cei care îl numesc „femeia cu barbă” când, de fapt, nu e decât un bărbat travestit. Mă piș pe Nașul care și-a făcut partid, scufundându-se astfel și el în cocina politică. Mă piș pe EBA, Vanghelie, Grapini, Șova și alți semi-retardați care au funcții importante, deși sunt mai proști decât euglena verde. Mă piș pe Becali și pe continua lui victimizare, de parcă ar fi primul cioban aruncat după gratii. Mă piș pe Pițurcă, pe pariurile lui și pe divorțul lui, când noi am avea nevoie să divorțeze de echipa națională. Mă piș și pe Irinel Columbeanu doar pentru că mi-am amintit de el. Mă piș pe americanii care ne-au transformat țara în propria lor colonie. Mă piș pe rușii care nu ne atacă, pentru că nu au niciun interes să facă asta. Mă piș pe Uniunea Europeană care ne-a băgat într-un rahat mai mare decât cel în care eram. Mă piș pe FMI și pe banii lor, la fel cum mă piș pe datoria noastră către ei. Mă piș pe prințul Charles și pe livezile pe care le tot cumpără în Ardeal, precum și pe adevăratul motiv al vizitelor sale în țara noastră. Mă piș pe străinii care nu ne suportă, la fel cum mă piș pe românii care le dau motive să nu ne suporte. Mă piș pe cei care dau Bisericii terenuri și o parte importantă din bugetul nostru și o scutesc în continuare de impozite și taxe, la fel cum mă piș pe afacerile Bisericii și pe averile enorme ale popilor. Mă piș pe cei care ne mint că există democrație sau libertate, când de fapt nu suntem decât niște sclavi moderni. Mă piș pe continua manipulare la care suntem supuși, din toate părțile. Mă piș pe cei care ascund adevărata istorie a neamului nostru și pe cei care încearcă să distrugă primul popor al lumii. Mă piș pe masonerie, pe zeii ei și pe Noua Ordine Mondială. Mă piș pe românii care, din lupi viteji, s-au transformat în oi cretine. Mă piș pe cei care așteaptă să fie salvați, în loc să ia problema în propriile lor mâini. Mă piș pe cei care cred că salvarea țării va veni din partea unor politicieni. Mă piș pe toți cei care se simt ofensați de limbajul meu trivial, precum și de faptul că le-am jignit politicienii favoriți. Mă piș și pe mine pentru că am tăcut aproape 25 de ani, dintr-o prostie impardonabilă. Iar la următoarele alegeri, promit că voi bea multă bere, pentru a mă putea pișa cum trebuie și pe acel vot.

Ma-pis-pe-el-de-vot


La trecutu-ți mare, mare viitor…


romania

(Premiul I la concursul „Orașul meu. România mea”)

 

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie… La trecutu-ți mare, mare viitor!”, scria parcă acum o veșnicie marele nostru poet, Mihai Eminescu. Adevărul e că, în România anului 2014, viitorul pare din ce în ce mai încețoșat. Însă, așa cum bine spunea cineva, dacă viitorul se vede în ceață, trebuie schimbate dioptriile.

Ca tineri care moștenim această țară, nu putem spera decât la un viitor luminos. Pe care să-l construim împreună, pas cu pas. Pentru a realiza o schimbare majoră, este impetuos necesar să vedem încă de pe acum o Românie viitoare ideală, o țară care să ne fie cu adevărat și cămin, și părinte. O Românie cu un viitor cel puțin la fel de măreț precum trecutul. O țară precum cea descrisă de filosoful Platon în „Republica”.

România de mâine ar trebui construită pe valorile morale demult uitate, pe care le-au moștenit părinții și bunicii noștri de la strămoșii lor. O Românie în care cinstea, onoarea și dreptatea ar trebui să primeze, în care iubirea de aproape ar deveni nu un simplu concept biblic, ci fundația pe care ne-am clădi atât prezentul, cât și viitorul. Când vom reuși să „dăm mână cu mână toți cu inima română”, vom fi într-adevăr frați.

În România de mâine, cu toții ar trebui să ne cunoaștem în primul rând limba. Semianalfabetismul ar trebui să devină doar o amintire neplăcută dintr-un trecut pe care încercăm să-l închidem în cele mai îndepărtate colțuri ale memoriei colective. Nu ar trebui să știm ce este „romgleza” și nu ar trebui să publicăm noi DOOM-uri pentru a legaliza greșelile, în loc să le corectăm.

În România de mâine ar trebui să investim mai mult în educație. Profesorii ar trebui recompensați corespunzător pentru eforturile lor de a modela mințile copiilor, iar cei din urmă ar trebui motivați să-și dorească să acumuleze informațiile oferite de sistemul educativ, care le-ar modela nu doar mințile, ci și caracterele.

Pe lângă educație, în România de mâine ar trebui investit și în sistemul medical mai mult și mai puțin în cel religios. E drept că religia are beneficiile ei, însă nu ar trebui să primeze în defavoarea educației și sănătății. Avem nevoie de școli și spitale mai mult decât de catedrale. Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută singuri, după cum se spune din bătrâni.

Cum o minte sănătoasă nu poate fi cuprinsă decât de un corp sănătos, în România de mâine ar trebui să punem mai mult preț pe activitățile fizice și mai puțin pe lenevitul în fața televizoarelor sau pe pseudo-hrana de la fast-food-uri. Altfel, românii de mâine ar putea să nu mai existe și poimâine.

În România de mâine, cei care ne conduc ar pune interesele noastre pe primul loc. Nu ne-ar vinde țara sub pretextul privatizărilor pe bani puțini, nu ne-ar îngropa sub lacuri de cianuri și nu ne-ar otrăvi apele pentru a extrage gaze de șist. În România de mâine, politicienii ar trebui să fie în slujba poporului, nu la conducerea lui, iar democrația ar putea deveni astfel un concept real și nu unul aruncat în ochii alegătorilor în apropierea alegerilor.

În România de mâine, Presa ar trebui să fie un adevărat câine de pază al societății, nu un cățel de companie al clasei politice. În România de mâine n-ar trebui să existe manipulare, ci doar informare.

În România de mâine, românii n-ar trebui să devină sclavi printre străini, ci stăpâni în propria lor țară. Creșterea economică n-ar trebui să existe doar pe hârtie, ci să fie simțită de buzunarele fiecărui român. În România de mâine ar trebui să fim aliniați la standardele europene nu doar cu prețurile, ci și cu salariile.

În România de mâine ar trebui să ne cunoaștem trecutul, pentru a ne putea construi viitorul. Românii de mâine ar trebui să-și cunoască istoria, pentru a se cunoaște pe ei înșiși. Românii de mâine ar trebui să știe că suntem cea mai veche civilizație europeană, că cel mai vechi hominid și cel mai vechi homo sapiens din Europa au trăit pe teritoriul țării noastre, că la Tărtăria a fost inventată scrierea, că la Cornești, lângă Timișoara, se găsește cea mai mare fortificație antică din Europa, că pe teritoriul vechilor daci au apărut primele furnale din lume (în zona Titan – Călan – Nădrag, Reșița, Anina, Baia de Aramă, Baia de Fier, Baia Sprie), că minele de argint din România sunt printre cele mai vechi de pe mapamond sau că dacii aveau cel mai precis calendar din istorie, foarte apropiat de cel al NASA. Românii de mâine ar trebui să știe că suntem daci și vom rămâne daci, indiferent cât de mult ar încerca unii să ne facă să uităm asta.

În România de mâine nu ar trebui ca divertismentul să fie reprezentat de telenovele, manele și aventurile amoroase ale Biancăi Drăgușanu. Românii de mâine ar trebui să prețuiască teatrul, literatura, muzeele și muzica. Arta, într-un cuvânt. Hrănirea spiritului e de multe ori mai importantă decât cea a trupului.

În România de mâine am putea păși în afara granițelor țării noastre cu fruntea sus, fără teama sau rușinea de a fi asociați cu diverse elemente infracționale care ne pătează încontinuu imaginea. Românii de mâine ar putea fi mândri de naționalitatea lor, în loc să fredoneze „nu ne-am născut în locul potrivit”.

În România de mâine nu am mai aștepta să facă țara ceva pentru noi, ci ne-am întreba ce putem face noi pentru țară. Chiar dacă viitorul nu pare luminos, trebuie să începem să-l construim de pe acum. E datoria noastră atât față de patrie, cât și față de strămoșii care ne-au lăsat-o ca moștenire. Și vom începe să îl construim începând de astăzi. Singurul viitor pe care îl acceptăm este „La trecutu-ți mare, mare viitor!”.

 

 

 


The Secrets of the Gods


Gods-deep-Secrets.gif

Nu obișnuiesc să postez materiale care nu-mi aparțin. Însă de data asta fac o excepție, pentru că merită. O prietenă mi-a trimis niște versuri pe care le-a compus vineri, în ultima zi a lunii februarie. Pentru că mi-au plăcut, am hotărât să nu le păstrez doar pentru mine, ci să le împărtășesc și altora. Bineînțeles, cu permisiunea autoarei:

The Secrets of the Gods

                                                                                           by Diana-Maria Ilie

 

 From underneath the rocks they speak

The ancient gods, of lust and blood.

A quest for power they incite

Into the weakest of the hearts.

To strife to be forever good, it is a lie

Because, you see, the evil is what the gods want.

To bring to flames mankind.

 

Do not be fooled by those who preach

About the wonders of the skies.

There’s no such thing, there’re only lies

To keep men occupy and thus, forever blind.

The gods exist, they’re real, free to do along their will

To burn us all, to bring us down,

Forever on our knees.

 

These are the secrets of the gods,

Creators of all things!

To be forever at their hands

And never truly free.

It stands in us to free ourselves

From lies and misconceptions

And learn where heaven’s always been…

Inside the human nature!

 

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 587 other followers

%d bloggers like this: