Tag Archives: enki

29. Cronologia epocii lipsă


an-alien-world-where-reptoid-beings-mark-stevenson

După ce am aflat principalele evenimente ale Pământului de până la Potop, e timpul să încercăm și stabilirea perioadelor în care au avut loc. Pentru acest lucru, vitale sunt informațiile din lista regilor sumerieni. Dacă Potopul a avut loc în jurul anului 30.000 î.e.n., perioada domniilor celor zece regi, conform scrierilor lui Berossus și tăblițelor sumeriene, este următoarea:

Lista regi sumerieni

Aceste date reprezintă într-adevăr perioadele domniilor acestor regi, ori ale nașterii lor? Au fost într-adevăr zece conducători? Primul și al cincilea, Alulim și Dumuzi, știm că îl reprezintă pe conducătorul Veghetorilor, Enki. Iar al șaptelea și al zecelea, Enmenduranna și Ziusudra, sunt unul și același personaj, numit Enoh de mitologia ebraică. Prin urmare nu este vorba despre zece regi, ci de mai puțini. Însă de ce ar fi creat anticii o listă cu zece regi și cu perioade exacte ale domniilor lor, dacă nu este vorba despre zece conducători? Deoarece, în aceste perioade de „domnie”, strămoșii noștri au ascuns cele mai importante evenimente ale Pământului. Astfel, începutul domniei lui Alulim reprezintă anul sosirii lui Enki pe planeta noastră. Începutul domniei lui Alalgar reprezintă nașterea lui Enlil. Alalgar este echivalentul celui de-al doilea patriarh biblic, Seth, care la rândul său este unul dintre numele egiptene ale lui Enlil. Domnia lui Enmenluanna este echivalentă cu sosirea lui Enlil pe Pământ și începutul primului război al zeilor. Mutarea domniei din Eridu în Bad-tibira cu această ocazie simbolizează schimbarea de regim, Enlil primind conducerea Terrei în defavoarea lui Enki. Urcarea lui Enmengalanna pe tron semnifică sfârșitul războiului și închiderea lui Enki în lumea subterană. Înscăunarea lui Dumuzi nu reprezintă decât revolta Igigilor împotriva lui Enlil și Anu, perioadă în care, pentru moment, Dumuzi / Enki a preluat conducerea Terrei. Anul încoronării lui Ensipadzidanna, cel de-al șaselea rege antediluvian, este cel al apariției omului. Tot atunci Enlil s-a întors pe planeta sa, moment în care Enki a primit conducerea întregii planete, el fiind cel de-al șaselea patriarh biblic, numit Iared sau „cel din Eridu”. Mutarea domniei din Bad-tibira în Larsa semnifică schimbarea conducerii Pământului, Enki recuperându-și tronul de la fratele său mai mic. Începutul domniei lui Enmenduranna / Enoh și mutarea domniei în Sippar, oraș închinat lui Utu / Marduk, reprezintă nașterea lui Marduk, în acea perioadă fiind considerat fiul lui Enlil și zeu-Soare. Cum el devenea moștenitorul tronului Pământului după Enlil, anticii au simbolizat acest lucru prin mutarea domniei într-un nou oraș. Domnia lui Ubara-Tutu semnifică întoarcerea lui Enlil pe Pământ și crucificarea lui Enki. Din nou se mută tronul, de această dată din Sippar în Șuruppak, ceea ce simbolizează o nouă schimbare de regim. Urcarea lui Sukurlam pe tron reprezintă momentul în care Marduk s-a declarat fiul lui Enki și a cerut conducerea planetei noastre, ceea ce a dus la al doilea război al zeilor. Iar înscăunarea lui Ziusudra / Noe, cel care trebuia să aducă mângâiere oamenilor în vremea în care Pământul a fost blestemat, este în realitate începutul erei glaciare.

După datarea acestor evenimente, putem face același lucru și cu altele din acea perioadă, după indiciile ascunse în mituri.

Horus 3Într-o inscripție de pe pereții templului din Edfu se spune că războiul a început în anul 363. Știm că egiptenii calculau timpul în funcție de domnia conducătorilor lor și cum templul din Edfu îi era închinat lui Horus / Marduk, putem bănui că era vorba despre cel de-al 363-lea an al zeului. Nu poate fi vorba însă despre anul de domnie, deoarece Marduk nu primise tronul, acesta fiind de fapt și motivul începerii celui de-al doilea război. Prin urmare, este vorba despre anii de viață. Și nu ani pământeni, ci divini. În legenda lui Osiris, tatăl lui Horus, s-a stabilit că un an divin era format din 360 de zile, însă nu ni se oferă diferența dintre anul divin și cel pământean. Însă răspunsul se găsește în scripturile sacre indiene Purana, care susțin același an divin de 360 de zile. Ba, mai mult, Purana afirmă că „un an al muritorilor este egal cu o zi a zeilor”, oferindu-ne un indiciu important. Așadar, un an divin este egal cu 360 de ani pământeni, cei 362 de ani ai lui Horus, trecuți până în momentul începerii războiului (atacul a început în cel de-al 363-lea an) însemnând 130.320 de ani pământeni. Cum Marduk s-a născut în 253.200 î.e.n., al doilea război al zeilor a început în al 363-lea an al său de viață, adică undeva între 122.880 î.e.n. și 122.520 î.e.n.

Folosind același an divin, putem afla și anul nașterii gemenilor Enki și Ninhursag. Egiptenii susțineau că Osiris a fost ucis la douăzeci și opt de ani, acea „moarte” reprezentând exilul său în „lumea de jos”, Pământul, ce a avut loc în anul 462.000 î.e.n. Douăzeci și opt de ani divini sunt egali cu 10.080 ani pământeni, prin urmare Enki și Ninhursag s-au născut în 472.080 î.e.n.

În Mitul lui Atrahasis, Igigi / Veghetorii s-au răzvrătit după patruzeci de perioade de muncă. O perioadă sau un șar în Mesopotamia echivala cu 3.600 de ani pământeni. Prin urmare, cele patruzeci de perioade de muncă reprezintă 144.000 de ani pământeni. Cum revolta Veghetorilor a avut loc în anul 325.200 î.e.n., rezultă că aceștia au început să lucreze în anul 469.200 î.e.n. Nu poate fi vorba despre munca la care i-a supus Enlil după finalul primului război al zeilor, deoarece, în 469.200 î.e.n., Veghetorii nici măcar nu erau sosiți pe planeta noastră. Prin urmare, acela este anul în care și-au început pe planeta lor munca propriu-zisă de observatori / veghetori, în acea grădina a Edenului artificială, acolo unde îl ajutau pe Enki să studieze fauna Pământului. Și astfel observăm că, atunci când și-a început munca, Enki avea 2.880 de ani tereștri care, dacă se aplică metoda de calcul a egiptenilor, sunt echivalenții a opt ani divini. Într-adevăr a fost un copil precoce, un adevărat zeu al inteligenței și al înțelepciunii, așa cum a fost considerat de către antici.

După aceeași metodă de calcul a egiptenilor, unde un an divin este egal cu 360 de ani pământeni, se poate confirma cronologia mesopotamienilor. După tăblițele sumeriene și scrierile lui Berossus, am descoperit că Enlil s-a născut în anul 426.000 î.e.n. și s-a întors pe Pământ pentru a-și pedepsi fratele după 10.800 de ani, în 415.200 î.e.n. 10.800 de ani pământeni înseamnă treizeci de ani divini. Iar creștinismul confirmă acest lucru, susținând că Enlil, sub forma lui Iisus, și-a început misiunea sfântă la treizeci de ani.

Conform calculelor de mai sus, Enlil a domnit 154.800 de ani pe Pământ, din totalul de 432.000. În Cartea a doua a Cronicilor, „Solomon a numărat pe toţi străinii care se aflau atunci în pământul lui Israel, afară de numărătoarea pe care o făcuse David, tatăl său, şi s-au găsit o sută cincizeci şi trei de mii şase sute inşi” (2:17). Numărul acestor străini este foarte apropiat de numărul anilor de domnie ai lui Enlil. Prin urmare, ținând cont că este vorba despre Solomon / Enoh, adeptul lui Marduk, „străinii care se aflau atunci în pământul lui Israel” reprezintă anii în care „străinul” Enlil a domnit pe planeta Veghetorilor, Terra. Însă rămâne o diferență de 1.200 de ani dintre numărul din Biblie și cel rezultat din calcule. Prin urmare, calculul e greșit din cauza unei simple omisiuni: Enlil nu s-a înscăunat ca rege al Pământului imediat cum a sosit pe Terra. Conform legii, cu adevărat moștenitor al tronului ceresc și locțiitor al tatălui său în imperiu, inclusiv pe Pământ, putea fi doar după obținerea unui fiu de la Ninhursag, fiica cea mare a lui Anu. Cei 1.200 de ani pământeni reprezintă trei ani divini și patru luni, ceea ce ar fi o perioadă suficientă pentru a o convinge să îi devină soție și a o lăsa însărcinată plus perioada de sarcină. Să nu uităm că acestea se întâmplau la începutul primului război al zeilor, într-o perioadă tulbure. Așadar, putem concluziona că Ninurta, primul fiu al lui Enlil și moștenitorul său, s-a născut în anul 414.000 î.e.n.

Pentru hitiți, după exilul pe Pământ al lui Alalu, Anu a domnit nouă perioade. După acest timp, a fost atacat de fiul său, Kumarbi, un alt nume al zeului exilat. O perioadă sau un șar în Mesopotamia era egală cu 3.600 de ani. Prin urmare, nouă perioade reprezintă 32.400 de ani pământeni. Cum Enki a fost exilat în 462.000 î.e.n., înseamnă că și-a atacat tatăl în 429.600 î.e.n. Tot hitiții susțineau că Anu a servit ca paharnic timp de nouă perioade până la exilul lui Alalu. Este posibil ca 494.400 î.e.n. să nu reprezinte anul în care zeul Anu a devenit paharnic, ci chiar anul nașterii sale.

Conform listelor regilor sumerieni, Enoh a domnit timp de 64.800 de ani, între 253.200 și 188.400 î.e.n. Dacă Biblia afirmă că „de toate, zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani”, înseamnă că unui an biblic îi corespund 177,53 ani ai sumerienilor. Biblia spune că Enoh avea 165 de ani când i s-a născut primul fiu, Matusalem, nașterea copilului având loc la scurt timp după ce a adus oamenilor prima religie. Cum cei 165 de ani biblici înseamnă 29.293,15 ani, rezultă că religia le-a fost dată pământenilor în anul 223.906 î.e.n., arheologii chiar susținând că în jurul anului 223.000 î.e.n. au apărut primele ritualuri ceremoniale funerare.

Folosind metoda de calcul a egiptenilor putem afla și anul nașterii lui Enoh. Biblia susține că Noe era în vârstă de șase sute de ani când a început Potopul. Știm deja că Enoh și Noe sunt același personaj iar Diluviul a avut loc în anul 30.000 î.e.n. Șase sute de ani divini înseamnă două sute șaisprezece mii de ani pământeni. Prin urmare, Enoh s-a născut în 246.000 î.e.n. Și cu această ocazie puterm rezolva odată pentru totdeauna și problema paternității sale, ținând cont că unele texte îl consideră fiul lui Enki, iar altele al lui Marduk. Enoh s-a născut cu șapte mii două sute de ani după Marduk, atunci când zeul era în vârstă de douăzeci de ani divini. În tăbliţa CBS-14061, publicată de Edward Chiera în Texte religioase sumeriene, tânărul zeu Martu (Marduk) se plângea mamei sale că a rămas singurul necăsătorit, toți ceilalți zei având soții: „În orașul meu am prieteni care și-au luat neveste. Am tovarăși care și-au luat soții. În orașul meu, spre deosebire de prietenii mei, eu nu mi-am ales o soție. Nu am soție, nu am copii”. Mama sa i-a permis să se însoare cu aleasa inimii sale, fiica unui preot. Din text se observă că Marduk nu voia doar să aibă o pereche, ci și copii. Când s-a născut Enoh, zeul era tânăr, având douăzeci de ani, ceea ce se potrivește cu descrierea din tăblița sumeriană. Prin urmare, tatăl lui Nabu / Enoh este Marduk. În mitologia babiloniană și asiriană, mama sa este Sarpanit, numită și Zarpanit, Zarpandit, Zerpanitum, Zerbanitu sau Zirbanit. Tăbliţa CBS-14061 susține că era fiica unui preot, însă religia încă nu era apărută pe Pământ în acel moment. Prin urmare, este vorba despre o figură de stil. Preoții sunt considerați mediatorii dintre pământeni și divinități iar în acea vreme Enki era cel care realiza acestă legătură. În plus, Enki este inventatorul religiei primordiale, ceea ce îl poate transforma, în mod simbolic, în primul preot al planetei. Până și numele ei indică proveniența din marele zeu Șarpe, Sarpanit fiind rădăcina din care s-a format cuvântul „serpent” („șarpe”) din limbile franceză și engleză, dar și termenul indo-european „serp” („a se târî”). Fiind o zeitate-șarpe, Sarpanit făcea parte din familia lui Enki. Iar aceasta nu poate fi decât prima fiică a lui Enki, sora lui Marduk, numită Ninsar de sumerieni și Iștar de către akkadieni, babilonieni și asirieni. Prin urmare, Enoh nu era un semizeu transformat ulterior în zeu, așa cum îl considerau unele popoare antice, ci chiar un zeu în toată regula, descendent al lui Enki, după cum susțineau amoriții, asirienii și babilonienii, care îl numeau Nabu.

Astrologia poate oferi o confirmare a datelor acumulate până acum. O eră astrologică este perioada în care Pământul traversează o casă zodiacală. Sunt douăsprezece ere astrologice de câte 2.160 de ani. Un an astrologic, adică perioada în care Terra traveresează toate casele zodiacale, după care revine la aceeași poziție, are 25.920 de ani. Dacă acum ne aflăm în era Peștilor, pregătindu-ne pentru cea a Vărsătorului, nimeni nu știe exact când se termină o eră și când începe alta. Însă, dacă noi nu știm, nu înseamnă că anticii, pentru care astrologia era o componentă vitală a vieții, nu știau nici ei.

Personajul central al creștinismului, Iisus Hristos, nu a trăit acum două milenii, așa cum susține Noul Testament. Nu există nicio dovadă a existenței lui iar povestea sa este copiată după cea a lui Enlil. Peștii reprezintă un simbol des întâlnit în creștinism, ceea ce i-a condus pe mulți la concluzia că perioada în care se presupune că a trăit Iisus face parte din era Peștilor. În acest caz, de ce inventatorii creștinismului au stabilit nașterea lui Iisus în perioada pe care o știm, de acum două milenii? De ce nu două și jumătate? Sau trei? Ori patru? Răspunsul este simplu: nașterea lui Iisus a fost stabilită în funcție de astronomie, reprezentând începutul erei Peștilor. Chiar și astăzi împărțim timpul în două ere diferite, în funcție de presupusa naștere: înainte de Hristos sau înaintea erei noastre și după Hristos sau era noastră. Astfel, putem stabili că era Peștilor se va sfârși în anul 2.160, fiind precedată de cea a Vărsătorului. În baza acestor informații, putem calcula exact erele astronomice ale Pământului, pentru a stabili în care dintre ele au avut loc evenimentele importante ale istoriei. Ca exemplu, perioadele exacte ale erele astrologice din ultima sută de mii de ani sunt următoarele:

Ere astronomice

Dacă această metodă de stabilire a erelor astrologice poate fi discutabilă, lucrurile se lămuresc atunci când corelăm erele cu principalele evenimente de dinainte de Potop. Iar rezultatele pot fi considerate surprinzătoare:

- După calculele noastre, Enki și Ninhursag s-au născut în anul 472.080 î.e.n., ce corespunde erei Gemenilor. Să nu uităm că aceste două zeități au fost adeseori numite „gemenii divini”.

- Enki și-a început munca în laboratorul artificial de pe planeta sa, sau grădina Edenului, alături de sora sa și asistenții săi Veghetori în anul 469.200 î.e.n. Pământul se afla atunci în zodia Berbecului, acesta fiind unul dintre simbolurile lui Enki.

- Enki și Veghetorii săi au fost exilați pe Pământ în anul 462.000 î.e.n., în timpul erei Capricornului. Capra cu un corn era unul dintre simbolurile sale.

- Enki și-a atacat tatăl în 429.600 î.e.n., în timpul erei Balanței. Într-adevăr, cu această ocazie a avut loc o echilibrare a puterii, simbolizată de balanță.

- Enlil s-a născut în anul 426.000 î.e.n., în era Leului. Leul era unul dintre simbolurile lui Enlil, alături de taur și vultur.

- În 415.200 î.e.n., Enlil a venit pe Terra, pornind un război în urma căruia și-a detronat fratele și s-a înscăunat ca rege al Pământului. Enki a fost închis în Abzu, care pentru sumerieni reprezenta sursa apelor freatice. În acea perioadă s-a făcut trecerea de la era Berbecului la cea a Peștilor. Cum berbecul și peștele îl simbolizau pe Enki, transformarea sa din animal de uscat într-unul de apă reprezintă mutarea sa de la suprafața Pământului în lumea acvatică subterană.

- În anul 368.400 î.e.n., când Pământul se afla în era Gemenilor, s-a sfârșit primul război al zeilor, pierdut de gemenii divini Enki și Ninhursag, conducătorii Veghetorilor.

- În 325.200 î.e.n., în era Balanței, a avut loc revolta Veghetorilor, amenințând domnia lui Enlil. Se poate spune că suveranitatea Pământului a fost cântărită cu această ocazie sau pusă în balanță.

- În 289.200 î.e.n., în era Taurului, a apărut Homo Sapiens iar Enlil, cel supranumit „taurul ceresc”, a părăsit Pământul.

- În 253.200 î.e.n., an în care Terra se afla în era Capricornului, lui Enki i s-a născut moștenitorul mult dorit, Marduk. Capra cu un corn sau capricornul era unul dintre simbolurile lui Enki.

- În 223.000 î.e.n., în epoca Balanței, Enoh le-a adus oamenilor religia, la ordinul lui Enki. Se poate spune că, din nou, suveranitatea lui Anu și Enlil pe Pământ a fost pusă în balanță cu această ocazie.

- În 188.400 î.e.n., în era Racului, Enlil s-a întors pe Terra și l-a crucificat pe Enki. Cleștii racului pot fi considerați simboluri ale suferinței pe care o pot provoca, asemenea celei suportate de zeul înțelepciunii în urma torturii la care a fost supus.

- În 123.600 î.e.n., pe când Pământul se afla în era Capricornului, Marduk a cerut tronul în fața Consiliului Zeilor, conform planului tatălui său, ceea ce a dus la eliberarea lui Enki. Marduk s-a născut în era Capricornului, care era în același timp unul dintre simbolurile tatălui său.

- În anul 122.880 î.e.n. a început cel de-al doilea mare război al zeilor. Atunci Pământul se afla în era Săgetătorului, acest om înarmat putând fi considerat un simbol al războiului. De altfel, în Mesopotamia, zodia Săgetătorului îi era dedicată zeului războiului, Ninurta.

- În 94.800 î.e.n., în era Scorpionului, a început era glaciară, o perioadă de foamete și epidemii trimise de Enlil. Scorpionul, prin veninul său, poate fi considerat un simbol al suferinței și al morții.

- 30.000 î.e.n. este anul în care a avut loc Potopul, ce a pus capăt celui de-al doilea mare război al zeilor. Învingător a fost Enlil, „taurul ceresc”, iar Pământul se afla în acea vreme în era Taurului.

Observând că astrologia confirmă calculele, putem afla încă un lucru, și anume perioada în care au fost construite piramidele de la Giza. Cronicarii arabi susțineau că au fost ridicate în era Leului, înainte de Potop. Cea mai apropiată de Diluviu perioadă din era Leului este cea cuprinsă între anii 38.880 î.e.n. și 36.721 î.e.n. O altă perioadă din era Leului este cea dintre 64.800 î.e.n. și 62.641 î.e.n. Aceiași cronicari notau că, lângă piramide, se găsea o tăbliță în care constructorul lor, regele Saurid, se lăuda că le-a ridicat în șase ani. Dacă este vorba despre șase ani divini, după metoda egiptenilor, aceștia sunt echivalenții a 2.160 de ani pământeni, adică exact perioada cuprinsă într-o eră astrologică. Cum este vorba despre era Leului, n-ar fi de mirare să fi început conspyramid2truirea lor în primul an al acestei ere, adică 38.880 î.e.n. sau 64.800 î.e.n., și să se fi terminat la finalul erei, adică 36.721 î.e.n. ori 62.641 î.e.n. Care dintre ele este perioada exactă? Răspunsul ni-l oferă Epopeea lui Atra-Hasis, unde după ce Enlil a lovit Pământul cu epidemii (la începutul erei glaciare, adică în anul 94.800 î.e.n.), pe care Enki a reușit să le vindece, a urmat o perioadă de foamete care a durat șapte perioade (adică 25.200 de ani). După aceste șapte perioade, la sfatul lui Enki, omenirea s-a răzvrătit împotriva zeilor cerești. Enlil a înăbușit revolta și a hotărât pedepsirea pământenilor printr-un Potop. Doar imediat după această hotărâre Enoh putea începe construirea piramidelor, la ordinul lui Marduk. Dacă acest lucru s-a întâmplat în anul 38.880 î.e.n., înseamnă că foametea a început în anul 64.080 î.e.n., ceea ce ar duce la o perioadă a epidemiilor de 30.720 de ani, mult prea lungă pentru a supraviețui vreun pământean. Însă, dacă Enoh ar fi început construirea piramidelor în anul 64.800 î.e.n., cele șapte perioade de foamete ar fi început în anul 90.000 î.e.n., reducând la doar 4.800 de ani perioada molimelor, una acceptabilă din punct de vedere logic. Așadar, 62.641 î.e.n. este anul în care au fost construite piramidele de la Giza, „porțile stelare” ale Veghetorilor.

Având toate aceste date, putem stabili cronologia „epocii lipsă” din istoria Pământului, perioada dintre sosirea Veghetorilor și Potop:

- 494.400 î.e.n. – Se naște Anu.

- 472.080 î.e.n. – Se nasc Enki și Ninhursag.

- 469.200 î.e.n. – Enki, Ninhursag și restul Veghetorilor încep să lucreze în „grădina Edenului” de pe planeta lor, studiind fauna Pământului.

- 462.000 î.e.n. – Veghetorii sunt exilați pe Terra.

- 429.600 î.e.n. – Enki și Ninhursag distrug dinozaurii, înlocuindu-i cu alte specii de animale. Anu sosește pe Pământ și este atacat de către Enki.

- 426.000 î.e.n. – Se naște Enlil după ce Ninhursag a fost fecundată artificial de către un emisar al tatălui său.

- 415.200 î.e.n. – Enlil sosește pe Terra pentru a-și răzbuna tatăl, dând startul primului război al zeilor.

- 414.000 î.e.n. – Se naște Ninurta, primul fiu al lui Enlil și Ninhursag.

- 368.400 î.e.n. – Se sfârșește primul război al zeilor. Enki este închis în lumea subterană iar Veghetorii săi sunt condamnați de către Enlil la muncă silnică.

- 325.200 î.e.n. – Începe revolta Veghetorilor. La propunerea lui Enki, Anu și Enlil acceptă crearea unei noi specii, pentru a munci în locul Veghetorilor.

- 289.200 î.e.n. – Ia naștere Homo Sapiens. Nemulțumit de împărțirea Pământului, Enlil pleacă de pe Terra, întorcându-se acasă.

- 253.200 î.e.n. - Enki reușește să-și fecundeze fosta soție, care îl naște pe Marduk. În același timp, Enki reușește să-l creeze pe semizeul Enoh.

- 246.000 î.e.n. – Iștar i-l naște lui Marduk pe Nabu / Enoh.

- 223.000 î.e.n. – Enki înființează cultul zeilor, inventând astfel religia, pe care Enoh le-o impune pământenilor.

- 188.400 î.e.n. – Enlil se întoarce pe Terra, preluând conducerea planetei noastre. Îl crucifică pe Enki pe vârful Omu din masivul Bucegi.

- 123.600 î.e.n. – Marduk se declară fiul lui Enki și cere tronul Pământului în fața Consiliului zeilor.

- 122.880 î.e.n. – Marduk își eliberează tatăl și își atacă unchiul, dând startul celui de-al doilea război al zeilor.

- 94.800 î.e.n. – Enlil crează o eră glaciară prin aducerea Lunii și interpunerea ei între Pământ și Soare. În același timp, atacă pământenii cu o serie de viruși.

- 90.000 î.e.n. – Enki elimină din ADN-ul uman genele vulnerabile la bacteriile lui Enlil. Pământul este lovit de o îndelungată perioadă de foamete.

- 64.800 î.e.n. – Oamenii se revoltă împotriva lui Anu și Enlil, la ordinul lui Enki. Ninhursag este trimisă să înăbușe rebeliunea, apoi Consiliul zeilor decide distrugerea armatei lui Marduk printr-un Potop. Înștiințat de tatăl său de hotărârea Consiliului, Marduk îl însărcinează pe Enoh cu construirea unor „porți stelare” la Giza.

- 62.641 î.e.n. – Enoh termină de construit piramidele de la Giza.

- 30.000 î.e.n. – Are loc bătălia finală dintre armatele lui Enlil și Marduk în Valea Luanei de pe teritoriul României de astăzi. Enlil înlătură Luna din calea Soarelui, topirea zăpezii și a gheții ducând la Potopul ce îneacă Pământul. Enki, Marduk și Iștar, însoțiți de restul Veghetorilor supraviețuitori, se refugiază pe Venus și Marte prin „porțile stelare” din Egipt. Enoh / Noe, împreună cu câțiva oameni, reușește să fugă prin cea de-a treia „poartă stelară” de la Giza, salvând astfel de la anihilare totală fauna Pământului și chiar omenirea.


26. Potopul


marea-neagra

Cel mai răspândit mit pe suprafaţa Pământului este cel al Potopului. În prezent se cunosc peste cinci sute de legende diluviene în întreaga lume. După o cercetare asupra a optzeci și șase dintre acestea (douăzeci asiatice, trei europene, șapte africane, patruzeci și șase americane şi zece din Australia şi zona Pacificului), specialistul dr. Richard Andree a tras concluzia că șaizeci și două sunt complet independente de sursele mesopotamiene şi ebraice. Ceea ce înseamnă că există mari şanse ca un asemenea eveniment să se fi întâmplat la un moment dat în trecutul omenirii.

Cea mai cunoscută legendă diluviană este cea din Vechiul Testament. În capitolul șase al cărţii Genezei, Dumnezeu a hotărât să distrugă oamenii din cauza răutăţii acestora. S-a decis să salveze o singură familie, a cărui cap era Noe, un „om drept şi neprihănit între oamenii timpului său”. Dumnezeu l-a învăţat să facă o corabie de lemn de salcâm, lungă de trei sute de coţi, lată de cincizeci de coţi şi înaltă de treizeci. Apoi i-a poruncit să-şi ia cu el în corabie nu doar soţia, fiii şi nurorile, ci şi câte o pereche din fiecare specie de animale. Cu o săptămână înainte de catastrofă, Domnul s-a răzgândit şi i-a cerut lui Noe să ia în corabie câte şapte perechi din animalele curate şi câte o pereche din cele necurate. Capitolul al şaptelea susţine că „în anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului; Şi a plouat pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi”. După ce s-a oprit ploaia, apa a mai crescut timp de o sută cincizeci de zile, ucigând toate vieţuitoarele de pe Pământ. Capitolul al optulea ne spune că „în luna a şaptea, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, s-a oprit corabiDanby-delugea pe Munţii Ararat. Apa a scăzut mereu până în luna a zecea; iar în ziua întâi a lunii a zecea s-au arătat vârfurile munţilor. După patruzeci de zile, a deschis Noe fereastra, pe care o făcuse la corabie, Şi a dat drumul corbului, ca să vadă de a scăzut apa pe pământ. Acesta, zburând, nu s-a mai întors până ce a secat apa de pe pământ. Apoi, după el a trimis porumbelul, ca să vadă de s-a scurs apa de pe pământ. Porumbelul însă, negăsind loc de odihnă pentru picioarele sale, s-a întors la el, în corabie; căci era încă apă pe toată faţa pământului. Şi a întins Noe mâna şi l-a apucat şi l-a băgat la sine, în corabie. Şi aşteptând încă alte şapte zile, a dat iarăşi drumul porumbelului din corabie, Şi porumbelul s-a întors la el, spre seară, şi iată avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că s-a scurs apa de pe faţa pământului. Mai zăbovind încă alte şapte zile, iarăşi a dat drumul porumbelului şi el nu s-a mai întors. Iar în anul şase sute unu al vieţii lui Noe, în ziua întâi a lunii întâi, secând apa de pe pământ, a ridicat Noe acoperişul corăbiei şi a privit, şi iată se zbârcise faţa pământului. Iar în luna a doua, la douăzeci şi şapte ale lunii acesteia, pământul era uscat”. Atunci i-a poruncit Dumnezeu lui Noe să iasă din corabie şi să elibereze animalele. După ce a îndeplinit ordinele primite, Noe a jertfit câteva animale în cinstea Domnului. Acestuia i-a plăcut mireasma jertfelor şi s-a hotărât să nu mai distrugă niciodată omenirea. Ba, mai mult, în capitolul al nouălea, Dumnezeu aşează curcubeul pe cer ca semn al legământului dintre el şi oameni. Coranul, cartea sfântă a musulmanilor, confirmă povestea biblică a Potopului.

Cartea lui Enoh oferă amănunte suplimentare despre Potop, deşi de multe ori contradictorii. În capitolul zece, Dumnezeu îl trimite pe arhanghelul Uriel la Noe să-l anunţe că se apropie Potopul şi să-l înveţe cum să se salveze. Capitolele cincizeci și patru şi optzeci și nouă susţin că Enoh ştia deja de venirea Diluviului, primind această informaţie printr-o viziune. În capitolul șaizeci și cinci, el este cel care îl dezvăluie lui Noe cataclismul ce va urma. Enoh susţine că Dumnezeu i-a dezvăluit adevăratul motiv al calamităţii: oamenii trebuiau distruşi din pricina învăţăturilor primite de la îngerii Veghetori. În capitolul șaizeci și șapte, „cuvântul lui Dumnezeu” l-a anunţat pe Noe că el va supravieţui unei urgii ce va veni în curând, fără a specifica despre ce este vorba, menţionând totuşi că îngerii sunt cei care construiesc arca salvatoare: „şi acum îngerii meşteşugesc o lucrare din lemn, şi când ei vor încheia lucrarea lor îmi voi pune mâna peste ea şi o voi păzi, şi din ea va ieşi sămânţa vieţii, şi se va produce o schimbare ca Pământul să nu rămână nelocuit”.

Potopul este amintit şi în alte cărţi biblice, ce menţionează că uriaşii, copiii îngerilor cu pământencele, au murit în acel cataclism: „Tu pe cei care mai înainte au făcut strâmbătate, între care şi uriaşi erau, care întru vitejie şi întru îndrăzneală nădăjduiau, i-ai pierdut, aducând peste ei apă nemăsurată” (Cartea a treia a Macabeilor 2:4); „Iar de demult, când au pierit trufaşii uriaşi, nădejdea întregii lumi a scăpat într-o barcă şi barca, îndrumată de mâna Ta, a lăsat omenirii sămânţa urmaşilor” (Cartea înţelepciunii lui Solomon 14:6). Acelaşi lucru îl susţine şi Apocalipsa lui Baruh, dându-ne chiar numărul exact de uriaşi înecaţi: patru milioane nouăzeci de mii. Însă Cartea lui Enoh nu este de acord cu această ipoteză, afirmând că nu Potopul a distrus uriaşii, ci arhanghelul Gavriel, care i-a făcut să se ucidă între ei. Geneza biblică nu specifică nimic despre destinul uriaşilor şi al îngerilor decăzuţi, însă varianta oficială a creştinismului şi a iudaismului este că uriaşii au fost distruşi de marele Potop.

Se presupune că aceste legende evreieşti au fost inspirate din cele mesopotamiene, israeliţii având acces la ele în timpul exilului babilonian. În Epopeea lui Ghilgameş, datând de prin mileniul al treilea î.Hr., zeul Enlil, deranjat din somn de hărmălaia oamenilor, a cerut în Consiliul zeilor nimicirea acestora. Drept urmare, zeii au aprobat distrugerea pământenilor printr-un Potop. Zeul Ea nu a fost de acord cu această decizie şi l-a învăţat pe potopul-lui-noeregele Utnapiştim („Cel ce a găsit viaţa”) să-şi facă o corabie în care să ia „sămânţa tuturor făpturilor vii”. Utnapiştim a construit corabia în formă de cub, după măsurile date de zeu (lungimea şi lăţimea de o sută douăzeci de coţi, cu şapte punţi supraetajate), şi şi-a îmbarcat alături de el toate rudele, toate felurile de animale şi mulţi meşteşugari. Când a început urgia, zeii s-au speriat şi s-au retras în cer. „Vreme de şase zile şi nopţi vântul a suflat, şuvoiul, furtuna şi potopul au copleşit lumea, năprasna şi puhoaiele au bântuit laolaltă ca oştirile în bătălie”, susține epopeea. Corabia a acostat pe vârful muntelui Nisir, iar Utnapiştim a dat drumul unei porumbiţe şi unei rândunici care, neavând unde să se aşeze, s-au întors. În final a eliberat şi un corb „care a văzut că apele se trăseseră, a mâncat, a zburat în târcoale, a croncănit şi nu s-a mai întors”. Utnapiştim a coborât de pe corabie şi a adus jertfe zeilor. „Când zeii au simţit dulcea mireasmă, s-au adunat ca muştele la jertfelnic”. Enlil şi-a dat seama că a făcut o greşeală încercând să distrugă omenirea şi a promis că nu va mai încerca acest lucru, iar Utnapiştim şi soţia sa au primit nemurirea ca răsplată.

Acesta însă nu este singurul mit mesopotamian care păstrează povestea potopului. În textul akkadian Epopeea lui Atra-Hasis, Enlil este deranjat de înmulţirea oamenilor şi cere Consiliului zeilor decimarea omenirii prin epidemii şi foamete. Enki nu este de acord cu această hotărâre şi îi învaţă pe oameni să nu se mai închine zeilor şi să se revolte împotriva lor. Apoi trimite „războinicii apelor” cu hrană pentru muritori. Enlil convoacă din nou Consiliul zeilor şi cere ca omenirea să fie distrusă printr-un Potop.  La fel ca în Epopeea lui Ghilgameş, Enki alege un muritor pe care îl anunţă de cataclismul iminent şi îl învaţă să-şi construiască o corabie. Eroul din Şuruppak, numit aici Atra-Hasis („Cel foarte înţelept”), se salvează împreună cu familia sa. După retragerea apelor, aduce ofrande zeilor care, morţi de foame, se năpustesc asupra fripturii ca vulturii. În versiunea preotului babilonian Berossus, citat de Abydenus, zeul Kronos i-a dezvăluit muritorului Ziusudra (Xisuthros în greaca veche) că va avea loc un Potop în ziua a cincisprezecea a lunii Daisos (a doua lună a anului) şi i-a ordonat să adune în oraşul Sippar toate scrierile pe care le putea găsi, apoi să plece în Armenia.

Pe lângă aceste texte, există și alte referiri mesopotamiene despre Potop. Listele regilor sumerieni împart conducătorii Pământului în două părți: cei care au domnit înainte și cei care au domnit după Diluviu. Asurbanibal, regele Asiriei, care a strâns o bibliotecă impresionantă de tăblițe de lut, se lăuda într-o inscripție comemorativă că a reușit să citească „inscripții pe piatră, de dinainte de Potop”. Un text akkadian, care vorbește despre nume și originile lor, laudă un rege ca fiind „din sămânța păstrată de dinainte de Potop”. Unele texte științifice afirmă că sursele lor sunt „vechile înscrisuri, ale înțelepților de dinainte de Potop”. Iar un altul, ce vorbește despre regele Ur-Ninurta, amintește aceiași catastrofă globală:

În acea zi, în acea zi de demult,

În acea noapte, în acea noapte de demult,

În anul acela, în anul acela de demult,

Când a avut loc Potopul”.

Hitat, o culegere din secolul al XV-lea, alcătuită de Muhammad Al Makrizi (1364-1442), cuprinzând texte ale cronicarilor copţi, conţine numeroase referiri la inundația globală. Cronicarul Al Haukali spune că piramidele de la Gizeh au fost ridicate numai ca un dig de apărare împotriva Diluviului. În capitolul Urme rămase din secolele trecute, Al-Beruni scria că perşii considerau că Potopul nu a avut loc în toată lumea, ci doar în Siria şi într-o parte din Apus, pe vremea lui Tahmurat. Capitolul treizeci și trei din Hitat afirmă că zeul Hermes Trismegistos a citit în stele despre venirea Potopului, drept pentru care a ordonat ridicarea piramidelor în care a ascuns comori, scrieri ale învăţaţilor şi tot ce trebuia salvat de la dispariţie.

Un text funerar descoperit în mormântul faraonului Seti I vorbeşte despre nimicirea omenirii păcătoase de către un Diluviu. Iar învăţatul Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în Ştiri despre Egipt şi minunile sale că regele Saurid a avut un vis în care „Pământul s-a întors pe dos cu tot cu locuitorii săi, îngroziţi, oamenii au fugit care încotro, stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor”. Regele nu a povestit nimănui visul său dar, după câteva zile, a visat ceva asemănător. Atunci i-a chemat pe toţi cei o sută treizeci de prezicători ai săi şi le-a povestit ambele vise. Aceștia le-au desluşit spunând că în lume se va petrece un eveniment important: va veni Potopul şi după aceea o vâlvătaie, coborâtă din constelaţia Leului, ca să treacă lumea prin foc. Auzind aceste lucruri, Saurid s-a hotărât să ridice piramidele de la Gizeh. „În piramide şi în acoperişurile lor, în pereţi şi coloane, au fost înglobate toate ştiinţele secrete ale egiptenilor, constelaţiile au fost desenate pe ele (…) în plus şi ştiinţa talismanelor, aritmetica şi geometria (…), clare pentru cei care le cunoşteau scrierea”.

Un mit african de pe cursul inferior al fluviului Congo afirmă că „demult, Soarele s-a întâlnit cu Luna şi a aruncat cu noroi în ea, ceea ce a făcut-o mai puţin luminoasă. Când s-a întâmplat această întâlnire, a avut loc o mare inundaţie”.

potop-localÎn legendele grecilor antici, titanul Prometheus, creatorul oamenilor, a avut un fiu cu o pământeancă. Băiatul, care a fost numit Deucalion şi a domnit peste ţara Ftiei din Tesalia, s-a căsătorit cu Pyrrha, fiica lui Epimetheus (fratele lui Prometheus) şi a Pandorei. Când Zeus s-a hotărât să distrugă lumea printr-un Potop, Deucalion, avertizat de tatăl său, a construit o ladă de lemn în care a depozitat „toate cele de trebuinţă” şi s-a urcat în ea împreună cu Pyrrha. Pe lângă ei, au mai supravieţuit doar câţiva oameni care fugiseră pe cei mai înalţi munţi. Deucalion şi Pyrrha au plutit pe apă nouă zile şi nouă nopţi, acostând în cele din urmă pe muntele Parnas, unde au adus jertfe zeilor. Încântat de ofrande, Zeus l-a trimis pe Hermes la Deucalion, permiţându-i să ceară orice doreşte. Cum Deucalion şi-a dorit noi oameni, Zeus l-a învăţat să ia pietre de jos şi să le arunce peste umăr. Pietrele aruncate astfel de Deucalion au devenit bărbaţi, iar cele aruncate de Pyrrha, femei.

Un mit norvegian, consemnat de New Larousse Encyclopaedia of Mythology, vorbeşte de asemenea despre Potop: „toate râurile, toate mările s-au umflat şi s-au revărsat. Pretutindeni, valurile se ciocneau de valuri. Se înălţau şi clocoteau încet peste toate cele. Pământul s-a scufundat sub nivelul mării”. Doar doi oameni au supravieţuit urgiei, închişi în interiorul copacului Yggdrasil, care susţinea Universul. Bineînţeles, aceştia au fost strămoşii noii generaţii de oameni.

Cartea celtică Lebor Gabála Érenn („Cartea invaziei Irlandei”) din secolul al XII-lea, menţionează şi ea o mare inundaţie. În Irlanda, singurii supravieţuitori ai Potopului au fost fomorii, nişte monştri jumătate umani şi jumătate animale. În lume au rămas în viaţă doar cincizeci și trei de oameni (trei bărbaţi şi cincizeci de femei). Bărbaţii şi-au împărţite femeile între ei: Fintán mac Bóchra le-a luat pe Cessair şi alte șaisprezece femei, Bith, tatăl lui Cessair, le-a ales pe Bairrfhind şi încă șaisprezece femei, iar timonierului Ladra i-au rămas celelalte șaisprezece. Se spune că Fintán a mai trăit încă cinci mii cinci sute de ani după potop.

În India, înţeleptul Manu, într-o zi pe când îşi făcea abluţiunile, a găsit în căuşul palmei un peştişor care i-a cerut să-l lase în viaţă. Făcându-i-se milă, Manu a pus peştele într-un ulcior. A doua zi peştele crescuse atât de mare, încât înţeleptul a fost nevoit să-l arunce într-un lac. Curând, lacul a devenit prea mic iar peştele, care în realitate era o manifestare a zeului Vişnu, a cerut să fie aruncat în mare. Apoi l-a prevenit pe Manu că se apropie un Potop. I-a trimis o corabie uriaşă, cu porunca s-o încarce cu câte o pereche de animale din fiecare specie şi seminţe de-ale fiecărei plante, apoi să urce şi el la bord. Nu după mult timp, apele oceanului s-au umflat şi au înghiţit totul. Vişnu, transformat într-un peşte enorm cu solzi de aur şi un corn în frunte, a tras corabia până pe piscul „Muntelui din Miazănoapte”. După ce s-au retras apele, Manu a coborât de pe corabie. După un an a ieşit din ape o femeie care s-a declarat a fi „fiica lui Manu”. Cei doi s-au căsătorit şi au avut mulţi copii, devenind astfel strămoşii actualului neam omenesc.

Vechii cărturari iezuiţi care s-au numărat printre primii vizitatori europeni ai Chinei au avut ocazia să studieze, în Biblioteca Imperială, o lucrare compusă din patru mii trei sute douăzeci de volume, despre care se spunea că fusese moştenită din cele mai vechi timpuri şi conţine „toate cunoştinţele”. Această carte enormă cuprindea şi un număr de tradiţii care relatau consecinţele pe care le-a avut de suportat omenirea când s-a revoltat împotriva zeilor cei mari, iar ordinea s-a transformat în dezordine: „Planetele şi-au modificat traiectoriile. Cerul a coborât mai jos înspre nord. Soarele, Luna şi stelele şi-au schimbat mişcările. Pământul s-a desfăcut în bucăţi, iar apele de la sânul său s-au repezit în sus cu violenţă şi au inundat uscatul”. Conform lui Gustav Schlegel în Uranographie chinoise (1875), în China se spunea că au pierit zece epoci de la începuturile timpului până la Confucius. La sfârşitul fiecărei astfel de epoci, numite kis, „într-o convulsie generală a naturii, marea iese din matca ei, munţii ţâşnesc din pământ, râurile îşi schimbă cursurile fiinţele omeneşti şi toate celelalte sunt nimicite, iar vechile urme se şterg”.

Indigenii chewong din Malayezia cred că propria lor lume, pe care o numesc Pământul Şapte, se întoarce din când în când cu susul în jos, astfel încât totul este inundat şi distrus. Totuşi, prin intervenţia zeului creator Tohan, noua suprafaţă plată, care înainte a fost partea de dedesubt a Pământului Şapte, este plămădită sub formă de munţi, văi şi câmpii. Sunt plantaţi copaci noi şi se nasc oameni noi.

Un mit diluvian din Laos şi din nordul Thailandei afirmă că, demult, în împărăţia de sus locuiau nişte fiinţe numite then, iar stăpânii lumii de jos erau trei bărbaţi de seamă: Pu Leng Seung, Khun K’an şi Khun K’et. Într-o zi, then-ii au anunţat că, înainte de fiecare masă, oamenii trebuie să le dea o parte din mâncare, în semn de respect. Oamenii au refuzat şi, atunci, furioşi, then-ii au provocat un Potop care a devastat întreaga lume. Cei trei bărbaţi de seamă au construit o plută, pe care au clădit o căsuţă, şi s-au îmbarcat pe ea împreună cu mai multe femei şi copii. În acest mod, ei şi urmaşii lor au supravieţuit Potopului.

Sir James George Frazer scria în Folklore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law că indigenii kareni din Birmania au tradiţii despre un Diluviu global din care au scăpat doi fraţi, pe o plută.

În mitologia vietnameză, un frate şi o soră au supravieţuit Potopului într-un cufăr mare de lemn, care conţinea câte o pereche din fiecare specie de animale.

Cronica de la Akakor, povestită de Tatunca Nara (şeful triburilor Ugha-Mangulala, Dacea şi Baioha) şi scrisă de Karl Brugger, vorbeşte despre un Potop care a avut loc în anul 14.386 î.Hr., însoţit de o răsturnare a climei.

Egerton Sykes nota în Dictionary of Non-Classical Mythology din 1961 că există unele tradiţii japoneze potrivit cărora insulele din Pacific ale Oceaniei s-au format după ce s-au retras apele unui mare Potop.

Un mit al băştinaşilor din Hawaii povesteşte cum a fost distrusă lumea de un Diluviu şi refăcută apoi de zeul Tangaloa. Iar samoanii cred că odinioară a avut loc o inundaţie care a stârpit aproape toată omenirea, supravieţuind doar două fiinţe omeneşti care au plecat pe mare cu o barcă pentru a poposi, în cele din urmă, în arhipelagul samoan.

Potrivit volumului World Mythology, mai multe triburi aborigene din Australia, în special cele ale căror regiuni tradiţionale se află pe coasta tropicală de nord, îşi pun propriile origini pe seama unui mare Potop care a măturat peisajul şi societatea dinainte. Totodată, în miturile originare ale multor alte triburi, şarpele cosmic Yurlunggur este făcut răspunzător pentru Diluviu.

Cartea sacră a mayaşilor, Popol Vuh, susţine că, la scurt timp după începutul timpului, zeul Inima Cerului a creat primele fiinţe, nişte „chipuri făcute din lemn, care arătau ca oamenii şi vorbeau ca oamenii”. Deoarece aceste făpturi „nu l-au ţinut minte pe creatorul lor”, Marele Zeu s-a hotărât să le distrugă printr-un Potop. „Din cer a căzut o răşină grea (…) faţa pământului s-a întunecat şi a început o ploaie neagră care a căzut zi şi noapte (…) Făpturile de lemn au fost copleşite, nimicite, strivite şi ucise”. A supravieţuit doar un cuplu, „Tatăl cel Mare şi Mama cea Mare”, care a populat Pământul, cei doi devenind astfel strămoşii tuturor generaţiilor ulterioare. Într-o altă variantă, culeasă de Eric S. Thompson în Maya History and Religion, „distrugerea a venit sub forma unei ploi torenţiale şi a potopului. Munţii au dispărut şi oamenii au fost transformaţi în peşti (…) două făpturi omeneşti au scăpat cu viaţă fiindcă unul dintre zei le poruncise să scobească o bortă în trunchiul unui copac foarte mare şi să se refugieze acolo, la căderea cerurilor. Cei doi au intrat şi au fost mântuiţi. Odraslele lor au repopulat lumea”.

Şi incaşii păstrau amintiri despre un mare potop. În Historia natural y moral de las Indias, preotul Jose de Acosta scria ce a aflat de la indigeni despre începuturile lor: „Vorbesc în primul rând despre un potop care s-a petrecut în ţara lor (…) Indienii spun că toată lumea s-a înecat în revărsarea apelor şi povestesc cum a apărut, din lacul Titicaca, un anume Viracocha, care a stat la Tiahuanaco, unde până în ziua de astăzi se mai văd ruinele unor clădiri foarte vechi şi foarte ciudate, iar de acolo a mers la Cuzco şi aşa a început omenirea să se înmulţească”. IThe_great_deluge_by_alexiussar o legendă din regiunea Cuzco spune că: „pentru o vină nerostită, oamenii care trăiau în cele mai vechi timpuri au fost distruşi de creatorul lor… printr-un potop. După acest potop, creatorul s-a întrupat cu chip omenesc în lacul Titicaca. Atunci a făcut Soarele şi Luna şi stelele. După aceea, a reînnoit populaţia omenească a Pământului”. Fratele Molina spunea în Relacion de las fabulas y ritos de los Yngas că Potopul a ucis toţi oamenii: „nicio vietate nu a supravieţuit cu excepţia unui bărbat şi a unei femei care au rămas ascunşi într-o cutie. Iar când apele s-au retras, vântul i-a purtat la Tiahuanaco, unde creatorul a început să refacă oamenii şi popoarele din acea regiune”. Un mit prezentat de D. Gifford şi J. Sibbick în Warriors, Gods and Spirits from South American Mythology (1983) explică motivul pentru care Viracocha a inundat lumea: „Marele Zeu Creator Viracocha a hotărât să facă o lume în care oamenii să trăiască. Mai întâi, a făcut Pământul şi cerul. Apoi a început să facă oameni care să trăiască pe Pământ, cioplind în piatră figuri de giganţi cărora le-a insuflat viaţă. La început, totul a mers bine dar, după o vreme, giganţii au început să se lupte între ei şi au refuzat să mai muncească. Viracocha a decis că trebuia să-i distrugă. Pe unii i-a transformat înapoi în piatră (…) pe ceilalţi i-a îngenuncheat cu un mare potop”.

În Folklore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law, sir James George Frazer consemnează o poveste din Peru, care vorbeşte despre un indian prevenit de o lama asupra unui Diluviu. Omul şi lama au fugit împreună pe muntele Vilca-Coto, unde au găsit refugiate tot soiul de păsări şi animale. Marea a acoperit toate câmpiile şi munţii, în afară de vârful Vilca-Coto. După cinci zile apele au scăzut iar marea s-a întors în matca ei. Toţi oamenii s-au înecat în acel Potop, în afară de cel care a fugit pe munte, din el provenind toate neamurile din lume.

Potrivit mitologiei aztece, au supravieţuit Potopului doar doi oameni, Coxcoxtli şi soţia sa, Xochiquetzal, care au fost preveniţi asupra cataclismului de către un zeu. Ei au scăpat cu o corabie uriaşă, pe care au construit-o conform indicaţiilor zeului. Corabia a acostat pe vârful unui munte înalt. Cei doi s-au aşezat acolo şi au avut mulţi copii care au rămas muţi până când o porumbiţă, din vârful unui copac, i-a înzestrat cu darul vorbirii. Însă limbile lor erau atât de diferite, încât nu se puteau înţelege între ei.

Pentru indienii mechoacanesec din America Centrală, zeul Tezcatilpoca s-a hotărât să distrugă întreaga omenire printr-o inundație, cruţându-l numai pe Tezpi, care s-a îmbarcat pe o corabie încăpătoare cu soţia şi copiii lui, cu o mulţime de animale şi păsări precum şi cu provizii de seminţe şi răsaduri. Corabia s-a oprit pe vârful unui munte care ieşea din apă, după ce Tezcatilpoca a poruncit ca apele Potopului să se retragă. Dorind să ştie dacă putea coborî în siguranţă, Tezpi a eliberat un vultur care, tot hrănindu-se cu cadavrele care înţesau Pământul, nu s-a mai întors. Apoi a trimis şi alte păsări, dintre care s-a întors doar pasărea colibri, cu o ramură înfrunzită în cioc. Văzând în acest semn că Pământul începuse să se reînnoiască, Tezpi şi familia lui au părăsit corabia, s-au înmulţit şi au repopulat lumea.

Indienii chibcas din Columbia centrală spun că ei au dus iniţial o viaţă de sălbatici, fără legi, agricultură sau religie. Într-o zi a apărut printre ei un bătrân din alt neam, pe nume Bochica, ce avea o barbă lungă şi deasă. Acesta i-a învăţat cum să-şi înalţe colibe şi cum să trăiască laolaltă în societate. La câtva timp după el a apărut soţia sa, Chia, care era foarte frumoasă dar rea, plăcându-i nespus să zădărnicească eforturile altruiste ale soţului ei. Cum nu-i putea înfrunta direct puterea, Chia a folosit mijloace vrăjitoreşti pentru a provoca o mare inundaţie, în care a murit cea mai mare parte a populaţiei. Bochica s-a supărat foarte tare şi a surghiunit-o pe Chia în cer, unde ea s-a transformat în Lună. Apoi Bochica a făcut ca apele Potopului să se risipească, i-a coborât pe supravieţuitorii din munţii unde se refugiaseră, le-a dăruit legi, i-a învăţat să cultive pământul şi a instaurat cultul Soarelui, cu sărbători, sacrificii şi pelerinaje periodice. După ce a terminat cu aceste lucruri a împărţit puterea de a guverna între două căpetenii şi şi-a petrecut restul vieţii ca un ascet, trăind într-o contemplaţie calmă. Când s-a înălţat la cer, Bochica a devenit zeu.

Indienii canarieni din Ecuador relatează povestea unui Potop din care au scăpat doi fraţi, urcându-se pe vârful unui munte înalt. Pe măsură ce apele creşteau, muntele se înălţa tot mai sus, astfel încât fraţii au supravieţuit dezastrului.

Potrivit New Larousse Encyclopaedia of Mythology, indienii tupinamba din Brazilia spun că Monan („Bătrânul” sau „Străbunul”) a creat omenirea apoi a distrus-o prin foc şi inundaţii.

În Chile, indienii araucnaian din perioada pre-columbiană păstrau o tradiţie potrivit căreia odinioară a avut loc un Potop din care au scăpat cu viaţă foarte puţini băştinaşi, refugiindu-se pe înaltul munte Thegtheg („Tunătorul” sau „Scânteietorul”), care avea trei piscuri şi capacitatea de a pluti pe apă (James George Frazer – Folklore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law). Ei spun că „potopul a fost rezultatul unor erupţii vulcanice însoţite de cutremure violente”.

Conform cărţii The Mythology of South America a lui John Bierhorst, o legendă a indienilor yamana din Ţara de Foc afirmă că, pe vremea marii frământări, femeia-lună s-a umplut de ură faţă de oameni şi a provocat Potopul. Toată lumea s-a înecat, în afară de cei puţini care au reuşit să se refugieze pe cele cinci piscuri de munte neacoperite de apă. Tribul pehuenche din aceeaşi Ţară de Foc asociază Diluviul cu o perioadă de întunecime prelungită: „Soarele şi Luna au căzut de pe cer şi lumea a rămas astfel fără lumină, până când, în cele din urmă, doi condori uriaşi au adus Soarele şi Luna înapoi pe cer”.

Într-o legendă a indienilor luiseno din sudul Californiei, un Potop a acoperit munţii şi a ucis cea mai mare parte a omenirii. Numai câţiva au scăpat, fugind pe cele mai înalte piscuri. Mituri similare s-au înregistrat şi mai spre nord, la indienii huron. Iar o legendă a unui trib de munteni din familia algonquin relata cum Iepurele cel Mare, numit Michabo sau Messou, a refăcut lumea după Potop cu ajutorul unui corb, al unei vidre şi al unui şobolan moscat.

În secolul al XIX-lea, James W. Lynd relata în History of the Dakotas un mit al indienilor irochezi, care spune că „marea şi apele au cotropit odată Pământul, astfel că orice viaţă omenească a fost stârpită”. Indienii chickasaw afirmau că lumea fusese distrusă de apă, „dar acea unică familie a fost salvată şi câte două animale din fiecare soi”. La rândul lor, indienii sioux vorbeau şi ei despre o vreme când nu a mai existat pământ uscat iar toţii oamenii dispăruseră de pe lume.

Potrivit World Mythology, miturile indienilor hopi spun că „prima lume a fost distrusă, ca pedeapsă pentru ticăloşia oamenilor, de către un foc a-toate-nimicitor, care a venit de sus şi de jos. A doua lume s-a sfârşit când globul pământesc s-a răsturnat de pe axă şi totul s-a acoperit de gheaţă. A treia lume s-a terminat cu un potop universal. Lumea actuală este a patra. Soarta ei va depinde de purtarea locuitorilor săi, dacă va fi sau nu conformă cu planurile Creatorului”.

Printre indienii inuit din Alaska există tradiţia unui Diluviu cumplit, însoţit de un cutremur, care a măturat faţa Pământului atât de repede, încât numai câţiva oameni au reuşit să scape cu canoele sau să se refugieze pe vârfurile celor mai înalţi munţi, împietriţi de groază.

Un asemenea eveniment, întâlnit pe toată suprafaţa planetei noastre, nu poate fi o născocire a imaginaţiei strămoşilor noştri. Mai ales că s-au descoperit dovezi care să susţină veridicitatea miturilor. În 1968, arheologul J. Manson Valentine a găsit ruinele unui oraş la trei-cinci metri sub nivelul apei, pe coasta insulei North Bimini din Bahamas. În 1987, în apele de lângă insula Yonaguni din Japonia, ghidul turistic Kihachiro Aratake a descoperit la optsprezece metri sub suprafaţa oceanului un uriaş complex de structuri de piatră, sub forma unei piramide fără vârf, de mărimea a două underwater_cityterenuri de fotbal. Tot aici se găseşte şi un chip uriaş din piatră. În anul 2000, o expediţie condusă de Paulina Zelitsky a descoperit pe coasta vestică a Cubei, la șase sute șaptezeci de metri sub apă, ruinele unui oraş imens, ce cuprindea clădiri megalitice, temple şi piramide. Tot în 2000, în luna august, o echipă de cercetători italieni a găsit în lacul Titicaca din munţii Anzi, la treizeci de metri sub apă, urme ale unui drum pavat, o terasă de piatră, un perete lung de opt sute de metri şi un cap sculptat din piatră. E posibil ca acestea să fie ruinele oraşului Wanaku, despre care vorbesc legendele locale. Un alt aspect ciudat legat de lacul Titicaca este existenţa în apele sale a unei specii de căluţ de mare, care în mod normal trăieşte doar în ape sărate, adică mări şi oceane. În acelaşi an, în luna septembrie, pe coasta turcă a Mării Negre, arheologul marin Robert Ballard a descoperit o fermă la aproximativ o sută zece metri sub nivelul mării. În 2001, cercetătorii de la Institutul Oceanic din India au descoperit pe fundul golfului Khambhat, la câţiva kilometri de ţărm, o imensă reţea de clădiri din piatră, întinse pe o suprafaţă de opt kilometri pătraţi, ce formează două oraşe. S-au recuperat mii de artefacte, unele având în jur de treizeci și două de mii de ani. Iar la trei sute douăzeci de kilometri nord-vest de golful Khambhat a fost găsit sub apă legendarul oraş Dwarka, despre care miturile spun că era reşedinţa zeului Krişna. În Marea Mediterană se află aproape două sute de oraşe scufundate. Robert Ballard şi alţi savanţi au speculat că ridicarea nivelului oceanului planetar a cauzat revărsarea Mării Mediterane peste un baraj natural, provocând un Potop ce a prins sub ape peste o sută cincizeci de mii de kilometri pătraţi de teren la o adâncime de peste o sută cincizeci de metri. Iar Sir Leonard Woolley povestea în cartea sa, Excavations at Ur („Săpăturile arheologice de la Ur”), că în 1929, pe când lucrările de la Cimitirul Regal din Ur se apropiau de sfârșit, la mai bine de trei metri sub nămolul întărit s-au descoperit urmele unei civilizații mult mai vechi. Urmele unei civilizații vechi, ascunse sub straturi de nămol, s-au găsit și în orașele Uruk, Cush, Șuruppak (orașul eroului sumerian al Potopului) și Ninive, în cel din urmă arheologii descoperind la adâncimea de optsprezece metri nu mai puțin de treisprezece straturi de nămol și nisip de rău. Singura explicație plauzibilă pentru aceste civilizații îngropate sub metri de nisip și nămol este că, într-adevăr, o mare inundație a avut loc cândva, în trecut.

Dacă Potopul a existat în realitate, aşa cum ne spun legendele din întreaga lume şi descoperirile arheologice, ce l-a provocat? Varianta acceptată de cei mai mulţi este că diluviul coincide cu finalul ultimei ere glaciare, despre care se presupune că a avut loc între anii 70.000-10.000 î.e.n. După cum am văzut, oamenii au consemnat şi era glaciară în miturile lor, în timpurile de dinaintea Potopului. Să fi avut totuşi loc Diluviul la sfârşitul erei glaciare, acum douăsprezece – treisprezece mii de ani? Cei mai mulţi cercetători susţin cu tărie acest lucru. Însă, oricât de fervent ar fi susţinută, această ipoteză nu are nicio acoperire, nici măcar una logică. Oamenii de ştiinţă ne spun că încălzirea globală, de la finalul glaciaţiunii, s-a făcut treptat, de-a lungul mai multor milenii. O încălzire treptată sub nicio formă nu ar fi provocat o topire rapidă a zăpezii, care să ducă la masive inundaţii. În câteva milenii, apa ar fi avut timp mai mult decât suficient să se evapore şi să fie absorbită de scoarţa terestră. Singura variantă plauzibilă este că o topire rapidă a gheţii şi a zăpezii, ce ar fi dus la o inundație masivă, ar fi putut fi provocată doar de o încălzire rapidă a climei. Oamenii de ştiinţă susţin că a existat într-adevăr o astfel de încălzire globală bruscă, acum aproximativ treizeci de mii – treizeci și cinci de mii de ani. Prin urmare, acela este singurul moment în care ar fi putut avea loc Potopul.

Lista regilor sumerieni, redactată în jurul anilor 2.000-1.500 î.Hr., împarte regii oraşelor sumeriene în două părţi: cei care au domnit înainte de Potop şi cei care au domnit după. A fost elaborată pe baza listelor de regi descoperite la Larsa şi Nippur. Conform acestei liste, înainte de marea inundație au domnit opt sau zece regi în cinci oraşe, domniile lor însumând între 241.200 și 432.000 de ani. „Apoi a sosit potopul, iar după potop au venit la domnie regii popoarelor din munţi”. În Kiş au domnit treizeci și trei de regi, timp de 27.805 ani, trei luni, trei zile şi douăsprezece ore. În Uruk au fost cincisprezece regi, care au domnit 2.497 ani. Ur a fost condus timp de 293 de ani de cinci regi. Oraşul Adab a avut un singur rege, care a fost pe tron timp de 90 de ani. În Avan a condus o singură dinastie, formată din trei regi, timp de 356 de ani. La fel şi în Hamad, unde un singur rege a domnit pentru 360 de ani. La Mari au existat şase regi, ce au domnit 136 de ani. Cea mai lungă domnie este cea din Kiş, unde treizeci și trei de regi au domnit după Potop timp de 27.805 ani, trei luni, trei zile şi douăsprezece ore. Dacă această listă a fost scrisă în anii 2.000 – 1.500 î.Hr., înseamnă că primul rege din Kiş, care a domnit după Potop, a urcat pe tron aproximativ prin anii 29.800 – 29.300 î.Hr. Prin urmare, Diluviul a avut loc înainte de această perioadă.

În Egiptul antic, preoţii credeau că zeul Ptah a sosit în ţara lor cu mult timp în urmă, pentru a scoate pământul de sub ape. După ce a terminat, s-a înscăunat ca rege. Din această idee nu putem înţelege decât că pământul Egiptului a fost scufundat în timpul Potopului, iar Ptah a sosit la ceva vreme după acel eveniment. În Egipt s-au descoperit mai multe liste de conducători divini, zei şi semizei, care au condus ţara înaintea oamenilor. Deşi datele diferă, toate încep cu domnia lui Ptah, cel care a scos Egiptul de sub ape. Papirusul de la Torino spune că zeii au domnit timp de 23.200 de ani, venerabilii Şemsu-Hor (soldații lui Horus din timpul marelui război împotriva lui Seth) timp de 13.420 de ani, în total 36.620 de ani. În Cronica lui Eusebius, preotul Manetho susţine că în Egipt au domnit zeii timp de 13.900 de ani, semizeii timp de 1.255 de ani, un şir de regi timp de 1.817 ani, treizeci de regi pentru 1.790 de ani, alţi zece regi timp de 350 de ani şi Spiritele Morţilor (probabil aceiași Şemsu-Hor) timp de 5.813 ani. În total, 24.925 de ani. În primul secol î.Hr., istoricul grec Diodor din Sicilia scria că preoţii egipteni i-au mărturisit că, înainte de domnia oamenilor, zeii şi semizeii au condus Egiptul timp de 18.000 de ani. Iar istoricul evreu Flavius Josephus afirma, la rândul său, că înainte de faraoni, în Egipt au condus două dinastii de zei timp de 13.870 de ani, una de semizei timp de 3.650 de ani şi una tranzitorie, de 350 de ani. În total 17.870 de ani. Dacă Ptah a condus Egiptul după Potop în urmă cu 20.000 – 38.000 de ani, Diluviul nu putea avea loc acum douăsprezece milenii, ci înainte de domnia lui Ptah, acum aproximativ treizeci de milenii.

Homo neanderthalensis, o specie apărută brusc acum o sută cincizeci de mii de ani, după un hiatus evolutiv de peste două sute cincizeci de mii de ani, dispărută acum treizeci – treizeci și cinci de milenii, reprezintă unul dintre marile mistere ale ştiinţei. După cum menţiona în Supravieţuitorii cuaternarului Dan Apostol, „dispariţia bruscă şi aparent completă din Europa, Africa şi chiar o parte a Asiei a lui Homo neanderthalensis constituie una dintre marile enigme ale preistoriei”. Au ajuns la apogeul evoluţiei în momentul terminării perioadei glaciare şi au dispărut „fără niciun motiv aparent, exact când clima se încălzise considerabil, uşurând enorm lupta pentru existenţă”. Indiciile sumeriene şi egiptene datează Potopul în jurul anului 30.000 î.Hr., în timpul încălzirii globale bruşte din mijlocul erei glaciare. Dispariţia fără urmă a lui Homo neanderthalensis exact în aceeaşi perioadă nu ne poate da decât un singur răspuns satisfăcător: omul de Neanderthal a dispărut în urma Potopului, lucru confirmat de miturile din întreaga lume, ce susţin că toate fiinţele de pe Terra au murit în urma acestei catastrofe. Trebuie remarcat faptul că neanderthalienii au dispărut întâi din Europa și Africa, supraviețuind până la Potop doar cei din Asia, Ramayana susținând că au fost adunați toți acolo pentru războiul din Lanka, împotriva lui Ravana / Marduk.

Pentru a afla ce a cauzat încălzirea globală rapidă, care a dus la Potop, trebuie să aflăm mai întâi motivele apariţiei erei glaciare. Din păcate, oamenii de ştiinţă nu sunt în stare să ne ofere un răspuns satisfăcător în legătură cu această problemă. Tot ceea ce ştim (sau, mai exact, ceea ce presupunem) este că, din când în când, clima se răceşte foarte mult din motive necunoscute. După o anumită perioadă de timp clima se încălzeşte, probabil tot din aceleaşi motive necunoscute. Dacă oamenii de ştiinţă nu ne pot oferi aceste răspunsuri, nu ne rămâne decât să le descoperim singuri. Logica de bun simţ ne sugerează că o răcire considerabilă a climei întregului Pământ poate fi provocată doar de absenţa căldurii şi luminii razelor solare. Iar acest lucru s-ar putea întâmpla doar în doua cazuri: dacă Soarele s-ar îndepărta de Terra ori dacă planeta noastră s-ar îndepărta de Soare. Dar, din câte ştim, planetele şi stelele nu îşi modifică orbitele fără motiv, ca mai târziu să revină la ele. Prin urmare, niciuna dintre aceste variante nu poate fi satisfăcătoare. Există însă şi a treia, care nu va fi acceptată nicicând de savanţi, deşi este cea mai logică: ceva a împiedicat lumina Soarelui să ajungă pe Pământ. Acest ceva ar trebui să fie uriaş, probabil de mărimea unui planetoid, şi să se mişte în acelaşi timp cu planeta noastră, astfel încât să fie plasat în orice moment între Pământ şi Soare. Însă nu ştim niciun corp ceresc care să aibă capacitatea de a-şi modifica traiectoria, de a se interpune între Terra şi Soare, de a-şi păstra acea poziţie timp de zeci de mii de ani pentru ca, la un moment dat, să se întoarcă de unde a venit. Orice fiinţă raţională va spune că niciun corp ceresc nu poate face aceste lucruri. Şi i-am putea da dreptate fără să clipim, dacă nu ar exista un astfel de corp ceresc chiar mai aproape de noi decât ne-am aştepta…

Luna este singurul satelit natural al Pământului, având 8,67% din diametrul planetei noastre dar numai 1/7 din densitatea acesteia. Numele său provine de la zeiţa romană Diana (Artemis la greci), care mai era numită şi Luna. Teoretic este lipsită de atmosferă şi de fenomene meteorologice şi încă de pe băncile şcolii suntem învăţaţi că pe Lună nu există viaţă. Însă, pe 4 decembrie 1996 s-a anunţat descoperirea unei mase de gheaţă la polul sudic al Lunii, întinsă pe o arie de 5.500 km2, iar pe 5 martie 1998, descoperirea a trei sute treizeci milioane de tone de apă la ambii poli. Iar unde este apă, teoretic este şi viaţă…

full_moon_smallConform cronicii japoneze Nihongi, în a şaptea zi a celei de-a doua luni a primăverii anului 640, în Lună a intrat o stea. Evenimentul s-a repetat în ziua a noua a lunii a şaptea din anul 642. Prima relatare a unui OZN văzut printr-un telescop vine de la pastorul puritan din America colonială, Cotton Mather, care a remarcat un obiect straniu în dreptul Lunii. În 1668, 1783 şi 1787, astronomii francezi, englezi şi germani observau ciudate pete luminoase care se deplasau deasupra părţii întunecate a discului lunar. În 1794, Societatea Regală de Ştiinţe din Londra a primit din partea astronomului Wilkins o comunicare ştiinţifică despre apariţia unui obiect luminos pe suprafaţa Lunii. În 1874, profesorul Schafarik de la Observatorul Astronomic din Praga nota că un disc alb strălucitor a traversat suprafaţa Lunii, rămânând vizibil mult timp, apoi luminile au dispărut brusc. În 1950, astronomul Harold P. Wilkins a zărit, mişcându-se deasupra craterului selenar Aristarh, o formă strălucitoare ovală având lungimea de o sută cincizeci – două sute de metri. În 1958, astronomul Nikolai Kozîrev a observat şi el emisiuni luminoase repetate în acelaşi loc. În 1963, observatorul Lowell semnala două pete roşii pe marginea sudică a craterului selenar Aristarh. În 1969, observaţii repetate ale observatorului naţional olandez Qudenbosch şi ale echipajului misiunii Apollo 11 confirmau existenţa în acelaşi crater lunar a unor „lumini de origine necunoscută”. În iulie 1965 s-a semnalat de mai multe ori un fascicul de lumină albă pe Lună, care dura o secundă şi jumătate.

Cristian Negureanu menţiona în Tăcerea idolilor că există cratere selenare care de obicei îşi schimbă culoarea, uneori subit. Craterul Linné câteodată dispare şi reapare, alte dăţi îşi modifică dimensiunea şi forma, fiind mai mic sau mai mare, mai rotund sau mai iregular, aruncând o umbră când gri, când portocalie. Într-adevăr, în 1869, marele crater selenar Linné, situat în Marea Serenităţii, a dispărut fără urmă. Apoi, lumini stranii, având cele mai curioase forme (cerc, triunghi, cruce sau elipsă) şi intensităţi variabile au apărut în Marea Crizelor. Timp de trei ani, Societatea Regală de Astronomie din Londra a studiat zilnic această regiune lunară, realizând peste două mii de observaţii asupra ciudatelor fenomene. Începând cu 1915, numeroşi astronomi au observat că în multe cratere lunare apăruseră gigantice ziduri drepte sau curbe, care au rămas acolo timp de câţiva ani, dispărând apoi fără urmă.

În 1958, astronomul amator John O’ Neill a fotografiat pe Lună, în Marea Crizelor, o construcţie asemănătoare podului din Sidney (Australia), lungă de optsprezece kilometri. Această construcţie a fost observată şi de alţi doi astronomi renumiţi, profesorul Patrick Moore şi doctorul Hugh Percy Wilkins, ultimul afirmând că „este cu adevărat un pod. Structura pare artificială şi este ceea ce noi numim, pe Pământ, o lucrare de artă”. NASA a difuzat fotografii ale „stâncii sculptate” de la marginea craterului selenar Fra Mauro, asemănătoare Sfinxului din Bucegi, şi cele două vârfuri montane de 35 şi 50 km înălţime, a căror formă a inspirat denumirile de „copilul” şi „craniul”. Echipajul Apollo 15, explorând suprafaţa lunară cu ajutorul unui „Lunar Rover” în zona Hadley-Apenini, a observat urme paralele de şenile, imprimate în praful lunar, ca şi când un vehicul ar fi trecut pe acolo înaintea lor. Astrofizicianul chinez Mao-Kang spunea că americanii „au ascuns opiniei publice, timp de douăzeci de ani, fotografiile urmelor de pe solul lunar ale unui picior desculţ de om, precum şi ale unui schelet uman”. Iar alţii susţin că pe Lună s-ar fi descoperit chiar un mormânt cu cruce.

Se pare că astronauţii misiunilor Apollo au filmat şi fotografiat o bază pe Lună (ce are cupole, structuri înalte şi rotunde, cu aspect de siloz), vehicule uriaşe în formă de T şi nave mici sau extrem de mari. Toate acestea au fost dezvăluite sub anonimat de un cosmonaut în emisiunea TV britanică Raport ştiinţific. Cosmonautul a mai adăugat că „pe Lună există zone cu vegetaţie şi anotimpuri, ca şi lacuri artificiale, posedă câmp gravitaţional iar omul poate umbla pe suprafaţa ei fără costum spaţial, respirând doar printr-un tub de oxigen”.

În 1978, Maurice Chatelain, fost şef al Sistemului de comunicaţii NASA şi proiectant al sistemelor de prelucrare a detelor şi de comunicaţii ale misiunilor Apollo, a confirmat într-o carte că, în 1969, Neil Armstrong a raportat observarea a două OZN-uri pe marginea craterului lunar, în timpul misiunii Apollo 11. Un fost angajat NASA, Otto Binder, a confirmat povestea. La începutul anilor ’90, prof. Vladimir Ajaja, prof. Alexandr Kazanţev şi dr. Serghei Bojici de la Universitatea din Moscova au declarat că spionajul sovietic a urmărit prin radio detaliile aselenizării, înregistrând convorbirea lui Armstrong cu Misiunea de Control de la Houston, din care reieşea că două OZN-uri de mari dimensiuni au fost văzute în preajma modulului lunar.

S-a scris că astronauţii misiunilor Apollo 13, 14, 15, 16 şi 17 s-au întors cu mai multe sute de fotografii înfăţişând OZN-uri. Referindu-se la astfel de obiecte zburătoare observate în apropierea Lunii, astronautul Roland Evans de pe Apollo 17 a exclamat: „ce multe sunt, roiesc ca albinele în stupi!”.

saguaroMoon_seipÎn 1970, scopul misiunii Apollo 13 era de a provoca explozii nucleare pe suprafaţa Lunii. Însă, pe 13 aprilie, explozia unui rezervor de oxigen lichid a avariat instalaţia electrică şi motoarele. Pilotul navei transmitea atunci: „Hei! S-a isprăvit! Ei, ei au ucis elementul de combustie!”. Nu ştim cine erau „ei”, dar ştim că, din 1972, misiunile Apollo s-au întrerupt brusc. Nici ruşii nu au făcut vreo tentativă să trimită un echipaj pe Lună. Se zvoneşte că fiinţele care îşi au baza pe Lună le-ar fi interzis pământenilor să se mai apropie. Doctorul Glenn T. Seaborg, laureat al premiului Nobel, chiar considera că Luna este ocupată dintr-o perioadă veche şi este folosită drept releu. Teste aprofundate din 1986 au arătat că solul lunar conţine mari cantităţi de heliu-3, un combustibil puternic, nepoluant şi nonradioactiv. Să fie acesta combustibilul folosit de OZN-uri?

Părerea generală a oamenilor de ştiinţă era că Luna s-a desprins din planeta noastră, cu multe miliarde de ani în urmă. Însă în 1974, NASA a anunţat aducerea de pe Lună a unei roci vechi de 5,3 miliarde de ani, a unui mare eşantion selenar estimat la șapte miliarde de ani şi a două mostre ce au douăzeci de miliarde de ani. Prin urmare, Luna este mult mai veche decât Pământul, ceea ce înseamnă că nu se putea desprinde din el. Această vechime enormă îi dovedeşte provenienţa din centrul Universului, acolo unde s-au format primele galaxii. Dar Luna nu putea ajunge singură într-un sistem solar periferic al unei galaxii periferice pentru a fi satelit al unei planete. Dacă a fost adusă cumva aici? Însă cum ar putea cineva să transporte prin univers ditamai corpul ceresc?

În 1969, echipajul Apollo 12 a fost urmărit, pe tot drumul său spre Lună, de două OZN-uri. Ajuns la destinaţie, modulul de comandă s-a prăbuşit intenţionat. După un zgomot ca de clopot uriaş, au urmat vibraţii ce au durat între cincizeci și cinci de minute şi patru ore. Detectorii de ioni supertermici au înregistrat o erupţie de vapori de abur, timp de paisprezece ore, pe o suprafaţă de o sută șaizeci de km2.  În urma acestei întâmplări, NASA a declarat că Luna este în aparenţă goală pe dinăuntru. În iulie 1970, doi academicieni sovietici făceau publică în Sputnik ipoteza că Luna are un blindaj exterior de treizeci și doi de  kilometri grosime (format din titan, crom, zirconiu şi yttriu, care sunt rare pe Terra), un strat vâscos de lavă (4,8 kilometri grosime), un alt blindaj la 11,2 kilometri adâncime şi un interior cu un diametru de 3.318 kilometri, unde există apă şi aer. Iar Doru Davidovici afirma în Lumi galactice că „Luna este cel mai mare OZN”, menţionând argumentele aduse de academicienii ex-sovietici Mihail Vasin şi Alexandr Scerbakov, precum şi de doctorul Gordon Mc Donald, cercetător principal la NASA, care au concluzionat că Luna este goală în interior.

Dacă Luna este un satelit artificial al Pământului, un fel de OZN uriaş, aşa se explică şi de ce se învârte întotdeauna cu aceeaşi parte spre noi, lucru deosebit de neobişnuit pentru un corp ceresc natural. Dar şi apariţia ei lângă planeta noastră, de la mare depărtare. În plus, înţelegem de ce Enki, asociat cu noaptea, avea ca simboluri şi planeta Venus, şi Luna, în timp ce fratele său, Enlil, era asociat cu un singur corp ceresc, Soarele. Dacă Enlil era considerat astrul zilei, Enki a devenit pentru antici cea mai strălucitoare stea a nopţii, planeta Venus sau Luceafărul. Mai târziu a apărut Luna, ea devenind cel mai strălucitor corp ceresc de pe cerul nopţii. Prin urmare, Enki a fost asociat cu ea, nouă rămânându-ne de la strămoşii noştri ambele variante, Enki fiind şi Venus, şi Luna.

Dacă într-adevăr Luna a fost adusă aici într-o vreme când oamenii existau deja, ar trebui să găsim acest eveniment consemnat în memoria colectivă a omenirii. Şi, într-adevăr, există. Poetul roman Ovidius Publius Naso menţiona în scrierile sale că, în epoca arcadiană, cerul era lipsit de Lună. O legendă din Anzi spune că zeul Viracocha a creat Soarele, Luna şi stelele după Potop. Indienii chibcas din Columbia centrală cred că, deoarece a provocat Potopul, Chia a fost exilată de soţul ei în cer, unde ea s-a transformat în Lună. Nu crede nimeni că o femeie a devenit Luna, dar putem înţelege din acest mit că, până la Potop, Luna nu exista.

Capitolul 9 al Genezei biblice susține că, după Diluviu, Dumnezeu a regretat că a distrus oamenii. Drept pentru care a pus un semn pe cer, curcubeul, ca legământ dintre el şi oameni. Capitolul 55 al Cărţii lui Enoh afirmă un lucru asemănător: „Apoi Stăpânul zilelor s-a căit şi a zis: «În zadar i-am nimicit pe toţi cei care trăiesc pe acest pământ». Şi el a făcut legământ pe marele său nume: «De acum înainte nu voi mai face aşa ceva celor care trăiesc pe pământ, şi voi aşeza un semn pe cer, şi acesta va fi o făgăduială de bună credinţă între mine şi ei pentru totdeauna, câtă vreme cerul este deasupra Pământului. Şi acestea sunt după porunca mea»”. Nu pare prea probabil să fi apărut curcubeul pe cer după Potop, ţinând cont că acesta este un fenomen optic și meteorologic, un spectru de forma unui arc colorat, format de lumina Soarelui refractată în picăturile de apă din atmosferă. Cartea lui Enoh nu specifică nimic despre curcubeu, ci îl numeşte doar „un semn pe cer”. E posibil ca acel „semn” să fie Luna?

Dacă „zeii” au adus Luna pentru a împiedica lumina Soarelui să mai ajungă pe Pământ, acest eveniment ar fi putut crea o eră glaciară. Este posibil ca acest „blocaj” să fi fost în genul unei eclipse de Soare. Dar, pentru ca Luna să acopere complet Soarele, ar fi trebuit adusă mai aproape de Terra decât este în prezent. Acest lucru ar fi cauzat nu doar un întuneric total, ci şi înclinarea axei Pământului, pe care oamenii de ştiinţă încă nu pot să o explice, deşi ei susţin că fără atracţia selenară nu ar exista înclinarea Terrei. Indienii hopi din Arizona vorbesc despre înclinarea axei planetei noastre în acea perioadă, susţinând că „a doua lume s-a sfârşit când globul pământesc s-a răsturnat de pe axă şi totul s-a acoperit de gheaţă”. Aceiaşi oameni de ştiinţă spun că fără această înclinare nu ar exista anotimpuri şi am avea mereu o climă tropicală.

Strămoşii noştri ne-au lăsat destule referiri la o climă caldă, uneori chiar tropicală, pe întreg Pământul. Printre ele se numără hărţile amiralului Piri Reis din 1513, a lui Oronteus Finaeus din 1531, a lui Gerard Kremer (zis şi Mercator) din 1569 şi a francezului Philippe Buache din 1737, care arată Antarctica fără gheaţă. Nu ştim cine a făcut aceste hărţi sau când, dar cert este că oamenii existau atunci când cel mai sudic continent avea o climă caldă, nefiind acoperit de gheaţă.

O hartă compilată de turgul Hagi Ahmed în anul 1559 arată o limbă de pământ, de circa 1.600 de kilometri lăţime, care uneşte Alaska de Siberia. Geologii susţin că un astfel de „pod de pământ” a existat într-adevăr acolo unde astăzi se află strâmtoarea Bering, însă a fost înghiţit de ape la sfârşitul ultimei ere glaciare. Şi această hartă demonstrează că oamenii existau atunci când nordul Pământului era lipsit de gheaţă, având un climat mult mai cald.

S-a descoperit că, în Paleoliticul inferior, în România de astăzi trăiau girafe, elefanţi şi rinoceri, animale care nu există în prezent decât în Africa. Herodot scria că „numai în aceste ţinuturi se nasc lei în Europa”. În Mezolitic, vegetaţia era foarte abundentă, chiar luxuriantă în zona Porţilor de Fier. Sunt dovezi care atestă că în ţara noastră, în ultimul milion de ani, a fost permanent o climă temperată, cu perioade tropicale, de încălzire.

Scripturile zoroastriene ale perşilor spun că Airyana Vaejo, căminul rasei ariene, avea un climat blând şi productiv înainte ca Angra Mainyu să aducă îngheţul. O „întâlnire” dintre Soare şi Lună, înainte de Potop, este redată şi de un mit african de pe cursul inferior al fluviului Congo, care afirmă că „demult, Soarele s-a întâlnit cu Luna şi a aruncat cu noroi în ea, ceea ce a făcut-o mai puţin luminoasă. Când s-a întâmplat această întâlnire, a avut loc o mare inundaţie”. Iar indienii tarahumara din nordul Mexicului au păstrat legende ale distrugerii lumii bazate pe o schimbare în calea Soarelui. Să fie acea „schimbare” în calea Soarelui apariţia Lunii?

Solar-eclipseAducerea unui corp ceresc în sistemul nostru solar ar fi trebuit să influenţeze într-o anumită măsură celelalte planete. Surprinzător sau nu, anticii ne-au lăsat indicii şi despre acest eveniment. Vechea lucrare chinezească despre care se spunea că ar conţine „toate cunoştinţele”, compusă din patru mii trei sute douăzeci de volume, afirmă că, înainte de Potop, „planetele şi-au modificat traiectoriile. Cerul a coborât mai jos înspre nord. Soarele, Luna şi stelele şi-au schimbat mişcările.”. Mitul norvegian al Potopului susţine că, înainte de această catastrofă, „stelele o luaseră razna de pe cer, căzând în hăul căscat”. Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în Ştiri despre Egipt şi minunile sale că, în visul care i-a prevestit regelui Saurid Diluviul, „stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor”. În Bundahish, când Angra Mainyu a trimis „îngheţul pustiitor şi necruţător”, el a şi „atacat şi tulburat cerul”, acest asalt dându-i posibilitatea de a stăpâni „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”. În acelaşi timp, planetele s-au răsculat împotriva cerului, stârnind haos în tot Cosmosul. Iar indienii cahto din California spun doar că „a căzut cerul”.

Dacă Luna a fost adusă pentru a împiedica lumina Soarelui să ajungă pe Pământ, această eclipsă totală ar fi însemnat o lungă perioadă de întuneric. Multe popoare au păstrat în amintirea lor colectivă această perioadă de întuneric, înainte de Potop. Dispariţia Soarelui nu era ceva obişnuit, iar oamenii acelor timpuri au încercat să-şi explice acest fenomen în cele mai colorate moduri.

În The Mythology of South America, John Bierhorst scria că tribul pehuenche din Ţara de Foc asociază Potopul cu o perioadă de întunecime prelungită: „Soarele şi Luna au căzut de pe cer şi lumea a rămas astfel fără lumină, până când, în cele din urmă, doi condori uriaşi au adus Soarele şi Luna înapoi pe cer”.

Indienii toba din regiunea Gran Chaco din America de Sud spun că marele îngheţ a fost însoţit de o beznă adâncă. Unul dintre bătrânii neamului toba declara că „în vremea îndelungatei bezne, Soarele a dispărut cu totul şi oamenii au murit de foame. Când li s-au sfârşit merindele, au început să-şi mănânce copiii. Până la urmă, au murit cu toţii”, mai puţin semi-divinul Asin şi cei cărora le-a oferit focul.

Popol Vuh a mayaşilor spune că „faţa Pământului s-a întunecat”. Mai spune şi că aceasta a fost o vreme când „Soarele şi Luna îşi acoperiseră feţele”. Alte surse mayaşe susţin că acest eveniment a avut loc „pe vremea străbunilor. Pământul s-a întunecat (…) S-a întâmplat că Soarele încă mai era luminos şi limpede. Apoi, la amiază, s-a întunecat”.

Pentru popoarele din Anzi, înainte de venirea zeului Viracocha, Pământul fusese azvârlit în beznă datorită dispariţiei Soarelui. „Omenirea trăia în dezordine; mulţi umblau goi, ca sălbaticii; nu aveau case şi nici alte locuinţe decât peşterile, de unde porneau şi adunau orice găseau de mâncare prin preajmă”. După Potop, Viracocha a schimbat toate aceste lucruri, oferindu-le oamenilor tehnicile şi cunoştinţele necesare unei vieţi civilizate şi productive. Într-o legendă consemnată de Blas Valera, primul monarh incaş, Manco Capac, era fiul Soarelui. Când mama sa a fost cuprinsă de durerile facerii, în lume s-a făcut întuneric. Soarele a apărut din nou pe cer doar după ce s-a născut Manco Capac. După ce a vizitat oraşul Cholula în 1585, călugărul Diego de Duran a notat în Historia antiqua de la Nueve España ce a aflat de la un bătrân venerabil din oraş, despre care se spunea că avea peste o sută de ani: „la început, acest loc se afla în beznă şi în întuneric”. După aceea, „au apărut nişte uriaşi diformi, care au luat Pământul în posesiune”.

Montesinos spunea că în timpul domniei celui de-al doisprezecelea rege incaş, zeul Illa Tici Vira Cocha a nimicit uriaşii, apoi a ascuns Soarele pentru scurt timp: „timp de douăzeci de ore nu a mai fost Soare”. După rugăciuni şi sacrificii, astrul zilei a reapărut, iar regele a reintrodus vechile legi şi ritualuri de venerare.

În Epopeea lui Ghilgameş, nemuritorul Utnapiştim povestea că „un val de deznădejde s-a înălţat spre cer, când zeul furtunii (Enlil) a prefăcut lumina zilei în întunecime, când a sfărâmat ţinutul ca pe un ulcior”.

În Bundahish, când Angra Mainyu a trimis „îngheţul pustiitor şi necruţător”, a stăpânit „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”.

Un mit norvegian spune că un lup tânăr a fugărit Soarele, pentru a-l lua în stăpânire. Soarele a fost ajuns în cele din urmă şi „razele sale strălucitoare s-au stins una câte una. El a dobândit o nuanţă roşie, ca de sânge, apoi a dispărut cu totul. Drept urmare, lumea a fost acoperită de o iarnă cumplită. Furtunile de zăpadă s-au pogorât din toate unghiurile zării”. Acest episod a avut loc înainte de Potop.

În Egiptul antic se credea că, în timpul luptei dintre Seth şi Horus, zeul-Soare Ra a refuzat să mai iasă din camera sa, lăsând lumea în beznă. A fost convins să se răzgândească de către fiica sa, Hathor, care l-a binedispus dansând goală în faţa lui şi gâdilându-l. Acelaşi mit se întâlneşte şi în Japonia, unde zeiţa Soarelui Amaterasu-omikami s-a retras într-o grotă cerească, enervată fiind de fratele său, Susano-o. Deoarece lumea era cuprinsă de întuneric, zeii au încercat să o convingă pe Amaterasu să-şi reia locul pe boltă. Singura care a reuşit acest lucru a fost zeiţa Ame-no-Uzume-no-Mikoto, care a înveselit-o pe Amaterasu printr-un dans distractiv şi obscen, în timpul căruia s-a dezbrăcat complet. În miturile greco-romane, Phaeton, fiul titanului Soarelui, Helios, şi al oceanidei Clymene, a furat carul solar. Însă nu a putut ţine caii în frâu şi, prin urmare, Soarele „s-a repezit în jos cu mânie ca un meteor”. Pentru a preveni un dezastru planetar, Zeus l-a ucis pe Phaeton cu un fulger. Cuprins de durere, Helios a refuzat să mai apară pe cer cu carul său. Într-un final a fost convins de zei să nu lase lumea în întuneric şi să-şi reia locul. În Meteora, Aristotel scria că „stelele au căzut din cer în timpul prăbuşirii lui Phaeton”. Grecii şi romanii antici susţineau că această întâmplare a avut loc înaintea Diluviului lui Deucalion.

Cine a adus Luna aici pentru a provoca o eră glaciară? Strămoşii noştri spun că zeii. Dacă ei sunt răspunzători pentru acest lucru, care ar fi motivul lor? Miturile susţin că „marele îngheț”, apariția Lunii, dispariția Soarelui și Potopul au avut loc în timpul celui de-al doilea mare război al zeilor, numit Ragnarok de scandinavi sau Gigantomachia de greci. Se pare că armata lui Marduk era superioară celei a lui Enlil, miturile din întreaga lume relevând că el a câștigat primele lupte. Spre deosebire de primul război al zeilor, pierdut de Enki din cauza inferiorității numerice, Marduk avea acum în subordine Veghetorii, semizeii și oamenii, numărul lor ridicat oferindu-i un avantaj consistent în fața unchiului său. Pierzând luptă după luptă, Enlil se vedea în fața înfrângerii totale. Singura soluție pentru victorie era reducerea armatei dușmanului său. Cum nu se putea înfăptui acest lucru prin luptă dreaptă, Enlil a apelat la soluții alternative. Prima a fost crearea erei glaciare prin aducerea Lunii și interpunerea ei între Pământ și Soare. Cum „frigul cel mare” nu părea să aibă efecte vizibile, Enlil le-a trimis pământenilor viruși, acele „boli, epidemii, ciumă și holeră”, însă cei mai afectați erau oamenii, nicidecum semizeii și Veghetorii. Nici frigul, nici foametea și nici virușii nu atingeau Veghetorii și pe copiii acestora, așa că Enlil a recurs la soluția finală: înecarea tuturor printr-un Potop. Dacă Epopeea lui Atra-Hasis afirma că zeul s-a arătat nemulțumit de înmulțirea oamenilor, nu înseamnă că era deranjat de zgomotele lor făcute în timpul împerecherilor, așa cum susține și Epopeea lui Ghilgameș, ci de creșterea numărului lor. Prin urmare, seria lui de pedepse îndreptate asupra Pământului avea doar rolul de a distruge armata lui Marduk. Bănuim că nu i-a fost ușor să ia această hotărâre însă, de obicei, în timp de război nu există reguli. Anu și Ninhursag au acceptat propunerea lui Enlil, hotărând declanșarea Potopului. Acesta s-a realizat prin înlăturarea Lunii din calea Soarelui, ceea ce a dus la brusca încălzire globală din mijlocul erei glaciare, de acum treizeci – treizeci și cinci de milenii. Enki a fost obligat să jure că nu va dezvălui acest „secret al zeilor” însă zeul înțelepciunii nu putea să nu găsească un subterfugiu.

Jurământul îl oprea să le împărtășească oamenilor secretul, nu însă și unui obiect. Astfel încât, în Epopeea lui Ghilgameș, Enki l-a înștiințat pe Utnapiștim printr-un vis de sosirea Potopului. Însă nu direct, ci vorbind cu pereții casei acestuia: „Casă de trestii, casă de trestii! Perete, o, perete, dă-mi ascultare, casă de trestii, perete, cugetați! Omule din Șurrupak, fiu al lui Ubara-Tutu, dărâmă-ți casa ta și clădește o corabie; părăsește averile și ai grijă de viața ta, disprețuiește bogățiile lumești și mântuiește-te pe tine doar! Dărâmă-ți casa, așa cum îți spun eu, și întocmește-ți o corabie. Aici ai măsurile corabiei, cum trebuie să o făurești; lungimea ei să fie deopotrivă cu lărgimea ei, puntea ei să fie acoperită ca bolta ce acoperă adâncimile, apoi ia în corabie sămânță din toată făptura vie”. Întrebat de Utnapiștim ce le va spune oamenilor care îl vor vedea că ridică ditamai corabia, Enki i-a răspuns: „Spune-le lor următoarele: am auzit că Enlil este înfuriat pe mine și nu mai cutez să umblu prin ținutul acesta, nici să trăiesc în cetatea asta; mă voi coborî spre limanul mării, ca să locuiesc împreună cu Ea, stăpânul meu. Dar peste noi revărsa-va ploaie de bogății: pești mari, păsări din cer, ca și tot rodul de viețuitoare ale mării. Seara, Călărețul Norilor de furtună va aduce grâu, în șuvoaie!”. Ultimile fraze subliniază acea perioadă de foamete, datorată erei glaciare, amintită și de alte legende. Pentru a rupe „blestemul Pământului” și a primi hrană, oamenii din Șuruppak chiar l-au ajutat pe Utnapiștim să-și construiască ambarcațiunea.

Epopeea lui Atra-Hasis descrie aceeași întâmplare într-un mod identic. Enki l-a chemat pe slujitorul său devotat, Atra-Hasis, punându-l să stea în spatele unui scut de trestie. Apoi, pretinzând că vorbește cu scutul, a spus:

Scut de trestie,

Bagă de seamă la ceea ce-ți spun.

Toate casele oamenilor și toate orașele,

De o furtună mare vor fi măturate.

Sămânța omului atunci va dispărea…

Aceasta-i ultima lege,

Cuvântul Adunării Zeilor,

Cuvântul rostit de Anu, Enlil și Ninhursag”.

Enki și-a sfătuit slujitorul credincios să construiască o corabie. Când acesta i-a spus „dar eu n-am mai făcut o corabie niciodată… fă-mi desenul pe pământ să pot vedea cum”, Enki i-a oferit instrucțiuni precise, dimensiunile și modul de construcție. Pentru curioși, Atra-Hasis a folosit ca motiv al construirii „vasului pentru Apsu” faptul că urma să plece în lăcașul lui Enki, pentru a scăpa de mânia lui Enlil, întocmai ca Utnapiștim.

După ce a terminat de construit arca, Utnapiștim / Atra-Hasis și-a îmbarcat rudele, toate felurile de animale şi mulţi meşteşugari. Momentul în care el însuși trebuia să intre în corabie era unul precis:

Când Șamaș,

Care poruncește un cutremur la apusul Soarelui,

Va ploua din cer cu erupții,

La bordul corabiei să te sui,

Și bine intrarea s-o închizi”.

Acest semn pe care trebuia să îl aștepte Utnapiștim reprezintă sosirea lui Marduk / Șamaș, care pare să lanseze un atac aerian dezastruos împotriva lui Enlil („va ploua din cer cu erupții”), asemănător celui descris în Ramayana („sute de meteoriți căzând din cer”), ce va zgudui pământul („poruncește un cutremur”). Acest atac al lui Marduk coincide cu începutul Potopului și reprezintă ultima bătălie din cel de-al doilea mare război al zeilor, consplaneta_ufo_by_juantelos-d268k7cemnată în multe legende ale lumii. De altfel, în Epopeea lui Ghilgameș, începutul Potopului pare a descrie o luptă între cele două tabere rivale de divinități: „La primele licăriri ale zorilor (când Luna a fost înlăturată din calea Soarelui), un nor negru (nava lui Enlil) s-a ivit în slava cerului, tuna acolo unde Adad, stăpânul furtunii (Enlil), călărea pe nori. Peste dealuri și câmpii, zeii Șullat și Haniș, crainicii Furtunii, o călăuzeau. Apoi zeii din hăurile Infernului (Veghetorii) se ridicară. Nergal (Marduk) deschise zăgazurile apelor din lumea de dincolo, Ninurta, stăpânul războiului, deschise canalele, iar cei șapte judecători ai Infernului, Anunnaki (căpeteniile Veghetorilor), înălțară torțele lor, aprinzând toată țara cu flacăra lor strălucitoare (au lansat arme asemănătoare rachetelor). Un strigăt de deznădejde urcă la ceruri când zeul Furtunii a înlocuit lumina zilei cu întunericul (descriere identică cu cea din Ramayana, unde „un disc negru acoperi Soarele” și „numaidecât, ziua fu înlocuită de un întuneric total”), când a sfărâmat tot ținutul ca pe un vas de lut. O zi întreagă vijelia a bântuit cu furie, s-a năpustit peste lume ca valurile unei oști atacatoare. Nimeni nu mai putea să-și vadă propriul frate, nu mai era chip să zărești din cer oamenii”.

Înainte de revărsarea apelor, Pământul a fost trecut prin foc, datorită armelor teribile, nucleare, folosite de combatanți. În Theogonia lui Hesiod, „o mare parte din Pământul uriaș fu pârjolită de aburii cumpliți, topi19564756ndu-se cum se topește tabla încinsă de meșteșugul omului”. În Ramayana, „sulițele, securile, scuturile se învolburau. Un fum stăruitor și gros ca noroiul înăbușea oamenii și animalele care încercau să iasă pe străzi”. Indienii hopi spun că „prima lume a fost distrusă, ca pedeapsă pentru ticăloşia oamenilor, de către un foc a-toate-nimicitor, care a venit de sus şi de jos. În mitologia scandinavă, „uriașul Surt a dat foc întregului Pământ; universul nu mai era decât un cuptor imens. Flăcările țâșneau din crăpăturile stâncilor; peste tot se auzea șuieratul aburilor. Toate viețuitoarele, toate plantele au fost mistuite. Numai țărâna golașă a mai rămas dar, precum cerul însuși, nici Pământul nu mai era decât crăpături și prăpăstii”, poemul Voluspa susținând că

Focul se-ncinge

Cu fum fumegând în vârtejuri.

Fuioare de foc năvălesc

Să lovească chiar cerul”.

Puhoiul de ape a acoperit Pământul, stingând flăcările și distrugând cea mai mare parte a armatei lui Marduk (care nu dispunea de nave, precum liderii Veghetorilor), oferindu-i astfel lui Enlil avantajul urmărit: „s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului” (Geneza), „vântul a suflat, şuvoiul, furtuna şi potopul au copleşit lumea, năprasna şi puhoaiele au bântuit laolaltă ca oştirile în bătălie” (Epopeea lui Ghilgameș), „toate râurile, toate mările s-au umflat și s-au revărsat. Pretutindeni, toate valurile se ciocneau de valuri. Se înălțau și clocoteau încet peste toate cele” (New Larousse Encyclopaedia of Mythology). Intensitatea Potopului, care aducea Apocalipsa, „îi făcea pe zei să tremure”, după cum declară Epopeea lui Atra-Hasis. Iar după Ramayana, „cele două oști crezură că venise sfârșitul lumii. Zdruncinarea văzduhului le-a prăbușit. Pământul s-a cutremurat până în măruntaiele lui de foc. Multe stele s-au desprins de pe cer”, descriere din care înțelegem că acel cutremur poruncit de Șamaș a decurs conform planului. Din navele lor, Enlil și Marduk au continuat lupta chiar și pe apă, egiptenii amintind-o sub forma unei curse de „bărci”, în care cei doi s-au lovit cu „harpoanele”. Zeii supraviețuitori însă au fugit din calea apelor, Epopeea lui Atra-Hasis susținând că „au întors spatele și au urcat în cerul lui Anu”, la bordul unor „rukub ilani” („carele zeilor” sau vimanele din literatura hindusă). În Epopeea lui Ghilgameș, „înșiși zeii, înspăimântați de revărsarea apelor, se refugiară în locurile cele mai înalte ale cerului, firmamentul lui Anu. Ei se zgribuliră lipiți de ziduri, înghesuindu-se unii într-alții, asemenea câinilor. În cele din urmă Iștar, Regina Cerurilor (Ninhursag), cea cu glas dulce, începu să țipe ca o femeie cuprinsă de durerile facerii: «Vai de mine, praful s-a ales de zilele din trecut, fiindcă eu am dat o poruncă rea. De ce poruncit-am acest rău în sfatul zeilor? Am fost căpetenia războaielor menite să-i nimicească pe oameni, dar nu sunt ei oare copiii mei, căci eu i-am făcut să se nască? Acum ei plutesc pe ocean la fel ca neamul peștilor». Zeii cei mari ai Cerului și ai Infernului plângeau, acoperindu-și gurile. Vreme de șase zile și șase nopți vântul n-a contenit să sufle, furtuni, vijelii, revărsări de ape au copleșit Pământul. Vântoase năprasnice și potopiri de ape vuiau dezlănțuite, ca războinicii pornind împotriva vrăjmașilor”. Epopeea lui Atra-Hasis prezintă evenimentul într-un mod asemănător:

royom-39Anunakii, Marii Zei,

Stăteau suferind de foame și de sete…

Ninti (Ninhursag) plângea și suferea;

Plângea să-și ușureze marea durere.

Zeii plângeau și ei alături de ea, pentru Pământ.

Era copleșită de marea durere,

Și setea cea cruntă o încolțea.

Acolo unde ea stătea, zeii plângeau,

Ca oile strânse una într-alta stăteau.

Buzele lor de sete erau arse,

Iar burta lor de foame gemea”.

Zeița Mamă, Ninhursag, era șocată de amploarea distrugerii:

Zeița a văzut și a plâns…

De febră buzele-i erau aprinse…

Ca muștele-s făpturile de mine făcute.

Ei umplu râurile, sunt hrană pentru pești,

Sunt înghițiți cu toții de marea furioasă”.

Declarația zeiței din Epopeea lui Ghilgameș oferă amănunte suplimentare despre acest mare război al zeilor: „praful s-a ales de zilele din trecut, fiindcă eu am dat o poruncă rea. De ce poruncit-am acest rău în sfatul zeilor54? Am fost căpetenia războaielor menite să-i nimicească pe oameni, dar nu sunt ei oare copiii mei, căci eu i-am făcut să se nască?”. Din această mărturisire aflăm că, deși era mama lui Marduk și fosta mare iubire a lui Enki, ea a luptat alături de noul ei soț, Enlil, și de fiul lor, Ninurta. În miturile egiptene există descris acest moment: deși era inițial de partea lui Horus / Marduk, Isis / Ninhursag și-a ajutat noul soț și frate, pe Seth / Enlil, ceea ce l-a făcut pe fiul ei să o decapiteze. Istoricul Plutarh susține că nu a fost vorba despre o decapitare adevărată, Horus smulgându-i, de fapt, mamei sale coroana de pe cap. Dacă Plutarh are dreptate, Marduk și-a renegat mama, ea trecând astfel de partea lui Enlil. Probabil pentru a-și demonstra loialitatea, ea a fost trimisă, sub forma leoaicei Sekhmet, să înăbușe revolta oamenilor, ce era cât pe ce să se transforme într-o extincție a rasei umane. Tot ea era Athena din mitologia grecilor, care a luptat alături de Zeus împotriva lui Typhon și Iștar de la hitiți, care i-a fost alături lui Teșub în războiul cu Ullikummi. Astfel înțelegem și motivul pentru care, în Epopeea lui Atra-Hasis și Epopeea lui Ghilgameș, ea a fost de partea lui Anu și Enlil atunci când s-a hotărât distrugerea oamenilor prin Potop. Și-a dat seama în timpul Diluviului că a ales tabăra greșită, însă era prea târziu. Cel puțin pentru oameni.

Poemul babilonian Enuma Eliș pare a descrie două evenimente într-o singură poveste. Deși se referă la distrugerea de către Enki și Marduk a dinozaurilor reprezentați de Apsu, Tiamat și copiii ei, poemul include și povestea celui de-al doilea mare război al zeilor. După cum am văzut deja, Enki și Ninhursag sunt cei care au distrus reptilele ce conduceau Pământul, Marduk nefiind născut în acea vreme. Prin urmare, Enuma Eliș se referă nu doar la povestea dinozaurilor, ci și la cea a ascensiunii lui Marduk din timpul războiului.

În epopeele lui Ghilgameș și a lui Atra-Hasis, gălăgia oamenilor îl împiedica pe Enlil să se odihnească, prin urmare a hotărât distrugerea lor. Enuma Eliș susține un lucru asemănător, și anume faptul că zeul Apsu nu putea dormi din cauza hărmălaiei tinerilor zei.

Toți frații s-au adunat împreună;

Încolo și încoace alergau, gata s-o sfarme pe Tiamat.

În joaca lor nebună printre stele,

Făceau să tremure pântecul lui Tiamat.

Apsu nu a mai putut suporta zbenguielile lor;

În fața lor, însăși Tiamat nu mai avea glas.

Nesuferite erau faptele lor…

Și necugetate mișcările”.

Apsu s-a sfătuit cu Mummu, sfetnicul său, și a hotărât să-i distrugă pe tinerii zei. Din această poveste reiese că Apsu este Enlil, soția sa, Tiamat, este Ninhursag, iar Mummu nu poate fi decât Nusku, vizirul lui Enlil. Poemul susține că „Sfatul lor de taină” a fost aflat de zeii cei mari, care s-au înfricoșat. Singurul care nu s-a pierdut cu firea a fost Ea / Enki, care a născocit un plan prin care „somnul să cadă asupra lui Apsu”. Când ceilalți zei au aprobat planul, Enki a „trasat o dreaptă hartă a cerurilor” și a rostit descântecul divin, astfel încât „somnul a căzut peste Apsu” și chiar „sfetnicul Mummu nu putea să se miște”. După ce i-a anesteziat pe Enlil / Apsu și Nusku / Mummu, Enki „a luat tiara și i-a dat jos mantia sa de aură”. Această întâmplare există și în Mitul lui Zu, unde pasărea Zu („înțelepciunea”), Enzu („domnul înțelepciunii”) sau Anzu („înțelepciunea cerului”) îi fură lui Enlil însemnele regale, sceptrul și Tăblițele Destinului. Tiamat însă nu a stat degeaba:

Ares 4Ea l-a ridicat pe Kingu,

Între ei l-a făcut cel mai mare…

Și conducerea bătăliei,

În mâinile lui a încredințat-o”.

În Sumer, alături de Enlil se afla Ninurta, fiul său și al lui Ninhursag, mâna sa dreaptă și moștenitorul său (numit Thor de scandinavi sau Ares de greci), în timp ce la hitiți, în lupta cu Ullikummi au stat lângă Teșub Iștar și Tașmișu. În Mitul lui Zu, Ninurta este cel care se luptă cu Zu și recuperează Tăblițele Destinului, alături de însemnele regale ale tatălui său. Iar în Enuma Eliș apare Kingu, fiul lui Tiamat, care preia conducerea armatei, despre care nu putem decât să bănuim că este același Ninurta.

Speriați de Tiamat și de armata sa condusă de Kingu, zeii (Veghetorii) l-au ales pe Marduk să îi salveze: „El, cel care-i mândru și puternic, va fi cel care ne va răzbuna; El, viteaz ca nimeni altul în bătălie: Marduk, Eroul!”. Marduk a acceptat misiunea, nu fără o condiție:

Dacă va fi, atunci, să vă răzbun,

Viețile să vi le scap, pe fioroasa Tiamat s-o răpun,

Cheamă a Zeilor Adunare și peste toți al meu destin mai mare să fie!”.

Bucuroși că nu trebuie să o înfrunte pe Tiamat, zeii au hotărât: „Marduk va fi rege!”. Apoi l-au trimis pe noul lor conducător la luptă.

Tiamat și Marduk, cei mai înțelepți dintre zei,

Unul spre celălalt se îndreptau;

Tot mai aproape, o bătălie să hotărască totul,

De luptă erau acum gata”.

După o bătălie crâncenă, Marduk și-a învins adversara, alături de armata acesteia. Apoi a tăiat-o în bucăți, ba chiar decapitând-o, la fel cum a procedat Horus cu Isis în miturile egiptene:

Cu arma sa cerească a tăiat căpățâna;

A tăiat văile prin care sângele ei curgea;

Pe vântul de nord l-a pus să-l poarte

Și într-un loc necunoscut să-l lase”.

Preoții babilonienii au încercat să ofere o explicație și pentru faptul că Tiamat a fost considerată personificarea Pământului, sub identități ca Geea la greci sau Ki în Sumer, atribuindu-i lui Marduk crearea planetei noastre din corpul ei:

Punând capul lui Tiamat în locul hotărât,

Pe el lanțurile de munți le-a făcut să apară,

Văile le-a despicat, râuri prin ele să curgă,

Prin ochii ei, Tigrul și Eufratul au ieșit.

Din sânii ei, el a făcut munții cei sfinți.

Izvoare a făcut, din ele râuri să se adape”.

După această victorie, Marduk a fost declarat erou și și-a păstrat poziția de rege al zeilor. Însă, după cum am văzut, adevăratul conducător al Veghetorilor era Enki, Marduk fiind doar generalul suprem al armatei, fiul loial ce urma întotdeauna poruncile tatălui său. Nu știm dacă a fost vorba într-adevăr de o decapitare și o reînviere a Zeiței-Mamă sau doar de o renegare din partea fiului său, însă cert este că finalul războiului o prinde îndepărtându-se de Pământ, plină de lacrimi și remușcări.

Rămas fără cea mai mare parte a armatei sale, oamenii și semizeii murind în apele ce acoperiseră Terra, Marduk a fost înfrânt, după cum povestesc legendele grecilor, hitiților, scandinavilor și ale indienilor. „Veghetorul purificării”, „domnitorul veşnic” sau „cel slăvit de generaţiile viitoare”, așa cum era numit de către preoții babilonieni, a fost nevoit să fugă cu coada între picioare, alături de tatăl său, Enki, sora sa, Iștar, și restul Veghetorilor care au supraviețuit îndelungatului război. Însă Enlil își dorea să încheie conflictul odată pentru totdeauna, pregătind lovitura de grație.


25. Ragnarok


ragnarok-god-of-war-hd-2573559

Mitologia greacă susține că, după înlănțuirea creatorului oamenilor, giganții s-au răzvrătit împotriva zeilor olimpieni pentru a-i detrona, pentru a-l elibera pe Prometheus și pentru a răzbuna titanii închiși în lumea subterană. Aceștia „crescuseră cât munții, luând forme îngrozitoare. Purtau bărbi lungi și plete dese, ce le cădeau până la glezne. GigantomachiaPicioarele lor colosale aveau, în loc de piele, solzi. Iar tălpile se prelungeau cu câte-un trup hidos de șarpe”. Mama lor, Geea, zeița Pământului, le-a oferit un avantaj substanțial, ei neputând fi răpuși decât de un zeu și un muritor în același timp. După ce Prometheus a fost eliberat de semizeul Herakles, a început al doilea mare război al zeilor, numit de greci Gigantomachia. „Cu un urlet groaznic, giganții au făcut un salt și au pornit către Olimp. Au început s-arunce-n ceruri cu stânci uriașe, apoi cu torțe mari, aprinse. Lăncile lor brăzdau văzduhul, albe, tăioase, sclipitoare, și treceau dincolo de nori. Zeus îi înfrunta cu furie, aruncând fulgere din cer. Iar lângă dânsul sta Heracle și-nsoțea fiecare fulger cu câte-o strașnică săgeată. Giganții-au prins apoi să smulgă munții din temelia lor, să-i pună unul peste altul și să-și alcătuiască-o scară, să ajungă până în Olimp”, povestește Alexandru Mitru în Legendele Olimpului. Alcyoneus, unul dintre giganți, nu putea fi ucis în țara în care s-a născut. Astfel că semizeul Herakles l-a atras pe țărmul mării Egee, unde l-a săgetat, Zeus lovindu-l cu un fulger în același timp. Văzându-l pe Alcyoneus mort, câțiva giganți au pornit în urmărirea lui Herakles. Însă zeițele Afrodita și Hera i-au sedus iar Zeus și Herakles, profitând de diversiune, i-au doborât pe cei opt-nouă giganți. După lupte îndelungate, zeii olimpieni au obținut victoria. Pe Enceladus, zeița Athena l-a târât în Sicilia, unde l-a aruncat într-o groapă, apoi a trântit peste el un munte. Tot ea l-a ucis și pe gigantul Pallas. Polybotes a fost strivit de Poseidon sub insula Nisyros. Porphyrion a fost rănit de Zeus și ucis de Herakles. Tot Herakles este cel care, împreună cu Apollo, l-a doborât pe Ephialtes. Purtând o mantie a invizibilității, șiretul Hermes a reușit să se strecoare lângă Hippolytos și să-l înjunghie cu o sabie. Zeul Dionysos a reușit să-l omoare pe Eurytos cu toiagul său, Artemis să-l săgeteze pe Gration, iar moirele să-i distrugă cu bâtele lor de bronz pe giganții Agrios și Thoon. Zeița Hekate l-a ars de viu pe Clytius cu niște torțe aprinse, iar Hephaestus l-a ucis pe Mimas cu o salvă de fier topit. Conform legendelor grecilor, toți giganții căzuți lângă mare s-au prefăcut în munți.

Nici n-au apucat zeii olimpieni să se bucure de victorie, că un nou inamic și-a făcut apariția: Typhoeus / Typhon („Taifun”), un gigant „a cărui forță era de zeci de ori mai mare decât puterea celorlalți feciori ai Gheei laolaltă”.  În Theogonia, Hesiod scria despre el că „puterea era în mâinile lui, în tot ce făcea, iar picioarele puternicului zeu erau neobosite. De pe umeri îi creșteau o sută de capete ale unui șarpe, un înfiorător dragon, cu limbi negre, săgetătoare. De sub sprâncene, în miraculoasele sale capete, fulgerau flăcări; iar focul îi ardea din capete când se încrunta. Și în toate capetele lui groaznice erau voci, ce scoteau sunete de necrezut”. Conform lui Pindar și Eschil, Typhon avea o statură gigantică, „iar capul său ajungea la stele”. Văzându-l, zeii s-au înspăimântat și au fugit în Egipt, unde s-au preschimbat în animale pentru a nu fi recunoscuți. Sin923060_532005403512794_1263377694_ngurul care a rămas să-l înfrunte pe monstru a fost regele zeilor, Zeus. „Zeus tuna din răsputeri și cu forță, iar pământul în jur răsuna cumplit, precum și cerul larg de deasupra și marea și cursurile de apă, chiar și părțile de dedesubt ale Pământului”. Zeus a reușit să dea prima lovitură cu „năprasnicul trăsnet”, Typhon prăbușindu-se la pământ. Gigantul s-a refugiat în Siria iar Zeus l-a urmărit, încercând să-l castreze cu aceeași seceră pe care o folosise Kronos împotriva lui Ouranos. Însă șerpii care se înălțau din coapsa gigantului l-au prins pe Zeus și l-au înlănțuit. Imobilizându-și inamicul, Typhon i-a smuls secera din mână și i-a retezat cu ea tendoanele de la mâini și de la picioare, lăsându-l neputincios într-o peșteră. Pentru a fi sigur că dușmanul său nu își va mai reveni, el a ascuns tendoanele sub bolovanii unui râu, învelindu-le în pielea unui urs. „Lumea era încremenită. Zeus căzuse prins; ceilalți zei tremurau ca varga, ascunși în trupuri de dihănii. Cel care și-a venit oleacă în fire, dup-atâta spaimă, a fost fiul lui Zeus, Hermes”, povestește Alexandru Mitru. Hermes a reușit să îl păcălească pe Typhon și să recupereze tendoanele, pe care i le-a lipit la loc tatălui său. Zeus a zburat „cu un car înaripat” înapoi pe Olimp, unde a primit o nouă provizie de trăsnete. Cu acestea, a reluat atacul împotriva lui Typhon. Au avut loc lupte deasupra muntelui Haemus din Tracia, unde „Zeus lovea cu trăsnete și fulgere verzi, orbitoare”, iar „gigantu-i răspundea, prinzând în brațe munți întregi și aruncându-i către el, cu zgomote asurzitoare”. Munții se înroșiseră din cauza sângelui din rănile gigantului. Slăbit, Typhon s-a refugiat în Sicilia, unde „Zeus l-a răpus și l-a biciuit cu lovituri”. Hesiod spune că

wallpaper-1583859Typhoeus a fost zvârlit jos, zdreanță schiloadă,

Enormul Pământ a gemut.

O flacără țâșnit-a din domnul lovit

În valea-ntunecoasă, stâncoasă și pustie a Muntelui,

Când l-a trăsnit.

O mare parte din Pământul uriaș fu pârjolită

De aburii cumpliți,

Topindu-se cum se topește tabla încinsă de meșteșugul omului”.

Deasupra gigantului, Zeus a aruncat muntele Etna, închizându-l acolo pe veci. „Fumul fierbinte, care iese din craterul vulcanului, nu-i decât răsuflarea lui, după poveștile eline. Când el se-ntoarce sub povară, gâfâie greu – și atunci Etna azvârle lavă clocotită”, afirmă Legendele Olimpului. Typhon fiind închis iar restul giganților uciși, zeii olimpieni au putut domni în liniște, fără teama că ar mai putea fi puși în pericol de eventuali competitori.

Despre această bătălie aminteau și hitiții. La fel ca la greci, uriașul Ullikummi s-a luptat cu regele zeilor, Teșub, pentru tronul ceresc. Uriașul era fiul zeului exilat Kumarbi și a Zeiței Muntelui. Atunci când și-a făcut apariția, aidoma lui Typhon, Ullikummi a băgat spaima în zeii din Kummiya. Mitul lui Ullikummi afirmă că zeii Teșub, Tașmișu și Iștar au urcat pe muntele Hazzi de pe coasta de nord a Siriei (numit Cassius de romani și Zephon de evrei și fenicieni) pentru a-l vedea pe uriaș, loc unde grecii susțineau că a avut loc una dintre luptele dintre Zeus și Typhon:

10Iar craiul din Kummiya (Teșub) își îndreaptă privirea

Și-ntoarse fața înspre Pietroiul cel cumplit (Ullikummi).

Văzu Pietroiu-ngrozitor;

De furie i se răznește mintea,

Teșub se-așează pe Pământ,

Ca un pârâu curg lacrimile sale,

Ci printre lacrimi a grăit Teșub:

«Ah, cine-o să mai rabde întreaga-i silnicie?

Și cine mi se va lupta cu el?

Cine-o să-ndure grozăvia lui?»”.

Învingându-și teama, Teșub i-a cerut fratelui său, Tașmișu, să fie gata de luptă:

Noi să chemăm furtuna cu trăsnete-nțesată!

Noi să chemăm și ploile, și vântul!

Și trăsnetul ce scapără-n tărie,

Scoțându-l din iatacu-i, să-l aducem

Să-mpingem carele-nainte!

Le pune-n rând acum, le-așază…”.

Lupta a fost crâncenă și, într-un final, întocmai ca omologul său grec, Zeus, Teșub a obținut victoria, consolidându-și poziția de conducător suprem al panteonului.

viking-battle-for-asgard-2008011000Despre acest al doilea mare război al zeilor vorbesc și legendele scandinave. Deoarece l-a omorât pe zeul Baldur, uriaşul Loki a fost pedepsit de către zeul suprem, Odin, fiind legat sub pământ, la rădăcina arborelui lumii, unde un şarpe îi scuipa venin pe faţă. Nu doar Loki a fost pedepsit, ci şi copiii săi: zeiţa Hel a fost trimisă în lumea subterană Niflheim sau Hel, lupul Fenrir a fost legat de o stâncă la un kilometru şi jumătate sub pământ iar şarpele Jörmungandr a fost aruncat în oceanul care înconjoară Pământul. Acolo au fost închiși până la Ragnarok, bătălia finală a zeilor, ce marchează sfârșitul unei ere a Pământului. Deși scandinavii considerau că Ragnarokul este un eveniment din viitor, întocmai ca Apocalipsa creștinilor și a evreilor, în realitate aparține trecutului îndepărtat. Conform legendelor lumii, acest război crunt al zeilor, încheiat cu un potop la finalul unei ere glaciare, din care au supraviețuit doar câțiva zei și doi oameni, strămoșii întregii omeniri, este Gigantomachia grecilor, marele război început acum mai bine de o sută douăzeci și patru de milenii. Însă, la fel ca în religiile actuale, preoții scandinavilor își țineau supușii în frâu prin amenințarea unei apocalipse ce poate izbucni în orice clipă, chiar dacă aceasta avusese loc deja.

Înainte de a izbucni, Ragnarokul fusese precedat de o serie de „semne”, descrise în Mitologia nordică de Elena-Maria Morogan astfel: „Mai întâi va fi un cumplit război al lumii; josnica lăcomie și invidia vor îndemna oamenii să săvârșească fapte nebunești și fără deosebire să se omoare unii pe alții, astfel încât părinții își vor omorî copiii și frații se vor ucide între ei, nimeni nu va mai cunoaște mila și îndurarea iar minciuna, jaful și crima vor domni peste tot și toate. Curând după aceste lupte întunecate va sosi iarna Fimbul, care va curpinde de fapt trei ierni fără vreo vară hfhja4yîntre ele; atunci vor cădea zăpezi nesfârșite, gerul va fi tare ca cremenea și vijeliile tăioase ca pumnalele. Și cerul nu va putea oferi nicio speranță, căci se va întâmpla și un alt lucru, mult mai îngrozitor: Soarele va fi prins din urmă de lupul uriaș care e mereu pe urma sa și va fi sfâșiat, iar Luna la rândul ei va fi ajunsă și sfârtecată; iar stelele vor începe să se prăbușească de la locurile lor, lăsând cerul negru ca smoala. Ultimul semn va fi când pământul va începe să tremure și să se zguduie; atunci pădurile se vor smulge din rădăcini, stâncile se vor sfărâmița și toate legăturile se vor rupe. Alvii (elfii) și piticii se vor târî îngroziți în grotele lor, înspăimântați de ceea ce nu vor înțelege. Iar când scoarța pământului se va crăpa, atunci Fenrirulv (lupul Fenrir) se va elibera; și prin crăpăturile scoarței va începe să curgă apă, căci Șarpele Lumii (Jörmungandr), în îngrozitoarea lui furie, va scăpa coada dintre fălci și va începe să urce spre suprafață. Atunci corabia morților Nagelfar își va îmbarca echipajul și va părăsi tărâmurile subpământene, unde așteaptă de veacuri. La strigătul cârmaciului, miriade de vâsle se vor scufunda în valurile învrăjbite și corabia va fi purtată până la țărmul Asgardului. Echipajul lui va fi format din întreaga lume funestă a Helului și căpitan și cârmaci va fi cel mai cumplit dușman pe care oamenii și zeii l-au avut: Loke (Loki). El se va elibera din legături la prima zguduire a pământului și se va alătura fioroșilor lui fii Fenrirulv și Midgardorm. Vârcolacul Fenrir se va repezi și fălcile lui căscate vor sfâșia cerul, în vreme ce flăcările care îi vor țâșni din nări vor arde totul. Șarpele Midgardului va sufla un nor uriaș de otravă, care va pârjoli cerul și pământul în fum și putoare. Într-un bubuit cumplit se va rupe cerul și prin spărtură vor galopa Uriașii Focului din Muspellheim. Surt va călări un armăsar de flăcări și în urma sa focul va mistui totul. Copitele Uriașilor Focului vor bubui, când ei vor trece peste podul Bifrost și curcubeul se va rupe în urma lor. Toți se vor îndrepta spre locul stabilit pentru cea din urmă înfruntare – câmpia pustie Vigrid. Fenrir și Șarpele Lumii vor fi acolo, într-acolo vor mărșălui făpturile din Hel, umăr la umăr vor păși Uriașii de Gheață și Uriașii Muntelui, conduși de stăpânii lor. Câmpia se va umple de sute de mii de ființe, nemărginita armie a forțelor Răului. Apoi, în tăcere, vor aștepta. Această uriașă armată formată din uriași și spiritele lumii subterane, condusă de Loki și fii săi, a înfruntat una pe măsură, compusă din zeii Aesir ai Asgardului, valkyrii (ființe înaripate, asemănătoare îngerilor din religiile abrahamice), berserci (războinici conduși de o necontrolată furie) și spiritele eroilor din sala Valhalla și câmpia Fólkvangr.

În dimineața Ragnarok va cânta cocoșul Gullenkamme – pentru cea dintâi și cea din urmă dată – și luptătorii vor fi treziți din somn de trâmbițatul lui puternic. Iar Heimdall va pune la buze cornul Gjallar și sunteBattle-for-Asgard-1tul cornului va pătrunde până în cele mai îndepărtate unghere din cele nouă lumi, pentru a chema la luptă toate forțele Binelui. Iar la auzul sunetului prevestitor de nenorocire, Yggdrasil va începe să tremure și să se scuture. Oden va galopa spre izvorul lui Mimer pentru a cere sfatul înțeleptului, dar acum pentru prima oară capul lui Mimer nu va răspunde. Și Oden va galopa înapoi, spre Asgard, cu inima grea de presimțiri rele. Zeii și eroii își vor îmbrăca armurile și se vor îndrepta spre câmpia Vigrid. Vor fi acolo Oden, cu coif de aur și ținând în dreapta lancea Gunger, Zeul cu Barba Roșcată, ținând strâns în pumn frâiele țapilor neîmblânziți; Frej, Tyr și Heimdall vor călări alături, toți cu arme năprasnice; mai departe se va afla tăcutul Vidar, încălțat în Gheata cu Talpa Groasă. Iar în spate vor veni eroii, bersecii și valkiriile – și vor fi atât de mulți, că pământul va dudui sub copitele cailor”. Poemul Grimnismol susține că spiritele a 432.000 de luptători l-au înfruntat pe groaznicul lup Fenrir, numărul lor fiind exact cel al anilor în care se spune că Anunnaki au domnit pe Pământ înainte de Potop:

Cinci sute de uși și patruzeci se află,

Socot, în zidurile Valhallei;

Opt sute de luptători prin fiece ușă trec,

Când la război cu Lupul mi se duc”.

Odin vs. FenrirAceste spirite nu au reprezentat niciun fel de provocare pentru lup, conducătorul zeilor, Odin, fiind nevoit să lupte cu el. Însă Fenrir l-a înghițit de viu, fiind mai târziu ucis de Vidar, un fiu al lui Odin, care l-a înjunghiat în inimă cu o suliță. Deși mușcat de șarpele Jörmungandr, Thor a reușit să-și răpună adversarul, murind și el din cauza veninului șarpelui. „Tyr va înfrunta pe monstruosul câine Garm și ei vor pieri, ucigându-se unul pe altul. Heimdall va fi cel ales să-l întâlnească pe Loke (Loki) și ei doi vor lupta prefăcuți în două vârtejuri de foc, iar când flăcările se vor întâlni, la fel de puternice, se vor arde unele pe altele – și astfel vor pieri Heimdall și Loke și în urma lor va rămâne doar un pumn de cenușă. Ultima luptă va fi între Frej (Freyr) și uriașul Surt, dar lupta va fi lipsită de speranță – cum mult timp în urmă zeul a dat sabia ca preț al iubirii – și acum, în ultima bătălie, va trebui să lupte cu mâinile goale… Când Frej se va prăbuși, Surt va ridica triumfător sabia lui de foc, mai strălucitoare ca o mie de sori și rotind-o în văzduh va aprinde aerul și pământul și totul… și universul va dispare, în fum și întuneric și va fi din nou ca la început: haos, neformă, neființă”, povestește Elena-Maria Morogan. Un mit norvegian consemnat de New Larousse Encyclopaedia of Mythology spune că „părăsiți de zei, oamenii au fost izgoniți de la vetrele lor iar spița omenească a fost ștearsă de pe fața Pământului. Însuși Pământul începea să-și piardă forma. Stelele o luaseră razna de pe cer, căzând în hăul căscat. Ca rândunicile erau, obosite după un zbor prea îndelungat, când cad și se scufundă în valuri. Uriașul Surt a dat foc întregului Pământ; universul nu mai era decât un cuptor imens. Flăcările țâșneau din crăpăturile stâncilor; peste tot se auzea șuieratul aburilor. Toate viețuitoarele, toate plantele au fost mistuite. Numai țărâna golașă a mai rămas dar, precum cerul însuși, nici Pământul nu mai era decât crăpături și prăpăstii. Iar acum, toate râurile, toate mările s-au umflat și s-au revărsat. Pretutindeni, toate valurile se ciocneau de valuri. Se înălțau și clocoteau încet peste toate cele. Pământul s-a scufundat sub nivelul mării”. Iar conform poemului Voluspa,Thor vs. uriasi

Soarele scade, se-ntunecă,

Se-afundă pământul sub mare;

Strălucitele stele

Se-aruncă din ceruri.

Focul se-ncinge

Cu fum fumegând în vârtejuri.

Fuioare de foc năvălesc

Să lovească chiar cerul”.

După acest crunt război, uscatul a ieșit de sub ape și o nouă eră a început. Doi oameni ascunși în crengile copacului Yggdrasil au reușit să supraviețuiască și să repopuleze Pământul, iar zeii rămași l-au ales ca lider al lor pe Baldur, reînviat în noua lume.

Pentru greci, Typhon era fiul zeiței Pământului, Geea, și a lui Tartarus, personificarea zeității lumii subterane. Un imn homeric pentru Apollo îl consideră pe Typhon fiul zeiței Hera, pe care l-ar fi procreat singură. Cum Hera a complotat cu cumnatul său, Poseidon, să-l detroneze pe Zeus, putem bănui cine era tatăl gigantului. Atât Geea cât și Hera sunt zeitatea numită de sumerieni Ninhursag, cea care i l-a născut lui Enki pe Marduk. Tot ea este și Zeița Muntelui de la hitiți, care i l-a născut pe Ullikummi lui Kumarbi. Cum Poseidon, Tartar, Kumarbi și Loki sunt nume alternative ale lui Enki, iar Teșub, Zeus și Odin îl reprezintă pe sumerianul Enlil, putem concluziona că Typhon, Ullikummi și Fenrir sunt în realitate Marduk al babilonienilor ori Martu / Amar Utu al sumerienilor. Dacă Typhon, Ullikummi și Fenrir erau prezentați de greci, hitiți și scandinavi ca fiind uriași, același lucru îl afirmau și babilonienii despre zeul lor suprem, Marduk. În poemul Enuma Eliș, el este descris astfel: 55

Atrăgător îi era chipul, ochii-i scânteiau strălucitori;

Mândru îi era mersul, impunător ca din vechime…

Și mai presus de ceilalți zei era, cu mult întrecându-i…

Era cel mai nobil și cel mai înalt era;

Cu membrele imense-i pe toți îi întrecea”.

După ce Enki și Veghetorii săi au fost închiși, Marduk i-a eliberat și a condus armata semizeilor, oamenilor și Veghetorilor împotriva unchiului său, Enlil, pentru a-l detrona. Deși babilonienii, la fel ca restul popoarelor din Mesopotamia, au încercat să ascundă și acest război al zeilor, urmele lui ies la lumină. Un imn al lui Nergal, publicat de Josef Bollenrucher în Gebete und Hymnen an Nergal, afirmă următoarele:

Divinul Nergal,

Domn care noaptea s-a strecurat,

Venit-a la luptă!

Pocnește din bici, armele-i zăngăne (…)

El cel ce-i binevenit, imensă-i e puterea;

Ca un vis în pragul ușii s-a ivit.

Divinule Nergal, tu cel ce ești binevenit,

Alungă dușmanul de la Ekur,

Prinde-l pe Sălbaticul din Nippur!”.

În Babilon, zeul suprem era de obicei numit Marduk. Însă, atunci când doar latura sa pozitivă era scoasă în evidență, el era numit Șamaș, fiind considerat zeul Soarelui, binefăcătorul și judecătorul lumii. De asemenea, când se punea preț doar pe natura sa violentă, negativă, Marduk era denumit Nergal, fiind privit ca Soarele distrugător de la amiază. Prin urmare, lui îi este închinat imnul de mai sus. „Sălbaticul din Nippur” și „dușmanul de la Ekur” este fără doar și poate zeitatea orașului Nippur, Enlil, al cărui templu purta numele Ekur („casa ca un munte”). Astfel, fără a-și da seama, Josef Bollenrucher a descoperit în religia babiloniană urmele celui de-al doilea mare război al zeilor, Gigantomachia sau Ragnarok.

Muntele Hazzi de pe coasta de nord a Siriei, numit Cassius de romani și Zephon de evrei și fenicieni, unde grecii susțineau că a avut loc una dintre luptele dintre Zeus și Typhon iar pentru hitiți una dintre Teșub și Ullikummi, era considerat de canaanieni casa zeului Baal, fiul zeului fertilității și al apelor, Dagon. Baal a fost nevoit să se lupte pentru tron cu zeul morții, Mot, preferatul zeului suprem, El. Dacă El este Anu, Dagon este Enki iar Baal Zephon – Marduk, Mot nu poate fi decât Enlil al sumerienilor. La fel ca la greci, babilonieni și hitiți, Baal este descris de canaanieni / fenicieni ca fiind uriaș; atunci când un zeu s-a așezat pe tronul lui Baal, „picioarele sale nu atingeau treptele jilțului și capul lui nu ajungea până la capătul de sus al jilțului”. Canaanienii povesteau că, la un moment dat, Baal a refuzat să-i mai plătească tribut lui Mot, drept pentru care zeul morții l-a ucis. Sora și iubita lui Baal, zeița Anat, a fost cea mai afectată de acest deces: „ea își crestă pielea cu un cuțit de cremene, își tăie cu un cuțit cele două cozi din creștetul său, scrijelindu-și în trei locuri fălcile și bărbia, aidoma gliei din răzoare își brăzdă brațele sale și își zgârie pieptul cum se ară un câmp. Aidoma șesului dintr-o vale, ea își scrijeli spatele de trei ori. Apoi își ridică glasul, strigând: «Zeul Baal a pierit! Ce va face norodul fiului lui Dagan? Ce vor face gloatele a căror soartă atârnă de Baal? Mă voi pogorî pe Pământ!»”. Ea a luat leșul lui Baal și l-a îngropat pe muntele Zephon, iar zeul suprem El a hotărât să aleagă un nou rege pe Pământ, dintre fiii 39051-dorrenzeiței Athirat. Anat însă nu era pregătită să accepte pierderea iubitului său, așa că s-a dus la Mot pentru a i-l cere pe Baal. Cum zeul morții i-a refuzat cererea, „atunci ea-l prinse pe Mot, fiul lui El, îl tăie cu paloșul, îl vântură cu vânturătoarea, îl arse în foc, îl trecu prin vânturătoare și-l risipi peste câmpuri, pentru ca păsările să se înfrupte din rămășițele lui și pentru ca vrăbiile să-i ciugulească mădularele”. După înfrângerea lui Mot, Baal învie și se întoarce în palatul său de pe muntele Zephon, acolo unde își învinge competitorii: „Baal prinse pe feciorii lui Athirat, le dădu o puternică lovitură cu tăișul sabiei lui, îi izbi zdravăn cu buzduganul său. Pe zeul Mot îl culcă la pământ și Baal se așeză pe tronul său regal, pe scaunul său crăiesc”. După câțiva ani, Mot s-a întors pentru a-i cere socoteală lui Baal: „din pricina ta am fost împroșcat cu rușine, din pricina ta fost-am disprețuit, îndurat-am să fiu vânturat cu vânturătoarea, din pricina ta îngăduit-am să fiu tăiat cu paloșul. Din pricina ta răbdat-am să fiu ars în foc, din pricina ta îndurat-am să fiu măcinat, din pricina ta răbdat-am să fiu strecurat prin sită, din pricina ta ajuns-am să fiu presărat pe mare. Dă-mi pe unul din frații tăi ca să-l mănânc și să mă satur”. Baal a refuzat iar cearta a continuat. „Baal, tu ai pus pe frații tăi să mă rănească și pe frații mamei mele să-mi facă rău!”, i-a reproșat zeul morții, frază din care deducem că au avut loc mai multe lupte, un adevărat război al zeilor, așa cum este prezentat de miturile multor popoare antice. Cum era de așteptat, cearta celor doi s-a transformat în scurt timp într-o nouă luptă: „ei se luară la luptă unul cu altul ca niște luptători și Mot își arătă tăria, iar Baal puterea. Se împungeau ca niște tauri sălbatici, Mot își arătă tăria iar Baal puterea. Ei se mușcă unul pe altul ca niște șerpi, și ba Mot îl prinde, ba mi-l apucă Baal. Ei sar unul la altul ca niște armăsari ce se bat, și uneori cade Mot, alteori se prăbușește Baal”. Amenințat de zeița Șapaș cu pedeapsa zeului El, „Mot, fiul lui El, fu cuprins de spaimă, viteazul îndrăgit de El se înfricoșă”. Opri lupta, acceptând înfrângerea, și îi strigă tatălui său: „zeule El, repune-l pe Baal pe tronul său crăiesc, pe jilțul domniei lui!”. Astfel, Baal a putut conduce liniștit Pământul, din palatul său de pe muntele Zephon.

Al doilea mare război al zeilor se întălnește și în clasicul poem indian Ramayana, ale cărui personaje principale sunt prințul Rama și soția sa, Sita. Acest prinț, care a trecut prin nenumărate încercări pentru a-și recupera soția răpită de demonul Ravana, capabil de fapte supraomenești, nu era un om obișnuit. Ramayana susține că a domnit timp de o sută de ani în Ayodhya, după mai multe decenii de exil, în timp ce în Drona Parva se spune că a domnit unsprezece mii de ani, în vremea când înțelepții Riși, zeii și oamenii trăiau împreună pe Pământ. Unii hinduși îl considerau reîncarnarea zeului Vișnu, în timp ce Ramayana afirmă că prințul s-a născut datorită unei băuturi magice trimise de zeu pe Pământ. RamaIdentitatea personajelor principale este relevată chiar de numele lor. În akkadiană, sumerianul Enlil era cunoscut ca Adad sau Ramman, nume aproape identic cu Rama. Rama este inversul lui Amar, numele sumerian al lui Marduk (mai exact, Amar Utu), astfel fiind evidențiată egalitatea și opoziția celor doi. Prințul indian era considerat reîncarnarea zeului Vișnu, identificat deja de noi cu Enlil. Conform tradiției, Rama s-a născut în Treta Yuga, a doua eră a lumii, cea în care miturile lumii afirmă că Enlil a preluat conducerea Pământului. Câteva secte indiene îl consideră pe Rama ființa supremă, întocmai cum în religiile antice Enlil era conducătorul Terrei și viitorul împărat al Universului. Sita, soția lui Rama, se transformă în Ista prin inversarea primelor două litere, nume ce provine din Iștar a babilonienilor sau Ninhursag a sumerienilor, cea care a primit titlul Ninlil după ce a devenit consoarta lui Enlil. Un alt element care ne duce cu gândul la aceste două divinități este prezența deloc întâmplătoare în Ramayana a numărului 40, numărul lui Enki în Mesopotamia: pe lângă frații demoniței Șurpanakha, Rama a ucis încă patruzeci de mii de demoni. Chiar și numele demoniței ne trimite către Mesopotamia, Șurpanakha însemnând „cea din Șuruppak”, unul dintre cele mai importante orașe sumeriene. Dacă povestea descrisă de Ramayana nu este în realitate decât varianta „Bollywood” a celui de-al doilea mare război al zeilor, înseamnă că demonul Ravana, inamicul lui Rama / Enlil, nu poate fi decât Marduk. Ravana este descris ca un adept devotat al zeului Șiva (Enki), foarte înțelept, conducător al Asura (Veghetorii), urmaș al lui Brahma (Anu), agresiv și arogant, căruia Șiva i-a oferit înțelepciune și invulnerabilitate în fața zeilor, spiritelor, înțelepților sau animalelor sălbatice, descriere ce i se potrivește perfect lui Marduk. Orașul sumerian Șuruppak, dedicat inițial zeiței Ninlil / Ninhursag, a devenit al lui Iștar atunci când ea a preluat atributele mamei sale. Prin urmare, „cea din Șuruppak”, sora demonului Ravana, care a încercat să-l seducă pe Rama, este Ninsar a sumerienilor sau Iștar a babilonienilor.

Ramayana susține că Rama și fratele său, Lakshmana, au ucis demonii care îl împiedicau pe un înțelept să-și îndeplinească devoțiunile. Mai târziu, fiind trimis în exil, alături de soția sa, Sita, și fratele său, Lakshmana, a ajuns în pădurea Dandaka, bântuită de demonii Rakshasa. Acolo, demonița Șurpanakha a încercat să îl seducă, însă fără succes. Pentru că a încercat să o ucidă pe Sita, Lakshmana i-a tăiat demoniței nasul și urechile. Aceasta le-a cerut fraților ei să o răzbune, Rama fiind astfel nevoit să îi ucidă atât pe aceștia, cât și alți patruzeci de mii de demoni. Atunci, Șurpanakha i-a cerut ajutorul fratelui său cel mare, Ravana, regele din Lanka, care avea zece chipuri și douăzeci de brațe. În timp ce Rama și Lakshmana se aflau la vânătoare, Ravana a răpit-o pe Sita:

Așează-te aici în carul acesta celest la care sunt înhămați asini înaripați foarte iuți,

Aurii la înfățișare și în strălucire, zboară ca și caii lui Indra.

Apoi carul ceresc s-a înălțat deasupra colinei și a văii împădurite.

Ca șarpele în ghearele vulturului, Sita se zbuciuma în plânset rugător…”.

royom-12În timpul zborului, „carul” lui Ravana a fost atacat de Jatayu, o „pasăre” magică uriașă, asemănătoare avioanelor moderne de vânătoare. După ce l-a doborât pe Jatayu, demonul a închis-o pe Sita în cetatea sa din Lanka. Pentru a o elibera, Rama și Lakshmana, alături de o armată de vanara (umanoizi asemănători maimuțelor), condusă de generalul Hanuman, au atacat palatul demonilor. În luptă au fost folosite vimane, aparate ce zburau la mari înălțimi, propulsate de mercur, ce produceau un puternic curent de aer. Se ridicau sau coborau în picaj brusc, puteau atinge viteze uriașe și se puteau opri instantaneu în aer, dar produceau un zgomot extrem de puternic la decolare și aterizare. Pentru a căpăta un avantaj în fața demonilor, prințul a fost ajutat de zeii celești:

Viteazul Matali și-a îndreptat carul tras de cai asemănători razelor Soarelui,

Unde loialul și dreptul Rama își căuta dușmanul pentru lupta decisivă,

Și îi dădu nobilului Rama arme strălucitoare și paloș ceresc,

Și în timp ce dreptul se lupta din răsputeri și se sforța să învingă, zeii îl ajutau pe loialul și viteazul.

«Ia acest car!», așa îi spuse Matali, «cu care zeii te înzestrează pentru a te ajuta».

Rama a luat acei cai celești ai carului auriu de călătorie al lui Indra”.

Se pare că în acest cumplit război au fost folosite și bombe atomice, descrise ca „sute de meteoriți căzând din cer”. Efectele lor au fost devastatoare: „sulițele, securile, scuturile se învolburau. Un fum stăruitor și gros ca noroiul înăbușea oamenii și animalele care încercau să iasă pe străzi. Orașul Lanka, arzând, lumina marea…”. Pe lângă nava și armele lui Indra, Rama a primit de la Riși Agastya și Arma Strămoșului, pe care „o ținuse pentru împrejurarea indrajit_vs_ravana_by_kupbot-d3af4mpsupremă”. Aceasta era o armă teribilă: „săgeata aceasta care avea adunată în ea energia tuturor ființelor, strălucea ca Soarele. Ea putea să răzbată un munte, putea trăsni după aceea un șir de o sută de elefanți și apoi putea să prefacă în pulbere alt șir de o sută de care, iar în cele din urmă tot mai putea să sfărâme, la o depărtare de zece yoiana, o cetate de granit”. Nu doar Rama a primit ajutor divin, ci și Ravana, căruia zeul Șiva i-a dăruit sabia divină Chandrahas („lama Lunii”), una dintre cele mai puternice arme din mitologia hindusă. După ce Rama a lansat Arma Strămoșului, „cele două oști crezură că venise sfârșitul lumii. Zdruncinarea văzduhului le-a prăbușit. Pământul s-a cutremurat până în măruntaiele lui de foc. Multe stele s-au desprins de pe cer”. Această descriere ne amintește de viitorul pe care i l-a arătat Marduk lui Enoh, atunci când l-a înștiințat de adevăratul plan al lui Anu cu privire la Terra: „stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor” (Ştiri despre Egipt şi minunile sale) sau „cerul s-a prăbușit și a căzut pe Pământ” (Cartea lui Enoh 83:3-4). Arma atomică fusese utilizată și înainte de atacul orașului Lanka, în lupta lui Rama împotriva fraților demoniței Șurpanakha. Atunci, demonul Khara folosise o bombă nucleară împotriva prințului: „un disc negru acoperi Soarele (…) Numaidecât, ziua fu înlocuită de un întuneric total (…) Peștii stăteau nemișcați în iazurile unde lotusul începea să se ofilească. Toți arborii își pierdură frunzele. Pământul se zgudui”. Însă sistemul anti-rachetă al lui Rama funcționa perfect: „măciuca lui Khara porni în zbor. O săgeată a Celui Neînvins o sparse în trei cioburi”.

În timpul cruntei bătălii din Lanka, generalii lui Ravana au fost uciși iar batalioanele sale cuprinse de confuzie. Armata vanarelor a suferit la rândul său pierderi imense, Lakshman fiind și el grav rănit, întocmai ca Zeus în lupta cu Typhon. După ce Lakshman a fost vindecat de Hanuman cu ajutorul unor ierburi aduse din Himalaya, la fel cum Hermes l-a vindecat pe Zeus, Rama l-a înfruntat direct pe Ravana. Lupta a durat șapte zile, până când prințul și-a ucis adversarul cu arma atomică a lui Brahma:

17187_1232398225_largeLupta dura încă nedecisă, când Rama în furia sa

A mânuit arma lui Brahma aducătoare de moarte prin foc ceresc,

Armă pe care Sfântul Agastya i-a dat-o eroului.

A zburat ca lancea luminoasă a lui Indra, fatală ca o săgeată din cer.

Învăluit în fum și revărsare de fulgere, fugind din locul încercuit,

Inima de fier a lui Ravana a fost străpunsă, eroul căzând fără viață.

Voce de binecuvântare din cerul strălucitor a coborât asupra viteazului fiu al lui Raghni:

«Campion al adevărului și al dreptății! Acum nobila ta sarcină a fost îndeplinită!»”.

Rama și-a recuperat soția și, după ce s-a convins că ea i-a fost credincioasă, a dus-o acasă cu „carul” său aerian. Acesta era enorm, frumos vopsit, având două etaje, ferestre și steaguri ca ornamente. În interior avea mai multe compartimente, pentru pasageri și pentru echipaj. Vehiculul emitea sunete melodioase care erau auzite până la sol. „Purtați de lebede, exilații părăseau câmpul de luptă, întorcându-se acasă”, susține Ramayana.

Zburând în eterul fără nori, carul Pushpa al lui Rama venea

Și zece mii de voci bucuroase strigau numele vesel al lui Rama.

Lebedele de argint la porunca lui Rama au coborât domol din aer

Și au așezat carul strălucitor pe pământ – acel car al florilor de o frumusețe divină”.

Odată ajunși în Ayodhya, Rama și-a izgonit soția însărcinată în pădure, fiind în continuare obsedat de bănuiala că a cedat seducției lui Ravana. Acolo, într-o colibă, ea a născut doi gemeni. După ani, Rama a descoperit-o pe Sita și pe copiii lor și, cuprins de remușcări, a implorat-o să se întoarcă în Ayodha.

Zei și spirite, strălucitori nemuritori au venit de la regescul Yajna,

Oameni din fiecare rasă și popor, regi și conducători de mare renume.85260

Sita i-a văzut pe strălucitorii Celești, monarhi care s-au adunat venind de departe.

Ea îl vedea pe Seniorul regal, soțul ei, strălucitor ca o stea care se ridică la cer”.

Cu inima frântă, credincioasa Sita nu și-a mai susținut inocența, ci a rugat Pământul să-i ușureze povara.

Atunci pământul s-a crăpat și deschizându-se, s-a ivit un tron de aur,

Ținut în sus de Nagas, cel plin de giuvaeruri, așa cum frunzele lasă să se vadă trandafirul”.

Rama a fost nevoit să trăiască singur, câțiva ani mai târziu părăsind capitala Ayodha pentru a se urca la cer. Drona Parva susține că Rama și-a condus imperiul mondial timp de unsprezece milenii, în acea vreme înțelepții Riși, zeii și oamenii trăind împreună pe Pământ într-o adevărată epocă de aur, numită Rama Rajya.

briudgeAcest mare război, ce îi are în prim-plan pe Enlil și Marduk, nu poate fi decât Ragnarokul scandinavilor sau Gigantomachia grecilor. Ramayana ne oferă informații suplimentare despre desfășurarea sa, relevându-ne faptul că ambele tabere au folosit în luptă nave și arme teribile, printre care unele atomice. Vanara, umanoizii cu aspect de maimuțe, ar putea fi una dintre speciile ce conviețuiau împreună cu Homo Sapiens înainte de Potop, fiind vorba probabil despre așa-numiții oameni de Neanderthal. Conform Ramayana, acești vanara au construit un pod pentru a ajunge din India în Sri Lanka, acolo unde se afla închisă Sita. Deși majoritatea preferă să considere Ramayana doar o poveste, NASA a fotografiat din satelit în 2002 un pod din nisip și pietriș, lung de treizeci de kilometri, ce leagă India de Sri Lanka. Se spune că podul a fost construit din pietre care pluteau pe apă, având înscris numele lui Rama. În Sri Lanka există câteva astfel de pietre, ce sfidează legile fizicii, spre surprinderea cercetătorilor. În templul Lepakshi există în piatră o urmă de picior uriașă, acolo unde se spune că a căzut Jatayu pe Pământ, doborât de Ravana. Dacă despre demonul Ravana se spune că avea o flotă aeriană, arheologii au descoperit pe dealurile din Sri Lanka urmele a cinci aeroporturi antice. Ba chiar se crede că a fost descoperit sarcofagul lui Ravana, ce conține trupul demonului, în prezent fiind conservat într-o peșteră de pe dealurile Nuwara Eliya și păzit de triburile din zonă. De fiecare dată când armata din Sri Lanka a încercat să recupereze sarcofagul, au avut loc dezastre naturale care au împiedicat misiunea.

hl4f107190Întâmplările care au dus la începerea acestui mare război, precum și luptele propriu-zise, sunt descrise pe larg de mitologia egiptenilor, care l-au numit Horus pe Marduk, Osiris pe Enki, Seth pe Enlil, Ra pe Anu, Isis pe Ninhursag, Hathor pe Iștar și Thoth pe Nabu / Enoh. Legendele spun că, într-o zi, tânărul Horus s-a prezentat în fațaHorus 1 Adunării Zeilor, pretinzând că el este fiul lui Osiris și, prin urmare, moștenitorul de drept al tronului Pământului, ocupat în acel moment de Seth, unchiul său. Inițial, Ra a refuzat să îi acorde tronul. Însă, susținut de mama sa, Isis, Horus nu s-a dat bătut, susținând în fața întregului Consiliu al zeilor că este jefuit de ceea ce i se cuvine de drept. Isis a început să îl preseze pe Ra să îl declare pe fiul ei rege și chiar și-a câștigat simpatia unor zei, ceea ce l-a deranjat la culme pe Seth. A amenințat că va ucide un zeu pe zi cu sceptrul său de 2.040 kilograme, dacă nu i se interzice zeiței să participe la judecată. Pentru a delibera în liniște, Ra a hotărât ca zeii să se întâlnească pe o insulă unde lui Isis i s-a interzis accesul. Ea însă și-a făcut apariția, deghizată într-o femeie obișnuită, foarte atrăgătoare. I-a atras atenția lui Seth, apoi s-a apropiat de el și l-a sedus, făcându-l să aprobe tot ce spunea. Profitând de ocazie, Isis i-a povestit o istorioară foarte tristă, în care unui fiu i-a fost furată moștenirea. Aprobând tot ce spunea ea, pentru a o cuceri, Seth a recunoscut că fiul legitim trebuie să fie succesorul tatălui său. Auzind acest lucru, Isis și-a recăpătat înfățișarea reală și a cerut Consiliului zeilor ca Horus să primească tronul, cu toții fiind martori la declarația lui Seth. Înfuriat, acesta i s-a plâns lui Ra că a fost înșelat, iar conducătorul suprem a ales să întârzie alegerea unui succesor al lui Osiris.

În textul cunoscut ca Papirusul Chester Beatty Nr.1, Seth a propus ca deliberarea zeilor să se scurteze, pentru a i se da posibilitatea să discute pașnic cu nepotul său. L-a invitat pe Horus să „vină, să petrecem o zi fericită în casa mea”. Horus a acceptat „și când s-a înserat, patul a fost așternut pentru dânșii și culcatu-s-au cei doi. Iar în puterea nopții, Seth și-a făcut mădularul să se întărească și l-a vârât între coapsele lui Horus”. Însă, atunci când Seth și-a slobozit sămânța, Horus a „prins-o între mâini”. Dimineața i-a adus-o mamei sale și i-a povestit cele întâmplate. Isis l-a sfătuit să-și verse propria sămânță într-un vas, apoi a luat sămânța și a turnat-o peste salata lui Seth care, nebănuind nimic, a mâncat-o. În fața zeilor, Seth a anunțat că sperma sa se află în Horus. La rândul său, tânărul zeu a exclamat: „nu numai că sămânța lui Seth nu e în mine, ci sămânța mea este în el! Seth e cel care rămâne nedemn!”. Pentru a se rezolva această dilemă, a fost adus în fața Consiliului zeul Thoth. El a chemat sperma lui Seth, care a răspuns din fundul mlaștinii, unde o aruncase Isis. Apoi a chemat sperma lui Horus, care și-a făcut apariția din corpul lui Seth. Înfuriat, Seth a strigat că doar o luptă pe viață și pe moarte mai poate hotărî rezultatul. Deși acest text pare o poveste homosexuală, lucrurile nu stau chiar așa. Enlil l-a crescut pe Marduk ca pe propriul său fiu, neștiind că adevăratul tată al băiatului era Enki. Când Seth a anunțat că sămânța sa se află în Horus, nu s-a lăudat că au făcut sex, ci a afirmat că el este tatăl tânărului. Nefiind fiul lui Osiris, Horus nu ar fi avut dreptul de a moșteni tronul decât după Seth. La rândul său, Horus a susținut că sămânța sa se află în Seth, adică el ar putea fi considerat tatăl zeului furtunii, nu invers. Enlil / Seth a fost creat de Anu din materialul genetic al lui Enki, cu care a fecundat-o artificial pe Ninhursag. Prin urmare, dintr-un anumit unghi, Enki poate fi considerat tatăl lui Enlil. Iar cum Marduk era clona lui Enki, afirmația tânărului Horus pare a fi reală. Thoth / Nabu nu a fost adus în fața Consiliului zeilor pentru a chema sperma celor doi pretendenți la tron, așa cum au interpretat egiptenii antici, ci pentru a efectua teste genetice care să stabilească paternitatea fiecăruia. Rezultatul acestor teste au fost în favoarea lui Horus, el fiind clona lui Osiris, din genele căruia fusese creat zeul furtunii și al deșertului. Seth nu a acceptat rezultatele testelor și, înfuriat, i-a declarat război nepotului său. Însă, domolindu-și furia, i-a propus o metodă bizară pentru stabilirea învingătorului: să se preschimbe amândoi în hipopotami și să rămână sub apă; cel care va reuși acest lucru pentru trei luni va fi declarat câștigător. În Mitologia egipteană, Claude Helft povestește: „Isis se îndoiește că Seth nu va trișa. Ea fabrică un harpon pentru a-l amenința pe Seth. Dar, mișcată de vaietele fratelui ei, se lasă înduplecată și încetează să-l mai atace. Nebun de mânie, Horus se ceartă cu m225641_495431087193037_1967440919_nama lui și, curpins de furie, îi taie capul. Apoi, epuizat, adoarme. Seth aleargă să strige cu mare tam-tam în fața zeilor cele întâmplate, foarte fericit că are un motiv ca să-și pedepsească nepotul. El pleacă din nou să-l caute pe Horus. Îl găsește adormit și îi smulge ochii, ce vor deveni de îndată doi lotuși”. Rămas orb, Horus a reușit să se refugieze în deșert, unde „buna zeiță Hathor, cu capul blând de vacă, îl ea, miloasă, și îl vindecă cu o picătură de lapte de gazelă. Horus este gata să reia lupta”.

Văzându-și nepotul întreg și gata de luptă, Seth a propus o cursă de bărci din piatră. Orgolios, el și-a făcut o ambarcațiune imensă, lungă de treizeci și șase de metri. Viclean, Horus și-a scobit barca din lemn, apoi a mânjit-o cu cretă, pentru a părea de piatră. Bineînțeles că ambarcațiunea lui Seth s-a scufundat. Văzându-se pe fundul apei, acesta s-a transformat în hipopotam și și-a atacat adversarul. Horus nu s-a pierdut cu firea ci a ripostat, lovindu-l pe Seth cu harponul, fiind necesară intervenția celorlalți zei pentru a nu-l omorî.

trtthhDetalii suplimentare despre acest război dintre Horus și Seth se găsesc în vechiul oraș egiptean Edfu, acolo unde se spune că Horus a înființat o topitorie de „fier divin” și unde își ținea uriașul Disc Înaripat cu care zbura pe cer, o navă asemănătoare vimanelor din Ramayana. „Când ușile topitoriei se deschid, Discul se înalță”, declara un text egiptean. Într-o inscripție de pe pereții templului din Edfu se spune că „în anul 363, Maiestatea Sa, Ra, Cel Sfânt, Șoimul Orizontului, Nemuritorul care veșnic trăiește, se afla în țara Khenn. Era însoțit de războinicii lui, căci dușmanii conspiraseră împotriva domnului lor în districtul care, din ziua aceea, a fost numit Ua-Ua”. Zărind dușmanii, „Ra, cel Sfânt, Șoimul Orizontului, i-a spus lui Horus, Măsurătorul Înaripat: «Înaltă mlădiță a lui Ra, urmașul meu: du-te repede, doboară dușmanul pe care l-ai văzut»”. Îmbarcându-se în vimana sa, Horus a plecat să caute inamicii: „în tăria cerurilor, din Discul Înaripat, a văzut dușmanii și a venit spre ei din spate. Din partea anterioară a dat drumul peste ei unei Furtuni pe care nici cu ochii n-o vedeau, nici cu urechile nu o auzeau. Tuturor le-a adus moartea, într-o clipită; nicio făptură nu a mai scăpat cu viață”.

La Edfu, acolo unde Horus a înființat o topitorie de metale, din care se făureau arme unice, din „fier divin”, a instruit o armată de mesniu, „Oameni de Metal”. Aceștia au fost reprezentați pe pereții templului din Edfu ca având capetele rase, o tunică scurtă cu guler jos și arme în ambele mâini, neidentificate, în formă de harpon. Conform tradițiilor egiptene, mesniu au fost primii oameni înarmați vreodată de zei cu arme făurite din metal.

Atunci Ra, Cel Sfânt, a înaintat; iar Aștoreth era cu el. Și s-au uitat după dușmani pe Pământ; dar fiecare dintre aceștia era ascuns”. Ra a hotărât  să-și coboare barca pe apă, pentru a-i găsi pe dușmani. „Dar și dușmanii s-au dus pe apă, prefăcându-se în crocodili și hipopotami, și au lovit barca lui Ra, Șoimul Orizontului (…) Atunci Horus, Măsurătorul Înaripat, a venit cu ajutoarele sale, care slujeau de războinici, fiecare chemat pe nume, cu Fierul Divin și un lanț în mâini, și i-au bătut pe crocodili și pe hipopotami. Și au scos din apă șase sute cincizeci și unu de dușmani în acel loc; i-au ucis în preajma cetății. Iar Ra, Șoimul Orizontului, i-a spus lui Horus, Măsurătorul Înaripat: «Fie ca acest loc să fie cunoscut ca locul unde s-a consacrat a ta victorie în ținuturile de sud»”. Nu doar Ra s-a bucurat de victoria lui Horus. „Atunci spusu-le-a Thoth celorlalți zei: «O, zei din ceruri, să se bucure inimile voastre! O, zei de pe Pământ, să se bucure inimile voastre! Tânărul Horus a adus pacea, după ce a izbutit să facă fapte miraculoase în această campanie»”, episod care amintește de cel din Ramayana, când o voce din cer i-a lăudat victoria lui Rama împotriva demonului Ravana. Cu această ocazie, Horus și-a adoptat ca emblemă Discul Înaripat: „din ziua aceea există emblemele de metal ale lui Horus. Horus e cel care și-a făcut emblemă din Discul Înaripat, punându-l pe partea de dinainte a bărcii lui Ra. Pe zeița de la miazănoapte și zeița de la miazăzi, înfățișate ca doi șerpi, le-a așezat alături. Iar Horus stătea în spatele emblemei, la bordul bărcii lui Ra, cu Fierul Divin și lanțul în mână”.

Horus vs. Seth 1În ciuda proclamării lui Horus de către Thoth ca aducător al păcii, războiul mai avea mult până la final. În timp ce compania zeilor avansa spre nord, „au zărit două străluciri pe o câmpie, la sud-est de Teba. Iar Ra i-a spus lui Thoth: «Aceia sunt dușmanii; Horus să-i măcelărească» (…) Și Horus mare masacru a făcut în rândurile lor”. Au urmat și alte înfruntări: „Atunci, dușmanii s-au îndepărtat de el, spre miazănoapte. S-au oprit în ținutul lacurilor, cu fața spre marea dosnică a Mediteranei; iar inimile le erau pierite de frica lui. Dar Horus, Măsurătorul Înaripat, i-a urmat îndeaproape, în barca lui Ra, cu Fierul Divin în mână. Și toate ajutoarele lui, înarmate cu arme făurite din fier, s-au rânduit în jur”. Însă nu a reușit să-i prindă în cursă pe inamici. „Timp de patru zile și patru nopți a cutreierat apele în urmărirea lor, fără a vedea măcar unul”. Ra l-a sfătuit din nou să urce cu Discul Înaripat, iar Horus a putut să-i vadă pe dușmanii care fugeau. „Și-a azvârlit Lancea Divină după ei și i-a ucis, și mare prăpăd a făcut printre ei. Și a mai adus o sută patruzeci și doi de prizonieri dușmani în partea de la prova a bărcii lui Ra”. Inamicii care reușiseră să scape „s-au îndreptat pe lângă Lacul din Miazănoapte, mergând spre Mediterană, unde doreau să ajungă navigând prin ținuturile lacurilor. Dar zeul le-a lovit inimile (cu frică) și când au ajuns în mijlocul apelor, fugind, s-au abătut dinspre lacul de la apus spre apele care au legătură cu lacurile din regiunea Mer, în scopul de a se uni acolo cu dușmanii care erau în Țara lui Seth”. Pentru prima oară în acest text sunt identificați dușmanii lui Horus. Seth era inamicul împotriva căruia avansaseră forțele lui Horus dinspre sud. La graniță a mai avut loc o luptă, în care au fost capturați și executați trei sute opt zeci și unu de inamici. Horus i-a urmărit pe supraviețuitori, traversând apele și pătrunzând în Țara lui Seth. Acesta s-a înfuriat atât de tare, încât a ieșit în fața lui Horus pentru o confruntare directă.

Să fi fost într-adevăr Ra de partea lui Horus, împotriva lui Seth, deși toate celelalte mituri ni-l prezintă pe Anu de partea lui Enlil, nu a lui Marduk? Ra înseamnă în sumeriană „conducătorul”; însă acest conducător din inscripția de pe pereții templului din Edfu nu pare a fi zeul suprem, împăratul Anu. Un conducător aflat de partea lui Horus / Marduk, împotriva lui Seth / Enlil, ce îi are alături pe Aștoreth / Iștar și Thoth / Nabu, nu poate fi decât liderul Veghetorilor, Enki. Însă egiptenii din Edfu, adepții lui Horus, l-au numit Ra, pentru a sublinia legitimitatea preluării tronului de către zeul lor.

Conform inscripției din templul din Edfu, prima înfruntare între Horus și Seth a avut loc la „Lacul Zeilor”, cunoscut de atunci ca „Lacul Bătăliei”. Horus a reușit să-l lovească pe Seth cu Lancea Divină. Când acesta a căzut, Horus l-a dus în fața lui Ra. „Sulița sa era în gâtul lui și picioarele celui rău erau înlănțuite, iar gura îi fusese închisă dintr-o lovitură cu ghioaga zeului”. Ra a hotărât ca Horus și Isis să îi facă ce doresc prizonierului și celorlalți „conspiratori” capturați. Însă, când Horus a început să execute prizonierii, tăindu-le capetele, lui Isis i s-a făcut milă de fratele ei și l-a eliberat. Al Patrulea Papirus Sallier povestește că acesta este momentul în care Horus s-a înfuriat și i-a tăiat capul mamei sale, pe care Thoth i l-a înlocuit cu unul de vacă. Istoricul Plutarh considera că, în realitate, tânărul Horus nu și-a decapitat mama, ci doar i-a smuls de pe cap coroana regală.

După ce a scăpat, Seth s-a ascuns într-un tunel subteran. După șase zile a urmat o serie de lupte aeriene. Horus și-a luat zborul cu un Nar, care era reprezentat ca o navă alungită, cilindrică, echipată cu aripi sau stabilizatoare. În vârf avea doi „ochi” care își schimbau culoarea încontinuu, din albastru în roșu și invers. Din coadă îi erau înfățișate ieșind niște linii ca ale unui motor cu reacție, iar din vârf răspândea niște raze. Din păcate, textele egiptene, scrise de discipolii lui Horus, nu conțin nicio descriere a navei lui Seth. În luptă, Nar-ul lui Horus și-a pierdut un „ochi”, după ce a fost atins de un Horus vs. Seth 2trăsnet aruncat de Seth. Horus a continuat lupta din Discul Înaripat al lui Ra, trăgând în Seth cu un „harpon”. Lovit, acesta și-a pierdut testiculele. Despre arma lui Horus, asemănătoare cu Arma Strămoșului din Ramayana, Wilhelm Max Muller scria în Mitologia egipteană că avea „un cap straniu, imposibil din punct de vedere practic”, iar textele antice egiptene o mai numeau „arma celor treizeci”. Din reprezentările hieroglifice se observă că „harponul” era o rachetă cu trei componente într-unul singur. Denumirea sa sugerează că era ceea ce astăzi numim o rachetă cu focoase multiple, fiecare proiectil conținând câte zece focoase. Despre victoria lui Horus, E.A. Wallis Budge afirma în The Gods of the Egyptians: „e destul de clar că și-a datorat succesele în primul rând superiorității armelor cu care erau înzestrați el și oamenii lui, și materialului din care erau făcute”. Când luptele s-au sfârșit, Ra și-a exprimat satisfacția față de realizările „acestor Oameni de Metal ai lui Horus” și a hotărât ca, începând din acel moment, „să locuiască în sanctuare” și să fie slujiți cu ofrande și libații „ca răsplată, căci i-au ucis pe dușmanii zeului Horus”. Ei s-au așezat la Edfu, capitala Egiptului Superior, și la This (Tanis în greacă), capitala Egiptului Inferior. Cu timpul și-au depășit rolul militar, ajungând la titlul de Șamsu-Hor („Asistenți ai lui Horus”), servind ca emisari și ajutoare umane.

Conform miturilor egiptene, exasperați de luptă, zeii s-au hotărât să îi ceară părerea lui Osiris. Acesta le-a cerut să îl întroneze pe Horus, amenințându-i că, în caz contrar, va elibera pe Pământ toate spiritele morților. În Papirusul Chester Beatty Nr.1, Consiliul Zeilor îi cere ajutorul lui Banebdjedet, care îi îndeamnă să nu se grăbească în hotărârea lor, ci să-i ceară sfatul zeiței-mamă Neith. Ea sugerează acordarea tronului lui Horus, ceea ce a constituit rezultatul final al judecății. Conform Pietrei Shabaka, zeul Geb a împărțit Egiptul între cei doi combatanți. Apoi s-a răzgândit, cedându-i toată țara lui Horus, lui Seth oferindu-i o regiune asiatică. În alte mituri, Ra este cel care hotărăște ca Horus să primească tronul, lui Seth asigurându-i un loc în barca sa, cu care străbate zilnic cerul și lumea subterană. „Horus a triumfat în prezența întregii adunări a zeilor. I s-a dat suveranitatea asupra lumii, iar stăpânirea lui se întinde până în cele mai îndepărtate regiuni ale Pământului”, afirmă Papirusul lui Hunefer.

19Cum a fost convins împăratul Ra să îi acorde tronul Pământului lui Horus, ținând cont că Seth era preferatul său? Să se fi înfricoșat de amenințările lui Osiris? Sau a fost șantajat? Un mit egiptean susține că Ra avea un nume secret, pe care nu îl împărtăşea nimănui, deoarece se credea că acela care îi va cunoaşte adevăratul nume va dobândi puterea absolută asupra Universului. Zeiţa Isis însă l-a păcălit pe Ra şi a aflat numele secret, pe care mai apoi l-a dezvăluit şi fiului ei, Horus. Bătrânul zeu le-a cerut amândurora să păstreze cu sfinţenie secretul şi să nu se folosească de puterea numelui. Se pare ca cei doi s-au ţinut de cuvânt, deoarece Ra a rămas până la capăt în fruntea panteonului, iar Horus a primit tronul Pământului. Povestea numelui secret nu este chiar atât de stranie, ținând cont că în multe culturi se întâlnește credinţa în puterea numelui, cel care cunoaşte numele cuiva având putere asupra acelei persoane. De exemplu, orice exorcist încearcă în primul rând să afle numele demonului cu care are de a face, pentru a căpăta putere asupra lui. Şi biblicul rege Solomon a procedat în acelaşi mod, Clavicula Salomonis povestind că primul lucru pe care îl făcea Solomon atunci când invoca demoni era să afle numele acestora.

Acest al doilea mare război al zeilor a fost unul de durată, luptele întinzându-se pe parcursul a mai bine de nouăzeci și două de milenii. Balanța era echilibrată, după cum relevă textele antice, unele lupte fiind câștigate de Enlil, iar altele de Marduk. Doar Potopul a reușit să pună capăt acestui îndelungat conflict, în care pământenii au avut cel mai mult de suferit. În timpul cruntului război, început acum mai bine de o sută douăzeci și patru de milenii, a avut loc și o eră glaciară. Anticii au păstrat amintirea acelui „mare îngheț” de dinaintea Potopului în legendele lor, transmise inițial pe cale orală și, mai apoi, așternute în scris.

Potrivit World Mythology, miturile indienilor hopi spun că „prima lume a fost distrusă, ca pedeapsă pentru ticăloşia oamenilor, de către un foc a-toate-nimicitor, care a venit de sus şi de jos (bombe atomice?). A doua lume s-a sfârşit când globul pământesc s-a răsturnat de pe axă şi totul s-a acoperit de gheaţă. A treia lume s-a terminat cu un potop universal. Lumea actuală este a patra. Soarta ei va depinde de purtarea locuitorilor săi, dacă va fi sau nu conformă cu planurile Creatorului”. Popol Vuh a mayaşilor asociază diluviul cu „multă grindină, ploaie neagră şi ceaţă şi un frig de nedescris”. Indienii hopi din Arizona spun că „a doua lume s-a sfârşit când globul pământesc s-a răsturnat de pe axă şi totul s-a acoperit de gheaţă”. În America de Sud, indienii toba din regiunea Gran Chaco (care se întinde peste graniţele snow_battleactuale ale statelor Paraguay, Argentina şi Chile) continuă să repete un mit străvechi despre apariţia „Frigului cel Mare”, aşa cum îl numesc ei. Avertismentul a venit de la un personaj semi-divin, pe nume Asin. Conform The Mythology of South America a lui John Bierhorst, „Asin i-a spus unui om să adune cât mai multe lemne şi să-şi acopere coliba cu un strat gros de crengi, fiindcă se pregătea o vreme cu ger năpraznic. De cum a fost pregătită coliba, Asin şi omul acela s-au închis înăuntru şi au aşteptat. Când s-a lăsat frigul cel mare, au început să sosească alţi oameni, dârdâind, pentru a le cere un tăciune de foc. Asin a fost aspru şi nu le-a dat jăratic decât acelora care-i fuseseră prieteni. Oamenii îngheţau şi au ţipat toată noaptea. La miezul nopţii, cu toţii muriseră, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei (…) vremea aceasta de gheaţă şi zloată a ţinut mult şi toate focurile s-au stins. Promoroaca se îngroşase ca pielea argăsită”. Un mit norvegian, consemnat în New Larousse Encyclopaedia of Mythology, spune că un lup tânăr, fiul lui Fenrir şi al unei gigante bătrâne, a fugărit Soarele, pentru a-l lua în stăpânire. Soarele a fost ajuns în cele din urmă şi „razele sale strălucitoare s-au stins una câte una. El a dobândit o nuanţă roşie, ca de sânge, apoi a dispărut cu totul. Drept urmare, lumea a fost acoperită de o iarnă cumplită. Furtunile de zăpadă s-au pogorât din toate unghiurile zării”. Pe Pământ a izbucnit Ragnarokul, marele război al zeilor, „stelele o luaseră razna de pe cer, căzând în hăul căscat” şi, după un timp, lumea a fost lovită de Potop: „toate râurile, toate mările s-au umflat şi s-au revărsat. Pretutindeni, valurile se ciocneau de valuri. Se înălţau şi clocoteau încet peste toate cele. Pământul s-a scufundat sub nivelul mării”.

Scripturile avestice Vendidad ale perşilor relatează şi ele un mare îngheţ: „Prima dintre ţările şi regiunile bune pe care le-am creat eu, Ahura Mazda, a fost Airyana Vaejo”. Acesta era căminul originar al rasei ariene, care iniţial avea un climat blând şi productiv, cu şapte luni de vară şi cinci de iarnă. Ţinutul era bogat în recolte şi sălbăticiuni, cu pajiştile udate de râuri. „Apoi, Angra Mainyu, care e plin de moarte, a creat o climă potrivnică, un şarpe puternic şi zăpadă. Sigiriyathe rock fortressZece luni ţine acum iarna acolo, două luni vara şi reci sunt apele, rece este pământul, reci sunt copacii (…) Peste tot ninge din greu, este cea mai cumplită plagă”. Zeul suprem Ahura Mazda a convocat o întâlnire a zeilor cereşti, la care a participat şi „frumosul Yima, bunul păstor atât de renumit în Airyana Vaejo”, cu toţi muritorii săi. „Şi Ahura Mazda grăit-a către Yima şi i-a spus: «Yima cel frumos (…) Peste lumea muritoare stă să se aştearnă o iarnă de pomină, care va aduce un îngheţ pustiitor şi necruţător. Peste lumea trupească năpasta iernii se va prăvăli, la care zăpada are să cadă din belşug (…) Şi toate cele trei soiuri de lighioane vor pieri – cele ce vieţuiesc în sălbăticie şi cele ce vieţuiesc pe culmile munţilor şi cele ce vieţuiesc în adâncul văilor, ocrotite în staule. Prin urmare, fă-ţi tu un var (un ţarc subteran) lung cât un pogon de călărie la toate cele patru colţuri. Acolo, adu pe câte doi din fiecare soi de vietate, mari şi mici, vite, dobitoace de povară, şi oameni, câini, păsări şi focuri roşii arzătoare (…) Şi să mai faci acolo să curgă apa. Păsările să le pui în copaci, pe malul apei, în verdeaţa ce durează veşnic. Să pui plante de tot soiul, din cele mai frumoase şi mai înmiresmate, şi din toate poamele cele mai zemoase. Toate aceste feluri de lucruri şi făpturi să nu piară, atâta vreme cât se află în var. Dar să nu aduci acolo nici vietate pocită, nici neputincioasă, nici smintită, nici rea la inimă, nici amăgitoare, nici pizmaşă; şi nici om cu dinţii stricaţi, şi nici lepros”. În Bundahish, o altă scriptură zoroastriană, considerată a încorpora materiale arhaice dintr-o parte pierdută a Avestei originale, sunt prezentate şi alte informaţii despre cataclism. Când Angra Mainyu a trimis „îngheţul pustiitor şi necruţător”, el a şi „atacat şi tulburat cerul”. Acest asalt i-a dat posibilitatea de a stăpâni „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”, pe măsură ce straturile de gheaţă atotcuprinzătoare îşi încleştau strânsoarea.

Şi această relatare, la fel ca toate cele care nu se încadrează în limitele gândirii oamenilor de ştiinţă şi a reprezentanţilor religiilor actuale, a fost considerată doar o poveste. E drept că a existat la un moment dat o eră glaciară, dar cine ar putea crede că ea s-a datorat războiului dintre doi zei şi că oamenii au construit acum multe zeci de milenii un ţarc subteran uriaş, care să adăpostească mii de oameni şi animale? Şi totuşi dovada se află sub nasul nostru de ceva timp. Cappadocia, aflată în centrul Turciei, mărginită la nord de Marea Neagră şi la sud de munţii Taurus, este un vast complex de locuinţe preistorice. În 1963, renovarea unei locuinţe din oraşul Derinkuyu a dus la descoperirea unui pasaj ce duce Kaymakli Underground City[1]către un oraş subteran vechi de mii de ani, aflat la mai mult de optzeci și cinci de metri adâncime. Oraşul subteran este alcătuit din unsprezece etaje, are canale de ventilaţie şi alte cincisprezece mii de canale mai mici care duc aerul până la cele mai adânci niveluri. Conținea numeroase magazii, centre religioase, grajduri şi mii de locuinţe. Locuinţele aveau uşi masive, din piatră, ce se închideau doar din interior, de parcă scopul lor era de a împiedica pe cineva, sau ceva, să intre. Părerea arheologilor este că în acest vast oraş subteran este posibil să fi trăit în jur de treizeci și cinci – cincizeci de mii de oameni. Unii presupun că a fost construit de frigieni, alţii de hitiţi, însă nimeni nu ştie cu exactitate adevărul. Fiind nevoiţi să dea o explicaţie, savanţii „emeriţi” de la Departamentul Turc de Cultură au stabilit, fără a se gândi prea mult, că oraşul a fost construit în jurul anului 800 î.Hr. ca adăpost temporar împotriva unor invadatori. Cum ar fi putut oamenii de acum aproape trei milenii să construiască aşa ceva? Şi de ce s-ar fi supus la o asemenea muncă titanică pentru a scăpa de nişte invadatori, în loc să fugă, aşa cum au făcut toţi oamenii lipsiţi de apărare de-a lungul istoriei? Ţinând cont că această regiune a făcut parte din Imperiul Persan, este mai logică varianta susţinută de scripturile perşilor, că acesta ar fi oraşul pe care regele Yima l-a construit cu ajutorul zeului Ahura Mazda. Cum zeul lor era în plin război cu rivalul său, aşa se explică şi nevoia oamenilor de a se baricada în locuinţele lor (uşile se puteau închide doar din interior) în cazul în care inamicul i-ar fi descoperit. Prin urmare, oraşul nu a fost construit acum 2.800 de ani, ci mult mai devreme, în timpul erei glaciare.

Cine era acest Ahura Mazda sau Ormuzd, zeul suprem al perșilor? Se consideră că numele Mazda înseamnă „înţelept” iar Ahura provine din Asura, o clasă de zei din India (Veghetorii evreilor). Totuşi, originea numelui se poate să provină din Egipt. Pe o inscripţie în piatră ridicată de faraonul Khufu (numit Keops de greci) în jurul anului 2.600 î.Hr., se poate citi „Ankh Hor Mezdau Sten-bat Khufu tu ankh” („Trăiască Horus Mezdau, regelui Khufu viaţa îi este dată!”). „Mezdau” al egiptenilor este foarte asemănător cu „Mazda” al perşilor, care înseamnă „înţelept”. Iar „Ahura” provine din „Ankh Hor”. Prin urmare, Ahura Mazda se traduce prin „trăiască Horus cel înţelept”, zeul suprem al perșilor fiind egipteanul Horus sau Marduk al babilonienilor. Dușmanul său de moarte, cu care se afla în război, numit Angra Mainyu sau Ahriman, nu poate fi decât Enlil al sumerienilor, Seth al egiptenilor, Rama / Vișnu al indienilor, Zeus al grecilor, Mot al canaanienilor, Teșub al hitiților sau Odin al scandinavilor. La fel ca egiptenii și canaanienii, perșii îl considerau pe Enlil personajul negativ, zeul lor suprem fiind, în mod firesc, cel pozitiv.

Archangel-02-1-1024x768Textele mesopotamiene descriu amănunțit suferințele omenirii din timpul erei glaciare, lipsurile alimentare și chiar canibalismul. Cartea biblică a Genezei face doar o aluzie la această situație, afirmând că Noe („Mângâiere”) a fost numit astfel în speranța că nașterea sa va aduce mângâiere „în lucrul nostru şi în munca mâinilor noastre, la lucrarea pământului, pe care l-a blestemat Domnul Dumnezeu!”, evitând însă să ne descrie acel „blestem” al Domnului. Epopeea lui Atra-Hasis, mitul akkadian al creației, copiat după tăblițe sumeriene mult mai vechi, oferă amănunte despre modul în care s-a ajuns la acel „blestem al Pământului” din timpul erei glaciare. Aici, Enlil s-a arătat deranjat de faptul că oamenii începuseră să se înmulțească prea mult și prea… zgomotos:

Pământul se mărise și oamenii se înmulțeau;

Pe câmpuri, ca taurii sălbatici ei erau.

De-mpreunările lor, zeii au fost deranjați;

Zeul Enlil a auzit cuvintele lor,

Și le-a spus celorlalți Mari Zei:

«Supărătoare au devenit cuvintele oamenilor;

Împreunările lor, noaptea somnul mi-l alungă»”.

156090_363082853811355_1979765971_nEnlil a ordonat pedepsirea oamenilor, cerând decimarea lor prin epidemii și boli. Versiunile akkadiene și asiriene vorbesc despre „dureri, amețeli, friguri și febră”, precum și de „boli, epidemii, ciumă și holeră” care au afectat omenirea. Atra-Hasis, cel „peste măsură de înțelept”, i-a cerut lui Enki să ajute oamenii:

Ea, tu stăpâne, omenirea geme;

Mânia zeilor prăpădește Pământul.

Și totuși, tu ești cel care ne-ai făcut!

Fă să înceteze durerea și boala,

Frigurile și febra!”.

Din cauza deteriorării tăblițelor, nu cunoaștem răspunsul lui Enki. Însă se pare că a avut o idee salvatoare, din moment ce Enlil se plângea celorlalți zei că „oamenii nu s-au împuținat, ci chiar mai mulți ca înainte sunt”. Dacă miturile nu ne pot oferi soluția găsită de Enki, din fericire știința este capabilă de acest lucru.

Dacă era glaciară a început cu 94.800 de ani înaintea erei noastre, conform cronologiei sumeriene, și tot atunci se consideră că Enlil a lovit pământenii cu o serie de boli, cercetătorii de la Universitatea California din San Diego au ajuns la concluzia că, acum aproximativ o sută de milenii, specia umană a fost aproape de extincție, din cauza unei epidemii provocate de bacterii. Bacteriile acţionau la nivelul a două gene pe care le determinau să funcţioneze în detrimentul malefic04corpului uman, aşa că soluţia a fost eliminarea acestor gene. Profesorul Ajit Varki și colegii săi au analizat genele numite Siglec-13 și Siglec-17, care au rolul de a codifica sinteza unor proteine implicate în reglarea sistemului imunitar, organismul decizând care celule imunitare întră în lupta împotriva agenților patogeni. Specialiștii au descoperit că ambele gene sunt active la cimpanzei, dar nu și la oameni, Siglec-13 a fost complet eliminată din genomul uman, în timp ce Siglec-17 a devenit nefuncţională în lipsa unei „litere” din codul său. Dorind să afle de ce aceste gene nu mai sunt funcționale în genomul uman, Varki a reconstruit proteinele pierdute și a descoperit că de ele se pot lega două bacterii deosebit de periculoase, Streptococcus grupa B şi Escherichia coli K1. În urma cercetărilor de laborator, specialiștii au constatat că aceste bacterii au capacitatea de a reduce imunitatea organismului, atunci când acționează asupra celor două gene, Siglec-13 și Siglec-17. Din acest motiv, profesorul Varki consideră că oamenii de acum aproximativ o sută de mii de ani s-au confruntat cu o epidemie de infecții bacteriene, scăderea numărului de oameni din acea perioadă fiind explicată prin faptul că cele două bacterii studiate sunt fatale pentru nou-născuți. Datele genetice sugerează că efectele celor două gene au fost eliminate în urma unui proces de lungă durată, deși una dintre genele periculoase a persistat la unii indivizi până acum circa patruzeci și șase de mii de ani. Deși cercetătorii din San Diego consideră că organismul uman a eliminat în mod natural cele două gene vulnerabile la respectivele bacterii, miturile sumeriene ne spun că Enki este cel care a salvat omenirea de epidemii. Prin urmare, lui ar trebui să i se acorde creditul eliminării „călcâiului lui Ahile” reprezentat de genele Siglec-13 și Siglec-17.

Epopeea lui Atra-Hasis, povestește că, deoarece omenirea nu a dispărut, ci chiar a devenit imună la virușii săi, Enlil a încercat exterminarea omenirii prin foamete: „fie ca hrana la oameni să nu ajungă; burțile lor să ceară fructele și legumele”. Pentru ca acest plan să reușească,

Ploile zeilor în lăcașul lor să rămână;

Jos, pe Pământ, apele să nu mai curgă din izvoare.

Și vântul să bată, pământul să usuce,

Și norii să se facă mari, dar apa să nu-și lase”.

Lui Enki i-a ordonat să „pună zăvoarele, să-nchidă marea” și s-o „păzească” de oameni. În scurt timp, seceta a început să se împrăștie:

De sus, căldură nu era.

Jos, apele nu mai curgeau din izvoarele lor.

Pântecul pământului nu mai purta rodul,

Ierburile nu mai creșteau…

Câmpurile verzi acum erau uscate,

Câmpia întinsă era sufocată de sare”.

Foametea care a urmat i-a împins la disperare pe oameni:

royom-40Timp de un șa-at-tam ei au mâncat iarba pământului.

Timp de doi șa-at-tam au suferit pedeapsa zeilor.

A venit și cel de-al treilea șa-at-tam;

Fețele oamenilor erau măcinate de foamete,

Fețele oamenilor crăpaseră…

Trăiau cu răsuflarea morții în spate.

Când a venit și cel de-al patrulea șa-at-tam,

Fețele oamenilor erau verzi ca iarba;

Amețiți ei rătăceau pe străzi,

Marginile lor au devenit înguste”.

La al cincilea șa-at-tam, mamele încuiau ușile în fața propriilor fiice înfometate care, la rândul lor, își spionau mamele pentru a vedea dacă ascund mâncare. La al șaptelea șa-at-tam, canibalismul era în floare:

Când s-a făcut al șaptelea șa-at-tam,

Ei își mâncau propriile lor fiice.

Copiii erau gătiți și mâncați…

O casă o mânca pe cealaltă”.

Mitul hitit al lui Ullikummi vorbește și el despre foametea din acea perioadă, înainte de lupta finală dintre Teșub și Ullikummi zeul Tașmișu întrebându-se:

Va fi o bătălie mare?

Va fi o luptă-nverșunată?

Tot ceru-i de pe-acum plin de tumult,

Domnește-n țară foametea și setea!

În legenda akkadiană, Atra-Hasis a cerut de nenumărate ori ajutorul zeului său: „în casa zeului lui… a pus piciorul;… în fiecare zi plângea, aducând sacrificii zeului… chema numele zeului său”. Chiar dacă Enki nu îi răspundea, se pare că era afectat de suferința oamenilor. În cea de-a șaptea perioadă, când oamenii ajunseseră „ca niște umbre rătăcitoare pe Pământ”, ei au primit un mesaj de la Enki. „Faceți răzmeriță mare pe Pământ”, le-a spus el. „Nu vă mai închinați zeilor, nu vă mai rugați zeițelor!”, a poruncit conducătorul Veghetorilor. Hesiod amintea și el acest eveniment, susținând că 004oamenii au fost distruși de Zeus printr-un Potop deoarece au refuzat să se mai închine zeilor. La rândul său, poetul roman Ovidiu scria că oamenii au devenit trufași în fața zeilor. O enormă carte chinezească, compusă din patru mii trei sute douăzeci de volume, despre care se spunea că fusese moştenită din cele mai vechi timpuri şi conţine „toate cunoştinţele”, cuprinde şi un număr de tradiţii ce relatează consecinţele pe care le-a avut de suportat omenirea când s-a revoltat împotriva zeilor cei mari, iar ordinea s-a transformat în dezordine. Într-un mit diluvian din Laos şi din nordul Thailandei, oamenii au fost pedepsiți printr-un Potop după ce au refuzat să le aducă ofrande zeilor. Popol Vuh a mayașilor susține că primii oameni au fost distruși printr-o mare inundație de către zeul Inima Cerului, deoarece „nu l-au ţinut minte pe creatorul lor”. În 1906, filosoful Rudolf Steiner amintea în Misterul creștin despre „entități luciferice” care „au cultivat răzvrătirea împotriva zeilor”. Iar egiptenii au păstrat în miturile lor amintirea unei revolte a omenirii împotriva zeului suprem Ra. Pentru a înăbuși revolta, Ra și-a trimis Ochiul Divin (adică un Veghetor) care, transformat în leoaica Sekhmet, a început să măcelărească pământenii. De teamă că zeița ar putea distruge toți oamenii, zeii au împrăștiat pe câmpuri o uriașă cantitate de bere roșie. Crezând că este sânge, leoaica a băut atât de mult, încât n-a mai putut vâna oameni, astfel fiind salvată omenirea de la genocid.

Textele fragmentate ale Epopeii lui Atra-Hasis arată că Enki a convocat un consiliu al zeilor (căpeteniile Veghetorilor menționate de Cartea lui Enoh): „ei au intrat… la sfat în casa lui Enki”. Detaliile secrete ale acelei întâlniri se pot deduce din fragmentele de texte care s-au păstrat: „în noapte… după ce…”, cineva trebuia să fie „pe malul fluviului” la o anumită dată. De acolo, acela trebuia „să aducă războinicii apelor” (probabil „Oamenii de Metal” ai lui Horus, numiți de egipteni Mesniu sau Șamsu-Hor). La momentul potrivit, ei trebuiau să acționeze: „înainte!… porunca…”. În ciuda versurilor care lipsesc, ne putem da seama ce s-a întâmplat din reacția lui Enlil, care „s-a umplut de mânie”. El a convocat Consiliul Zeilor, unde l-a invitat și pe Enki. Acolo, Enlil și-a acuzat fratele că „a deschis poarta mării”, permițându-le oamenilor să obțină hrană:

Cu toții, noi, marii Anunnaki,

Am hotărât atunci un lucru…

Am poruncit ca, în Pasărea Cerului,

Adad să vegheze Lumea Superioară;7163_364905330295774_1303470299_n

Că Sin și Nergal trebuie să vegheze

Asupra regiunilor din mijloc ale Pământului.

Și că zăvorul de la Poarta Apelor,

Tu să-l păzești, cu rachetele tale.

Dar ai lăsat să ajungă la oameni hrana din mare!”.

Enki însă a negat totul:

Zăvorul de la Poarta Mării

Cu rachetele mele eu l-am păzit.

Când… au scăpat de la mine…

Mulțime de pești… au dispărut;

Au spart zăvorul…

Au ucis paznicii mării”.

Ba chiar a pretins că a prins și pedepsit răufăcătorii, însă Enlil nu a fost mulțumit, cerându-i lui Enki „să nu mai hrănească poporul său” și să nu mai dea „rațiile de porumb, cu care aceștia zilele își țin”. Reacția lui Enki a fost una surprinzătoare:

Zeul s-a săturat să stea jos;

În Adunarea Zeilor,

Râsetele l-au copleșit”.

Enlil a reluat cuvântul și a amintit Consiliului numeroasele ocazii în care fratele său „a încălcat legile”. Ba chiar a propus distrugerea omenirii printr-un „potop ucigător”. A cerut tuturor zeilor să păstreze secretul și, cel mai important, „să-l lege pe Enki printr-un legământ”.

Enlil a deschis gura și astfel a grăit

Tuturor zeilor strânși în Adunare:

«Veniți acum cu toții, să facem legământ

Cu privire la acest ucigător potop!»

Anu a jurat primul;

Enlil a jurat, și fiii săi apoi”.

Inițial, Enki a refuzat să facă legământul. „De ce să mă legați printr-un legământ?”, a întrebat el. „Să-mi ridic eu mâna împotriva poporului meu?”. Însă, fiind forțat, a cedat, unele texte afirmând că „Anu, Enlil, Enki și Ninhursag, zeii Cerului și ai Pământului, au făcut legământ”. Astfel, Potopul a fost hotărât și nimic nu l-a putut împiedica.


23. Enoh


În zilele și în anii aceia, Ea, înțeleptul din Eridu, l-a făurit spre a fi un model pentru oameni.” (Mitul lui Adapa)

enochrerg

Învățăturile Veghetorilor se opuneau ordinului împăratului Anu de a nu interveni în dezvoltarea pământenilor. Însă, fără supravegherea fratelui său, Enki și-a putut crea în voie armata de semizei. Până într-o zi, când împăratul Anu a aflat ce se întâmpla pe Terra. Cum a aflat?

Capitolul 9 al Cărții lui Enoh susține că „atunci Mihail, Uriel, Rafael și Gabriel și-au coborât privirile din cer și au văzut mult sânge vărsat pe Pământ. Și și-au spus unul altuia: «Pământul lăsat nelocuit strigă cu vocea strigătelor lor până la porțile cerului. Sufletele oamenilor vă cheamă, spunând: Duceți a noastră pricină la Prea-Înaltul»” (9:1-3). Cei patru arhangheli s-au dus la „Domnul veacurilor” și l-au anunțat de faptele Veghetorilor lui Azazel, întrebându-l ce să facă în această privință. În capitolul 12, îngerii i-au cerut lui Enoh, „un om drept, ai cărui ochi au fost deschiși de către Dumnezeu”, să ducă Veghetorilor un mesaj, prin care să îi înștiințeze că vor fi pedepsiți pentru faptele lor. Enoh a făcut enoch_angelașa cum i s-a poruncit „și toți s-au înfricoșat și i-a cuprins un tremurat îngrozitor” (13:3). Veghetorii i-au cerut lui Enoh să scrie o petiție în numele lor, prin care își cereau iertare, pe care să i-o citească Dumnezeului ceresc. Enoh s-a așezat „lângă apele lui Dan, în țara lui Dan, la sud-vest de muntele Hermon”, unde a citit petiția până a adormit. În vis a văzut pedeapsa care îi aștepta pe îngerii răzvrătiți și a auzit o voce care i-a poruncit să le povestească Veghetorilor tot ce i s-a arătat. După ce s-a trezit, Enoh s-a întors la îngerii lui Azazel, „și ei toți stăteau laolaltă plângând către Abelsiail, loc așezat între Liban și Seneser, având fețele acoperite” (13:9). I-a anunțat că petiția lor a fost respinsă, că vor rămâne pentru totdeauna pe Pământ, iar copiii lor, semizeii, vor fi uciși. Apoi le-a povestit vedenia pe care o avuse: „Iată, în vedenie m-au chemat norii și negura m-a strigat, mișcarea astrelor și fulgerele m-au grăbit și m-au zorit, iar bătăile vântului din vedenie m-au ridicat și m-au purtat la cer” (14:8). Deși el credea că a avut o vedenie, descrierea pare o răpire în toată regula, aidoma celor realizate de OZN-urile din zilele noastre. Enoh a fost dus într-o „casă mare clădită din pietre de cristal”, ce avea un tavan ca „o cărare de stele și fulgere, între ele aflându-se heruvimi de foc”, și pereți înconjurați de „un foc puternic”. Această „casă” l-a dus la o alta mai mare, ce avea poarta, podeaua și tavanul ca de foc, iar „deasupra erau fulgere și o cărare de stele”. În interiorul acesteia l-a întâlnit pe Dumnezeu, ce ședea pe un tron măreț, care „arăta ca de cristal, iar roțile acestuia străluceau ca soarele”. Domnul i-a spus să le comunice Veghetorilor că vor fi pedepsiți, mesajul final fiind „pacea nu o veți găsi”. Apoi Enoh a fost dus în diferite locuri din cer și de pe Terra, pe care niciun pământean nu le văzuse până în acel moment.

Așa au stat, oare, lucrurile? Dacă arhanghelii au observat faptele Veghetorilor și l-au înștiințat apoi pe împăratul ceresc, de ce au făcut-o atât de târziu? Toate faptele Veghetorilor au avut loc într-o lungă perioadă de timp. Au răpit „fiicele oamenilor”, le-au lăsat însărcinate, semizeii au crescut și au realizat acele fapte de vitejie pentru care au devenit „eroii din vechime”. În plus, Veghetorii le-au adus oamenilor diverse cunoștințe, pe care aceștia din urmă nu puteau să le asimileze foarte repede. Astrologia, astronomia, mineritul, scrisul, medicina naturistă, prelucrarea metalelor și toate celelalte învățături ale Veghetorilor nu puteau fi învățate peste noapte, mai ales de către niște oameni primitivi care „nu ştiau să mănânce pâine, nici cu haine goliciunea să-şi acopere. Ierburile le păşteau ca oile, din bălţi beau apă, ca fiarele pădurii”. Prin urmare, toate aceste lucruri s-au întâmplat într-o foarte mare perioadă de timp, în care îngerii împăratului ceresc nu au văzut nimic. Ar trebui să credem că au privit spre alte locuri ale cosmosului câteva secole, sau poate chiar milenii și, la un moment dat, absolut întâmplător, și-au îndreptat privirea către Pământ? În plus, cum puteau ei să vadă de pe planeta lor ce se întâmplă pe Terra? Nu știm ca Anu să fi avut sisteme de supraveghere pe planeta noastră, acesta fiind de fapt rolul Veghetorilor. Singura variantă plauzibilă este că arhanghelii lui Anu au aflat faptele lui Enki după ce au fost înștiințați de către cineva. Însă cine ar fi putut face acest lucru? Singurii zei / îngeri care știau ce se întâmplă pe Pământ erau Veghetorii lui Enki, iar aceștia nu și-ar fi trădat conducătorul. În acest caz, poate că denunțătorul nu era un Veghetor, ci singurul om care a avut ocazia de a ajunge în cer și de a discuta cu Anu. Pentru a afla cum s-au petrecut lucrurile cu adevărat, trebuie să aflăm cine era Enoh.

Conform Vechiului Testament, pe Pământ au trăit zece patriarhi de la Adam până la Potop. După ce Abel a fost ucis iar Cain izgonit, la vârsta de 230 de ani Adam l-a avut pe Seth. La 205 ani, lui Seth i s-a născut Enos. Acesta l-a avut pe Cainan, care l-a avut pe Maleleil, care l-a avut pe Iared, care l-a avut pe Enoh. Fiul cel mare al lui Enoh a fost Matusalem, tatăl lui Lameh. Ultimul din această listă este Noe, fiul lui Lameh, supraviețuitorul Potopului. Cartea Jubileelor consemnează și numele soțiilor acestora: Seth a avut-o pe Azura, Enos pe Noam, Cainan pe Mualaleth, Maleleil pe Dinah, Iared pe Baraka, Enoh pe Edna, Matusalem o altă Edna, Lameh pe Betenos iar Noe pe Emzara.

Biblia prezintă și speța lui Cain, care a trăit în „ţinutul Nod, la răsărit de Eden”, departe de cea a lui Seth. Lui Cain i s-a născut Enoh, tatăl chiar construind o cetate pe care „a numit-o după numele fiului său”. Lui Enoh „i s-a născut Irad; lui Irad i s-a născut Maleleil; lui Maleleil i s-a născut Matusal, iar lui Matusal i s-a născut Lameh”. Acesta din urmă și-a luat două soții, care i-au dăruit trei fii: Iabal, Iubal și Tubalcain. În total tot zece patriarhi, la fel ca în neamul lui Seth. Deși cele două familii au trăit la o distanță mare una de cealaltă, fără a avea vreun contact, se pare că și-au botezat majoritatea copiilor în mod asemănător: Enos și Enoh / Enoh, Cainan / Cain, Maleleil / Maleleil, Matusalem / Matusal, Iared / Irad, Lameh / Lameh. Această similitudine se explică ori printr-o lipsă acută de imaginație în ambele clanuri, ori printr-o coincidență improbabilă, ori printr-o invenție a redactorilor Bibliei. După cum se poate observa din tabelul de mai jos, neamul lui Cain este identic cu al lui Seth, având câteva mici modificări ale numelor (Cain în loc de Cainan și Matusal în loc de Matusalem) dar și locurile schimbate între Enoh și Maleleil:

Tabel 1

Despre Enoh din clanul lui Seth, al șaptelea patriarh, Biblia nu oferă amănunte, spunându-ne doar că „a umblat Enoh înaintea lui Dumnezeu, după naşterea lui Matusalem, două sute de ani şi i s-au născut fii şi fiice. Iar de toate, zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani. Şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu” (Facerea 5:22-24). Cartea lui Enoh îi prezintă însă viața pe larg. Pe lângă episodul cu Veghetorii, descris mai sus, Enoh a mai fost dus în cer de câteva ori, pentru a i se face cunoscute „toate tainele cerurilor”. Arhanghelul Uriel l-a învăţat astronomia, i-a oferit calendarul, i-a arătat crearea lumii dar și viitorul, în special lupta finală dintre cele două tabere de îngeri. Lui Enoh i s-a spus să noteze toate aceste informații, pe care să i le lase fiului său, Matusalem. Când a împlinit 365 de ani a fost mutat în cer, A Treia Carte a lui Enoh susținând că a fost transformat în îngerul Metatron. Cartea Îngerului Raziel din secolul al XIII-lea spune că Enoh a moștenit de la tatăl său o carte ce conținea legile spirituale ale naturii şi ale vieţii, inclusiv ştiinţa stelelor, a planetelor şi legile spirituale ale creaţiei, dar și ştiinţa puterii cuvântului, a gândului şi a sufletului, adică armonia dintre existenţa fizică şi cea spirituală. Acea carte i-a fost oferită lui Adam de către îngerul Raziel („zeul secretelor”) și a fost predată din generaţie în generaţie până a ajuns la Enoh. După ce acesta a fost ridicat la cer, devenind îngerul Metatron, arhanghelul Rafael i-a luat cartea şi i-a dat-o lui Noe, care i-a folosit învăţăturile pentru a-şi construi arca.

Dacă în Biblie au fost zece patriarhi antediluvieni, același lucru se întâlnește și în Lista Regilor Sumerieni. În tăblița catalogată ca W-B/144, Alulim și Alalgar au domnit în Eridu timp de optsprezece șar (64.800 de ani). Apoi, tronul a fost mutat în Bad-tibira, unde au domnit Enmenluanna, Enmengalanna și păstorul Dumuzi. Aceștia au fost urmați de Ensipadzidanna din Larsa, Enmenduranna din Sippar și Ubara-Tutu din Șuruppak. La acești opt regi, tăblița W-B/62 mai adaugă încă doi, ultimul dintre ei fiind Ziusudra, supraviețuitorul Potopului. Totalul domniilor lor variază de la o tăbliță la alta. În W-B/144, opt regi au condus timp de 241.200 de ani, în W-B/62, zece regi au condus timp de 456.000 de ani iar în UCBC 9-1×19, opt regi au ocupat tronul o perioadă indescifrabilă. Referindu-se la scrierile preotului babilonian Berossus, Alexandru Polihistor din Caldeea afirma: „în cartea a doua se spunea despre cei zece regi din Caldeea, și perioadele de domnie ale fiecăruia, care însumate dau o sută douăzeci de șar, sau patru sute treizeci și două de mii de ani, ajungând până în vremea Potopului”. Abidenus, un discipol al lui Aristotel, îl citează și el pe Berossus, amintind de cei zece regi prediluvieni care au domnit în total o sută douăzeci de șar. La rândul său, Apolodor din Atena amintea de cei zece regi care au domnit o sută douăzeci de șar. Ultimul dintre aceștia, cel de-al zecelea, numit Ziusudra ori enoch576x720Utnapiștim de sumerieni, Atra-Hasis de akkadieni sau Sisithrus de greci, a supraviețuit Potopului, întocmai ca Noe, al zecelea patriarh biblic. Iar dacă în mitologia ebraică al șaptelea patriarh, Enoh, a fost primul om care a ajuns în cer, același lucru se spune și despre al șaptelea rege sumerian, Enmenduranna. Miturile sumeriene susțin că Enmenduranna a fost dus în cer de câteva ori de zeii Șamaș și Adad, pentru a învăța secretele cerului și ale Pământului. Sumerienii considerau că Enmenduranna a fost învățat și arta divinației, el fiind strămoșul tuturor preoților zeului-Soare. Povestea similară cu cea a lui Enoh precum și ocuparea poziției a șaptea îl identifică pe rege cu patriarhul biblic. În plus, Enmenduranna era conducătorul orașului Sippar, principalul centru de cult al zeului-Soare Utu / Șamaș din Sumer, dar și primul preot al acestuia, în timp ce Enoh a trăit pe Pământ 365 de ani, exact numărul de zile al unui an solar. În capitolul 82 al Cărții lui Enoh chiar se observă dorința autorului de a se adopta anul solar, în defavoarea celui lunar: „binecuvântați sunt cei drepți, binecuvântați sunt cei care merg pe calea dreptății și nu păcătuiesc asemenea păcătoșilor, în toate zilele lor când Soarele străbate cerul, intrând și ieșind pe porți câte treizeci de zile, împreună cu cârmuitorii a mii de mulțimi de stele și cu cei patru intercalați care împart cele patru părți ale anului, care le conduc și care intră cu ele timp de patru zile. Oamenii se vor înșela cu privire la ei și nu îi vor socoti în întreaga socoteala a anului; da, oamenii se vor înșela și nu îi vor recunoaște cum trebuie” (82:4-5). Mai jos putem vedea un tabel cu regii sumerieni, orașele lor și anii de domnie din trei tăblițe de lut, alături de lista preotului babilonian Berossus. Se observă că Berossus nu a respectat ordinea sumerienilor, pe păstorul Daos sau Daonos trecându-l pe poziția a șasea, deși la sumerieni era al cincilea, pe Megaloros l-a mutat pe poziția a cincea în loc de a opta iar pe Amempsinos pe locul opt, în loc de șase.

Tabel 2

Enmenduranna se traduce ca „Domnul încoronat ce face legătura cu cerul”, nume ce subliniază funcția sa de rege dar și pe cea de Mare Preot oracular. El era cel care comunica cu zeii și le transmitea oamenilor învățăturile lor. Enoh, mai exact Enokh, nu este un nume ebraic, ci sumerian, însemnând „cel care vorbește cu Domnul”, nume care i se potrivește datorită comunicării sale cu conducătorul cerului, dar și care poate semnifica aceeași funcție de preot oracular. Ținând cont de toate aceste asemănări dintre Enoh și Enmenduranna, putem concluziona că reprezintă aceeași persoană. Astfel, datorită legendelor sumeriene, am aflat că Enoh nu era un om de rând, ci rege și Mare Preot. Zeul pe care îl venera era Utu / Marduk, fiul lui Enki. Cartea lui Enoh ne oferă o dovadă suplimentară a faptului că Enoh era un adept al Veghetorilor. În capitolul 83, el îi spune fiului său: „două vedenii am avut înainte de a lua soție, fiind foarte diferite între ele; prima a fost când învățam să scriu, a doua înainte de a o lua pe mama ta”. În capitolul 13, Veghetorii i-au cerut să scrie o petiție iar în capitolul 81, cei șapte arhangheli i-au poruncit să noteze toate secretele care i-au fost împărtășite, pentru a i le oferi apoi fiului său, Matusalem. Este evident faptul că Enoh știa să scrie, deși nu ni se spune cine l-a învățat acest lucru. Însă legendele lumii afirmă că Veghetorii lui Enki sunt cei care i-au învățat pe oameni scrisul. Chiar și Cartea lui Enoh recunoaște acest lucru în capitolul 69: Penemue, unul dintre Veghetori, „a învățat omenirea să scrie cu cerneală și pergament, și prin urmare mulți au păcătuit din veci în veci până azi”. Așadar Enoh, Marele Preot al lui Marduk, a fost un adept al Veghetorilor. De fapt, Cartea lui Enoh recunoaște acest lucru și în mod direct: „înainte de a se împlini toate aceste lucruri, Enoh a fost răpit de pe Pământ; și nimeni nu a știut unde a fost și nici ce a devenit. Toate aceste zile el le-a petrecut cu sfinții și cu îngerii Veghetori” (11:1-2). Totuși, miturile din întreaga lume susțin că, înainte de Potop, zeii le împărtășeau „secretele cerului” doar semizeilor care, la rândul lor, transmiteau oamenilor o parte dintre acestea. De asemenea, în acea perioadă, regi erau doar zeii și fiii lor. Ar fi putut fi Enoh un semizeu?

În religiile mesopotamiene existau șapte semizei, numiți Apkallu în akkadiană și AbgoannesFishal în sumeriană, creați de Enki pentru a aduce omenirii civilizația. Acești preoți ai lui Enki erau reprezentați cu partea inferioară de pește și cea superioară de om sau ca oameni ce purtau costume în formă de pește. Se spune că s-au împerecheat cu oamenii și au comis nenumărate păcate, înfuriindu-i astfel pe zei, ceea ce i-a echivalat cu naphilimii din Biblie sau semizeii. Primul dintre ei era Uanna, despre care se spunea că este „cel care a terminat planurile pentru cer și Pământ”. Al doilea era Uannedugga, „cel înzestrat cu inteligență cuprinzătoare”. Al treilea se numea Enmedugga, fiind „cel căruia i s-a atribuit o soartă bună”. Următorul a fost Enmegalamma, „care a fost născut într-o casă”. Al cincilea, Enmebulugga, era „cel care a crescut pe o pășune”. Penultimul se numea An-Enlilda, fiind „vrăjitorul orașului Eridu”. Iar ultimul, al șaptelea, a fost Utuabzu, cel „care a urcat la cer”.

Există câteva asemănări între acești Abgal / Apkallu, patriarhii biblici și regii sumerieni antediluvieni. Potrivit preotului babilonian Berossus, zeul Oannes a apărut din apele Golfului Persic și i-a învăţat pe oameni arta scrierii, diverse ştiinţe şi meşteşuguri (cum să-şi ridice case sau temple, folosindu-se de geometrie), cum să cultive pământul şi să culeagă roadele. Acest Oannes (forma akkadiană a sumerianului Uanna) avea trup de peşte cu două capete (unul uman sub cel de peşte), picioare omeneşti şi coadă, descrierea sa fiind identică cu cea a lui Enki / Ea în reliefurile asiro-babiloniene. Aloannesulim, primul din lista regilor sumerieni, are un nume aproape identic cu cel al lui Alalu, primul zeu exilat pe Pământ în legendele hitite. Iar Adam, primul patriarh biblic, am demonstrat deja că este Enki. Al doilea Abgal, Uannedugga, era „cel înzestrat cu inteligență cuprinzătoare”. Al doilea patriarh biblic, Seth, era fiul lui Adam, născut „după asemănarea sa şi după chipul său” (Facerea 5:3). Cum Adam era Enki, zeul inteligenței și al înțelepciunii, un fiu identic cu el nu putea fi decât la fel de inteligent, confirmându-se astfel descrierea celui de-al doilea Abgal. În plus, kabbaliștii credeau că Adam i-a împărtășit lui Seth învățăturile secrete ale Kabbalei, primite de la îngerul Raziel, iar musulmanii consideră că lui Seth i s-a oferit înțelepciunea pentru a continua să propovăduiască legile lui Allah după moartea lui Adam, confirmându-se înzestrarea sa cu „inteligență cuprinzătoare”. Despre cel de-al treilea Abgal, Enmedugga, se spunea că „i s-a atribuit o soartă bună”, cel de-al treilea rege sumerian, Enmenluanna, fiind cel mai longeviv dintre toți, domnind doisprezece șar sau 43.200 de ani (ori chiar 72.000 de ani în altă tăbliță sumeriană). Al patrulea Abgal, Enmegalamma, are un nume extrem de asemănător cu cel al lui Enmengalanna, al patrulea rege sumerian. Al cincilea rege, Dumuzi, era numit „păstorul”, în timp ce despre cel de-al cincilea Abgal, Enmebulugga, se spunea că „a crescut pe o pășune”. Al șaselea Abgal, An-Enlilda, era numit „vrăjitorul orașului Eridu”, iar numele celui de-al șaselea patriarh biblic, Iared, înseamnă „cel din Eridu”. Cel de-al șaptelea Abgal, Utuabzu, este cel „care a urcat la cer”, la fel ca al șaptelea patriarh biblic, Enoh, și al șaptelea rege sumerian, Enmenduranna. Utuabzu („Soarele din Abzu”) conține numele zeului-Soare Utu, Enmenduranna era regele principalului centru de cult al lui Utu și Marele Preot al acestuia, iar legăturile lui Enoh cu Soarele le-am văzut deja. Ținând cont de toate aceste asemănări, putem presupune că Enoh, Enmenduranna și Utuabzu sunt una și aceeași persoană. Prin legendele despre Abgal / Apkallu ni se confirmă faptul că Enoh era semizeu și că rolul său era de a civiliza omenirea. În plus, de aici aflăm că tatăl său a fost Enki. Acest lucru reiese și din Biblie, unde tatăl lui Enoh este numit Iared. Cine ar putea fi „cel din Eridu” dacă nu zeul orașului respectiv, Enki?

AgastyaIdentici cu cei șapte Abgal / Apkallu sunt Saptariși din hinduism, cei șapte înțelepți, patriarhii religiei vedice. Deși numele lor diferă în scripturile hinduse, cea mai veche listă ce conține aceste nume se găsește în Jaiminiya Brahmana, a treia dintre cele patru Vede. Aici, Saptariși sunt numiți Vașista, Bharadvaja, Jamadagni, Gautama, Atri, Visvamitra și Agastya. Cel de-al șaptelea din această listă este cel de-al șaptelea din precedentele, Agastya fiind Enoh, Enmenduranna și Utuabzu. Pentru a rezolva oarecum problema paternității sale, ținând cont că era creat de Enki dar îl servea pe Marduk, indienii susțin că Agastya a fost creat de zeii Mitra (Marduk) și Varuna (Enki). Pentru indieni, Agastya este primul guru, cel care le-a adus oamenilor yoga. Pentru alții, el le-a oferit oamenilor medicina și astrologia, în concordanță cu Cartea lui Enoh, unde acestuia i s-au oferit cunoștințe de astrologie și astronomie printre multe altele.

Dacă cei șapte Abgal / Apkallu, care au civilizat lumea în viziunea mesopotamienilor, aveau înfățișare de pești, un lucru asemănător se întâlnește și în miturile dogonilor din Mali. Ei spun că au fost civilizați de Nommo, emisarii zeului Amma, spirite ale apelor asemănătoare peștilor, aflate în toate formele de existență ale apei. Numele tribului provine din cel al canaanianului Dagon sau Dogon, zeul fertilității și al apelor, ce avea înfățișare de pește, echivalat deja cu Enki. Numele zeului Amma provine din cel al egipteanului Amon / Amun / Amen (numit de greci Ammon sau Hammon), același Enki al sumerienilor. Chiar și denumirea Nommo este inversul ușor modificat al numelui aceleiași divinități egiptene. Dacă primul personaj din lista patriarhilor, a regilor sumerieni și a celor șapte Abgal / Apkallu îl reprezintă pe zeul rebel Enki, dogonii susțin că primul Nommo s-a răzvrătit împotriva ordinii zeului suprem, fiind pedepsit pentru acest lucru. Fără îndoială că Nommo sunt aceiași semizei despre care vorbesc miturile celorlalte popoare. Din păcate dogonii nu au detalii despre ei, pentru a putea afla mai multe amănunte despre Enoh, însă le putem găsi în alte culturi.

Chinezii păstrează și ei amintirea a zece conducători antediluvieni, numiți Cei Zece Măreți. Primul a fost Pangu sau P’an ku, creatorul Universului. După moartea sa, lumea a fost condusă de Cei Trei Suverani, Fu Xi, Nüwa și Shennong. Fu Xi sau Fu Hsi este considerat inventatorul scrisului, pescuitului și vânătorii. Nüwa, sora și soția sa, este cea care a creat oamenii și a reparat zidul cerului. Al treilea suveran, Shennong ori Shen-nung, al cărui nume înseamnă „fermierul divin”, i-a învățat pe chinezii antici agricultura și medicina naturistă. Cei Trei Suverani au fost urmați de Cei Cinci Împărați: Huangdi sau Împăratul Galben, Zhuanxu sau Gaoyang, Ku sau Gaoxin, Yao și Shun. Acești opt eroi civilizatori, lăudați pentru înțelepciunea și moralitatea lor, le-au adus oamenilor focul, i-au învățat cum să-și construiască locuințe, au inventat calendarul, scrierea și agricultura. Al zecelea din lista chinezilor este Yu cel Mare, eroul Potopului și fondatorul dinastiei Xia. Ca divinități civilizatoare, în număr de zece, dintre care ultimul a supraviețuit Potopului, putem concluziona că este vorba despre aceleași personaje întâlnite în Mesopotamia, Israel, India și Mali. În acest caz, al șaptelea dintre ei ar trebui să fie Enoh / Enmenduranna / Utuabzu / Euedorachos / Agastya. Împăratul Ku, numit și Gaoxin sau Gaoxin Shi, era fiul lui Jiao Ji și strănepotul Împăratului Galben. După ce a primit titlul de împărat, a început să călătorească toamna și iarna pe un cal iar primăvara și vara pe un dragon. Acest zbor al lui Ku amintește de călătoriile în cer ale lui Enoh, Enmenduranna și Utuabzu. A avut patru consoarte, una dintre ele născându-i un fiu după ce a visat că a înghițit Soarele, legendă din care reiese legătura împăratului Ku cu astrul zilei, întâlnită la aceiași Enoh, Enmenduranna și Utuabzu. Chinezii spuneau despre el că era foarte înțelept, că s-a născut cu două rânduri de dinți și că a inventat instrumentele muzicale.

La rândul lor, și egiptenii antici au păstrat liste cu divinități ce au domnit înaintea oamenilor. Mai jos puteți vedea trei astfel de liste, păstrate în Papirusul Torino, Piatra Palermo și Aegyptiaca preotului Manethon. Deși este vorba despre aceleași divinități în toate trei, numărul lor variază, la fel ca în Mesopotamia, ceea ce face imposibilă stabilirea exactă a numărului primilor conducători ai Pământului:

Tabel 3

Filosoful Platon scria în dialogul Critias despre Atlantida, un regat puternic, condus de fiii zeului Poseidon și ai muritoarei Cleito. Acești regi semizei erau în număr de zece și se numeau Atlas, Gadeiros, Ampheres, Euaimon, Mneseos, Autochthon, Elasippos, Mestor, Azaes și Diaprepres. Deoarece Platon nu ne-a lăsat amănunte despre ei, preferând doar să-i enumere, nu putem ști dacă este vorba despre aceiași zece regi semizei antediluvieni amintiți de sumerieni, babilonieni, akkadieni, chinezi, indieni și evrei. Însă primul rege al Atlantidei poartă numele conducătorului titanilor în războiul împotriva zeilor olimpieni, în celelalte culturi fiind vorba despre același Enki. Al șaptelea rege atlant este numit Elasippos, un nume asemănător cu Sippar, orașul celui de-al șaptelea rege sumerian. Sunt vagi similitudini și între numele ocupanților pozițiilor a treia, a patra și a opta din lista regilor atlanți și a celor sumerieni menționați de Berossus: Ampheres / Amelon, Euaimon / Ammenon, Mestor / Megalaros. În plus, dacă multe popoare vorbeau despre zece regi care au condus Pământul până când acesta a fost acoperit de apele Potopului, Platon amintește de zece regi care au condus un teritoriu ce s-a scufundat în apă.

Arabii vorbeau și ei despre zece regi mitici ai tribului adiților, plecați din Babilon, care au domnit înainte de Potop. Tot aici îl întâlnim pe Idris, un profet menționat în Coran, despre care tradiția islamică susține că a fost ridicat la ceruri fără a muri. Coranul spune despre el că a fost „un om al adevărului”, drept și răbdător. Pentru unii, numele său înseamnă „interpretul”, pentru alții, „instructorul”. Exegeții povestesc că Idris a fost unul dintre „primii oameni care au folosit creionul și de asemenea unul dintre primii oameni care au observat mișcarea stelelor, punând bazele măsurătorilor științifice”. Cele mai vechi relatări despre Ibris îi atribuie „treizeci de părți din scriptura revelată”, unii cercetători considerându-l atât profet, cât și mesager al lui Allah. Deși nu este o opinie general acceptată, Idris a fost identificat cu ebraicul Enoh datorită asemănărilor dintre cei doi.

Mai jos pot fi observați într-un tabel patriarhii biblicii, regii sumerieni, semizeii Abgal, învățații Saptariși și pe Cei Zece Măreți chinezi:

Tabel 4

Pe lângă Enoh, Enmeduranna, Ibris și Utuabzu, mai există un personaj considerat primul muritor care a urcat la cer: Adapa. Mitul lui Adapa spune că acesta era un om înțelept, destoinic și neprihănit, „preot uns, păstrătorul riturilor sfinte”, creat de Ea / Enki „spre a fi un model pentru oameni”. În fiecare zi, Adapa venea la templul lui Enki din Eridu pentru a-i aduce zeului ofrande. Odată, pe când pescuia într-o luntre în Limanul Lunii Noi, Vântul de Miazănoapte i-a răsturnat ambarcațiunea. Supărat, Adapa l-a blestemat, astfel că vântului i s-a rupt o aripă. Aflând despre această faptă, Anu i-a poruncit vizirului său, Ilabrat, să i-l aducă pe preotul buclucaș. „Atunci Ea, care știa tot ce se petrece în ceruri, îl îndemnă pe Adapa să poarte părul răvășit și haine cernite”. În plus, i-a spus că va fi chemat în cer, în fața lui Anu, pentru a da socoteală pentru fapta sa. „Ajuns în fața lui Anu, când el te va îmbia cu pâinea morții, nu cumva să mănânci din ea. Când te va îmbia cu apa morții, nu cumva să bei din ea. Dacă îți va dărui un veșmânt, tu să-l îmbraci. Dacă vei primi oloi, unge-te cu el. Nu trece cu vederea povața pe care ți-am dat-o, nu uita ceea ce ți-am spus!”, l-a sfătuit zeul. Apoi l-a ajutat „să aleagă calea cerurilor”. Ajuns în fața lui Anu, Adapa a fost întrebat de ce a frânt aripa Vântului de Miazăzi, recunoscând sincer că s-a enervat deoarece Vântul i-a răsturnat luntrea. Deoarece paznicii porții cerești l-au susținut pe Adapa, „inima lui Anu se potoli, îmbunându-se”. Împăratul nu a putut să nu se întrebe: „oare de ce a dezvăluit zeul Ea unui om neînsemnat tainele cerului și ale Pământului? L-a făcut om de vază, dându-i un nume”. Contrar logicii, deși nu a găsit un răspuns la această întrebare și uitând că Adapa ar fi trebuit pedepsit pentru distrugerea aripii Vântului de Miazăzi, Anu s-a întrebat: „oare ce vom face noi pentru el?”. Imediat s-a hotărât: „Pâinea vieții să i-o aducem, ca să mănânce!”. Însă Adapa nu a uitat ce l-a învățat Ea. „Când Pâinea vieții i-a fost adusă, el n-a mâncat din ea; când Apa vieții i-a fost adusă, el n-a băut din ea. Când i-au adus veșmânt, el l-a îmbrăcat. Când i-au adus oloi, el s-a uns singur”. Anu l-a privit, a izbucnit în râs și i-a spus: „Vino încoace, Adapa. De ce n-ai mâncat și n-ai băut? Nu vei avea parte de viață fără de moarte. Oh, prefăcută omenire!”. Adapa a recunoscut că Ea / Enki l-a învățat să refuze mâncarea și băutura. Auzind acest lucru, împăratul Anu l-a trimis înapoi. „Luați-l și duceți-l înapoi pe Pământ”, le-a spus el paznicilor.

awr_mesotreeAdapa este considerat unul dintre cei șapte Abgal / Apkallu, trimiși de Enki să civilizeze oamenii. În plus, fiind primul om care a zburat în cer, fiu al lui Enki și preot, Adapa nu poate fi decât Enoh. Povestea sa ne poate ajuta să aflăm adevărul despre modul în care a fost înștiințat Anu de faptele Veghetorilor lui Enki. Însă, pentru acest lucru, trebuie rezolvate inadvertențele din Mitul lui Adapa. Nu știm de ce Anu i-a acordat nemurirea lui Adapa, legenda neexplicând acest aspect. Se înțelege că i-a oferit darul imortalității datorită sincerității de care a dat dovadă. Însă, dacă împăratul se întreba „oare de ce a dezvăluit zeul Ea unui om neînsemnat tainele cerului și ale Pământului?”, fără să găsească un răspuns, e greu de crezut că i-ar fi oferit acelui „om neînsemnat” și nemurirea, pe lângă „tainele cerului și ale Pământului”. În Geneza biblică, Adam a fost izgonit din Eden după ce a căpătat cunoașterea, zeilor Elohim fiindu-le teamă că ar putea obține și imortalitatea: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!”. Dacă zeii evreilor gândeau în acest fel, de ce zeii sumerienilor ar fi reacționat într-un mod opus? În plus, miturile lumii spun că zeii acordau nemurirea doar pentru fapte excepționale și niciodată oamenilor, ci numai semizeilor. De exemplu, pentru greci, semizeii Herakles și Achilleus au devenit nemuritori și au fost primiți în rândul zeilor pentru faptele lor eroice de neegalat. Lui Ghilgameș i-a fost refuzată nemurirea, secretul fiindu-i încredințat doar după o foarte lungă călătorie pe aproape tot mapamondul. În Epopeea lui Ghilgameș, Utnapiștim a primit acest dar deoarece a reușit să supraviețuiască Potopului, salvând în același timp și toate speciile de animele existente în acel moment pe Terra. Prin urmare, Anu nu i-ar fi oferit nemurirea lui Adapa doar pentru că a recunoscut că a rupt aripa Vântului de Miazăzi din cauza nervilor, ci pentru un merit deosebit. Iar acesta nu poate fi decât unul singur: Adapa a fost recompensat deoarece i-a adus la cunoștință lui Anu faptele lui Enki și ale Veghetorilor săi.

Mitul lui Adapa susține că Enki l-a învățat pe Adapa să refuze „pâinea morții” și „apa morții” oferite de Anu, ceea ce a dus la ratarea șansei preotului de a deveni nemuritor. Nu poate fi vorba despre o greșeală a zeului. El, care „știa tot ce se petrece în ceruri”, a știut și că lui Adapa îi vor fi oferite pâine și apă. Prin urmare, știa și că acestea îl vor face nemuritor. Așadar, este vorba despre o faptă premeditată; Enki a vrut ca preotul său să nu primească nemurirea. De ce ar fi făcut acest lucru? Adapa era înțelept, destoinic și neprihănit, creat de Enki „spre a fi un model pentru oameni”, un „preot uns, păstrătorul riturilor sfinte”, ce își făcea datoria în mod exemplar, aducându-i zilnic zeului ofrande. Enki nu pare să fi avut niciun motiv pentru a-și înșela nu doar un adept devotat, ci chiar unul dintre fii. Însă, motivul pe care Mitul lui Adapa nu îl dezvăluie este unul foarte serios, și anume trădarea. Se pare că Enki știa că Adapa plănuiește să îl anunțe pe Anu de faptele Veghetorilor, știa și că îi va fi oferit darul nemuririi ca recompensă, așa că l-a înșelat. Dar dacă știa ce va face preotul său, de ce nu l-a oprit? Răspunsul este simplu: Enki vroia ca Anu să afle. Știa că împăratul îl va trimite pe Enlil pe Pământ pentru a-i pedepsi pe Veghetori. Marduk, fiul lui Enki, crescuse, fiind pregătit să preia tronul de la Enlil și să-și răzbune tatăl. Însă, spre deosebire de primul război al zeilor, pe care l-a pierdut din cauza inferiorității numerice, Enki dispunea acum de o armată numeroasă, compusă din multitudinea de semizei dotați cu capacități ieșite din comun, bine înarmați și antrenați. Pe lângă aceștia, Veghetorii aveau și o sumedenie de oameni dispuși să lupte de partea lor, pe care îi învățaseră deja cum să-și facă arme și cum să le folosească. Așadar, pentru ca planul să reușească, era nevoie ca Enlil să se întoarcă pe Pământ. Și pentru ca acest lucru să se întâmple, cineva trebuia să-i ofere un motiv bun. Iar cel mai potrivit pentru această misiune a fost Enoh.

Biblia afirmă că, în acea vreme, „răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ” și „toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele” (Facerea 5:5). Învățați de Veghetori să-și facă arme, oamenii le-au și folosit, alimentați fiind de semizeii care nu conteneau să-și etaleze faptele de vitejie. Toate aceste lupte aveau ca scop inocularea predilecției pentru violență și creșterea agresivității oamenilor, pentru a se putea transforma în soldați. Hesiod scria că, în acea perioadă, oamenii trăiau o sută de ani ca şi copii, dar puţini ani ca adulţi, petrecându-şi acest timp în conflict unii cu alţii. Oamenii și semizeii nu se luptau doar între ei, ci se antrenau adesea și cu creaturile lui Enki, monștrii din legende, rodul experimentelor lui genetice. Pe lângă epoca de aur în care trăiseră oamenii până atunci, această perioadă părea una de haos. Cu alte cuvinte, așa cum spune Biblia, „se umpluse pământul de silnicii” sau, conform Cărții lui Enoh 8:2, „nelegiuirea s-a întins; depravarea s-a înmulțit, creaturile încălcau orice ordin și distrugeau tot ce le ieșea în cale”. Iar singurii vinovați pentru acest haos erau Veghetorii. În capitolul 175 al Cărții egiptene a morţilor, Thoth recunoaște că Veghetorii au inventat războaiele, au dezlănţuit dezastre, au făcut ravagii şi nedreptăţi, o descriere cât se poate de apropiată de cea a Cărţii lui Enoh: „odată cu îngerii căzuţi a venit pe Pământ răul”. Deși Enoh a primit la rândul său învățăturile Veghetorilor, nu era un adept al lor, ci al lui Marduk, considerat în acea vreme fiul lui Enlil. Fără să știe sărmanul că zeul pe care îl slujea era în realitate fiul celui pe care îl trăda. Scrierile sumeriene, akkadiene, babiloniene, asiriene, ebraice și arabe susțin că el era „un om al adevărului”, cinstit și neprihănit, un adevărat „model pentru oameni”. Prin urmare, nu putea fi de acord cu situația de pe Pământ. Trebuia să facă ceva în această privință iar singurul care ar fi putut restabili ordinea, readucând omenirea în epoca sa de aur, era Anu. Așa că Enoh s-a hotărât să fie el cel care îl înștiințează pe împărat. Pentru acest lucru, trebuia să găsească o modalitate de a ajunge în cer, pe planeta lui Anu.

În Mitul lui Adapa, Enoh i-a rupt Vântului de Miazăzi o aripă, deoarece acesta i-a răsturnat luntrea. Vântul din poveste nu poate fi un curent de aer obișnuit, deoarece acesta nu se poate rupe în niciun mod posibil, aripile sale fiind doar metaforice. Cel mai probabil este vorba despre una dintre navele zeilor, numite adeseori în mituri „păsări metalice”. meggyesi1231_2Dacă ar fi vorba despre o navă, Enoh / Adapa nu i-ar fi putut rupe o aripă printr-un blestem, ci printr-o faptă concretă. Însă cum ar fi putut face acest lucru? Să fi trecut o navă pe lângă el, răsturnându-i barca, iar el a aruncat cu ceva în navă, nimerind-o în aripă? Cine ar fi condus o navă atât de aproape de suprafața apei? Și cu ce ar fi putut arunca Enoh încăt să rupă o aripă a unei nave? Varianta cea mai logică este că el a furat o navă, pe care a încercat să o conducă singur spre planeta lui Anu. Însă cum nu știa să conducă nave, a reușit cu chiu cu vai să o pornească dar s-a prăbușit cu ea, rupându-i una dintre aripi. Știind că va trebui să-i dea o explicație lui Enki, care sigur ar fi aflat de distrugerea navetei, Enoh a inventat povestea cu blestemul. În același timp, și-a mințit zeul că Anu aflase deja despre fapta sa și că îl așteaptă în cer, pentru ca astfel Enki să îi ofere un mijloc de transport. Dar zeul inteligenței și al înțelepciunii nu putea fi păcălit atât de ușor. El, care „știa tot ce se petrece în ceruri”, știa cu siguranță și ce se întâmpla pe Pământ. Prin urmare, știa și că Adapa plănuia să îl anunțe pe Anu de faptele Veghetorilor. Dar cum el își dorea ca împăratul să afle și să-l trimită pe Enlil pe Terra, s-a prefăcut că înghite balivernele lui Enoh. Însă, știind că Enoh va fi recompensat cu nemurirea, l-a păcălit pentru a-l pedepsi. Ajuns în fața lui Anu, Enoh / Adapa a povestit tot ce se întâmpla pe Pământ. Aflând faptele Veghetorilor, împăratul s-a înfuriat, fiind nevoie de intervenția paznicilor porții sale pentru a se calma. În cele din urmă, „inima lui Anu se potoli, îmbunându-se”. L-a studiat pe omul din fața sa, care avea un aspect fizic neîngrijit (Enki îl sfătuise să poarte „părul răvășit și haine cernite”), întrebându-se de ce fiul său cel mare a civilizat asemenea ființe neimportante („oare de ce a dezvăluit zeul Ea unui om neînsemnat tainele cerului și ale Pământului?”). L-a recompensat totuși pentru fidelitate pe Enoh / Adapa, care a intrat în capcana lui Enki, refuzând darul imortalității. Când Enoh i-a explicat că Enki l-a sfătuit să refuze acele daruri, Anu a înțeles că fiul său cel mare i-a întins muritorului o capcană. Prin urmare, știa intențiile lui Enoh și, deoarece i-a permis să ajungă la Anu, înseamnă că plănuia ceva. Ceea ce nu putea fi un lucru bun. „Luați-l și duceți-l înapoi pe Pământ”, le-a spus Anu paznicilor, însă nu înainte de a-i cere lui Enoh să-i transmită lui Enki un mesaj: „Enoh, scrib al dreptății, du-te, spune-le Veghetorilor cerului care au părăsit înaltul cerului, eternul loc sfânt, și s-au pângărit cu femei, și au făcut așa cum fac copiii Pământului, și și-au luat soții: «Voi ați adus mare nimicire asupra Pământului. Și nu veți cunoaște pacea și nici iertarea păcatelor; și câtă vreme ei se bucură de copiii lor, vor vedea moartea celor iubiți de ei; se vor plânge de nimicirea copiilor lor și vor cere îndurare veșniciei, dar îndurare și pace aceștia nu vor avea»”. În plus, „copiii oamenilor nu vor pieri din pricina tainelor pe care Veghetorii le-au descoperit și i-au învățat pe fiii lor”, l-a asigurat Anu pe Enoh. Semizeul a făcut așa cum i s-a poruncit și s-a dus direct la Enki: „Azazel, pacea nu o vei afla, o grea osândă ți-a fost rânduită. Și tu nu vei cunoaște îndurare și nicio rugăminte nu-ți va fi ascultată, din pricina fărădelegilor pe care tu le-ai arătat și din pricina tuturor lucrărilor nelegiuite, nedrepte și pline de păcat pe care le-ai pregătit pentru oameni”. Bineînțeles că aceste amenințări l-au lăsat rece pe Enki, totul întâmplându-se conform planului său. Însă s-a prefăcut speriat și, alături de el, și Veghetorii săi („și toți s-au înfricoșat și i-a cuprins un tremurat îngrozitor”). Pentru ca Anu să nu bănuiască faptul că totul făcea parte dintr-un plan, chiar l-a rugat pe Enoh să scrie o petiție în numele său, prin care își cerea iertare. Anu a respins cererea Veghetorilor, trimițându-l pe Enoh la ei cu o altă serie de amenințări. Aflând că nu au primit îndurarea, „ei toți stăteau laolaltă plângând către Abelsiail, loc așezat între Liban și Seneser, având fețele acoperite”, într-o reprezentație dramatică ce ar fi putut să le aducă premiul Oscar pentru cea mai bună interpretare, dacă ar fi existat în acea vreme asemenea decernări de premii. Planul lui Enki a reușit, Cartea lui Enoh afirmând că împăratul ceresc a trimis pe Pământ patru arhangheli care să-i pedepsească atât pe Veghetori, cât şi pe copiii acestora. Conducătorul lor era Mihail, nimeni altul decât Enlil, fratele cel mic al lui Enki.

Concepţia generală este că zeul suprem s-a supărat pe Veghetori din cauza împerecherii lor cu muritorii. Cu toate astea, Cartea lui Enoh ne spune foarte clar că motivul supărării nu are nicio legătură cu sexul, ci cu intervenţia Veghetorilor în dezvoltarea oamenilor. „Am mai văzut şi alte forme ascunse în acel loc (închisoarea subterană a Veghetorilor). Am auzit vocea îngerului spunând: «Aceştia sunt îngerii care au coborât pe Pământ, şi care au arătat tainele copiilor wrath-of-godoamenilor, şi care au ademenit copiii oamenilor să păcătuiască»” (64:1-2). Din acest pasaj se înțelege că păcatul îngerilor a fost dezvăluirea „tainelor”, neexistând vreo referire la relaţiile sexuale. Chiar dacă propoziția „au ademenit copiii oamenilor să păcătuiască” poate fi considerată o aluzie la împerechere, cel mai probabil se referă la alte păcate mult mai grave, cum ar fi crimele, avorturile, magia sau războaiele. Capitolul 65 subliniază de două ori motivul pedepsirii Veghetorilor şi oamenilor: „Domnul a dat o poruncă pentru cei ce sălăşluiesc pe Pământ – ca ei să piară căci au aflat toate tainele îngerilor, toate silniciile demonilor, toate puterile lor – cele mai tainice dintre ele – toate puterile celor care practică magia, puterea vrăjitoriei şi puterea celor care făuresc chipuri turnate pretutindeni pe Pământ. Şi cum este produs argintul din ţărâna pământului, şi cum metalul moale poate fi extras din pământ” (65:6-7). Aşadar, oamenii trebuiau omorâţi pentru că au aflat tainele îngerilor, nu pentru că s-au împerecheat cu aceştia. „Şi El mi-a zis: «Din pricina nelegiuirilor lor (oamenilor), li s-a hotărât judecata şi aceasta nu va fi înlăturată de Mine nicicând. Din pricina vrăjitoriilor ce le-au căutat şi le-au învăţat, Pământul şi cei ce se află pe el vor fi nimiciţi». Şi aceştia (Veghetorii) nu vor avea niciodată loc de căinţă, căci ei le-au arătat tainele şi ei sunt cei osândiţi” (65:10-11). Din nou, nicio referire la sex. În capitolul 9, arhanghelii îl anunță pe Dumnezeu faptele lui Azazel: „tu ai văzut ce a făcut Azazel, care a adus toate nedreptățile pe Pământ și a arătat lumii tainele veșnice care erau în cer, și pe care oamenii se străduiau să le învețe” (9:6). Mesajul lui Dumnezeu pentru Veghetori, transmis prin Enoh, era următorul: „Voi ați fost în cer, dar nu toate tainele v-au fost până acum arătate; voi le știați pe cele neînsemnate, și pe acestea cu inimile voastre împietrite le-ați făcut cunoscute femeilor, iar prin aceste taine femeile și bărbații au adus răul pe Pământ” (16:2). Prin urmare, îngerii lui Azazel / Enki au fost pedepsiţi pentru că au intervenit în dezvoltarea umană, iar pământenii pentru că au primit acele învăţături. Acelaşi lucru se întâlneşte şi în mitologia greacă: titanul Prometheus a fost pedepsit de către Zeus, conducătorul zeilor, pentru că le-a adus oamenilor focul din cer, adică iluminarea, la fel ca Șarpele din Vechiul Testament, care a convins oamenii să guste din fructul cunoașterii. Existența unui ordin al lui Anu ce interzicea intervenția zeilor în dezvoltarea omenirii reiese și din mai multe mituri sumeriene, ce susțin că Igigi / Veghetorii „în treburile oamenilor ei nu se amestecau”.

Împăratului ceresc nu i-a păsat de acele încrucişări dintre oameni şi îngeri, lucru care se observă în toate culturile antice: zeii din ambele tabere se împerecheau cu pământenii, nimeni nefiind deranjat de acest lucru. Ba, mai mult, încrucişările dintre oameni şi zei au continuat după Potop şi niciun zeu nu s-a arătat nemulţumit din această cauză. Când evreii plecaţi din Egipt au ajuns în Canaan, au găsit acolo uriaşi, deşi se presupune că toţi au fost omorâţi de Potop: „Şi au împrăştiat printre fiii lui Israel zvonuri rele despre pământul pe care-l cercetaseră, zicând: «Pământul pe care l-am străbătut noi, ca să-l vedem, este un pământ care mănâncă pe cei ce locuiesc în el şi tot poporul, pe care l-am văzut acolo, sunt oameni foarte mari. Acolo am văzut noi şi uriaşi, pe fiii lui Enac, din neamul uriaşilor; şi nouă ni se părea că suntem faţă de ei ca nişte lăcuste şi tot aşa le păream şi noi lor»” (Numerii 13:33-34); „Fraţii noştri ne-au înfricoşat, hunt_of_the_nephilim_by_h4lfm4d-d4bjulnspunându-ne: «Poporul acela e mai mare, maţ mult şi mai puternic decât noi; cetăţile de acolo sunt mari şi cu întărituri până la cer; şi am mai văzut acolo şi pe fiii lui Enac»” (Deuteronomul 1:28); „Ascultă, Israele, de acum tu vei trece Iordanul, ca să intri şi să cuprinzi popoare mai mari şi mai puternice decât tine şi cetăţi mari cu ziduri până la cer, Precum şi pe poporul cei mare, mult la număr şi înalt la statură, pe fiii lui Enac, de care tu ai auzit spunându-se: Cine se va împotrivi fiilor lui Enac?” (Deuteronomul 9:1-2). Aceşti uriaşi erau numiţi „fii ai lui Enac / Anac”, „Anachimi” sau „Refaimi”: „Apoi a venit Iosua în vremea aceea şi a lovit pe toţi Anachimii de la munte, din Hebron, din Debir, din Anab, din toţi munţii lui Iuda şi din toţi munţii lui Israel şi i-a dat Iosua nimicirii împreună cu cetăţile lor. Şi n-a rămas niciunul din Anachimi în pământul fiilor lui Israel, ci numai în Gaza, în Gat şi în Aşdod au rămas din ei.” (Iosua Navi 11:21-22). Chiar din Gat era cel mai celebru uriaş al Bibliei, Goliath, care „era la statură de şase coţi şi o palmă” (1 Regi 17:4). Iar unul dintre Refaimi este descris în Deuteronomul 3:11: „Căci numai Og, regele Vasanului, mai rămăsese din Refaimi. Iată patul lui, pat de fier, şi astăzi este în Rabat-Amon: lung de nouă coţi şi lat de patru coţi, coţi bărbăteşti”. Dacă înălţimea lui Goliath era de 3,12 metri iar patul lui Og era lung de 4,32 metri şi lat de 1,92, putem considera că aceştia făceau parte din neamul uriaşilor, Anachimi sau Refaimi. Cum este posibil să existe uriaşi cu mult timp după Potop, deşi se crede că au murit cu toţii? Explicaţia este simplă: încrucişările dintre oameni şi zei au continuat după Potop, astfel născându-se Anachimii şi Refaimii. Pănă şi numele Anachim dezvăluie cine erau aceştia: fiii lui Anac erau fiii Anunnakilor mesopotamieni. Asemănarea fonetică dintre cele două nume fiind izbitoare, nu putem considera că este o coincidenţă, Biblia, legendele din Mesopotamia și ale celorlalte popoare referindu-se la aceleaşi personaje şi întâmplări.

Raphael24rtrCe s-a întâmplat cu Enoh? Facerea 5:22-24 afirmă că „de toate, zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani. Şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu”. Însă un fragment din Cartea lui Noe, descoperit la Marea Moartă, începe cu „în ziua a paisprezecea din ce-a de-a șaptea lună a anului 500 din viața lui Enoh”. Conform cronologiei Bibliei, Enoh a fost ridicat la cer cu 775 de ani înainte de Potop. Facerea 6:3 susține că Dumnezeu a hotărât să inunde Pământul cu o sută douăzeci de ani înainte de Diluviu. Ceea ce înseamnă că, în timpul vieții sale pe Terra, Enoh nu avea cum să afle despre această distrugere a lumii, din moment ce a fost dus în cer cu 655 de ani înainte ca Dumnezeu să o plănuiască. Însă capitolele 54 şi 89 ale Cărții lui Enoh susțin că el ştia că va veni Potopul, primind această informaţie printr-o viziune. Ba, mai mult, Dumnezeu i-a dezvăluit și motivul pentru care a hotărât calamitatea: oamenii trebuiau distruşi din pricina învăţăturilor primite de la Veghetori. Cum ar fi putut Dumnezeu să îi dezvăluie lui Enoh un plan pe care avea să-l întocmească abia peste mai bine de șase secole? Toate aceste inadvertențe au o singură explicație: Enoh nu a fost mutat în cer la vârsta de 365 de ani, ci mult mai târziu, probabil cu puțin timp înainte de Potop. Nu cred că a fost luat de pe Pământ deoarece „a plăcut Enoh lui Dumnezeu”, ci pentru a fi salvat de puhoiul de ape ce urma să acopere planeta. Redactorii Bibliei au ales acest număr nu pentru că ar reprezenta vârsta pe care o avea Enoh când a fost mutat în cer, ci pentru că semnifică numărul de zile ale unui an solar, ascunzând astfel în cartea Facerii legătura patriarhului cu Soarele. Deoarece, așa cum am văzut în miturile din Mesopotamia, Enoh a fost Marele Preot al zeului-Soare Utu / Marduk.

Folclorul iudaic susține că, după mutarea sa în cer, Enoh a fost zeificat, din muritor devenind înger. A fost botezat Metatron și a devenit scribul lui Yahweh (uneori și mesagerul lui), primind cea mai înaltă poziție în ierarhia îngerilor. El era singurul care avea permisiunea de a se așeza în prezența lui Yahweh, ceea ce l-a făcut pe rabinul Elishah ben Abuyah din primul secol să îl considere și pe îngerul-scrib tot o divinitate. Metatron a fost numit adeseori „Yahweh cel mic” sau „Tetragrammaton cel mic”. Valoarea numerică a numelui său este egală cu cea a lui El Shaddai, unul dintre numele dumnezeului biblic, prin urmare s-a spus despre el că are un „nume ca al stăpânului său”. În Talmudul babilonian, Metatron este numit „prinț al lumii”. Zoharul îl numește „tânărul” și îl identifică cu îngerul care a condus exodul israeliților din Egipt. A treia carte a lui Enoh explică transformarea lui Enoh în Metatron, susținând că i s-a transformat carnea într-o flacără, venele în foc, pleoapele în fulgere și ochii în torțe aprinse. Dumnezeul care l-a luat pe Enoh în slujba sa, transformându-l într-o divinitate, nu poate fi împăratul ceresc Anu. În primul rând, folclorul iudeo-creștin susține că Mihail este mâna dreaptă a conducătorului lumii, nicidecum Metatron. În al doilea rând, Yahweh al evreilor este Marduk al babilonienilor, zeul pe care Enoh îl slujea ca Mare Preot în timpul vieții sale pământene.

Nabu-Lawrie-HighsmithÎn religia babiloniană și asiriană, Marduk avea într-adevăr un scrib, ce îi era în același timp și ministru (cel mai de seamă sfetnic, mâna dreaptă a zeului). Acesta, numit Nabu de babilonieni și Nebo de asirieni, a fost considerat mai târziu fiul lui Marduk, născut de pământeanca Sarpanitum (sau Zarpanit, Zarpandit, Zerpanitum, Zerbanitu ori Zirbanit). Faptul că doar tatăl său era zeu, în timp ce mama sa era o simplă muritoare, îl transformă pe Nabu în semizeu. Însă pentru babilonieni și asirieni el era zeul scrisului și al scribilor, păstrătorul Tăblițelor Destinului, pe care consemna toate faptele pământenilor, mâna dreaptă și moștenitorul lui Marduk. Uneori era venerat și ca zeu al înțelepciunii, al apelor și al fertilității, moștenind aceste domenii de la bunicul său, Ea / Enki. Era reprezentat cu o căciulă cu coarne (ce semnifică semiluna, simbolul familiei lui Enki), strângându-și mâinile (un gest antic al preoțimii), uneori călărind dragonul înaripat al lui Marduk (întocmai ca al șaptelea dintre Cei Zece Măreți ai chinezilor, Ku, ce zbura pe un dragon primăvara și vara). Numele său provine din rădăcina akkadiană „nb”, ce înseamnă „a chema” sau „a anunța”, însemnând „cel care a fost chemat” sau „cel care anunță” (ce subliniază funcția de mesager). Principalul său centru de cult era Borsippa, orașul înfrățit cu Babilonul lui Marduk. În astrologia babiloniană i s-a atribuit planeta Mercur.

În descrierea lui Nabu îl recunoaștem cu ușurință pe Metatron, fostul Enoh. Nabu a fost identificat de greci cu Hermes iar de romani cu Mercur. Inițial, Hermes era considerat zeul fertilității și inventatorul focului, având uneori formă de șarpe, fiind reprezentat ca un bărbat matur, cu barbă (simbolul vechilor zei, primii sosiți pe planeta noastră), îmbrăcat ca un călător sau un păstor. Acesta nu poate fi decât Enki al sumerienilor. Unul dintre simbolurile lui Hermes era caduceul, toiagul cu doi şerpi încolăciţi în jurul lui şi o pereche de aripi în vârf, simbolul lui Enki. Mai târziu, Hermes a devenit mesagerul zeilor, zeul călătorilor, al hoţilor, al păstorilor, al literaturii şi al invenţiilor. În timpul Greciei clasice și elenistice era reprezentat ca un tânăr cu corp atletic, gol sau acoperit cu o robă. Cu ajutorul sandalelor sale înaripate, Hermes se deplasa pe Pământ, în cer și în lumea subterană. Prin atributele sale, prezintă conexiuni cu magia, sacrificiile, inițierea și contactul cu alte planuri ale existenței, servind ca mediator între lumea oamenilor și cea a zeilor. Acest al doilea Hermes pare a fi Enoh, cel devenit Metatron. Mitologia greacă confirmă faptul că el era muritor, primind viața veșnică abia după ce a supt lapte din sânul zeiței Hera.

Thoth-Când au întâlnit cultura egiptenilor, grecii și-au echivalat panteonul cu cel al acestora. Pe Hermes l-au identificat cu egipteanul Djehuty, pe care l-au numit Thoth. Și aici se pare că era vorba despre două divinități cu același nume. Reprezentat ca un babuin, primul Thoth era zeul suprem al orașului Khmun (numit Hermopolis de greci), conducătorul unui grup de opt divinități, zeul fertilității, al Lunii, al înțelepciunii și al magiei, cel care s-a creat singur prin gândire, el fiind nimeni altul decât sumerianul Enki. Mai târziu, Thoth a devenit zeul scribilor, mediatorul conflictelor dintre zei, creatorul alfabetului, al scrisului, al religiei și al astronomiei. Era considerat scribul lui Osiris în lumea subterană. Aspectul său fizic a fost modificat, fiind reprezentat ca un om cu cap de ibis (cuvânt din care a apărut numele Idris, dat de arabi lui Enoh). Dacă primul Thoth era zeul Lunii, al doilea prezintă conexiuni cu Soarele. Într-un mit, el a câștigat cinci zile de la Lună, pe care le-a alipit celor 360 existente în acel moment, creând astfel anul solar de 365 de zile. Istoricul Manethon afirma că Thoth a scris 36.525 de cărți, o referire evidentă la cele 365,25 zile ale anului solar. Acest al doilea Thoth nu poate fi decât Enoh / Metatron al evreilor. Ca amănunt suplimentar, dacă evreii aveau Cartea lui Enoh, despre care se spunea că a fost scrisă de profet, în Egiptul ptolemeic se vorbea despre Cartea lui Thoth, scrisă de zeu însuși.

Grecii și-au combinat al doilea Hermes cu cel de-al doilea Thoth al egiptenilor, rezultând Hermes Trismegistus („Hermes de trei ori măreț”), zeul înțelepciunii și al scrisului, patronul astrologiei și al alchimiei, cel care conducea sufletele în lumea de dincolo. Dintre miile de texte atribuite lui, cele mai cunoscute sunt Tăblițele de Smarald, Asclepius și Corpus Hermeticum. În acesta din urmă, Hermes Trismegistus este descris ca un om care a devenit zeu sau ca un om ce era fiul unui zeu, descrieri cât se poate de exacte ale lui Enoh. În tradiția islamică, Hermes Trismegistus este echivalat cu Idris, care este același Enoh al evreilor. Bahá’u’lláh, fondatorul credinței Bahá’i din Persia, l-a identificat și el pe Hermes cu Idris. În Hitat se spune despre Hermes Trismegistus că „datele despre el sunt diferite. Se spune că ar fi fost unui dintre cei șapte Veghetori, cu misiunea de a veghea cele șapte case (planete) și că ar fi trebuit să îndeplinească poruncile lui Utarid (Mercur), a fost și numit după el; căci Utarid înseamnă în limba caldeenilor Hermes. Conform altora, el ar fi cutreierat din diverse motive Egiptul și ar fi stăpânit țara ca rege; el a fost înțeleptul timpului său”, citat în care îi identificăm pe cei doi Hermes / Thoth, zeul Enki și semizeul Enoh.

HermesOcultistul Edgar Cayce susținea că Hermes sau Thoth a fost un inginer venit de pe Atlantida, care a construit piramidele din Egipt. Capitolul 33 din culegerea Hitat spune că Hermes Trismegistus a citit în stele despre venirea Potopului, drept pentru care a ordonat ridicarea piramidelor de la Gizeh, în care a ascuns comori, scrieri ale învăţaţilor şi tot ce trebuia salvat de la dispariţie. Iar învăţatul Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în Ştiri despre Egipt şi minunile sale că regele Saurid a avut un vis în care „Pământul s-a întors pe dos cu tot cu locuitorii săi, îngroziţi, oamenii au fugit care încotro, stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor”. Cei o sută treizeci de prezicători ai săi i-au interpretat visul, spunând că lumea va fi distrusă printr-un Potop. Saurid s-a hotărât să ridice piramidele de la Gizeh, în care „au fost înglobate toate ştiinţele secrete ale egiptenilor, constelaţiile au fost desenate pe ele”, printre care „ştiinţa talismanelor, aritmetica şi geometria”. Despre acest rege Saurid, fiul lui Sahluk, fiul lui Sirbak, fiul lui Tumidun, fiul lui Tadrasan, fiul lui Husal, Hitat spune că „era Hermes, pe care arabii îl numesc Idris”. La fel ca în legenda lui Saurid, capitolele 54 şi 89 din Cartea lui Enoh susţin că Enoh a aflat printr-o viziune că va veni Potopul. Tot aici sunt descrise și piramidele din Egipt, deși nu reiese nicio legătură între Enoh și construirea lor: „Și am mers de acolo spre mijlocul Pământului, și am văzut un loc binecuvântat, în care se găseau pomi cu crengi verzi și înflorite. Acolo am văzut un munte sfânt iar sub munte, spre răsărit, se găsea o apă curgătoare ce se vărsa spre miazăzi. Și am văzut către răsărit un alt munte mai înalt decât acesta, și între ei se găsea o vale adâncă și îngustă, și aici de asemenea era o apă ce se vărsa pe sub munte. Și în partea de apus se mai afla un munte, la o înălțime mai mică decât primul, și o vale adâncă și uscată se afla între aceștia și o altă vale adâncă și uscată se afla la marginile celor trei munți. Și toate văile erau adânci și înguste, formate din pietre tari, și nu aveau copaci asupra lor” (26:1-5). Întrebând care este menirea acelui tărâm, lui Enoh i s-a răspuns că „este pentru cei care au fost blestemați pe vecie; aici se vor aduna toți cei blestemați care au rostit cu buzele lor cuvinte rușinoase împotriva Domnului și au batjocorit slava sa” (27:2). Deși nu se specifică în text, putem bănui că este vorba despre platoul Gizeh. Marea Piramidă este construită la intersecția dintre cele mai lungi linii latitudinale și longitudinale, ceea ce poate fi considerat „mijlocul Pământului”. Cei trei munți „sfinți”, pe lângă care se găsea o apă curgătoare, sunt cele trei piramide, aflate în apropierea Nilului. Enoh descrie „muntele” de la răsărit ca fiind cel mai înalt, în timp ce, la Gizeh, Marea Piramidă este cea estică. Cel mai mic „munte” văzut de Enoh era cel de la apus, întocmai cum pe platoul Gizeh piramida vestică este cea mai mică dintre cele trei. Din Cartea lui Enoh reiese nu că i s-au arătat piramidele de la Gizeh, ci planurile lor (probabil o proiecție tridimensională), care să-l ajute să le construiască.

Miturile sumeriene, egiptene, ebraice și babiloniene ne pot ajuta să aflăm misiunea exactă a lui Enoh. Se spune că a fost trimis pentru a civiliza omenirea, însă nu ni se relevă domeniul din care făceau parte informațiile pe care le-a transmis oamenilor. Însă putem afla și acest lucru. Facerea 4:26 afirmă că în timpul lui Enos, cel de-al treilea patriarh din neamul lui Seth, „au început oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu”, adică atunci au început să se roage, cu alte cuvinte atunci a apărut religia. Însă în linia genealogică a lui Cain, al treilea patriarh este Enoh, un nume aproape identic cu Enos. Pe Enoh din linia lui Seth l-am identificat cu regele sumerian Enmenduranna, care le-a adus oamenilor arta divinației, fiind considerat strămoșul tuturor preoților. De asemenea, Enoh era și al doilea Thoth al egiptenilor, despre care se spunea că a inventat religia. Prin urmare, Enoh este fondatorul religiei primordiale, redactorii Bibliei încercând să ascundă acest lucru în spatele personajului Enos. În acele vremuri, religia era mult diferită de cele de astăzi. Preoții se îndeletniceau nu doar cu medierea între oameni și zei, ci și cu astrologia, astronomia, magia și medicina. Dacă magia ajuta preoții să comunice cu divinitățile, și studiul planetelor se afla într-o strânsă legătura cu religia, oamenii acelor timpuri echivalându-și zeii cu corpurile cerești, obicei care s-a păstrat până nu demult. Planetele poartă și astăzi numele unor zeități din mitologia greco-romană. Lucru absolut firesc, de altfel: oamenii își vedeau zeii coborând din cer; cum tot ce puteau vedea pe cer erau stelele și planetele, logica le-a spus că zeii erau respectivele corpuri cerești. Din Cartea lui Enoh reiese că acesta a fost inițiat în tainele astronomiei și astrologiei. În plus, aici este evidentă și legătura dintre studiul astrelor și religie, Enoh comparând îngerii cu stelele, pe cei decăzuți numindu-i „stele căzătoare”. Până și arheologia confirmă apariția religiei în timpul vieții lui Enoh. Conform listelor regilor sumerieni, păstrate pe tăblițe de lut și în cartea preotului Berossus, Enoh a trăit între anii 253.200 și 188.400 î.Hr. Arheologii au descoperit că în această perioadă (mai exact în jurul anului 223.000 î.Hr.) au avut loc primele ritualuri ceremoniale funerare în Europa și Asia Mică. Se pare că apariția religiei a fost pregătită încă de la apariția omului, după cum consideră din ce în ce mai mulți oameni de știință. Cercetătorii de la Universitatea Yale susțin că credințele religioase, ca parte a naturii umane, se află adânc întipărite în creierul uman, totul fiind programat genetic înca de la apariția noastră ca specie. Iar în cartea Why God won’t go away („De ce Dumnezeu nu va dispărea”) din 2001, Andrew Newberg și Eugene d’Aquili afirmau: „creierul uman a fost configurat din punct de vedere genetic să încurajeze credința religioasă”. Prin urmare, misiunea lui Enoh de a implementa oamenilor o primă religie a fost floare la ureche.

enochCapitolul 83 al Cărții lui Enoh relatează că acesta a avut două contacte cu zeii înainte de a se căsători: primul a fost atunci când l-a anunțat pe Anu de faptele Veghetorilor, după care a fost inițiat în diferite taine ale cerului. Al doilea, în care i s-a arătat Potopul, a avut loc cu puțin timp înainte de a-și alege o soție. Prin urmare, după ce a fost instruit o bună bucată de timp, a fost lăsat pe Pământ pentru a-și începe misiunea de civilizare a oamenilor. Putem presupune că momentul în care s-a căsătorit coincide cu cel în care și-a început misiunea; atunci a terminat cu plimbările printre zei și s-a stabilit printre oameni, aducându-le acestora religia. Biblia spune că Enoh avea 165 de ani când i s-a născut primul fiu, Matusalem. Nașterea primului copil a avut loc la scurt timp după căsătorie sau după începutul misiunii sale religioase. Tot Biblia afirmă că „de toate, zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani”, în timp ce, conform listei regilor sumerieni, el a domnit 64.800 de ani. În urma acestor date, rezultă că unui an biblic îi corespund 177,53 ani ai sumerienilor. Dacă Enoh și-a început domnia în 253.200 î.Hr., nașterea fiului său și începutul misiunii sale religioase au avut loc după 165 de ani biblici (29.293,15 ani), adică în anul 223.906 î.Hr. Iar arheologii susțin că în jurul anului 223.000 î.Hr. au apărut primele ritualuri ceremoniale funerare, ceea ce confirmă povestea lui Enoh.

Sintetizând toate datele acumulate până acum despre el, putem concluziona că a fost un semizeu creat de Enki, al șaptelea dintre cei zece regi ai Pământului de dinaintea Potopului. Le-a adus oamenilor religia, el însuși fiind Marele Preot al lui Marduk, în acea vreme considerat zeul Soare. Era dotat cu o înțelepciune ieșită din comun, „un om al adevărului”, cinstit și neprihănit, un adevărat „model pentru oameni”. L-a anunțat pe Anu de faptele Veghetorilor apoi, cu puțin timp înainte de Potop, a construit piramidele de la Gizeh, fiind luat ulterior de pe Pământ și primit în rândurile zeilor, acordându-i-se nemurirea. A devenit scribul și mesagerul lui Marduk, mâna sa dreaptă și moștenitorul acestuia. A fost numit Enoh, Enmenduranna, Euedorachos, Utuabzu, Adapa, Agastya, Ku, Elasippos, Idris, Saurid, Djehuty, Thoth, Hermes Trismegistus, Nabu și Metatron. Însă cel mai cunoscut nume al său provine tot din scripturile evreiești: Solomon.

king-solomonConform literaturii ebraice, arabe și persane, Solomon a fost regele Israelului între anii 970 și 931 î.Hr. Moștenind un imperiu puternic de la tatăl său, David, Solomon a fost și înzestrat de Dumnezeul său cu înțelepciune și bogăție. „Solomon a întrecut pe toţi regii pământului în bogăţie şi înţelepciune. Şi toţi regii ţărilor căutau să vadă pe Solomon, ca să-i asculte înţelepciunea pe care i-o pusese Dumnezeu în inima lui”, relatează Cartea a doua a Cronicilor (9:22-23). Anual, Solomon primea tribut 666 de talanți de aur (Cartea a doua a Cronicilor 9:14). A avut trei sute de amante și șapte sute de soții moabite, amonite, edomite, sidoniene și hitite, ba chiar s-a însurat și cu fiica regelui Egiptului. Singura dintre soții căreia i se menționează numele este amonita Naama, care i l-a născut lui Solomon pe Roboam, cel care a moștenit tronul imperiului. Manuscrisul etiopian Kebra Nagast povestește că regina din Saaba i-a născut un fiu lui Solomon, pe Menelik I, care a devenit „regele regilor Etiopiei”. Pentru zeul său, Solomon a construit un mare templu și, alături de acesta, o casă pentru el și una pentru soția sa egipteană. Pentru aceste construcții, regele a angajat 150.000 de lucrători și 3.600 de supraveghetori. Testamentul lui Solomon spune că, pe lângă oameni, regele a folosit și demoni pentru construcția templului. A reușit să controleze demonii datorită unui inel magic, pe care i l-a oferit Yahweh, inscripționat cu o stea cu șase raze. Conform manuscriselor Clavis Salomonis („Cheia lui Solomon”), Clavicula Salomonis Regis („Cheile mai mici ale lui Solomon”), Testamentul lui Solomon sau povestea arabă O mie și una de nopți, regele Solomon obișnuia, cu ajutorul acelui inel, să captureze demoni. Toate aceste contacte cu entitățile malefice (sau influența soțiilor sale, după părerea Bibliei) au dus la un rezultat neașteptat: „a început Solomon să slujească Astartei, zeiţa Sidonienilor, şi lui Moloh, idolul Amoniţilor” (Cartea a treia a regilor 11:5). Iar „timpul domniei lui Solomon în Ierusalim peste tot Israelul a fost de patruzeci de ani” (Cartea a treia a regilor 11:42). I s-au atribuit o mulțime de scrieri, cum ar fi Cântecul lui Solomon, Testamentul lui Solomon, Cartea înțelepciunii lui Solomon, Cartea Proverbelor, Eccleziastul, Cheia lui Solomon și Cheile mai mici ale lui Solomon.

Povestea lui Solomon pare o pură invenție, deoarece nu există nici măcar o singură dovadă că ar fi existat vreodată un mare imperiu israelit, aşa cum vor să ne facă să credem redactorii Vechiului Testament. Numele lui Solomon și al tatălui său, David, nu figurează în niciun text contemporan extrabiblic şi nicio descoperire arheologică nu permite acreditarea existenţei lor. Înţelepciunea cu care se presupune că Solomon a fost înzestrat se pare că nu era cu8813729_orignoscută popoarelor vecine contemporane. Conform descoperirilor arheologice, în secolul al zecelea î.Hr., perioada în care se presupune că a domnit Solomon, nu existau în Israel nici monumente, nici scrisul. Prin urmare nu a existat nici Marele Templu al lui Yahweh, arheologii negăsind nici măcar o singură dovadă a existenței sale. După cum ne relevă istoria, multe dintre faptele lui Solomon au fost „împrumutate” de la faraonul egiptean Amenhotep al III-lea, tatăl lui Akhenaton. În Biblie, tatăl lui Solomon a creat imperiul israelit iar el a menţinut relaţiile diplomatice. În realitate, tatăl lui Amenhotep al III-lea a creat imperiul egiptean iar el a menţinut relaţiile diplomatice. Se spune că Solomon s-a căsătorit cu multe prinţese; Amenhotep al III-lea a făcut acelaşi lucru, căsătorindu-se cu două prinţese din Siria, două din Mitanni, două din Babilon şi una din Arzawa. Solomon s-a închinat la Astarte şi Moloch la bătrâneţe; Amenhotep al III-lea a primit la bătrâneţe o statuie a lui Iştar (Astarte) de la regele Tuşratta din Mitanni, pentru a se vindeca de durerile de dinţi. Solomon a schimbat organizarea militară, introducând carele de luptă ca armă esenţială; Amenhotep al III-lea a organizat carele de luptă ca unitate separată de război. Solomon a unit Israelul cu alte părţi ale imperiului, având doisprezece ispravnici; Amenhotep al III-lea a organizat imperiul egiptean în douăsprezece secţiuni administrative. În timpul domniei lui Solomon, imperiul israelit a devenit tot mai fragil, au apărut probleme în sudul Palestinei şi în Edom, Rezon a cucerit Damascul iar influenţa lui Solomon s-a diminuat în Siria. În timpul domniei lui Amenhotep al III-lea, imperiul egiptean a devenit tot mai fragil, au apărut rebeliuni în sudul Palestinei şi în Edom, influenţa sa a scăzut în Siria iar regele hitit Suppiluliuma a ameninţat nordul Siriei, inclusiv Damascul. Solomon i-a dat lui Hiram, regele din Tir, douăzeci de cetăţi din pământul Galileei; Amenhotep al III-lea i-a dăruit lui Abimilichi oraşele Tir, Huzu şi Zerbitu din Galileea. Solomon a construit oraşe pentru provizii şi garnizoane şi a reconstruit oraşele Haţor, Meggido, Ghezer, Milo, Bet-Horonul de Jos, Balat şi Tadmor; Amenhotep al III-lea a reconstruit Haţor, Meggido, Ghezer, Milo, Bet-Şean şi Lachiş. Solomon a construit zidul Ierusalimului, Marele Templu, un palat pentru el și unul pentru soția sa egipteană; Amenhotep al III-lea şi-a construit un palat la Teba şi temple în aproape toate oraşele din Canaan unde avea garnizoane.

Dacă aceste fapte ale lui Solomon au fost copiate de la faraonul Amenhotep al III-lea, cele mai importante sunt de fapt ale lui Enoh. El a fost un rege puternic și foarte înțelept, căruia i s-au atribuit o mulțime de scrieri. În Mitul lui Adapa, Enoh / Adapa era Mare Preot în templul din Eridu, orașul lui Enki. Capitala lui Solomon era Ierusalim, care înseamnă „orașul lui Shalim”, acesta fiind un zeu canaanian identificat cu planeta Venus, fiu al zeului suprem El, care nu poate fi decât sumerianul Enki. Se spune că Solomon a domnit timp de 40 de ani iar demonul Sakhr a condus țara timp de 40 de zile (sau 40 de ani conform altor surse) în locul lui, după ce i-a furat inelul magic, 40 fiind numărul lui Enki în Mesopotamia, simbolizând titlul său de Mare Prinț. Solomon a construit templul lui Yahweh în șapte ani, iar Enoh a fost al șaptelea conducător al lumii de dinaintea Potopului. În Cartea a doua a Cronicilor, „Solomon a numărat pe toţi străinii care se aflau atunci în pământul lui Israel, afară de numărătoarea pe care o făcuse David, tatăl său, şi s-au găsit o sută cincizeci şi trei de mii şase sute inşi” (2:17), pe care Solomon i-a angajat să construiască templul lui Yahweh. În realitate, 153.600 reprezintă numărul anilor în care tabăra lui Anu și Enlil a condus Pământul înainte de Potop, din totalul de 432.000 de ani, ei fiind „străinii care se aflau atunci în pământul lui Israel”. Dacă în Egipt Enoh era al doilea Thoth, fiul zeului creator Thoth, tatăl lui Solomon este David, scris în ebraică „dwd”, care în egipteană se transformă în „tht” sau Thoth. În plus, cele mai importante fapte ale biblicului David sunt copiate după cele ale faraonului Tuthmosis al IV-lea, care conține numele aceluiași zeu Thoth. Solomon și-a părăsit zeul pentru a se închina lui Moloh și Astarte. Cum aceste divinități sunt Marduk și Iștar ai babilonienilor, copiii lui Enki, povestea lui Solomon o confirmă pe cea a lui Enoh care, inițial a fost Marele Preot al lui Enki, devenind mai târziu adeptul lui Marduk. În acea vreme, Marduk era zeul Soare, fiind cunoscut în Sumer sub numele Utu, iar în Akkad și Babilon ca Șamaș. Dacă Utuabzu conține numele zeului-Soare, Enmenduranna era regele principalului centru de cult al lui Utu / Marduk și Marele Preot al acestuia, cei 365 de ani ai lui Enoh reprezintă numărul de zile dintr-un an solar iar Thoth a creat anul solar de 365 de zile și a scris 36.525 de cărți, și numele lui Solomon conține referiri la același astru al zilei. Prima parte a numelui, „sol”, înseamnă „soare” în limba latină. A doua, „om”, este silaba sacră în hinduism, ce simbolizează manifestarea materială a zeului suprem. Însă pentru înțeleptul Swami Sankarananda reprezintă Soarele, același lucru reieșind și din Aitareya Brahmana, unde „om” este obiectul care strălucește și iluminează. A treia parte a numelui lui Solomon, „on”, este numele dat de evrei orașului Soarelui din Egipt, numit Annu de egipteni și Heliopolis de greci. În plus, să nu uităm că dumnezeul lui Solomon, Yahweh, este același Marduk, fiul lui Enki.

Masonic Bible - Solomons TempleArheologii nu au găsit nici măcar o singură dovadă a existenței Marelui Templu construit de Solomon. Ba, dimpotrivă, au stabilit că în secolul al zecelea, atunci când se presupune că a domnit acesta, în Israel nu existau monumente. Prin urmare, cele trei mari clădiri construite de el, templul lui Yahweh, palatul său și cel al soției sale egiptene reprezintă altceva. Dacă Solomon este într-adevăr Enoh, atunci construcțiile sale nu trebuie căutate în Israel ci în Egipt, acolo unde se spune că a ridicat cele mai impresionante clădiri din lume: piramidele de la Gizeh. În Biblie, Solomon a construit întîi palatul său și templul lui Yahweh, palatul soției sale egiptene fiind ridicat după terminarea primelor două. Cronicarii egipteni și arabi susțin că, la Gizeh, cele două piramide mari au fost construite primele, cea de-a treia, cea mai mică, fiind înălțată mai târziu. În Biblie, templul lui Yahweh și palatul lui Solomon au fost construite în douăzeci de ani. Istoricul Herodot scria că Marea Piramidă a fost ridicată în douăzeci de ani de către o sută de mii de lucrători. În Vechiul Testament, templul lui Yahweh a fost construit de 153.600 de oameni, care reprezintă numărul anilor în care tabăra lui Anu și Enlil a condus Pământul. Cartea a doua a Cronicilor susține că în templul lui Yahweh și în palatul lui Solomon au fost construite scări dintr-un „lemn roșu”, un material cum „nu se mai văzuse niciodată înainte în ţara lui Iuda” (9:11), ce amintesc de coridoarele Marii Piramide. Camera principală a templului lui Solomon, numită „Sfânta Sfintelor”, avea lungimea de douăzeci de coți. Aici a adus regele „doi heruvimi săpaţi în lemn şi i-a ferecat cu aur”, iar „aripile heruvimilor aveau în lungime douăzeci de coţi: o aripă de cinci coţi atingea peretele templului, iar cealaltă aripă de cinci coţi atingea aripa celuilalt heruvim” (Cartea a doua a Cronicilor 3:11). Camera Regelui din Marea Piramidă are lungimea de 19,99 coți, fiind identică cu cea a „Sfintei Sfintelor” din templul lui Yahweh. În această „Sfântă a Sfintelor”, Solomon a adus Chivotul Legământului, care are aceleași dimensiuni ca sarcofagul de granit din Camera Regelui. În templul lui Yahweh, Solomon a făcut un „jertfelnic de aramă, lung de douăzeci de coți, lat de douăzeci de coţi, înalt de zece coţi” (Cartea a doua a Cronicilor 4:1). Cartea lui Isaia indică locația acelui jertfelnic, susținând că „în ziua aceea, va fi un jertfelnic în mijlocul pământului Egiptului şi un stâlp de pomenire la hotarul lui, pentru Domnul. Acesta va fi un semn şi o mărturie pentru Domnul Savaot în pământul Egiptului. Când vor striga către Domnul în strâmtorările lor, atunci El le va trimite un mântuitor şi un răzbunător care-i va mântui. Domnul se va face ştiut în Egipt şi Egiptenii vor cunoaşte pe Domnul în ziua aceea” (19:19-21), ceea ce confirmă localizarea templului lui Solomon în Egipt. Despre Marele Templu ca jertfelnic vorbește și Yahweh, atunci când îi spune lui Solomon: „mi-am ales locul acesta să fie templu pentru aducerea de jertfe” (Cartea a doua a Cronicilor 7:12). În afara celor doi heruvimi din „Sfânta Sfintelor”, constructorii templului „au făcut o perdea de torturi purpurii, stacojii şi albastre şi de vison, iar pe ea a închipuit heruvimi” (Cartea a doua a Cronicilor 3:14) iar Solomon „pe pereţi a sculptat chipuri de heruvimi” (3:7). Cum heruvimii evreilor erau numiți sfincși de către greci, nu putem să nu îl remarcăm pe cel mai celebru dintre ei, aflat lângă piramide: Marele Sfinx de la Gizeh.

Cronicarul arab Al-Massudi relata că, în anul 820, când oamenii califului Al-Maamun au intrat în Marea Piramidă, au găsit două statui ale căror dimensiuni erau mai mari decât cele ale unui om. Prima, cioplită din piatră neagră, înfățișa un războinic cu o armă în mână. A doua, realizată din piatră albă, reprezenta o femeie care, la rândul ei, ținea în mână o armă. Între cele două statui se afla un vas închis ermetic, făcut dintr-un cristal roșu. Arabii au luat statuile și toate celelalte obiecte descoperite în piramidă, pe care califul le-a ascuns într-un muzeu secret „unde a ferecat cu strășnicie obiectele acelea, care nu fuseseră făurite de mâna vreunui om”. Vechiul Testament confirmă în mod repetat existența, în diferite perioade de timp, a două statui în templul lui Yahweh, asemănătoare cu cele din Marea Piramidă. Regele asherah-poleManase „a făcut un idol cioplit şi l-a aşezat în templul lui Yahweh” (Cartea a doua a Cronicilor 33:7); „după aceea chipul Aşerei pe care îl făcuse l-a aşezat în casa despre care Yahweh îi zisese lui David şi lui Solomon, fiul lui: «În casa aceasta şi în Ierusalim, pe care l-am ales din toate seminţiile lui Israel, voi pune numele Meu pe vecie»” (Cartea a patra a Regilor 21:7); „a făcut Ahab şi o Aşeră (stâlp făcut din lemn, sfinţit în cinstea zeiţei Astarte), încât Ahab, mai mult decât toţi regii lui Israel, care au fost înaintea lui, a săvârşit fărădelegi, prin care a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel şi şi-a pierdut sufletul său” (Cartea a treia a Regilor 16:33); regele Asa „a lipsit chiar pe mama lui, Ana, de numele de regină, pentru că ea făcuse un chip turnat Astartei. Aşa a sfărâmat Asa chipul cel turnat al Astartei arzându-l pe prundul pârâului Chedron” (Cartea a treia a Regilor 15:13); „atunci au scos Aşera din templul lui Yahweh afară din Ierusalim, la pârâul Chedron, au ars-o la pârâul Chedron şi au făcut-o praf; şi praful l-au aruncat asupra cimitirului obştesc al poporului” (Cartea a patra a Regilor 23:6); „apoi regele a poruncit lui Hilchia arhiereul, preoţilor de mâna a doua şi celor ce stăteau de strajă la prag, să scoată din templul lui Yahweh toate lucrurile făcute pentru Baal, pentru Astarte şi pentru toată oştirea cerului şi să le ardă afară din Ierusalim, în valea Chedronului, iar cenuşa lor să o ducă la Betel” (Cartea a patra a Regilor 23:4); „aşa a fost ispăşită fărădelegea lui Iacov, şi acesta este rodul iertării păcatului său. El a sfărâmat în bucăţi toate pietrele jertfelnicului, ca nişte pietre de var; dumbrăvile Astartei şi stâlpii soarelui nu se vor mai ridica” (Isaia 27:9). Cine erau acei „idoli” din Marea Piramidă? Răspunsul îl găsim în Cartea a treia a Regilor 11:5: „și a început Solomon să slujească Astartei, zeiţa Sidonienilor, şi lui Moloh, idolul Amoniţilor”. Statuile din templul lui Yahweh sau Marea Piramidă îi reprezintă pe zeii lui Solomon, Yahweh / Marduk și Iștar, sora și consoarta acestuia. Dacă personajele din sculpturile descoperite de oamenii lui Al-Maamun erau înarmate, la fel era reprezentat și Yahweh, după cum reiese din Isaia 27:1: „în ziua aceea Domnul se va năpusti cu sabia sa grea, mare şi puternică, asupra leviatanului, a şarpelui care fuge, asupra leviatanului, a şarpelui încolăcit, şi va omorî balaurul cel din Nil”, pasaj în care se remarcă o nouă referire la Egipt. De altfel, mai mulți cercetători au ajuns la concluzia că religia evreilor a fost mult timp politeistă, Yahweh fiind venerat alături de soția sa, Așera, până la întoarcerea din exilul babilonian, când s-a adoptat monoteismul. În sprijinul acestei teorii s-a descoperit în deșertul Sinai o inscripție ceramică din secolul al VIII-lea î.Hr., în care autorul cerea binecuvantarea lui „Yahweh și a lui Așerah a lui”. Chiar dacă acea inscripție a „dispărut”, au fost descoperite multe altele asemănătoare.

Așa-zisul templu al lui Yahweh, construit de Solomon, nu poate fi decât Marea Piramidă din Egipt. Biblia îl descrie ca pe un monument magnific și etern: „O, Israele! Cât este de mare templul lui Yahweh şi cît de întins locul stăpânirii Lui!” (Baruh 3:24); „Iar de templul acesta înalt va rămâne uimit tot cel ce va trece pe lângă el” (Cartea a doua a Cronicilor 7:21); „Şi a zidit locaşul Său cel sfânt, ca înălţimea cerului; pe Pământ l-a întemeiat pe el în veac” (Psalmul 77:75); „Iar eu am zidit templul, ca să locuieşti tu, Cel Sfânt, şi locaş unde să petreci tu în veci” (Cartea a doua a Cronicilor 6:2); „Căci am ales acum şi am sfinţit templul acesta, pentru ca să fie numele meu acolo în veci; şi ochii mei şi inima mea să fie acolo în toate zilele” (Cartea a doua a Cronicilor 7:16). Dacă ar fi vorba despre o construcție în Israel, din care nu a rămas nici măcar cea mai mică urmă, ar contrazice ideea de eternitate despre care vorbește Vechiul Testament. Însă Pyramid-old-date-palmsaceasta se potrivește Marii Piramide, cea mai veche dintre cele șapte minuni ale lumii și singura care a supraviețuit până astăzi, a cărei existență pare a fi veșnică. Cronicarii arabi considerau piramidele de la Gizeh mormintele zeului Thoth și ale copiilor săi, iar Solomon prezintă o idee asemănătoare în Vechiul Testament, atunci când îl cheamă pe Yahweh în marele său templu: „și acum, Doamne Dumnezeule, scoală-te şi vino la locul de odihnă al tău” (Cartea a doua a Cronicilor 6:41). Dacă Marea Piramidă este templul lui Yahweh, astfel se explică prezența constantă a evreilor în Egipt, după relatările Bibliei: sosit din Sumer, Avraam s-a dus întâi în Egipt, abia apoi în Canaan, tărâmul făgăduit de zeul său; Iosif a ajuns în Egipt, unde și-a adus toată familia; de frica asirienilor și babilonienilor, mulți evrei au fugit în Egipt, la fel ca Iosif, Maria și pruncul Iisus câteva secole mai târziu; după întoarcerea din exilul babilonian, o mare parte dintre evrei s-a îndreptat către Egipt, stabilindu-se în Alexandria, acolo unde 72 de învățați au tradus mai târziu scripturile evreiești în limba greacă. În 1897 existau peste 25.000 de evrei în Egipt, cei mai mulți dintre ei trăind în orașele Cairo (lângă Marea Piramidă) și Alexandria; în 1937, numărul evreilor ajunsese la 63.500. Abia în 1956 guvernul egiptean a reușit să expulzeze 25.000 de evrei iar în 1967, după Războiul de Șase Zile, numărul evreilor din Egipt a scăzut la 2.500. După ce evreilor rămași în Egipt li s-a permis să părăsească țara în anii 70, comunitatea evreiască s-a diminuat la câteva familii. Însă în 1979 evreii și-au recuperat drepturile, în urma acordului de pace de la Camp David dintre Israel și Egipt. În prezent, comunitatea evreiască din Egipt aproape a dispărut, fiind formată din aproximativ două sute de persoane.

Adunând toate aceste informații, putem stabili adevărata poveste a lui Enoh. Născut cu 253.200 de ani înaintea erei noastre dintr-un zeu și o pământeană, Enoh l-a slujit pe Enki în Eridu. Dotat de către zeul său cu înțelepciune mult superioară celorlalți muritori, a fost pregătit în diferite domenii, pentru a le preda oamenilor. Însă, nemulțumit de haosul pe care îl creaseră învățăturile Veghetorilor, Enoh a găsit o metodă de a-l înștiința pe Anu ce se întâmplă pe Pământ. Împăratul i-a promis că Veghetorii și semizeii vor fi pedepsiți, iar omenirea va avea parte de o nouă epocă de aur: „Pământul va fi curățit de toată murdăria, de toată păcătoșenia, de toată suferința și de toată pedeapsa, și nu le voi mai trimite niciodată peste acesta cât vor dura neamurile și în veci. Și în acele zile voi deschide tainițele binecuvântării care se găsesc în cer, pentru a le răspândi pe Pământ asupra muncii și lucrului copiilor oamenilor. Iar adevărul și pacea vor lucra împreună câte zile va avea lumea și cât vor dăinui neamurile oamenilor” (Cartea lui Enoh 10:21, 11:1-2). La scurt timp după această întâmplare, Marduk, fiul lui Enki, i-a arătat lui Enoh adevăratul plan al lui Anu, de a distruge Pământul și toate ființele care îl locuiesc: „cerul s-a prăbușit și a căzut pe Pământ (…) Pământul a fost înghițit într-o mare genune, și munții erau agățați deasupra munților, colinele se cufundau în coline și copacii erau rupți și aruncați în genune unde se duceau până la fund” (Cartea lui Enoh 83:3-4); „Pământul s-a întors pe dos cu tot cu locuitorii săi, îngroziţi, oamenii au fugit care încotro, stelele cădeau, se loveau unele de alteurlle făcând un zgomot asurzitor” (Ştiri despre Egipt şi minunile sale). Aflând aceste lucruri, Enoh a fost profund dezamăgit de zeul căruia i-a oferit loialitatea sa. În afara faptului că nu l-a recompensat în vreun fel, împăratul l-a și mințit, plănuind să îl distrugă împreună cu toți ceilalți oameni. Dându-și seama că a greșit trădându-i pe Veghetori, Enoh a hotărât să îl slujească pe cel care i-a arătat adevărul. Marduk l-a însărcinat cu o misiune: să creeze religia, pentru a-și asigura loialitatea oamenilor în războiul ce urma. Ba chiar i-a mărturisit că el, nu Enki, este adevăratul său tată. I-a oferit lui Enoh funcția de Mare Preot dar și tronul Pământului, înscăunându-l în cetatea Sippar, care astfel a devenit noua capitală a lumii. În plus, i-a oferit un inel „magic”, cu care putea controla „demonii”. În realitate nu era vorba despre magie. Inelul ce avea gravat o stea cu șase colțuri (simbolul lui Marduk), îl recunoștea pe posesorul său ca fiind trimisul lui Marduk, mâna sa dreaptă și locțiitorul său pe Pământ, dându-i astfel puterea de a controla „demonii” (Veghetorii și semizeii). Enoh și-a început misiunea încredințată de tatăl său divin prin anul 223.906 î.Hr. Mai târziu, la ordinul lui Marduk, Enoh a  construit piramidele de la Gizeh și, înainte de Potop, a fost luat dintre oameni și primit în rândurile zeilor, acordându-i-se nemurirea. A devenit scribul și mesagerul lui Marduk, dar și moștenitorul acestuia. Ba chiar a jucat un rol foarte important în cel de-al doilea mare război al zeilor.


22. Iluminarea


Misiunea noastră nu mai este să furăm focul din cer, ci să-l păzim să nu încingă Pământul.” (Vasile Ghica)

2241_illumination

Cartea lui Enoh ne spune că, după ce au făcut copii cu pământencele, Veghetorii le-au împărtăşit oamenilor câteva dintre „secretele cerului”. În capitolul 8, Azazel („zeul răzvrătit”) i-a învăţat pe oameni cum să facă săbii, cuţite, pavăze şi zale. Le-a făcut cunoscute metalele şi arta de a le cunoaşte, le-a arătat cum să facă brăţări şi podoabe, cum să folosească vopselele, cum să-şi înfrumuseţeze sprâncenele, cum să folosească pietrele preţioase şi tot soiul de culori. Samiaza („rebelul renumit”) i-a învăţat tot felul de vrăjitorii şi însuşiri ale rădăcinilor. Armaros („blestematul”) i-a învăţat cum să dezlege vrăjitoriile. Barachial („zeul luminii”) i-a învăţat astrologia. Kokabiel („zeul stelelor”), constelaţiile. Ezecheel („zeul norilor”), cunoaşterea norilor. Arachiel („zeul pământului”), numit şi Aretstikapha („lumea distorsionării”), le-a arătat  semnele Pământului. Șamsiel („zeul soarelui”), le-a dezvăluit oamenilor semnele Soarelui iar Sariel („zeul lunii”) i-a învăţat mersul Lunii. În capitolul 69, Gadreel le-a arătat oamenilor toate loviturile de moarte şi armele pentru luptă, Penemue („înlăuntrul”) i-a învăţat ce-i amărăciunea şi desfătarea, toate secretele înţelepciunii îngerilor şi să scrie cu cerneală pe pergament, iar Kasdeia le-a arătat toate loviturile duhurilor şi ale demonilor, avortul, muşcăturile şarpelui şi loviturile ce se petrec în timpul căldurii de la amiază.

tumblr_max2nyQTom1ryyqngo1_500Faptul că îngerii le-au adus oamenilor cunoaşterea este confirmat şi de alte scrieri evreieşti. În Cartea lui Adam şi Eva este scris că, după ce au fost alungaţi din Grădina Edenului, primii oameni au primit ajutor divin. Eva a fost ajutată să-l nască pe Cain de către paisprezece îngeri. Apoi, Yahweh le-a trimis oamenilor diverse seminţe prin arhanghelul Mihail, care i-a învăţat cum să lucreze şi să cultive pământul. Manuscrisul Sefer Raziel HaMalakh („Cartea Îngerului Raziel”) din secolul al XIII-lea spune că, după ce a fost izgonit din Grădina Edenului, Adam l-a rugat pe Yahweh să îl ierte pentru că a ascultat-o pe Eva şi a mâncat din fructul oprit. Drept urmare, Yahweh l-a trimis pe îngerul Raziel („zeul secretelor”) pe Pământ, pentru a-l învăţa pe Adam legile spirituale ale naturii şi ale vieţii, inclusiv ştiinţa stelelor, a planetelor şi legile spirituale ale creaţiei. Pe lângă acestea, Raziel l-a învăţat pe Adam ştiinţa puterii cuvântului, a gândului şi a sufletului, pe scurt, armonia dintre existenţa fizică şi cea spirituală. Toate aceste învăţături au fost cuprinse într-o carte, pe care alţi îngeri au furat-o de la Adam şi au aruncat-o în ocean. Yahweh l-a trimis pe monstrul marin Rahab („arogantul”), îngerul demonic al mărilor, să recupereze cartea şi să i-o înapoieze lui Adam. Cartea a fost predată din generaţie în generaţie până a ajuns la Enoh. După ce acesta a fost ridicat la cer de către Yahweh, devenind îngerul Metatron, arhanghelul Rafael („zeul care vindecă”) i-a luat cartea şi i-a dat-o lui Noe, care i-a folosit învăţăturile pentru a-şi construi arca. Se spune că, mai târziu, cartea lui Raziel a ajuns în mâinile regelui Solomon. Iar această carte cuprinde, de fapt, toate învăţăturile Kabballei, doctrina ocultă secretă a evreilor, adevărata lor religie.

Pe lângă scrierile evreieşti, toate culturile susţin că au primit învăţăturile de la zei. În Sumer se credea că Enki („stăpânul Pământului”) a inventat artele, magia, ritualurile preoţeşti, miruirea şi pomezile. Zeul Ninurta („stăpânul brazdelor”) i-a învăţat pe oameni agricultura şi alungarea şoarecilor, Dumuzi („fiul credincios”) le-a oferit tainele creşterii animalelor, iar zeiţa Ninkasi i-a învăţat cum să fabrice berea. Zeul suprem An („cerul”) a hotărât să le dea oamenilor orzul din cer, dar Enlil („stăpânul vântului”) nu a fost de acord şi l-a ascuns. Fraţii Ninazu şi Ninmada, ajutaţi de Utu („lumina”), au găsit orzul şi l-au adus sumerienilor. Cei şapte abgal, semizeii creaţi de Enki pentru a civiliza lumea, le-au oferit sumerienilor artele, meşteşugurile şi legile morale.

La egipteni, zeul Osiris a inventat flautul şi lira. El i-a civilizat pe oameni, scoţându-i din stadiul de semi-animale. Diodor din Sicilia scria că Osiris i-a făcut pe oameni să renunţe la canibalism. Tot el a descoperit viţa-de-vie, i-a învăţat pe oameni viticultura şi pomicultura, dar şi cum să-şi construiască oraşe şi canale de irigaţie. Soţia sa, Isis, le-a dat oamenilor legile, limba şi agricultura. Zeul Thoth a inventat calendarul, scrierea şi jocul cu zaruri, iar Anubis a inventat îmbălsămarea. În Cartea egipteană a morţilor, Thoth spune că zeii născuţi de Nut (Osiris, Isis şi fraţii lor) au inventat războaiele, au dezlănţuit dezastre, au făcut ravagii şi nedreptăţi, au inventat demonii (capitolul 175), o descriere cât se poate de apropiată de cea a Cărţii lui Enoh: „odată cu îngerii căzuţi a venit pe Pământ răul”.

În America, zeii Oxomoco şi Cipactonal au creat primul calendar aztec şi un sistem de interpretare a viselor. Tot ei i-au ajutat pe azteci să descopere porumbul. Zeul Quetzalcohuatl („şarpele cu pene”) a descoperit porumbul, a domesticit animalele, a creat focul şi i-a învăţat pe mayaşi muzica şi dansul. Itzamna („casa vrăjitorului”) le-a dat mayaşilor scrierea, arborele de cacao şi calendarul, iar Bochica a adus tribului Muisca legile, conceptele morale şi agricultura.

În China, zeii Fuxi, Nuwa şi Shennong („fermierul divin”) au creat meşteşugurile şi au inventat diverse obiecte folositoare oamenilor. Fuxi a inventat scrisul, pescuitul şi capcanele. Shennong a inventat plugul, a descoperit ceaiul şi alte o sută de plante medicinale, a dezvăluit secretele agriculturii şi a făurit primul instrument muzical, ajutat de Fuxi. Huangdi („împăratul galben”) este considerat părintele multor meşteşuguri şi ştiinţe. Pe seama lui sunt puse numeroase invenţii şi realizări, mai ales în domeniul medicinei. Este considerat autorul celui mai vechi tratat de medicină, Huangdi Neijing. Soţia sa, Chin His Ling Shih, a inventat războiul de ţesut şi creşterea viermilor de mătase. La japonezi, zeul Susano-o („rapida şi impetuoasa lui măreţie”), după ce a fost izgonit din cer, i-a învăţat pe oameni să cultive pământul şi a fondat o dinastie domnitoare în provincia Izumo.

În Africa, Chi Wara i-a învăţat pe cei din tribul bamana cum să practice agricultura. Acesta era o fiinţă jumătate om, jumătate animal, fiul zeiţei cerului, Mousso Koroni, şi al unui spirit al pământului. Mokele din tribul mongo-nkundo, cel născut dintr-un ou, a adus Soarele poporului său. După moarte, i-a apărut fiului său (Lonkundo) într-un vis, învăţându-l să vâneze. La rândul său, Lonkundo şi-a învăţat poporul tainele vânătorii. Dogonii din Mali spun că unul dintre strămoşii lor a coborât din cer pe curcubeu, într-o barcă de forma unui hambar. El i-a învăţat pe dogoni agricultura şi fierăritul. Pentru zuluşii din Africa de Sud, Unkulunkulu („cel bătrân”), creatorul oamenilor, i-a învăţat pe aceştia să vâneze, să facă focul şi să cultive plantele. Zeul creator En-kai sau Ngai le-a dat masailor din estul Africii vitele, coborându-le din cer pe o fâşie din piele. Pentru populaţia fon din Benin, gemenii divini Mawu şi Lisa au creat oamenii şi le-au dat acestora tehnologia. Iar zeul Fa şi-a trimis mesagerul, pe Legba, să-i înveţe pe oameni divinaţia.

Pentru aborigenii din Australia, fiinţele supranaturale din Timpul Visului, care au creat lumea, le-au dăruit oamenilor puterea asupra focului, armele, tehnicile de vânătoare, ordinea clanurilor şi regulile de căsătorie.

Zeul civilizator al tracilor era Zamolxis, cel care locuia printre daci, „cei mai viteji dintre traci”, cum i-a numit Herodotos (Herodot, în limba română). Conform istoricului grec, Zamolxis le-a adus tracilor cunoştinţe mistice din Egipt despre nemurirea sufletului. El le-a mai dăruit oamenilor săi cunoştinţe de medicină, artă şi fizică. În dialogul Charmides, Platon spune că Zamolxis a fost un mare fizician ce se ocupa cu vindecarea trupului şi a minţii. De asemenea, zeul le-a oferit tracilor legi scrise, cu mult timp înainte ca sumerienii să inventeze alfabetul (considerat primul din lume). Ca dovadă pentru acest lucru sunt tăbliţele descoperite în apropierea localităţii Tărtăria în 1961, care conţin o scriere mai veche cu cel puţin o mie de ani decât cea a sumerienilor.

Pentru greci, zeul Hermes a inventat instrumentele muzicale, focul, alfabetul, sacrificiile, cursele, zarurile şi luptele. Fiul său, Pan, a inventat naiul. Zeiţa Demeter („mama pământ”) le-a oferit oamenilor agricultura şi riturile tainice. Semizeul Orpheus („întunecatul”) i-a învăţat pe greci agricultura, medicina şi scrierea, iar pe traci agricultura şi diverse tehnici medicale. Athena i-a învăţat pe greci gătitul şi cusutul, iar zeul Dionysos („cel ce împulsionează lumea”) i-a învăţat pe cei din Orient cum să cultive viţa-de-vie. Titanul Prometheus („chibzuitul”) le-a dat oamenilor scrisul, matematica, agricultura, medicina, ştiinţa şi înţelepciunea. Pe lângă acestea, le-a oferit focul pe care l-a furat din cer.

prometheus-fireFurtul focului se întâlnește în multe legende din diferite părți ale lumii. În Rig Veda, eroul Matariśvan a recuperat focul, care fusese ascuns de omenire. În Cartea lui Enoh, Azazel i-a învățat pe oameni cum să facă focul și cum să se folosească de el pentru a-și fabrica arme și bijuterii. În mitologia polineziană, Maui a furat focul de la zeița Mahuika. În legendele indienilor Cherokee, după ce Possum și Buzzard au eșuat în încercarea de a fura focul, Bunica Păianjen s-a furișat în tărâmul luminii și a reușit să-l fure. Pentru indienii Creek și Ojibwa, iepurele a furat focul de la nevăstuica și l-a oferit oamenilor, iar pentru tribul Algonquin l-a furat de la un bătrân și de la cele două fiice ale sale. Miturile indienilor Yukon susțin că o cioară a furat focul dintr-un vulcan aflat în mijlocul apei, iar pentru alte triburi de nativi americani, coiotul, castorul sau câinele sunt responsabili cu furtul focului, pe care l-au oferit oamenilor. În creștinism, Lucifer este „cel care aduce lumina”, o referire la același „foc” ceresc.

hammurabiFaptul că zeii au oferit oamenilor şi legi sau reguli este des întâlnit în legende. În Biblie, Yahveh i-a dat lui Moise pe muntele Sinai cele zece porunci pentru poporul său, dar şi un set de legi, cuprinse în Deuteronom. Talmudul susţine că lui Moise i-au fost dictate doar patru cărţi cuprinse în Vechiul Testament, Deuteronomul fiind scris de el însuşi. Codul lui Hammurabi, redactat în jurul anului 1.700 î.Hr., conţine 282 de legi. Autorul textului, cel de-al şaselea rege al Babilonului, susţine că aceste legi i-au fost dictate de zeul Şamaş. Cu vreo patru secole înainte, Ur-Nammu a scris un cod de legi primite de la acelaşi zeu Utu / Șamaș. De asemenea, se crede că fondatorului islamismului, profetul Muhammad ibn‘ Abdullah (cunoscut ca Muhammed sau Mohammed), i-a fost dictat Coranul de către arhanghelul Jibril. Şi, aşa cum scriam mai sus, Osiris şi Isis le-au adus egiptenilor legile, Zamolxis tracilor şi fiinţele din Timpul Visului australienilor. Mai aproape de timpurile noastre, binecunoscutul satanist Aleister Crowley a declarat că în 1904 i-a fost dictată Cartea Legii (titlul original fiind Liber AL vel Legis, sub figura CCXX, as delivered by XCIII=418 to DCLXVI) de către Aiwass, un mesager al zeului egiptean Horus. Poetul american John Lester Spicer susţine de asemenea că toate poemele pe care le-a scris i-au fost dictate de către un spirit. Multe persoane, mai ales în ultimile decenii, susțin că le-au fost dictate de către extratereștri diferite informații prin scriere automată.

Aceste învățături nu erau împărtășite oricui. Veghetorii transmiteau informațiile anumitor oameni, așa cum se observă în toate religiile lumii. În vremurile de dinaintea Potopului, Veghetorii își împărtășeau cunoștințele copiilor lor, adică semizeilor, care ocupau funcții de Mari Preoți. Acești adepți care primeau învățăturile le păstrau în mare taină, oamenilor de rând oferindu-le doar o mică parte dintre ele. La rândul lor, ei se considerau Veghetori ai Pământului, spre deosebire de zei, care erau Veghetorii cerului. Regele Lugalbanda, ce s-a împreunat cu zeița Ninsun, era numit „un Drept Veghetor”. Șarru-Kin sau Sargon I, amantul zeiței Iștar (care l-a transformat din grădinar în rege), era numit „Atoate-Veghetorul Cuprinzător al lui Iștar”. Veghetorii pământeni au înființat grupuri secrete, cum ar fi Frăția Babiloniană a Șarpelui, Marele Sanhedrin al evreilor sau Francmasoneria, în interiorul cărora se păstrează cu sfințenie informațiile primite de la zei. Francmasoneria, care astăzi a ajuns să conducă din umbră o mare parte a planetei noastre, „are două doctrine, dintre care una este ascunsă, cunoașterea sa fiind rezervată doar Maeștrilor, iar cealaltă este publică”, după cum recunoștea în lucrarea Dogmă și ritual Marele Comandor al francmasoneriei americane, Albert Pike. Alcătuită din mai multe loje, organizate într-un sistem piramidal, francmasoneria nu a dezvăluit niciodată cine o conduce, această informație făcând parte din doctrina ascunsă, „rezervată doar Maeștrilor”. Însă adevărul se poate afla cu ușurință, în urma indiciilor lăsate să iasă la iveală chiar de ei.

Masoneria susține că își are originile în Egiptul antic. Simbolul ei este piramida cu un ochi în vârf, o referire la sistemul piramidal pe care se bazează organizația, ce are ca model Marea Piramidă de la Gizeh. Masonii sunt împărțiți în grade, 1 fiind cel mai mic, reprezentând baza piramidei. Cel mai mare grad cunoscut publicului este 33. O organizație piramidală, care se îngustează pe măsură ce urcă, va avea în vârf o singură persoană. Prin urmare, gradul 33 nu poate reprezenta vârful piramidei masonice, deoarece mai multe persoane împart același grad. Ceea ce înseamnă că masonii de la gradul 34 în sus sunt ascunși publicului.

Câte grade are piramida masonică? Dacă într-adevăr organizația are ca model Marea Piramidă din Egipt, atunci și gradele masoneriei sunt copii ale gradelor Marii Piramide. Cum aceasta are o înclinație de 52 de grade, putem presupune că acesta este și numărul total al gradelor masonice. Deoarece ne sunt cunoscute doar gradele de la 1 la 33, înseamnă că acelea de la 34 la 52, reprezentând vârful piramidei masonice, sunt cele ascunse.

Câți masoni sunt în vârful piramidei? Fiind un sistem piramidal, în vârf (gradul 52) se va afla o persoană. Sub ea (gradul 51) vor fi două, mai jos (gradul 50) găsindu-se trei, și așa mai departe. De unde rezultă că pe latura cea mai de jos sunt 52 de masoni de gradul 1. În total, piramida masonică cuprinde 1.378 de membri. În toată lumea există milioane de masoni, împărțiți în mii de loje însă, dintre aceștia, doar câțiva fac parte din conducere, fiind acei „Maeștri” care cunosc doctrina ascunsă, despre care vorbea Albert Pike. Departe de a fi o coincidență, 1.378 î.Hr. este anul în care s-a născut Akhenaton, cel mai mare profet al evreilor, pe care l-au numit Moise. Dacă există 1.378 de „Maeștri” ce conduc lumea masonică, cei cunoscuți nouă, cu gradele de la 1 la 33, sunt în număr de 1.188. Prin urmare, cei ascunși, de la gradul 34 la 52, sunt doar 190.

mason pyramidCine sunt acești 190 din vârf, despre care masonii nu suflă nicio vorbă? Răspunsul ni-l oferă chiar simbolul principal al organizației. Partea sa de jos reprezintă o piramidă tridimensională, în vârful căreia se află un triunghi (sau o piramidă bidimensională) înconjurat de raze, ce conține un ochi. Partea de jos, tridimensională, reprezintă partea materială, fizică sau umană a masoneriei, adică acei 1.188 de masoni cuprinși între gradele 1-33. Vârful piramidei este bidimensional, adică de natură spirituală. Razele ce îl înconjoară indică sacralitatea sau sfințenia, iar ochiul din interior este simbolul universal al Veghetorilor. Prin urmare, în vârful piramidei masonice se află Veghetorii, zeii decăzuți ai lui Enki.

Conform calculelor de mai sus, acest vârf al piramidei este format din 190 de entități, grupate în nouăsprezece grade, de la 34 la 52. În Cartea lui Enoh, numărul Veghetorilor era de 200, iar într-o tăbliță din Ebla, Dagon (Enki) se afla în fruntea unui panteon format din 200 de divinități. Numărul Veghetorilor din Cartea lui Enoh sau al zeilor lui Dagon este foarte apropiat de cel al entităților din vârful piramidei masonice. Dar erau într-adevăr două sute de Veghetori?

Cartea lui Enoh spune că acești 200 erau conduși de nouăsprezece căpetenii, care au făcut un jurământ pe muntele Hermon. Dacă îi scădem pe acești nouăsprezece din totalul de două sute, ne rămân 181 de simpli Veghetori. Căți îngeri avea fiecare căpetenie în subordine? 181 nu se împarte exact la 19. Dacă fiecare căpetenie ar avea câte 10 îngeri, ar rezulta un total de 190 de simpli Veghetori. Iar dacă adunăm și numărul căpeteniilor, rezultă 209 Veghetori. Dar Cartea lui Enoh susține că este vorba despre 200, nu 209. Considerând că fiecare căpetenie avea câte nouă îngeri în subordine, rezultă 171 de simpli Veghetori. Adăugând și numărul căpeteniilor, reiese un total de 190 de Veghetori, exact numărul entităților din vârful piramidei masonice. Așadar, acesta este numărul lor adevărat, anticii preferând să-l rotunjească până la 200.

Însă poate că ei nu sunt împărțiți în nouăsprezece grupe de câte zece, așa cum am fi tentați să credem. Cele nouăsprezece căpetenii din Cartea lui Enoh pot reprezenta cele nouăspreze grade din vârful ascuns al piramidei masonice. Prin urmare, pe muntele Hermon nu s-au adunat conducătorii unor grupe de câte zece Veghetorii, ci reprezentanții fiecărui grad masonic.

Zeul din vârful piramidei masonice, cel de grad 52, conducătorul Veghetorilor, este Enki, numit Azazel de Cartea lui Enoh sau Lucifer de creștinism. Într-o scrisoare trimisă pe 15 august 1871 politicianului italian Giuseppe Mazzini, Albert Pike dezvăluia planurile francmasoneriei referitoare la trei războaie mondiale, dar și acea doctrină ascunsă, rezervată doar „Maeștrilor” masoni. Pike spunea că, după ce vor fi distruse marile religii ale lumii, „mulţimea, deziluzionată de creştinism – ale cărui spirite cereşti vor fi din acel moment fără orientare sau direcţie – va porni în căutarea unor idealuri, dar nu va şti încotro să-şi orienteze adoraţia şi atunci va primi adevărata lumină, prin manifestarea universală a curatei doctrine a lui Lucifer, care va fi în fine scoasă la vederea mulţimii”. Pike a relevat doctrina ascunsă și cu alte ocazii, în Dogmă și ritual el recunoscând cine este zeul conducător al masoneriei: „Lucifer este purtătorul luminii. Nume straniu și misterios al celui ce este Spiritul întunericului! Lucifer, fiul dimineții! Este cel care aduce lumina și în toată splendoarea sa intolerabilă orbește pe cei slabi sau sufletele egoiste”. Deoarece Enki / Lucifer are gradul 52 în piramida thothVeghetorilor, mesoamericanii şi egiptenii antici îl asociau cu acest număr. Calendarele tuturor popoarelor din America Centrală (mayaşi, incaşi, azteci, tolteci, etc.) se bazau pe cicluri de câte 52 de ani. Acest Mare Ciclu Sacru a fost stabilit de şarpele cu pene Quetzalcoatl / Kukulcan / Xiuhtecuhtli (Enki). El şi-a anunţat supuşii că se va întoarce la finalul unui ciclu de 52 de ani. Întâmplător sau nu, prefixul internaţional telefonic al Mexicului este 52. Calendarul solar al mayaşilor era identic cu cel egiptean. Acest calendar, cu 52 de săptămâni de câte 7 zile, le-a fost dat egiptenilor de către zeul Thoth (tot Enki). În calendarul iulian și cel gregorian, de asemenea, 52 este numărul de săptămâni dintr-un an. Pentru egipteni, 52 era un număr magic, asociat cu Thoth. Marea Piramidă, înclinată într-un unghi de 52 de grade, era considerată de egipteni opera lui Thoth, iar pentru alții, piramida era mormântul zeului.

Cea mai importantă parte a doctrinei secrete a masoneriei este Kabballah, o colecție de texte evreiești de magie, care au fost oferite omenirii de îngerul decăzut Raziel. Aici se întâlnesc numeroase referiri la Enhara, ochiul malefic, nimeni altul decât conducătorul Veghetorilor. Numerologia fiind o parte extrem de importantă în Kabbalah, practicanții ei acordă adesea literelor o valoare numerică. Folosind această tehnică, putem scrie numărul total al Veghetorilor cerești și pământeni (membrii piramidei conducătoare a masoneriei), 1.378, ca „ACGH”. Iar aceste patru litere reprezintă inițialele unei tehnici de hibridare genetică, numită în limba engleză „Array-comparative genomic hybridization”. Să nu uităm că Enki și Veghetorii săi sunt preocupați de genetică din cele mai vechi timpuri, hibasociaciondegeneticahumanaridarea fiind o parte importantă a experimentelor lor. Iar adepții lor se ocupă în continuare cu aceste experimente genetice, cel mai bun exemplu fiind Asociación Colombiana de Genetica Humana, care are aceleași inițiale în care se ascunde numărul 1.378, dar și o siglă de forma unui ochi, simbolul Veghetorilor.

Transformând numărul 1.378 în litere ebraice, deoarece evreii reprezintă partea pământeană a piramidei Veghetorilor, reies literele „alef-gimel-zayen-het” sau „AGZH”. Dacă aceste litere reprezintă zonele Aargau / Zurich, ar putea fi locurile în care elita masonică își ascunde finanțele, protejate de sistemul bancar elvețian. Tot în Zurich se găsește și compania Abraxas Informatik AG, ce conține numele Marelui Arhonte din gnosticism, conducătorul demonilor, fiind cel mai probabil încă una dintre numeroasele companii ale masoneriei.


21. Veghetorii


Odată cu îngerii căzuţi a venit pe Pământ răul” (Cartea lui Enoh)

IlluminatiWatcherDotCom-Transformers-3-Dark-of-the-Moon-Illuminati-2-Eye

Unul dintre marile mistere ale omenirii este apariţia, cu 40.000 de ani în urmă, a unei rase de oameni cu caractere europide, având înălţimea cuprinsă între doi şi trei metri şi capacitatea cutiei craniene de 1.800-1.900 cm3. În 1982, revistele Stern şi Science en Vie au publicat o serie de articole ştiinţifice însoţite de fotografii ale unor dovezi paleontologice uimitoare. Astfel, în 1895, un grup de mineri a găsit în statul California rămăşiţele mumificate ale unei femei cu înălţimea de 2,03 metri. În 1898, antropologii de la Universitatea Harvard au descoperit în aceeaşi zonă un schelet de femeie cu înălţimea de 2,38 metri. În 1876 în Carolina de Nord şi în 1912 în Wisconsin au fost găsite câteva zeci de schelete cu înălţimea de 2,40 metri. Aceste descoperiri sunt cu schelet uriasatât mai remarcabile cu cât ne dăm seama că amerindienii aveau înălţimea medie de 1,55 metri. În 1930 a fost descoperită o necropolă străveche în nordul Mexicului, conţinând sute de morminte ale unei populaţii cu înălţimea medie de 2,44 metri. În 1970, în Africa Centrală, a fost găsită o necropolă veche de douăzeci de mii de ani, ce conţinea șaizeci de schelete ale unor bărbaţi înalţi de 2,85 metri. În 1976 au fost descoperite în Flandra două schelete vechi de peste treizeci de mii de ani, unul aparţinând unui bărbat înalt de 2,47 metri, iar celălalt al unei femei de 2,38 metri. În 1982 au fost găsite într-o veche necropolă de lângă oraşul german Soest aproape o mie de schelete cu înălţimea medie de doi metri, precum şi mormântul unui lider militar, al cărui schelet măsoară 2,30 metri. Tot în 1982, o echipă de arheologi a descoperit pe teritoriul Uniunii Sovietice un schelet de femeie, înalt de 2,65 metri, vechi de peste 3.500 de ani. Pe lângă scheletele acestor uriaşi de doi-trei metri, pe întreg cuprinsul globului au fost găsite unele aparţinând unor fiinţe mult mai înalte. De exemplu, între 1947 şi 1950, în localitatea Argedava din judeţul Giurgiu (România), arheologii au dezgropat optzeci de schelete cu înălţimea de patru metri. Arheologul american Maria Gimbutas consideră că aceşti uriaşi, aparţinând civilizaţiei kurgane, au invadat Europa din Est, acum șapte mii de ani. Cine erau aceşti giganţi şi de unde au apărut?

schelet urias 4Legende despre uriaşi există în toate culturile lumii. Românii îi numeau jidovi şi considerau că aceştia trăiau sub pământ. Celţii credeau că primele fiinţe care au locuit Pământul au fost giganţii, abia după ei apărând oamenii. Grecii antici susţineau că giganţii, fraţii titanilor, s-au luptat cu zeii olimpieni în cel de-al doilea mare război al zeilor, Gigantomakhia. Pentru nordici, uriașii (numiţi jotunn) s-au luptat cu zeii în marea bătălie numită Ragnarok. Capitolul 6 al Genezei bibilice explică apariţia uriaşilor: „Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe pământ şi li s-au născut fiice, Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit. (…) În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime”. Aşadar, conform Bibliei, uriaşii erau fiii îngerilor şi ai pământencelor.

Aceşti „fii ai lui Dumnezeu” şi faptele lor sunt descrişi pe larg în Cartea lui Enoh. Aici ei sunt numiţi Veghetori, nume care provine din grecescul „egregoroi” sau „grigori: „Venise o vreme când copiii oamenilor se înmulțiseră și în acele zile li se născuseră fiice frumoase și pline de grație. Și îngerii, copiii cerului, le-au văzut și au poftit după ele, și și-au spus între ei: «Veniți să ne alegeme femei dintre oameni și să avem copii cu ele». Și nephilim2Semiaza, care era căpetenia lor, le-a spus: «Eu mă tem că voi nu veți consmiți să înfăptuiți aceasta, și numai eu voi suferi pedeapsa unui mare păcat». Și ei toți i-au răspuns astfel: «Să facem cu toții un jurământ și să ne legăm cu toții cu blestem că nu vom părăsi acest gând și că vom făptui lucrul acesta». Apoi au jurat cu toții și s-au legat cu blestem de acesta. Și erau cu toții două sute care au coborât în zilele lui Iared pe vârful muntelui Hermon, și ei i-au zis muntelui Hermon căci au jurat și s-au legat prin blestem pe acesta” (6:1-6). După ce ne sunt prezentate cele nouăsprezece căpetenii ale Veghetorilor, ni se spune că „și toți ceilalți împreună cu aceștia și-au luat neveste, și fiecare și-a ales câte unam și au început să se împreuneze cu ele și să trăiască cu ele (…) Și ele au rămas grele și au născut uriași a căror statură era de trei mii de coți (1.440 de metri)” (7:1-2). Cronicarul bizantin Syncellus, care a scris la rândul său despre Veghetori, nu menţionează statura uriaşilor. În schimb, el spune că: „Şi ele (pământencele) au zămislit trei feluri: mai întâi uriaşii cei mari. Şi uriaşii i-au zămislit pe Naphilim iar Naphilimii i-au născut pe Eliuzi. Şi ei au crescut după mărimea lor”. Deşi Cartea lui Enoh îi consideră malefici pe uriaşi, Cartea Jubileelor spune că doar Eliuzii au încercat să distrugă omenirea. Căpeteniile acestor Veghetori, în capitolul 6 al Cărţii lui Enoh, sunt Samiazaz, Arakiba, Ramaeel, Kokabiel, Tamiel, Ramiel, Daniel, Ezecheel, Barachial, Asael, Armaros, Batarel, Ananel, Zachiel, Samsapeel, Satarel, Turel, Iomjael şi Sariel. În capitolul 69, numele lor sunt oarecum diferite: Samiaza, Artaqifa, Armen, Kokabel, Turael, Rumial, Danial, Neqael, Baraqel, Azazel, Armaros, Batraial, Busaseial, Hananel, Turel, Simapesiel, Ietrel, Tumael, Turel, Rumael şi Izezeel. Pe lângă aceşti îngeri întâlnim şi „căpeteniile care se află peste o sută, peste cincizeci şi peste zeci”, adică Ieqon, Asbeel, Gadreel, Penemue, Kasdeia şi Kasbeel sau Biqa. Deşi în restul Cărţii lui Enoh Azazel este căpetenia Veghetorilor, în aceste două capitole Samiaza se află în fruntea listei. Se presupune că această carte a fost scrisă de cel puţin doi autori, în perioade diferite, astfel explicându-se diferenţele dintre capitole. În capitolul 6 sunt nouăsprezece căpetenii ale îngerilor, în 69 sunt douăzeci și unu plus încă şase, numele Turel întâlnindu-se de două ori. Unii dintre aceşti îngeri poartă nume diferite (Zachiel, Satarel şi Sariel pe de o parte, Armen, Busaseial, Turael şi Neqael pe altă parte) iar numele celor care se găsesc în ambele capitole sunt scrise diferit (Samiazaz – Samiaza, Ramiel – Rumial, Ramaeel – Rumael, Arakiba – Artaqifa, Kokabiel – Kokabel, Tamiel – Tumael, Daniel – Danial, Ezecheel – Izezeel, Barachial – Baraqel, Batarel – Batraial, Ananel – Hananel, Samsapeel – Simapesiel, Asael – Azazel, Iomjael – Ietrel). Dacă ar fi fost scrise ambele capitole de aceeaşi persoană, fără îndoială că aceasta nu ar denumit îngerii în moduri diferite. Capitolul 6 este cel original, 69 fiind adăugat mult mai târziu.

Şi totuşi, căpetenia acestor Veghetori era Samiaza (numit şi Semihazah, Shemyazaz, Sêmîazâz, Semjâzâ, Samjâzâ, Shemyaza, Shemhazai, Amez[y]arak) sau Azazel? Pentru a afla acest lucru, nu trebuie decât să traducem ambele nume. Nici până în ziua de azi nu a apărut o traducere, deşi răspunsul e mai simplu decât se crede. Rabinii preferă să considere că Azazel înseamnă „puternicul accidentat” (?!?), fiind compus din „azaz” („accidentat”) şi „el” („puternic”), ca o referire la terenul accidentat şi stâncile din deşerturile Iudeei. Dar „azaz” mai înseamnă şi „rebeliune” sau „răzvrătire” iar „el”, ca substantiv comun, înseamnă „zeu”. Prin urmare, Azazel se traduce corect „zeul răzvrătit” sau „zeul rebel”, un epitet care îl descrie perfect pe cel care s-a răzvrătit împotriva tatălui său. La fel stau lucrurile şi în cazul lui Samiaza, mai exact Shemyaza. Acest nume este compus din particulele „shem” („renume”) şi „azaz” („rebeliune” sau „răzvrătire”), traducerea cea mai corectă fiind „rebelul renumit”. Ținând cont că ambele nume înseamnă acelaşi lucru, nu este vorba despre două căpetenii diferite ale Veghetorilor, ci de două epitete ale aceleiaşi divinităţi, cel numit „zeul răzvrătit” şi „rebelul renumit”. Iar cel mai renumit rebel, cel care s-a răzvrătit împotriva conducătorului său, este Lucifer al creştinilor, Kronos al grecilor, Mahasammata al tibetanilor, Loki al scandinavilor, Șiva al indienilor, Susano-o al japonezilor, Dagon al fenicienilor sau Enki al sumerienilor. Un lucru important care leagă povestea din Cartea lui Enoh de miturile altor popoare este faptul că, pe o tăbliţă de prin 2.300 î.Hr, descoperită la Ebla, zeul Dagon este în fruntea unui panteon de două sute de zei, întocmai ca Azazel, care era conducătorul celor două sute de Veghetori răzvrătiţi.

În afară de Cartea lui Enoh, Veghetorii mai sunt întâlniţi în Cartea Jubileelor, în Cartea Lamentaţiilor şi în Vechiul Testament: „Iar că a văzut regele un Veghetor, un sfânt, coborându-se din cer şi zicând: Doborâţi copacul şi nimiciţi-l, dar butucul şi rădăcinile lui lăsaţi-le în pământ şi în legături de fier şi de aramă, în iarba pământului, şi de roua cerului să fie udat şi cu animalele câmpului să fie părtaş până ce vor trece peste el şapte ani” (Daniel 4:20). Pe lângă aceste surse, mai apar Veghetorii şi în alte locuri?

Cea mai veche civilizaţie din lume, cea sumeriană, a apărut în teritoriul numit Sumer. Sumerienii îşi numeau ţara ki-en-gir care, conform lui Zecharia Sitchin, se traduce prin „Tărâmul Veghetorilor”. Egiptenii numeau această ţară Sngr, hitiţii – Șanhar, iar akkadienii, Șumeru. În Biblie apare sub numele Șinear (în ebraică Șin`ar). De la denumirea akkadiană provine numele muntelui sacru Meru din hinduism, buddhism şi jainism, numit şi Su Meru („Marele Meru”). Su Meru este considerat casa zeului Brahma şi a îngerilor Deva. Ceea ce înseamnă că strămoşii noştri credeau că zeii, pe care îi numeau Veghetori, locuiau în Sumer. În mitologia sumeriană erau două categorii de zei: Anunnaki şi Igigi. Se ştie că Anunnaki erau zeii cei mari, nobilii („copiii cerului şi ai Pământului” sau „copiii lui An şi Ki”) iar Igigi un grup de zeităţi minore. În Enuma Eliș, Igigi sunt numiţi zei decăzuţi, iar în Mitul lui Atrahasis aceşti Igigi au fost puşi la muncă silnică de către Enlil. După o perioadă, Igigi s-au răzvrătit iar Enki a creat oamenii pentru a munci în locul zeilor. Deşi nu se ştiu multe lucruri despre aceste zeităţi minore, identitatea lor poate fi aflată prin traducerea numelui lor. Cuvântul „igigi” e format din „igi” („ochi”) şi „gi” („Pământul”). Prin urmare, Igigi se poate traduce prin „ochii Pământului”, adică observatorii, supraveghetorii, gardienii sau, mai exact, veghetorii Pământului. Zeii decăzuţi ai sumerienilor, cei care s-au răzvrătit, Igigi, sunt nimeni alţii decât Veghetorii evreilor.

Egiptenii antici îşi numeau zeii „ntr”, adică „neteru” sau „neter” la masculin şi „netert” la feminin, cuvinte ce au fost traduse în mod convenţional de către egiptologi prin „zei” şi „zeiţe”. În realitate, „neter” înseamnă „gardian” iar „netert” „gardiană”, cu alte cuvinte, „veghetori”. Scopul acestor Gardieni era să conserve sau să restaureze echilibrul în natură. În capitolul 169 al Cărţii egiptene a morţilor, aceşti Gardieni sunt numiţi Spirite-Paznici care veghează peste omenire. La fel ca în Sumer, şi în Egipt întâlnim divinităţi „ochi” sau Veghetori, care erau de obicei agresive şi răzbunătoare. În capitolul 71 al Cărţii egiptene a morţilor, Ochiul Divin taie capete, retează gâturi, zdrobeşte inimile sfâşiate şi masacrează damnaţii din Lacul de Foc, la porunca celor șapte Judecători ai Lumii de Dincolo. Într-un mit dezvoltat în jurul festivalului anual al lui Sekhmet, Ra a trimis-o pe Hathor ca Ochi Divin să pedepsească oamenii care au conspirat împotriva lui. Aceasta, transformată în Sekhmet, însetată de sânge, era cât pe ce să distrugă întreaga omenire. A fost necesar un truc al zeilor pentru a o potoli înainte de a nimici toţi oamenii. Pe lângă Hathor şi Sekhmet, şi zeiţa-şarpe Wadjet era considerată „ochi al lui Ra” şi, mai târziu, „ochi al lui Horus”. Fără îndoială că aceşti „Ochi Divini” ai lui Ra şi Horus simbolizează divinităţile care supravegheau Pământul în numele zeilor conducători, întocmai ca Igigi ai sumerienilor. Ochiul lui Ra nu poate fi decât cel care observă pentru Ra, un Veghetor. Iar cel mai important Veghetor al egiptenilor era Asar, numit de greci Osiris. Istoricii Plutarh şi Diodor din Sicilia spun că numele grecesc al zeului înseamnă „cel cu mulţi ochi”, (fiind format din „os” = „mulţi” şi „iris” = „ochi”). Cu alte cuvinte, conducătorul Veghetorilor. Totuşi traducerea lui Plutarh şi Diodor nu e una foarte exactă, Osiris însemnând de fapt „ochiul deschis” („os” = „deschis”, Hieroglifa lui Osirisiris” = „ochi”). Hieroglifa numelui acestei divinităţi este compusă dintr-o zeitate îngenuncheată lângă un tron, deasupra căreia se află un ochi. Osiris a fost primul conducător al Pământului, fiul cel mare al cerului (Nut) şi al Pământului (Geb). A fost omorât de către fratele său mai mic, Seth, zeul furtunii, care i-a luat locul. Astfel, Osiris a devenit conducătorul lumii de dincolo, Duat. Pe Osiris l-am identificat deja cu Enki al sumerienilor, cel numit adeseori Marele Șarpe, el fiind pentru evrei conducătorul Veghetorilor, Azazel.

Asemenea divinităților-ochi de la sumerieni și egipteni, Cărțile secrete ale lui Dzyan vorbesc despre Lhasi, anticele „spirite” care au construit orașul Lhasa. La un moment dat, ele „au revenit, conducându-și carele în jurul conducătorului lor, Ochiul Unic”. Acest „ochi unic”, conducătorul lor, nu poate fi decât conducătorul Veghetorilor, Enki / Osiris / Azazel. Merită menționată și asemănarea dintre numele orașului Lhasa și cel sumerian Larsa, construit de zeii Igigi înainte de Potop.

O dovadă suplimentară a identificării lui Enki cu Azazel îl reprezintă Codexul Rohonczi, o carte veche de o mie de ani, păstrată la Budapesta, care conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit Jurământul tinerilor blaki. Acesta a fost tradus astfel:

O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor,

Înşelator, să nu primeşti a te uni

Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit vei fi.

Cântecul cetăţii aud îndelung

Mergeţi vioi, juraţi pe căciulă, pe puternica căciulă!

Să juri cu maturitate şi cu convingere!

Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!

Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău, mergi cu jurământ puternic!

În acest cântec de luptă, Şarpele este numit „puternic veghetor”. Iar cel mai puternic Veghetor, căpetenia acestora, era Azazel. Ceea ce înseamnă că acest cântec de luptă confirmă identificarea lui Azazel cu Şarpele Enki. Chiar şi epitetul „înşelător” din al doilea vers este unul dintre epitetele diavolului din creștinism sau al lui Loki din mitologia nordică.

În Hitat, o culegere de texte ale cronicarilor copţi, alcătuită de Muhammad Al Makrizi în secolul al XV-lea, se spune despre Hermes Trismegistos, numele dat de greci zeului egiptean Thoth, că „datele despre el sunt diferite. Se spune că ar fi fost unui dintre cei șapte Veghetori, cu misiunea de a veghea cele șapte case (planete) și că ar fi trebuit să îndeplinească poruncile lui Utarid (Mercur), a fost și numit după el; căci Utarid înseamnă în limba caldeenilor Hermes. Conform altora, el ar fi cutreierat din diverse motive Egiptul și ar fi stăpânit țara ca rege; el a fost înțeleptul timpului său”. Hermes și Thoth știm deja că sunt două dintre numele lui Enki, zeul înțelepciunii și primul rege al Pământului, iar textul de mai sus confirmă faptul că era un Veghetor.

Într-un Imn către Iștar, scris pe la 1600 î.Hr., zeița este numită „cea mai mare între Igigi”. În prologul la celebrul său cod de legi, regele babilonian Hammurabi scria: „Când exaltatul Anu, rege pentru Anunnaki şi Ellil, stăpân al cerului şi Pământului… a acordat stăpânirea divină a multitudinii de oameni lui Marduk, fiul prim-născut al lui Ea, el l-a preamărit printre Igigi”. De altfel, unul dintre epitetele lui Marduk, cel preamărit printre Veghetori / Igigi, era chiar „Veghetorul purificării”. Ca zeu al Soarelui, Marduk mai era numit Șamaș în Babilon. În Cartea lui Enoh îl întâlnim printre căpeteniile Veghetorilor sub numele Șamsiel („zeul soarelui”), cel care i-a învățat pe oameni „semnele soarelui”. Se observă așadar că Enki și familia sa erau conducătorii Veghetorilor.

Mărturiile prezentate mai sus îl indică pe Enki ca fiind cel care, alături de Veghetorii / Igigi săi, s-a împerecheat cu pământencele, dând naștere unor noi ființe. Biblia spune că „fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor M-Europa-Coypelsunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit. Acest pasaj nu ar trebui să ne ducă cu gândul la nunți între zei și pământence, miturile antice susținând că de cele  mai multe ori era vorba despre violuri, victimele fiind păcălite sau răpite și forțate. Grecii au păstrat cele mai multe astfel de răpiri divine urmate de violuri, aproape toate divinitățile lor împerechindu-se cu muritorii. Exact ca în relatarea biblică, zeii grecilor își alegeau victimele după frumusețea fizică. Principalul violator în mitologia greacă era Zeus. Pe Europa, el a răpit-o sub forma unui taur alb, ducând-o în Creta. Pe nimfa Io a violat-o la adăpostul unui nor. Pe Antiope a luat-o cu forța, având înfățișarea unui satir. Pe prințesa Elara, Zeus a dus-o în interiorul Pământului. Pe prințesa Danae din Argos a violat-o sub forma unei ploi aurii, pe Dia cu înfățișarea unui armăsar iar pe Eurymedousa transformat într-o furnică. Pentru a se apropia de nimfa Callisto, Zeus a luat înfățișarea zeiței Artemis. Pentru a se culca cu Alcmene din Theba, el s-a preschimbat în soțul acesteia, Amphitryon. Cu regina Leda din Sparta, Zeus s-a împerecheat având forma unei lebede. Pe Semele, cu care avea o relație constantă, o vizita sub forma unui vultur. Alte victime ale lui Zeus au fost Protogeneia, Niobe și Pandora a II-a.

Dacă grecii i-au atribuit aceste violuri conducătorului panteonului lor, nu puteau să nu procedeze la fel și cu moștenitorul acestuia, Aglaulus, Demonice, Pelope, Chryse și prințesa Aerope din Arcadia fiind doar câteva dintre victimile lui Ares. Pentru romani, el a violat-o și pe preoteasa Rhea Silvia într-o pădure, cea care i-a născut pe fondatorii Romei, gemenii Romulus și Remus. Însă alte popoare considerau că Zeus / Enlil și Ares / Ninurta nu s-au îndeletnicit cu astfel de activități, ele fiindu-le atribuite doar pentru a se sublinia superioritatea copiilor născuți din aceste împerecheri în fața celorlalți semizei. Pentru restul popoarelor, Enki și familia sa practicau răpirile urmate de violuri, lucru care reiese și din mitologia grecilor.

Indiferent dacă era numit Poseidon, Hermes sau Dionyssos, Enki era pe primul loc în topul agresiunilor sexuale. Proteu, unul dintre zeii mărilor la greci, i s-a arătat mamei lui Apollonios din Tyana, spunând că vrea să se întrupeze în ea, ea născând după ce a visat nişte lebede care îi cântau, în timp ce cerul era brăzdat de fulgere. Poseidon a sedus-o pe Alope având forma unei păsări, pe Theophane a răpit-o și a dus-o pe insula Crinissa, unde a violat-o transformat în berbec, iar pe Tyro a sedus-o luând înfățișarea zeului Enipeus, de care fata era îndrăgostită. Alte victime ale sale au fost prințesele Eurynome din Megara și Aethra, Astypalaea, Lysianassa, Mytilene, Eurycyda, Syme, Canace, Iphimedeia, Celaeno, Hermippe, Libya și Amymone. Ca Hermes, le-a violat pe Aglaulus, Chione, Theobule, Polymele și prințesele Acacallis din Creta și Chthonophyle. Despre Alexandru Macedon se spunea că ar fi fost fiul lui Dionysos sau al lui Zeus, care se împreuna cu Olimpiada, soţia lui Filip al Macedoniei, sub formă de şarpe sau dragon. Tot Dionysos este cel care a răpit-o de pe insula Naxos pe Ariadne, iubita semizeului Tezeu și fiica regelui Minos din Creta, pentru a o lua de soție. Pe Erigone a lăsat-o însărcinată luând forma unui bob de strugure, pe care fata l-a înghițit, iar pe Physcoa a violat-o în stilul clasic, fără a fi nevoie de trucuri. Acest zeu al beției și extazului era binecunoscut pentru desele orgii pe care le organiza, din anturajul său nelipsind satirii (reprezentați adeseori cu penisurile erecte), nimfele (zeități minore ale naturii, celebre pentru libertatea lor sexuală) și maenadele (numite bacchante de către romani), care aveau puterea de a induce oamenilor un comportament  sexual necontrolat.

Nici fiul său, Apollo / Marduk nu a pierdut timpul, el răpind-o pe Cyrene din Lapiths și ducând-o în nordul Africii. Pe Driope din Oeta a violat-o având aspectul unui șarpe, printre victimele sale numărându-se și Celaeno, Psamathe, Thero, Rhoeo, Chione și prințesa Acacallis din Creta. Romanii considerau că mama lui Octavian Augustus s-a îmbătat şi a adormit în templul lui Apollo, unde un dragon s-a apropiat de ea, peste zece luni născându-se primul împărat roman. Atenienii credeau că Perictiona l-a născut pe Platon în urma relaţiilor ei cu zeul Apollo, care a fost considerat şi tatăl lui Scipio Africanul. Iar toate acestea reprezintă doar o mică parte dintre violurile divine, consemnate de greci.

Son-of-RaÎn Egipt, faraonii se considerau fii ai zeilor, adeseori tatăl divin fiind Osiris, prin identificarea lor cu Horus. Însă în câteva cazuri era vorba despre alte zeități. Trei dintre faraonii Dinastiei a V-a pretindeau că sunt fiii lui Ra. Akhenaton se considera fiul lui Aton iar Tutankhamon era numit „fiul cel mare al lui Aton din Rai” pe un obiect descoperit în mormântul său. Hatshepsut susținea că tatăl său, zeul Amon, i-a încredințat funcția de monarh. Pe peretele unui templu din Luxor este înfățișată nașterea miraculoasă a faraonului Amenhotep al III-lea, mama sa rămânând însărcinată după ce a fost pătrunsă de zeița Nephtys. Imhotep, arhitectul piramidei lui Djoser din Dinastia a III-a, era considerat fiul zeului Ptah și al muritoarei Khreduankh. Un alt zeu dedat la plăceri trupești cu pământencele era Min, pe care Textele Sarcofagelor îl numesc „vânătorul de femei”. Descendența din divinități se întâlnește și în numele multor membri ai familiilor regale, cum ar fi Sityah („fiica lui Yah”), Sitamon („fiica lui Amon”), Thutmose („moștenitorul lui Thoth”), Ahmose („moștenitorul lui Yah”) sau Ramses („moștenitorul lui Ra”).

Folclorul chinezesc abundă de semizei, copii ai zeilor și ai pământenilor. Întocmai ca în tradițiile greco-romane, semizeii chinezi sunt foarte buni luptători, pleacă adeseori în misiuni imposibile pentru muritorii de rând, în care de cele mai multe ori sunt nevoiți să ucidă monștri. Și împăraţii chinezi se autoproclamau fiii lui Shangdi sau Tian, zeul cerului, întocmai ca în Egipt. Despre Huangdi, Împăratul Galben al Chinei, se spunea că s-a născut după ce mama sa s-a împerecheat cu un dragon. Atunci când monstrul Ki-Lin s-a apropiat de mama lui Confucius, ea ar fi scos din gură o piatră preţioasă, din care a fost zămislit filosoful.

În Japonia, tengu sunt zeități minore, descendente ale zeului răzvrătit Susano-o, capabile de a zbura, ce practică adeseori răpiri „divine” și împerecheri cu oamenii. În tradiția islamică întâlnim djinii, ființe care se pot materializa și dematerializa după dorință, ce au capacitatea de a-și schimba forma sau mărimea și care răpesc adesea oameni pe care îi ridică în văzduh, transportându-i pe distanțe mari. Acești djini pot avea copii cu femei pământene. La perşi, zeul Ormuzd a trimis un arhanghel care a adus Duhul Sfânt într-o tulpină de plantă, pe care i-a dat-o unei femei spre păstrare. Corpul ei s-a împreunat cu Duhul, astfel născându-se profetul Zarathustra. În India, mama lui Buddha a rămas însărcinată după ce un zeu a intrat în mama sa sub forma unei raze de lumină. În creștinism, Iisus a avut parte la rândul său de o naștere miraculoasă, mama sa rămânând însărcinată după ce a pătruns în ea Sfântul Duh.

Dacă inițial oamenii puneau pe seama zeilor răpirile soldate cu violuri, în Evul Mediu s-au mai schimbat lucrurile. O Europă creștină nu credea decât într-un singur dumnezeu, zeii din vechime fiind considerați demoni. Incubus-sex-with-womenÎmperecherile nefirești au continuat și în această perioadă, oamenii vremurilor punându-le pe seama incubilor (masculi) și sucubilor (femele),  ființe considerate de teologii medievali drept demoni proveniți din îngeri decăzuți, care adesea se împerecheau cu pământenii. Tertullian, primul scriitor creștin de limbă latină, considera prin anul 200 că incubii sunt îngeri dedați temporar la plăcerile trupești cu pământene. Sfântul Augustin poseda mărturii demne de încredere, potrivit cărora „silenii sau faunii, numiți de obicei incubi, le-au chinuit adesea pe femei, cerând și obținând favoruri sexuale de la ele”. Istoricul roman Suetonius afirma că împăratul Augustus a fost rezultatul unei relații între mama lui și un incub. La fel s-a spus despre Platon, Alexandru cel Mare, Cezar și Merlin. Scrierile sfârșitului de Ev Mediu sunt bogate în relatări privind atacurile sexuale ale acestor ființe. Într-un calendar francez din secolul al XV-lea, demonii sunt înfățișați penetrând cu ace pântecele victimelor. Din scrierile teologului medieval Sinistrari reiese că, în vremea sa, clericii erau tot atât de derutați de mulțimea de rapoarte privind incubii și sucubii, precum sunt cercetătorii fenomenului OZN de astăzi. El era intrigat și că acești demoni nu se supun exorciștilor și nu se tem de obiecte sfinte, concluzionând că incubii și sucubii nu intră în aceeași categorie cu diavolii de care sunt posedați unii oameni. Martin Luther era ferm convins că demonii realizează experimente sexuale pe oameni, iar Sfântul Toma secret19D`Aquino scria în Suma Theologica din 1273: „dacă se nasc copii din împreunarea cu demonii, aceasta nu este din sămânța lor sau din trupurile pe care și le-au asumat, ci din sămânța luată de la anumiți bărbați în acest scop, întrucât același demon care acționează ca sucub pentru un bărbat devine incub pentru o femeie”. R. Villeneuve scria despre acest subiect: „Nefiind în stare să o producă, demonii făceau în așa fel încât să preleveze în calitatea de sucubi sperma bărbaților, pentru a o transmite femeilor de care voiau să se bucure”. Deși mai mulți autori medievali și-au exprimat păreri similare, Ulrich Molitor, doctor în legi de la curtea lui Constanțiu, și-a manifestat în 1489 îndoielile astfel: „Nu mi se pare posibil ca Diavolul, acționând ca demon feminin cu un bărbat, să poată culege sămânță și să o poată transmite după aceea, ca demon masculin, unei femei, și de aici să se nască o descendență”. Să nu uităm de sabaturile vrăjitoarelor, care se încheiau cu orgii sexuale, la care se spune că participau demoni și, adeseori, chiar Diavolul în persoană. Despre acesta, „vrăjitoarea” Marie Zoraya, arestată la vârsta de optsprezece ani, mărturisea: „Diavolul la sabat stă pe un scaun negru și e atât de înspăimântător și îngrozitor încât e imposibil să-l descrii. Are o coroană de coarne negre, dintre care trei sunt foarte mari precum cele ale unui țap urât mirositor, iar celelalte sunt mai mici. Mai are încă două la gât și altul în frunte, cu care face lumină și îi luminează pe toți cei care se află la sabat, și luminează mai tare decât Luna și puțin mai slab decât Soarele, astfel încât să fie destrul ca să se vadă și să se cunoască tot ce se face la sabat. Părul lui e zbârlit, fața palidă și schimonosită. Are ochii rotunzi, mari și foarte deschiși, aprinși și hidoși, barba de capră, forma gâtului și restul corpului fiind prost făcute. Corpul are formă de om și de țap, mâinile și picioarele ca ale unei creaturi umane, numai că degetele sunt toate egale și ascuțite, și are unghii lungi, iar mâinile sunt curbate ca la păsările de pradă, iar picioarele ca la gâscă, coada fiind lungă precum cea a unui măgar, cu care își acoperă părțile rușinoase. La sabat apare sub un baldachin, uneori purtând straie foarte sărace, dar înfățișând o sută de mii de forme ciudate…”. Atunci când Diavolul se unea cu o vrăjitoare la un sabat, un voal gros, o perdea de ceață sau un nor provocau obscuritatea dorită. Incubul care o chinuia pe Sfânta Tereza de Avila era capabil să condenseze aburi, fluide sau o materie eterată oarecare, pentru a realiza „operațiunile cele mai animalice”. Inchizitorul Pierre de Lancre din Bordeaux declara că „femeile și fetele cu care Satan vrea să se acupleze sunt acoperite de un nor”, detaliu care amintește de modul în care, în mitologia greacă, Zeus a violat-o pe Io la adăpostul unui nor. Vrăjitorul Georges Groeber afirma în 1619 că Satana se apropie de oameni sub forma unui om îmbrăcat în negru sau a unui animal, mitologia greco-romană, egipteană și chineză menționând adeseori aspectul animalic al zeilor atunci când își violau victimele. Ținând cont de toate aceste asemănări, putem presupune că demonii din Evul Mediu, incubii și sucubii, sunt zeii din Antichitate, Veghetorii lui Enki.

Pe lângă demoni și zei, mai există și alte ființe care răpeau și violau oameni. În teza sa de doctorat la Universitatea statului Indiana, folcloristul Thomas Ed. Bullard scria că, în multe tradiții, zânele răpesc oameni și îi duc în regate subpământene, în care timpul se scurge altfel față de Pământ. Astrofizicianul Jacques Valle citează un număr mare de scrieri despre nesățioasele dorințe erotice ale zânelor și spiridușilor față de oameni, despre credința că zânele sau alte făpturi fantastice pândesc copii mici, pentru a-i răpi. Acest detaliu abundă și în folclorul indienilor din America de Nord. Amerindienii au și legende în care oamenii stelari s-au împerecheat cu pământence. O legendă spune că o indiancă se uita la o stea și ar fi vrut să ajungă acolo. A fost trasă în sus și s-a trezit în fața celui asociat cu steaua, apoi a devenit mireasa lui. Conform mitologiei amerindiene, aceste femei dădeau naștere copiilor stelari, ce erau crescuți de mamele lor până la șase ani, apoi mergeau să locuiască cu tații lor stelari.

Veghetorii pot fi întâlniți și în ocultismul secolelor XIX-XX. În 1875, Helena Petrovna Blavatsky a înființat Societatea Teosofică, a cărei doctrină se baza pe învățăturile primite de la un grup de „maeștri evoluați” spiritual, pe care îi numea „stăpânii flăcărilor”, care locuiesc în lumea subterană Agartha, de unde veghează lumea în secret. Liderul lor, Sanat Kumara, pe care creștinismul l-a numit Lucifer, a venit dintr-un plan eteric al planetei Venus în urmă cu 18,5 milioane de ani. El primeşte energie din planuri superioare în zodia berbecului, pe care o împărtăşeşte celorlalţi în zodia taurului. La nivel cosmic, acesta este numit Subrahmanya, Sanatana, Sanaka sau Sanandana. Printre titlurile lui se numără „stăpânul lumii”, „singurul iniţiator”, „cel vechi de ani”. Alexandre Saint-Yves d’Alveydre, fondatorul Sinarhiei, susținea că în 1885 a fost contactat de ființe ființe evoluate spiritual din Agartha, unul dintre acești „maeștri” fiind prințul Hardjij Scharipf. În 1918, ocultistul René Adolphe Schwaller de Lubicz, un adept al Teosofiei și Sinarhiei, a fondat alături de soția sa, Isha, grupul Les Veilleurs („Veghetorii”), dar și un ziar numit inițial L`Affranchi („Emancipatul”), apoi Le Veilleur („Veghetorul”). Societatea Thule, un grup format din ocultiști germani, ce se baza pe învățăturile Societății Teosofice, organiza în mod regulat ședințe în care participanții comunicau cu „o ierarhie a Supraoamenilor” ce locuiau în Agartha, despre care unii spuneau că sunt demoni ce apar ca spirite călăuzitoare. De la aceste ființe au preluat ideea creării unei rase superioare de oameni, idee pe care i-au implantat-o și lui Hitler. Satanistul Aleister Crowley, liderul lojei masonice Ordo Templi Orientis, comunica în mod constant cu entități superioare energetice, emisare ai zeului egiptean Horus.

Nu este greu de intuit cine sunt aceste entități ai ocultiștilor. Primul nume al lui Sanat Kumara este anagramarea lui Satan, iar al doilea provine din numele hitit Kumarbi, ambele fiind nume ale sumerianului Enki. Zodia berbecului, de unde acesta primește energie în viziunea teosofiștilor, este unul dintre simbolurile lui Enki. Chiar și epitetul „stăpânul lumii” este echivalent cu numele Enki, care în sumeriană înseamnă „stăpânul Pământului”. Planeta Venus, sau Luceafărul, alături de lumea subterană, indică legătura cu Lucifer al creştinilor, același Enki. De altfel, teosofista Helena Blavatsky l-a identificat în mod corect pe Sanat Kumara cu Lucifer. Iar Horus al lui Crowley era numele egiptean al lui Marduk, fiul lui Enki în Mesopotamia. Prin urmare, acești „maeștri evoluați” sunt vechii Veghetori, astfel explicându-se și numele atribuit de Schwaller de Lubicz grupului și ziarului pe care le-a fondat.

Împerecherile Veghetorilor cu oamenii se referă într-adevăr la relații sexuale, ori este vorba despre inseminări artificiale, realizate în laborator? Zeii din vechime, demonii, djinii, zânele sau „maeștrii evoluați” par să descrie perfect extratereștrii din ziua de astăzi, care răpesc oameni pe care îi supun la diverse experimente genetice, în special de natură sexuală. Adeseori, extratereștrii le mărturisesc pământenilor cu care intră în contact că veghează asupra evoluției omenirii de multe milenii. Cine sunt acești extratereștri?

În 1954, Dorothy Martin, ce și-a ales pseudonimul Marion Keech, a început să primească mesaje prin scriere automată de la extratereștri pe care ea îi numea „Veghetorii”, conduși de un anume Sananda. Pe 25 ianuarie 1981, grupul Lab Nine, condus de Andrija Puharich, a intrat în contact cu o entitate ce se autointitula Ra, care susținea că vorbește în numele Consiliului lui Saturn, ce este format din nouă entități, sprijinite de douăzeci și patru de Veghetori, care își oferă serviciile atunci când este nevoie. Cei Nouă i-au mărturisit lui Puharich că ei sunt reîncarnarea zeului egiptean Horus. Horus, așa cum am văzut, este fiul lui Enki, Marduk. Veghetorii care îl sprijină pe Horus par a fi acele entități cu care Aleister Crowley intrase în contact. Crowley chiar a Lam, una dintre entitatile lui Crowley 2realizat în 1918 un desen al unui emisar al lui Horus, numit Lam, ce are un cap foarte mare, întocmai ca extratereștrii cenușii de astăzi. Sananda, numele liderului Veghetorilor cu care comunica Dorothy Martin, este aproape identic cu Sanandana, unul dintre epitetele lui Sanat Kumara al teosofiștilor. Cyril Henry Hoskins, care se consideră reîncarnarea lui Lobsang Rampa, un lama tibetan, afirma în cartea As It Was din 1976 că într-o realitate paralelă există niște ființe care veghează asupra evoluției omenirii, ce poartă numele Grădinarii Pământului. Dacă Veghetorii sunt acești „grădinari”, nu este de mirare că și-au ales acest nume, ținând cont că, înainte de exil, ei s-au ocupat cu studierea animalelor pământene în grădina Edenului de pe planeta de baștină.

Sociologul și profesorul american Courtney Brown susține că a intrat în contact cu civilizații extraterestre prin clarviziune, astfel aflând că „cenușiii” sunt principala rasă căreia i s-a încredințat misiunea de a ne supraveghea. Din miile de declarații ale celor ce au avut part de întâlniri de gradul III, observăm că acești „cenușii” sunt cei care realizează răpiri și diverse experimente pe oameni. În cartea The Interrupted Journey din 1966, John Fuller a descris cazul soților Barney și Betty Hill, care pe 19 septembrie 1961 au fost răpiți de un OZN pe drumul dintre Canada și Portsmouth (New Hampshire). Sub hipnoză și-au amintit că au fost supuși unor examinări medicale, lui recoltându-i-se spermă cu un aparat bizar, iar ei explicându-i-se telepatic că i s-a făcut un test de sarcină. În decembrie 1977, Debra Tomey a fost răpită de doi „cenușii”, peste puțin timp constatând că este însărcinată. Anul următor, în martie, i-a dispărut sarcina. În 1983 și-a amintit spontan că a fost dusă pe o navă unde i s-a prezentat fiica ei hibridă, care era palidă, avea buzele trandafirii, avea ochii mari și albaștri, capul îi era ceva mai mare decât normal, în special în zonele frontală și occipitală. În mai 1986 și-a amintit sub hipnoză că și-a reîntâlnit fetița, lângă care se afla un nou-născut. I s-a spus că acești copii ai ei sunt doar doi din nouă. În timp ce era însărcinată cu Tommy, Debra primea sistematic telefoane misterioase, care înșirau fraze de neînțeles, adresate aparent viitorului copil. Băiatul a început să vorbească foarte târziu, în primii ani folosind fraze de genul celor auzite la telefon. Pe lângă aceste două cazuri mai există mii de persoane care susţin că au fost răpite de OZN-uri, unde au fost examinate medical de către nişte creaturi mici şi cenuşii. Despre aceste răpiri, Dan D. Farcaș afirma în cartea Răpiți de extratereștri: „unii analiști ai fenomenului răpirilor estimează că în 50% dintre acestea ar exista o componentă vizând reproducerea, iar în 5% grayabductioncontacte sexuale cu entități nepământene”. Multe astfel de victime afirmă că extratereştrii colectează material genetic uman. Cu ajutorul unor ace lungi, recoltează ovule de la femei şi spermă de la bărbaţi cu ajutorul unor instrumente cu vacuum, pentru a le folosi apoi în procese de fecundare artificială. Produsului de concepţie i se modifică informaţia genetică, după care urmează implantarea sa în uterul unei femei pământene. După trei sau patru luni, embrionul este extras din mama purtătoare şi mutat într-un uter artificial, în care se va dezvolta până la „naştere”. Betty Andreasson-Luca a fost în 1973 martoră la extragerea a doi fetuşi imaturi dintr-o mamă purtătoare pământeană. Întrebând de ce se fac astfel de experimente oribile, cenuşiii i-au răspuns: „deoarece, pe măsură ce trece timpul, omenirea va deveni sterilă… Rasa umană va deveni sterilă din cauza poluării şi a bacteriilor care trăiesc pe Pământ”. Ea şi-a amintit această conversaţie sub hipnoză, pe 8 decembrie 1987. În martie 1994, omuleţii cenuşii i-au spus doctorului Courtney Brown că efectuează pe oameni mutaţii genetice pentru dezvoltarea legăturii mai armonioase între corp şi suflet, dar şi pentru diminuarea tendinţelor specifice oamenilor. Cu altă ocazie, i-au mărturisit doctorului Brown că principala lor problemă este sterilitatea, acesta fiind motivul pentru care răpesc oameni, folosindu-ne femeile ca „mame purtătoare”, amestecând și anumite gene pământene cu ale lor. Altor contactaţi li s-a declarat că scopul acestor experimente genetice este crearea unor supraoameni. În Răpiți de extratereștri, Dan D. Farcaș, afirma că „unora dintre cei răpiți li s-a spus că vizitatorii recurg la experimente genetice, vrând să creeze o nouă specie de oameni, fie «deoarece, pe măsură ce trece timpul, omenirea va deveni sterilă… din cauza poluării», fie fiindcă s-ar dori crearea unor supraoameni”. Despre acești hibrizi, profesorul Jacobs crede că sunt creați tot mai aproape fizic de oameni și intelectual de extratereștri.

Datorită informaţiilor diferite primite de contactaţi sau răpiţi, putem concluziona că aceste fiinţe nu vor să se afle adevăratul scop al experimentelor realizate pe oameni. Însă noi știm că Enki a creat oamenii ca soldați pentru un viitor război, în care să-și ia revanșa în fața fratelui său. Alături de Veghetorii săi, a combinat ADN uman cu al unor animale, apoi cu ADN extraterestru și chiar al unor specii diferite de animale. Prin numeroase modificări genetice, el a încercat să transforme aceste creaturi în adevărați soldați. Însă, ținând cont că aceste experimente continuă și în ziua de astăzi, putem presupune că Veghetorii nu au ajuns încă la rezultatul dorit.

Nu doar „ fiii lui Dumnezeu” s-au împreunat cu „ fiicele oamenilor”, așa cum susțin Biblia și Cartea lui Enoh, ci și zeițele cu muritorii. Pentru greci, Aphrodita i-a sedus pe prințul Anchises din Dardania și pe argonautul Butes, Harmonia pe regele Cadmus, iar Thetis pe regele mirmidonilor, Peleus. Sargon, viitorul rege al Akkadului, de Iștar. În Odysseia lui Homer, eroul epopeei a fost timp de șapte ani amantul nimfei Calysto pe insula Ogygya și un an al zeiței-vrăjitoare Circe. În tradiția ebraică, Lailah este un înger femelă, ce se ocupă de concepție și nașteri. Talmudul susține că Lailah ia o picătură de spermă pe care o duce în fața lui Yahweh, care îi hotărăște soarta. Sargon I, care dintr-un simplu grădinar a devenit conducătorul imperiului akkadian, susținea că ascensiunea sa s-a datorat zeiței Iștar, al cărei amant devenise. Relația lor a început după ce ea a adormit în grădina pe care o îngrijea Sargon. „Am văzut-o de la marginea grădinii; am sărutat-o, cu ea m-am împreunat”, se lăuda regele-grădinar. Ca toate zeițele iubirii, Iștar / Inanna a avut mulți amanți, atât de origine divină, cât și pământeană. Iată cum încerca ea să îl seducă pe eroul Epopeii lui Ghilgameș:

Vino, Ghilgameș, spuse ea, să fii iubitul meu,

Dă-mi, da, dăruie-mi rodul trupului tău!

Vreau să-mi fii soț; iar eu voi fi femeia ta!

Voi pune să ți se pregătească un car din lapislazuri și din aur:

Roțile îi vor fi din aur, osiile din electrum,

Îl voi înhăma cu diavoli ca niște vijelii, în loc de catâri.

În casa noastră vei intra printre miresme de cedru,

În casa noastră, când vei pătrunde,

Preoții și demnitarii îți vor săruta picioarele.

Dinaintea ta vor îngenunchea regii, demnitarii și principii,

Aducându-ți bir comorile munților și văilor.

Reclaiming-The-Sex-GoddessÎn timpul călătoriei sale spre casă, Odysseus a întâlnit sirenele, niște ființe foarte frumoase, care seduceau marinarii, atrăgându-i către stânci. Pe lângă sirene, celebre pentru libertatea lor sexuală în Grecia mai erau nimfele (de la care provine cuvântul „nimfomanie”) și maenadele (bacchantele romanilor). În India, Apsara erau nimfe seducătoare, splendide însoțitoare ale zeilor, Satapatha Brahmana relatând că o frumoasă Apsara a coborât pe Pământ, s-a căsătorit cu pământeanul Pururavas, i-a născut un fiu apoi s-a întors în Cer. În Roma Antică și Europa medievală, alături de masculii incubi existau și femelele sucubi, acei demoni seducători ai oamenilor. Zânele, 437xprezente în multe culturi, precum și ielele din folclorul românesc, aveau același rol de seducătoare ale bărbaților. Și în prezent mulți dintre răpiți susțin că au făcut sex cu femei extraterestre, de obicei foarte atrăgătoare. Unul dintre aceștia este Antonio Villas Boa, care a fost răpit pe 15 octombrie 1957, din apropierea orașului brazilian Sao Francisco de Sales. Dus într-un obiect roșu, în formă de ou, el a făcut sex cu o femeie înaltă de 1,35 metri, dar bine proporționată. În zilele următoare, Antonio a vomat tot timpul, nu a putut dormi câteva nopți ori a avut coșmaruri, iar timp de o lună a acuzat iritații ale ochilor și lăcrimare, dureri de cap, somnolență și apariția unor pete pe corp. Libanezul Peter Khoury afirma că pe 23 iulie 1992, în Australia, s-a trezit pe la ora 7:30 cu două femei goale în patul său. Una era blondă, foarte înaltă, cu părul vâvoi, aproape alb, fața prelungă, bărbia ascuțită, pomeții ridicați și ochii extrem de mari. Cealaltă avea o înălțime obișnuită, părul negru și trăsături asiatice. Blonda l-a apucat de ceafă și l-a tras spre sânul său stâng. El a mușcat-o și i-a rămas ceva în gât care, timp de tr2evvvi0ei zile, l-a iritat și i-a cauzat senzația de tuse. În jurul penisului a găsit înfășurate două fire de păr subțire, aproape alb, unul de zece-cincisprezece centimetri, celălalt de șase-opt centimetri. În 1998, firele au fost analizate într-un laborator profesionist. ADN-ul avea cinci mutații în plus față de normalul la Homo Sapiens Cro Magnon, mutații care pot fi întâlnite rareori, doar la populații mongoloide și niciodată toate la un loc.

Aceste neplăceri cauzate de femeile extraterestre iubiților lor pământeni se pare că au existat dintotdeauna. În Epopeea lui Ghigameș, regele cetății Uruk i-a respins avansurile zeiței Iștar, enumerându-i toți foștii ei iubiți, care au avut doar de suferit în urma relațiilor cu ea: „Iubiții tăi socotit-au că tu ești ca un jăratec ce se stinge la frig; o dosniă ușă ce nu oprește nici răbufnirea vântului, nici furtuna; o cetate ce strivește pe apărătorii ei; smoală care înnegrește pe cel ce o cară; un burduf ce se varsă peste cel ce îl duce; o piatră căzând de pe parapet; o mașină de asalt așezată în țara vrăjmașului. Pe care dintre ibovnicii tăi i-ai iubit tu pentru totdeauna? Lasă-mă să-ți istorisesc povestea ibovnicilor tăi. A fost mai întâi Tammuz, iubitul tinerețelor tale, a cărui jeluire ai statornicit-o an de an. Îndrăgit-ai pasărea pestriță, pe care ai lovit-o și i-ai frânt aripa. Acum el zace în desiș și strigă: «Kappi, Kappi, aripa mea, aripa mea!» Iubit-ai apoi leul cumplit de puternic – de șapte ori ai săpat șapte gropi adânci pentru el. Iubit-ai armăsarul neîntrecut în bătălie, dar i-ai dăruit lui biciul, pintenii și chinga, i-ai hărăzit să alerge în galop șapte leghe și să-și murdărească apa înainte s-o bea, iar pe mama lui Silili ai lăsat-o pradă plânsetelor. Iubit-ai pe păcurarul turmelor de oi, zi de zi el făcea plăcinte, a-njunghiat și iezi de dorul tău. L-ai păcălit și l-ai prefăcut în lup; acuma argații turmelor sale îl hăituiesc și propriii lui câini îl mușcă din trup. Nu l-ai iubit tu pe Ișullanu, paznicul grădinii de curmal a tatălui tău? (…) El a fost prefăcut într-o cârtiță oarbă, făptură subpământeană a cărei dorință nu-și află nicicând putința de a fi satisfăcută. Dacă tu și eu trebuie să ne iubim, nu voi fi eu oare răsplătit în același fel ca și toți ceilalți pe care i-ai iubit odinioară?

Împerecherile zeilor cu pământenii nu se rezumau întotdeauna la violuri răzlețe, ci uneori se transformau în relații de durată. John Mack constata în Passport to the Cosmos din 1999 că mai multe persoane răpite au ajuns să aibă legături permanente cu extratereștrii, un soi de căsnicii secrete. În povestea Sudhana Avadana, vânătorul Philoka a capturat-o pe fata celestă Kinnari Manohara, cu care s-a căsătorit. După câțiva ani, ea s-a întors la poporul ei, printre „spirite”. Într-o poveste populară tibetană, un băiat cu capul deformat s-a căsătorit cu fiica Regelui Zânelor, care locuia în cer. Ea a locuit cu soțul său timp de nouă ani, apoi s-a întors în cer. Salvând un grifon sacru din ghearele unui dragon, el a fost dus în ceruri, unde și-a găsit soția. Zeii au fost mișcați de iubirea lor și i-au permis fetei să se întoarcă pe Pământ, unde să trăiască fericită alături de soțul ei. Într-o legendă japoneză, pescarul Urashima Taro s-a însurat cu fiica Împăratului Dragonilor și au locuit împreună în castelul de pe fundul mării. După o vreme i s-a făcut dor de părinți și a plecat în satul natal, unde a aflat că a fost dispărut pentru vreo patru sute de ani. De asemenea, în cronica medievală De Nugis Curialium a lui Walter de Mapes, patriotul saxon Edric Sălbaticul s-a căsătorit în 1.070 cu o frumoasă tânără venită din cer, prezentând-o chiar și la curtea lui Wilhelm Cuceritorul. Fiul lor, Alnodus, a devenit renumit pentru înțelepciunea și pietatea sa. Soția spațială s-a întors în cer la un moment dat, lăsându-l pe Edric cu inima sfâșiată.

Despre Veghetori a scris și marele poet național al românilor, Mihai Eminescu, ce-i drept, ascunzând povestea lor. În 1883, la vârsta de 33 de ani, el a compus poezia Luceafărul, în care este vorba despre cea mai strălucitoare stea, luceafărul (pe numele său, Hyperion), care a coborât pe Pământ pentru a se împreuna cu „o prea frumoasă fată” de viță nobilă („din rude mari, împărătești”), numită Cătălina. Observând-o din cer, el i-a apărut în fiecare noapte în vise, pentru a o seduce: „El tremura-n oglindă / Căci o urma adânc în vis / De suflet să se prindă”. Fata nu a putut rezista farmecelor luceafarul-18095luceafărului, astfel că în scurt timp l-a chemat la ea: „Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n casă și în gând / Și viața-mi luminează”. Când a coborât din cer, Hyperion întâi s-a scufundat în mare: „Și din adânc necunoscut / Un mândru tânăr crește”. Aspectul său fizic era identic cu cel al zeilor din vechime, calitățile sale făcându-l irezistibil în ochii oricărei pământence: „Părea un tânăr voievod / Cu păr de aur moale, / Un vânăt giulgi se-ncheie nod / Pe umerele goale. / Iar umbra feței străvezii / E albă ca de ceară – / Un mort frumos cu ochii vii / Ce scânteie-n afară”. Văzându-l, Cătălina s-a topit: „O, ești frumos cum numa-n vis / Un înger se arată”. Luceafărul, care „ ține-n mână un toiag / Încununat cu trestii”, în primul rând și-a explicat descendența, susținând că „Iar cerul este tatăl meu / Iar muma mea e marea”, deoarece „Am coborât cu-al meu senin / Și m-am născut din ape”. Pentru a o convinge să-i accepte iubirea, Hyperion, pe care ea îl numea „al valurilor Domn” și „dulce-al nopții mele Domn, i-a promis fetei ceea ce niciun muritor n-ar fi putut să-i ofere: „Colo-n palate de mărgean / Te-oi duce veacuri multe, / Și toată lumea-n ocean / De tine o s-asculte”. Fata i-a refuzat avansurile, iar el s-a întors, trist, în cer. După trei zile, Cătălinei i s-a făcut dor de el și l-a rechemat. El a coborât din nou pe Pământ, de această dată cu un aspect fizic modificat: „În aer rumene văpăi / Se-ntind pe lumea-ntreagă, / Și din a chaosului văi / Un mândru chip luceafarul-11se-ncheagă; / Pe negre vițele-i de păr / Coroana-i arde pare, / Venea plutind în adevăr, / Scăldat în foc de soare. / Din negrul giulgi se desfășor / Marmoreele brațe, / El vine trist și gânditor / Și palid e la față; / Dar ochii mari și minunați / Lucesc adânc himeric, / Ca două patimi fără saț / Și pline de-ntruneric”. Până și părinții săi au fost modificați, de această dată: „Și soarele e tatăl meu / Iar noaptea-mi este muma”. Din nou fata s-a arătat încântată de calitățile lui fizice, chiar dacă erau diferite: „O, ești frumos cum numa-n vis / Un demon se arată”. Hyperion a invitat-o încă o dată să îl însoțească, de această dată în cer. Cătălina l-a refuzat din nou, propunându-i însă să renunțe la nemurire pentru a rămâne pe Pământ cu ea. El s-a întors în cer, cerându-i tatălui său să îi ia nemurirea. Însă tatăl ceresc i-a respins cerința, arătându-i că aleasa inimii sale nu merită acest sacrificiu, ea alegându-și deja un nou iubit, pe nume Cătălin. Acesta era un „viclean copil de casă, / Ce împle cupele cu vin / Mesenilor la masă, / Un paj ce poartă pas cu pas / A-mpărătesii rochii, / Băiat din flori și de pripas, / Dar îndrăzneț cu ochii”. Rănit și profund dezamăgit, luceafărul Hyperion a ales să rămână în lumea sa „nemuritor și rece”.

Despre acest poem, Mihai Eminescu spunea: „Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe Pământ nici e capabil a ferici pe cineva, nici a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe Pământ și i-am dat acest înțeles alegoric”. Însă povestea luceafărului nu pare a fi una a geniilor pământene, ci a unui Veghetor. În antichitate, zeii erau echivalați cu stele, Cartea lui Enoh numindu-i „stele căzătoare” pe îngerii Veghetori ce s-au împreunat cu „fiicele oamenilor”. O astfel de „stea căzătoare” este și luceafărul lui Eminescu, care a coborât pe Pământ cu același gând. Conducătorul Veghetorilor era identificat de către antici cu planeta Venus sau Luceafărul, la fel ca eroul poemului, chiar numele Lucifer din creștinism provenind din denumirea latină a acestei planete. Eminescu l-a numit Hyperion, care în mitologia greacă era unul dintre titani, adică unul dintre zeii cei vechi, primii care au domnit pe planeta noastră. În literatura greacă, Hyperion era adesea numit „zeul vegherii, înțelepciunii și luminii”. Iar Lucifer înseamnă „cel care aduce lumina”, fiind considerat de strămoșii noștri zeul înțelepciunii. Imnurile Homerice și Theogonia lui Hesiod susțineau că Soarele, titanul Helios, era fiul lui Hyperion. Iar fiul lui Enki / Azazel era considerat inițial zeul Soarelui în Mesopotamia, până când regele babilonian Hamurrabi l-a ridicat la statutul de zeu suprem. Luceafărul eminescian luceafarul1afirmă întâi că tatăl său este cerul, apoi Soarele. În Mesopotamia, Grecia și alte locuri din lume, tatăl lui Enki era zeul cerului, iar în Egipt al Soarelui. El are în mână un toiag „încununat cu trestii”, ce ne duce cu gândul la caduceele zeilor Hermes, Dionysos și Ningișzida, trei dintre multiplele nume date de antici conducătorului Veghetorilor. Aspectul său fizic inițial – blond cu pielea albă – este identic cu cel al zeilor din vechime. După ce a fost respins de Cătălina prima oară, el și-a schimbat înfățișarea, devenind brunet, întocmai cum în legenda creștină Lucifer, dintr-un înger de lumină, a devenit după cădere un demon al întunericului. De altfel, când fata îi laudă frumusețea, inițial îl compară cu un înger, iar după transformare cu un demon. Pentru antici, Enki locuia în adâncul apelor. Când a coborât pe planeta noastră, luceafărul Hyperion s-a scufundat în mare, iar ea îl numea „al valurilor Domn”. Cătălinei i-a propus să locuiască alături de el timp de multe secole în palate din adâncul oceanului, devenind stăpâna lumii acvatice, lucru imposibil, ținând cont că durata ei de viață era limitată, iar despre el nu știm să fi fost capabil de a oferi nemurirea sau, măcar longevitatea. Însă invitația lui capătă sens prin povestea japoneză a pescarului Urashima Taro, care a locuit pentru câtva timp împreună cu fiica Împăratului Dragonilor într-un castel de pe fundul mării, fără să-și dea seama că în lumea oamenilor se scurseseră patru secole.

În Călin (file din poveste), Mihai Eminescu a folosit mitul zburătorului, o poveste asemănătoare cu cea din Luceafărul. În mitologia românească, zburătorul era un spirit rău, care chinuia noaptea fetele tinere, asemănător cu incubii medievali și Veghetorii antici. Până și numele Călin – Cătălin, opoziția dintre ei (zburătorul Călin e brunet iar muritorul Cătălin blond) și faptul că ambii au sedus o tânără din familia imperială, indică o legătură dintre cele două opere ale lui Eminescu. Dacă Eminescu a ascuns într-adevăr povestea unor Veghetori în aceste poezii, acest lucru nu ar trebui să ne mire prea mult. El studiase filosofia la Viena și la Berlin. Tot aici a urmat cursuri de istorie egipteană, istorie romană, geografie fizică, economie națională, istorie generală a filosofiei și principii logice ale științelor experimentale. Până în acel moment acumulase deja o solidă cultură literară și istorică. Așa că sunt șanse mari ca el să fi acumulat anumite informații neaccesibile oricui, pe care să le fi ascuns în poeziile sale. Deși părerea sa despre religie reiese cu ușurință din Împărat și proletar („Religia – o frază de dânşii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug”), Eminescu a folosit adeseori în poeziile sale nume de sfinți din religia creștină. Dar și nume de zei, în special greco-romani, de exemplu Vesta și Marte în Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Apollo, Vesta, Eol și Erato în La Heliade, Venera și Demiurgos în Împărat și proletar, Allah, Hristos și Apollo în Scrisoarea III, Okeanos în Veneția. Ceea ce demonstrează un interes deosebit pentru religii, atât antice cât și contemporane. În Copii eram noi amândoi, spune că, pe când era mic, „Eu zideam Turnul-Vavilon / Din cărți de joc și mai spuneam / Și eu câte-o prostie”. Nu știu câți copii ar construi în joacă Turnul Babel, în afară de cei pasionați de religie, cum nu știu nici cine și-ar boteza o jucărie Tlantaqu-Caputli, un nume ce pare aztec și care, prin anagramare, s-ar putea citi „atlant cu cap util”. În Luceafărul întâlnim o aluzie la reîncarnare: „Căci toți se nasc spre a muri / Și mor spre a se naște”, dar și conceptul de an-lumină, unitatea de măsură a distanței în spațiul cosmic: „Porni luceafărul. Creșteau / În cer a lui aripe, / Și căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe”. Aceste cunoștințe despre spațiu reies și din La steaua, unde spune: „La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă”. Este posibil să nu fi primit toate aceste informații la Berlin și Viena ci și din alte părți. În poezia Fiind băiet, păduri cutreieram, Eminescu povestea că, în copilărie, a avut parte de o întâlnire de gradul III. Adormit într-o noapte într-o pădure, pe malul unui izvor, el a văzut „Pe câmpi un val de argintie ceaţă, / Sclipiri pe cer, văpaie preste ape”. În plus, a auzit zgomote puternice, ca și cum un bucium cânta în timp ce se apropiau cete de cerbi. Deodată, un tei s-a deschis și „din el ieși o tânără crăiasă”. Această făptură „cu ochii mari, cu gura-abia închisă” l-a fermecat de la prima privire. „Și ah, era atâta de frumoasă, / 532889_586880474656367_1855278868_nCum numa-n vis o dată-n viața ta / Un înger blând, cu fața radioasă, / Venind din cer se poate arăta; / Iar păru-i blond și moale ca mătasa / Grumazul alb și umerii-i vădea. / Prin hainele de tort subțire, fin, / Se vede trupul ei cel alb deplin”. Această ființă blondă, cu pielea albă, ochii mari și foarte frumoasă, asemănătoare cu un înger, este identică din punct de vedere fizic cel puțin cu zeii din vechime. Ce s-a întâmplat în acea noapte, poetul nu ne spune. Dar observăm că, după întâlnirea cu „tânăra crăiasă”, băiatul a început să fie pasionat de religii, mitologie, filosofie și istorie, i-a apărut talentul literar de neegalat iar aspectul ei fizic a devenit idealul său de frumusețe, lucru care reiese cu ușurință din poemele lui. În acea noapte din pădure, care i-a influențat atât de mult viața, e posibil să fi avut loc prima experiență sexuală a lui Eminescu, astfel explicându-se obsesia sa despre zburători / Veghetori.

Conform Cărţii lui Enoh, Veghetorii lui Enki au făcut un jurământ pe muntele Hermon, unul dintre cei mai importanţi munţi din zonă, aflat la graniţa dintre Palestina, Israel şi Siria. Era numit Senir de către amoriţi, Sirion de către sidonieni, Baal-Hermon, Sihon, Sion sau Zion în Biblie. În Noul Testament, aici a avut loc schimbarea la faţă a lui Iisus. În religia Canaanului, muntele Mount_Hermon_covered_with_snow_98-13tb_wrHermon era casa zeului Ba’al Hermon (“stăpânul Hermon”). Semnificaţia numelui muntelui încă ne este necunoscută, însă acest lucru nu ne împiedică să încercăm să o aflăm. Nu putem să nu observăm asemănarea dintre denumirile Hermon şi Hermes (mesagerul zeilor la greci). Hermes are aceeaşi rădăcină ca Hera şi Herakles. Dacă ţinem cont de faptul că Herakles înseamnă “gloria Herei”, îl putem scoate din ecuaţie. Dar care ar putea fi traducerea numelui Hermes? În greaca antică, „mes” însemna „mijloc. Hermes era cel care făcea legătura între zei şi oameni, mijlocitorul sau mediatorul, aşa că a doua parte a numelui semnifică rolul său. Iar prima parte, „her”, provine din Hera. Astfel, Hermes se poate traduce fără greşeală “mediatorul Herei”. Cum rămâne cu numele zeiţei Hera? Pentru a afla acest lucru, trebuie să ne îndreptăm atenţia către ţara aflată la sud de Grecia, adică Egiptul. Acolo îl întâlnim pe zeul Heru (Horus pentru greci). Cum civilizaţia egipteană a apărut înaintea celei greceşti iar religia grecilor a fost influenţată în mod evident de cea a vecinilor, putem trage concluzia că numele Hera a fost împrumutat de la egipteni ca o formă de feminin a lui Heru-Ur („Horus cel bătrân”). Iar Heru-Ur, Hermes, Azazel și Enki reprezintă același personaj. Principalul centru de cult al soarelui în Egipt era numit de greci Heliopolis, de evrei şi de asirieni On, iar de egipteni Iunu sau Anu. „Anu” este cuvântul akkadian pentru „cer”, ce provine din sumerianul „an”. Pentru egipteni, Heliopolis era o reprezentare a cerului pe Pământ; aşa cum casa soarelui este cerul, tot la fel casa zeului Ra era respectivul oraş. Mai exact, principiul biblic „precum în cer, aşa şi pe Pământ”, exemplificat mai pe larg de Hermes Trismegistul în Tăbliţele de smarald, unde spunea că Egiptul este imaginea cerului sau chiar reprezentarea proiecţiei cerului pe Pământ. Denumirea „on” pentru evrei şi asirieni este echivalentă cu sumerianul „an”, însemnând acelaşi lucru. Cel mai bine se exemplifică aceasta în numele zeului semitic al fertilităţii, numit şi Dagon, şi Dagan, unde „on” şi „an” înseamnă acelaşi lucru. Termenul „on” a fost inclus în denumirile unei multitudini de divinităţi de pe tot cuprinsul Terrei, pentru a sublinia natura cerească a acestora (Poseidon, Triton, Typhon, Python, Orion, Bellerophon, Persefona, Kronos, Hyperion, Dionysos, Pontos, Deucalion, Harmonia, Epione, Coronis, Amon, Aton, Khonsu, Dagon, Cupidon, Junona, Horon, Tonacatecuhtli, Tonacacihuatl, Cipactonal, Machaon, Brontes, Rongo, Shannong, etc.). Din acelaşi motiv a fost inclus în nume de ţări, oraşe, râuri, fluvii sau munţi (Nihon, Babilon, Herakleion, Amazon, Hebron, Hermon, Sion, Zaphon). Aşadar, terminaţia „on” din denumirea muntelui Hermon înseamnă „cer. Iar un herm este o piatră rectangulară sau un stâlp pătrat de piatră, în vărful căruia se află un bust, de obicei reprezentându-l pe zeul Hermes. Pentru antici, muntele Hermon era o astfel de piatră, de dimensiuni uriaşe, în vârful căreia se afla nu bustul zeului, ci chiar zeul însuşi. Alăturarea cuvântului „on” indică faptul că muntele Hermon nu era un herm obişnuit, ci unul al cerului, divin, pe care locuia zeul Hermes / Heru-Ur / Azazel. Grecii foloseau hermul ca semn al graniţei. În Biblie, muntele Hermon reprezintă graniţa nordică a Pământului Făgăduit (Deuteronomul 3:8) dar şi limita de nord a Canaanului cucerit de israeliţi (Iosua Navi 11:17, 12:1, 13:5). De ce zeii lui Enki au ales acel loc pentru jurământul lor?

Muntele Hermon, înalt de 2.814 metri, se află pe paralela de 33 grade latitudine nordică. La capătul opus al Pământului, pe aceeaşi paralelă, se găsește Roswell (New Mexico, SUA), celebrul loc în care s-a prăbuşit un OZN în 1947. Toate ţările prin care trece această paralelă au în vigoare pedeapsa cu moartea. 33 este unul dintre numerele cele mai importante din numerologia modernă. De 33asemenea, este vârsta la care a murit Alexandru Macedon dar şi anul în care a fost crucificat Iisus Hristos. 33 este reprezentarea numerică a Stelei lui David (planeta Marte), echivalentul numeric al lui amen (amin în latină sau numele zeului egiptean Amon), numărul de miracole efectuate de Iisus, cel mai mare grad în Francmasonerie şi unul dintre simbolurile Ku Klux Klan (litera K = 11; de 3 ori K = 33). Reactorul nuclear al lui Sadam Hussein, Osiraq, se afla pe paralela de 33 de grade. Coordonatele sale (33.123 N, 44.313 E) ascund numărul 666 (3+3=6; 1+2+3=6; 4+4+3+1+3=15; 1+5=6). Numele Osiraq e format din Osiris (Lucifer / Hermes / Horus / Azazel) + Iraq. În timpul celui de-al 33-lea preşedinte al Statelor Unite, Harry Truman, mason de gradul 33, a fost testată prima bombă atomică la White Sands, New Mexico, zonă aflată pe paralela de 33 de grade. Cele două oraşe lovite de bombe atomice în 1945, Hiroshima şi Nagasaki, se află în jurul paralelei de 33 de grade (Nagasaki – 32 grade, Hiroshima – 34 grade). În 1963, aproape de paralela de 33 de grade, John F. Kennedy a fost împuşcat în Dealey Plaza din Dallas. Dealey Plaza este locul primului templu masonic din Dallas, iar data morţii preşedintelui, 22 noiembrie, indică acelaşi număr 33 (22+11=33). În 1968, Robert Kennedy, fratele fostului preşedinte, a fost asasinat în Los Angeles, tot în apropierea paralelei de 33 de grade şi tot lângă un templu masonic.

Şi totuşi, de ce este atât de important numărul 33, mai ales pentru masoni? Ei, bine, 33, în procente, reprezintă o treime dintr-un întreg. Cele mai importante treimi sunt cele divine, ca de exemplu treimea din Mesopotamia (Anu, Enlil şi Enki), treimea vedică (Varuna, Indra şi Mitra), trimurti din brahmanism (Brahma, Vishnu şi Shiva) sau sfânta treime din creştinism (tatăl, fiul şi sfântul duh). Toate aceste treimi divine, deşi aparţin unor culturi diferite, reprezintă aceleaşi zeităţi. Fără îndoială, numărul 33 simbolizează o singură parte din treime, adică un singur zeu. Ţinând cont că acest număr este de o deosebită importanţă pentru francmasonerie, logica de bun simţ ne sugerează că 33 este zeul lor. Adică Satan / Lucifer / Enki / Osiris / Horus / Azazel / Hermes. În cazul acesta, e înţeleasă folosirea paralelei de 33 de grade. Dar de ce doar paralela din emisfera nordică?

Răspunsul îl găsim tot la egipteni. Pe Piatra Shabaka e scris că în timpul luptei pentru supremaţie dintre cei doi fraţi, Horus cel Bătrân şi Seth, tatăl lor, Geb, împarte Egiptul în două părţi: Seth primeşte Egiptul de Sus iar Horus pe cel de Jos, hotarul fiind limita celor două ţări. După apariţia cultului lui Osiris, când acesta l-a înlocuit pe Horus în legendă, se credea că Ra i-a oferit lui Osiris Egiptul de Jos, iar lui Seth pe cel de Sus. De asemenea, în credinţa egipteană antică, zeiţa-vultur Nekhbet era protectoarea Egiptului de Sus iar zeiţa-şarpe Wadjet a celui de Jos. Contrar aparenţelor, Egiptul de Sus nu reprezintă partea de nord, ci de sud. Iar Egiptul de Jos este partea nordică. Aşadar, Horus a primit nordul țării iar Seth sudul. Deşi acest mit a fost interpretat ca o împărţire a Egiptului, de fapt se referă la împărţirea întregii planete. Nordul era domeniul şarpelui Osiris / Azazel / Enki, iar sudul al vulturului Seth / Enlil.

Sumerienii împărțiseră cerul în trei părți: nordul era calea lui Enlil, mijlocul al lui Anu iar sudul al lui Enki. Deși pare o contradicție cu împărțirea egiptenilor, în realitate nu este. Hermes Trismegistos spunea că Egiptul este imaginea cerului, idee comună multor culturi, exemplificată în Noul Testament prin „precum în cer, așa și pe Pământ”. După cum am văzut, egiptenii rezumau la țara lor împărțirea planetei. Prin urmare se poate considera că, pentru antici, Pământul era imaginea cerului, însă o imagine în oglindă. Prin urmare, lucrurile din cer erau inversate pe Terra. Partea de nord a cerului, atribuită de sumerieni lui Enlil, devine sudul planetei noastre, în timp ce fâșia de sud a cerului, zona lui Enki, reprezintă nordul planetei. Astfel înțelegem de ce Veghetorii au ales muntele Hermon, aflat în emisfera nordică a Terrei: deoarece se afla pe teritoriul lor. Această împărțire a rezultat în urma revoltei Veghetorilor / Igigi, care a dus la facerea omului. Pentru a opri revolta și a crea noile ființe, Enki era în postura de a emite pretenții. Anu s-a văzut nevoit să accepte condițiile fiului său mai mare, pentru a stopa conflictul. Sumerienii și grecii au interpretat această împărțire a Terrei ca pe o tragere la sorți. Sumerienii spuneau că astfel lui Anu i-a revenit cerul, lui Enlil uscatul iar lui Enki lumea subterană, pentru greci Zeus primind cerul și Pământul, Poseidon apele iar Hades Tartarul subpământean. Ținând cont că majoritatea masei continentale a Pământului se află în emisfera nordică, Enlil nu a fost deloc mulțumit de această împărțire a planetei, așa că în scurt timp a plecat acasă. Anu l-a însărcinat pe Enki cu administrarea Terrei și supravegherea oamenilor, moment descris de miturile egiptene prin răzgândirea lui Geb cu privire la împărțirea Egiptului și oferirea întregii țări lui Horus cel Bătrân. Scăpat de supravegherea fratelui său, Enki și-a început experimentele genetice ce au dus la apariția semizeilor.

Despre aceşti copii ai zeilor şi ai oamenilor, Biblia afirmă că „sunt vestiţii viteji din vechime” (Geneza 6:4). Cartea Jubileelor relatează că existau trei tipuri de progenituri ale îngerilor: uriaşii, naphilimii şi eliuzii, dintre aceştia doar a treia clasă dând dovadă de cruzime împotriva omenirii. Indiferent de cultura care îi prezenta, semizeii aveau caracteristici ieșite din comun: frumusețe fizică moștenită genetic de la părinții lor, forță, agilitate și curaj, toate mult superioare celor ale pământenilor. Legendele tuturor popoarelor sunt pline de faptele eroice ale acestora. Iată câţiva dintre ei:

gilgamesh_louvre- Gilgameș, fiul regelui Lugalbanda şi al zeiţei Ninsun, a fost al cincilea rege al oraşului sumerian Uruk, domnind timp de 126 de ani în jurul anului 2.500 î.Hr. În Epopeea lui Gilgameș, acesta, împreună cu prietenul său, Enkidu, îl învinge pe monstrul Humbaba pe Muntele Cedrilor. Apoi, cei doi eroi ucid Taurul Cerului, trimis de zeiţa Iștar să-l pedepsească pe regele Urukului pentru că i-a refuzat avansurile. După moartea lui Enkidu, Gilgamesh este hotărât să afle secretul nemuririi. După o lungă călătorie, plină de peripeţii, eroul îl întâlneşte pe Utnapiștim, supravieţuitorul Potopului. Acesta îl învaţă unde să găsească planta care oferă viaţa veşnică. După ce o obţine, un şarpe îi mănâncă planta mult-dorită. În Cartea Giganţilor, unul dintre manuscrisele de la Marea Moartă, Gilgameș şi Humbaba sunt doi dintre uriaşii de dinaintea Potopului, copii ai Veghetorilor. Ghilgameș nu era un semizeu propriu-zis, ci două treimi zeu și o treime om, o afirmație neînțeleasă de cercetători și interpretată în diverse feluri. Însă logica ne poate ajuta să dezlegăm și această enigmă.

ADN-ul fiecărui copil se formează din cel al părinților săi, moștenind câte o ramură de la fiecare. Prin urmare, copilul primește gene de la părinți în mod egal. Deși considerat în mod tradițional fiul semizeului Meșkianggașer, legenda sumeriană Enmerkar și lordul din Aratta îl numește pe Enmerkar, bunicul lui Ghilgameș, fiul zeului Utu. Dacă era într-adevăr fiul zeului-Soare și al unei pământence, Enmerkar avea 50% gene divine și 50% umane. Fiul său, Lugalbanda, a moștenit jumătate dintre genele tatălui său (25% divine și 25% umane) și jumătate dintre cele ale mamei sale pământene (50% umane), având 25% gene divine și 75% umane. Cu zeița Ninsun el l-a avut pe Ghilgameș care a moștenit de la mama sa 50% gene divine, iar de la tatăl său 12,5% gene divine și 37,5% umane. Astfel, Ghilgameș avea 62,5% gene zeiești și 37,5% umane, ceea ce pentru strămoșii noștri însemna că eroul era două treimi (66,6%) zeu și doar o treime (33,3%) om.

- Perseus, fondatorul legendar al dinastiei Perseizilor, a fost primul erou al Greciei. Tatăl său a era Zeus, iar mama sa Danae, fiica regelui Acrisius din Argos. A devenit erou după ce a tăiat capul gorgonei Medusa, cu ajutorul căruia a împietrit monstrul marin Kraken, ce atacase Etiopia. S-a căsătorit cu prinţesa Andromeda, apoi a fondat oraşul Mycenae. A fost omorât de către vărul său, Megapenthes, regele din Argos. Conform împăratului Xerses, perşii se consideră urmaşii lui Perseus.

Herakles vs. Cerberus- Cel mai cunoscut dintre semizei este grecul Heracles („gloria Herei”), cel numit de romani Hercules. Se crede că a trăit între anii 1264-1226 î.Hr. Botezat la naştere Alcaeus sau Alcide, şi-a schimbat numele în Heracles după ce şi-a omorât soţia şi copiii, într-o criză de nebunie datorată Herei. Heracles era fiul lui Zeus şi al reginei Alcmene, fiica regelui din Micene, strănepoata lui Perseus şi soţia lui Amphitryon. Heracles şi-a dobândit gloria după cele douăsprezece munci pe care le-a dus la capăt datorită forţei sale ieşite din comun. Printre faptele sale vitejeşti se numără uciderea leului din Nemea, a Hydrei din Larnaea, a păsărilor stymphaliene şi a monstrului din Troya, capturarea căprioarei ceryneene, a mistreţului erymanthian, a taurului cretan şi a lui Cerberus din Infern, furtul cirezii gigantului Geryon, al iepelor lui Diomedes, al brâului Hippolytei şi al merelor de aur din grădina hesperidelor, dar şi curăţarea grajdului imens al lui Augeas. De asemenea, i se atribuie fondarea jocurilor olimpice şi a oraşului Tarentum în Italia. Nu mai puţin importante sunt prezenţa lui alături de argonauţi în căutarea lânii de aur dar şi participarea la războiul împotriva giganţilor, împreună cu zeii olimpieni. Şi în amor era superior muritorilor de rând: a fost însurat cu patru femei, pe lângă care a avut cel puţin nouă amanţi. A fost omorât de către a treia sa soţie, Deianeira, care i-a dăruit o cămaşă îmbibată în otravă. După moartea sa a fost dus pe muntele Olimp de către tatăl său, Zeus, unde s-a însurat cu zeiţa Hebe. Împăraţii romani Commodus şi Maximian s-au declarat reîncarnările lui Heracles. La fel l-au considerat buddhiştii şi pe Vajrapani, protectorul lui Buddha.

- Theseus era fiul zeului Poseidon și al reginei Aethra, fiica regelui Pittheus din Troezen. A fost rege al Atenei, a capturat taurul cretan, a ucis Minotaurul din Knossos şi a reuşit să iasă din labirint cu ajutorul Ariadnei, fiica regelui Minos. A răpit-o pe Elena, prinţesa Spartei, a încercat să o răpească şi pe zeiţa Persephona, dar a fost capturat şi închis în Tartar. A fost eliberat de Heracles, apoi s-a căsătorit cu regina amazoanelor, Hippolyta, care i-a dăruit un fiu. S-a plictisit de aceasta şi şi-a ales o noua soţie, pe Phaedra (fiică a regelui Minos, sora Ariadnei). A fost ucis de Lycomedes de pe insula Skyros, care se temea că semizeul va încerca să-i ia tronul.

helentroy- Helene („torţa”) a fost fiica lui Zeus şi a reginei Spartei, Leda. Frumusețea ei, care a dus la războiul troian, era lăudată de toți care au avut norocul să o zărească, bătrânii din Troia afirmând, conform Iliadei, că Helene „tare-și aduce la chip cu o zeiță”. Din cauza frumuseţii sale a fost răpită pe când avea doar 14 ani de către semizeul Theseus, regele Atenei. A fost adusă înapoi în Sparta de fraţii ei, gemenii Kastor şi Poludeukes (în latină Castor şi Pollux). Mai târziu s-a măritat cu Menelaus, amândoi devenind conducătorii Spartei după ce regele Tyndareus a abdicat. Peste ani a fost sedusă de prinţul Paris, care a răpit-o şi a dus-o în Troia. După terminarea războiului troian, s-a întors în Sparta cu Menelaus, iar după moarte i-a fost dată ca soţie lui Achilleus, cu care a domnit în Insula Şerpilor.

- Achilleus („durerea oamenilor”) sau Ahile este personajul principal al Iliadei lui Homer şi cel mai mare erou al războiului troian. Achilleus era fiul nimfei Thetis şi al regelui Peleus din Myrmidons. Conform legendelor, pielea acestuia era invulnerabilă,achilles excepţie făcând călcâiul său. Iar despre aspectul său fizic, Fenix remarca în Iliada că este „chipos ca un zeu”. Crescut de centaurul Chiron pe muntele Pelion, Achilleus și-a dedicat viaţa căutării gloriei, motiv pentru care a şi acceptat să lupte împotriva Troiei. Din Iliada aflăm povestea de dragoste dintre el şi prinţesa Briseis, devenită sclavă, dar şi iubirea homosexuală dintre el şi bunul său prieten Patroklos („gloria tatălui”). Printre cei ucişi de Achilleus se numără semizeul Memnon, regina amazoanelor Penthesilea (de asemenea semizeiţă) şi prinţul Hektor, eroul troienilor. Achilleus a fost ucis de săgeata lui Paris, fratele lui Hektor, îndreptată către călcâiul vulnerabil de zeul Apollo. După moarte, zeii i-au acordat nemurirea. A locuit în Insula Şerpilor din Marea Neagră, zeiţa Hera dăruindui-o ca soţie pe Helene, fiica lui Zeus, fosta soţie a lui Paris din Troia. Cum bunicul lui Achilleus era semizeul Eacos, și el avea 62,5% gene divine și 37,5% umane, precum Ghilgameș, putând fi considerat două treimi zeu și o treime muritor. Însă grecii au preferat să nu se complice cu astfel de amânunte precum sumerienii.

- Arjuna, singurul erou neînvins al epopeei Mahabharata, era fiul zeului Indra și al reginei Kunti. Aflat în exil pentru treisprezece ani, el a vizitat casa din cer a tatălui său, unde a primit arme de la zei, cu care a distrus câteva palate ale demonilor asura. În războiul Kurukshetra el a fost considerat cel mai bun arcaș și cel mai neînfricat războinic. Zeul Krișna l-a numit Purușarșva, adică „cel mai bun dintre oameni”.

samson-cd2- Deși nu se specifică acest lucru, Samson din Biblie era, la rândul său, un semizeu. Vechiul Testament susține că, într-o zi în care se afla singură pe câmp, mama sa a fost vizitată de un înger al lui Yahweh. După plecarea lui, ea a rămas însărcinată. Samson s-a dovedit a fi extrem de puternic, asemenea grecului Heracles. Dacă astfel de copii se nășteau după vizitele zeilor în toate culturile lumii, Samson nu poate fi o excepție. La fel ca mulți alți semizei, Samson dădea dovadă de imoralitate, obișnuind să își petreacă timpul la bordeluri ori ucigând oameni sau animale. Biblia prezintă un episod în care Samson a legat de cozi două sute de vulpi, cărora le-a dat foc, și un altul în care a ucis treizeci de oameni doar pentru a le lua hainele, din cauza unui pariu pierdut. Cine era tatăl adevărat al lui Samson, îngerul care i-a vizitat mama? Putem afla acest lucru analizând numele eroului. În multe culturi antice, numele cuiva era însoțit de cel al tatălui său, atunci când se prezenta. Nordicii aveau și ei această tradiție, numele Eriksson, de exemplu, însemnând „fiul lui Erik”. Iar nordicii și-au adus cultura din Asia, lucru care reiese cu ușurință din denumirile divinităților lor. Prin urmare, având o sursă comună, e posibil ca și numele Samson să însemne „fiul lui Sam”. În mitologia ebraică nu există niciun personaj cu acest nume, Sam reprezentând în realitate prescurtarea numelui Samael, arhanghelul decăzut acuzator, distrugător și seducător, numit Satan în Biblie. Cu un asemenea tată, Samson nu putea deveni decât lipsit de moralitate, un ucigaș de oameni și animale.

Enki nu s-a rezumat doar la crearea semizeilor. Nu și-a uitat dorința de a avea un fiu care să moștenească tronul. Ținând cont că soția, fiica și nepoata sa nu i-au putut oferi decât fete, era nevoie ca viitorul moștenitor să se nască cu ajutorul geneticii. Știa deja cum să realizeze acest lucru, având experiență din facerea semizeilor. Hitiții spuneau că zeul „Kumarbi merse plin de furie până la Nippur”. Acolo

Se-mpreunează dar cu Stânca mare

Si-aceasta îi cunoaște bărbăția,

De cinci ori o cuprinse-n brațe,

De zece ori în brațe-o strânse”.

Kumarbi era Enki al sumerienilor iar Stânca mare nu era nimeni alta decât Ninhursag, „Doamna muntelui înalt”. Nippur era orașul lui Enlil, acolo unde locuia cu Ninhursag, rebotezată Ninlil, fosta soție a fratelui său. Hitiții nu știau că Nippurul nu exista în acea vreme, fiind construit mult mai târziu, Enlil locuind în acel moment în Eridu, orașul fratelui său. Faptul că Enlil nu era acasă atunci când Kumarbi / Enki a venit să se împreuneze cu soția sa indică faptul că, așa cum spuneam mai devreme, Enlil era plecat de pe Pământ, nefiind mulțumit cu emisfera sudică pe care i-o acordase tatăl său în timpul revoltei Veghetorilor / Igigi. Dacă Ninlil / Ninhursag nu i-a putut oferi un fiu până în acel moment, presupunem că între ei nu au avut loc relații sexuale normale, Enki folosindu-se de ingineria genetică pentru a introduce cromozomul Y, cel care este răspunzător de caracterele sexuale masculine. Fecundând-o în mod artificial pe Ninlil, Enki putea fi sigur că astfel va avea parte de fiul mult dorit.

După cele nouă luni de sarcină, Mitul lui Ullikummi susține că

La naștere și moașele sosiră,

Zeița Soartei și-a zeilor mumă

În brațe au luat copilul,

Punându-l pe genunchii lui Kumarbi,

Îndată-ncepe să dezmierde pruncul,

E gata să-i dea numele cel drag.

Kumarbi-și zise atunci în sinea lui:

«Ce nume oare-i voi alege

Acestui prunc pe care mi l-au dat

Zeița Sorții și-a zeilor mumă?

Ieși din trupu-i ca un fir de iarbă.

Ducă-se! Ulikummi să se cheme,

Să crească pân-la ceruri și s-ajungă

Stăpân peste Kummiya, cetatea îndrăgită!

Lovească-l pe Teșub,

Să mi-l fărâmițeze, ca pe-o pleavă

Și să-l zdrobească sub călcâi, ca pe-o furnică.

Pe Tașmișu să-l frângă, ca pe-o uscată trestie,

Să-mprăștie pe zeii din ceruri, ca pe păsări,

Zdrobească-mi-i pe toți, ca pe un taler gol!»

La rândul său, poemul babilonian Enuma Eliș afirma că

În Camera Sorții, locul Destinelor,

Un nou zeu stătea, cel mai iscusit și mai înțelept,

În inima Adâncului a fost născut Marduk”.

Descrierea lui Marduk pare a fi ruptă din Luceafărul lui Eminescu:

Atrăgător îi era chipul, ochii-i scânteiau strălucitori;

Mândru îi era mersul, impunător ca din vechime…

Și mai presus de ceilalți zei era, cu mult întrecându-i…

Era cel mai nobil și cel mai înalt era;

Cu membrele imense-i pe toți îi întrecea.”

Pentru egipteni, Osiris s-a culcat cu soția fratelui său, Nephtys, care l-a născut pe Anubis. Un alt mit povestește că, pe vremea când Isis devenise soția lui Seth, Osiris s-a întors și a lăsat-o însărcinată, ea născându-l pe Horus după ceva vreme. În Canaan, Dagon l-a avut pe Baal Zephon cu soția fratelui său. La celți, Dagda a avut un fiu cu cumnata sa, Boand, copilul fiind numit Oengus de către celți și Belenos de gali. Pentru greci, Typhon era fiul zeiței Pământului, Geea, și a lui Tartarus, personificarea zeității lumii subterane. Un imn homeric pentru Apollo îl consideră pe Typhon fiul zeiței Hera, soția lui Zeus, pe care l-ar fi procreat singură. Dar cum Hera a complotat cu cumnatul său, Poseidon, să-l detroneze pe Zeus, putem bănui cine era tatăl gigantului. Și toate aceste mituri ne arată că Enki a făcut un copil cu soția fratelui său.

După ce băiatul s-a născut, Kumarbi i-a chemat pe zeii Irșirra și le-a cerut să-l ascundă, până când acesta va crește. „Copilul nu va fi văzut de zeii mari”, le-a spus el. În Egipt, Isis l-a ascuns pe Horus pe malul Nilului, pentru a nu fi văzut de către Seth. Grecii au preluat povestea dar i-au atribuit-o lui Zeus, care ar fi crescut într-o peșteră, departe de ochii tatălui său. Se pare că Enlil a aflat de copil, însă a fost convins de Ninhursag că este al lui. Acesta este motivul pentru care grecii susțineau că Apollo era fiul lui Zeus, scandinavii că Baldur era al lui Odin, iar în Canaan Baal, fiul lui Dagon, îl numea tată pe zeul El, unchiul său. Același lucru reiese și din religia sumeriană, unde Enlil era zeul taur iar Martu / Marduk era numit Amar Utu, adică „vițelul solar”.

marduk_baal_time_lord_resistance2010Se pare că Marduk nu era doar fiul lui Enki, ci și clona lui, religiile lumii lăsând numeroase indicii în acest sens. În Babilon, când a devenit zeul suprem, Marduk a preluat atributele şi funcţiile celorlalţi zei. Însă nu a făcut acelaşi lucru şi cu tatăl său, Enki fiind mereu la loc de cinste, alături de fiul său, pe poziție de egalitate. Acest lucru se observă și la turnurile gemene, foarte des întâlnite în arhitectura arabă. Deşi pentru arabi îi simbolizează pe Avraam şi pe fiul său, Ismael, în realitate este vorba despre Enki şi fiul său, Marduk. Egalitatea reiese şi din cele două mari piramide din Ghiza, considerate morminte ale celor doi zei: cea a lui Kefren este mai mică decât cea a lui Keops dar, fiind ridicată pe un teren mai înalt, se află la aceeaşi înălţime cu aceasta. În Apocalipsa lui Ioan, Enki este descris ca un balaur roşu, cu şapte capete şi zece coarne, care a fost aruncat din cer. Fiul Balaurului, numit Fiara, are aceeași înfățișare, Ioan prezentându-l cu şapte capete şi zece coarne, acesta fiind doar modul autorului de a releva faptul că cei doi erau identici. Apocalipsa ne confirmă și că aceste două zeități erau venerate împreună: „și s-au închinat balaurului, fiindcă i-a dat fiarei stăpânirea; şi s-au închinat fiarei, zicând: Cine este asemenea fiarei şi cine poate să se lupte cu ea?” (13:4).

În tăbliţa CBS-14061, remarcată de E. Chiera în Texte religioase sumeriene, se spune că zeii şi-au luat neveste pământene, aluzie evidentă la Veghetori. Tânărul zeu Martu s-a plâns mamei sale că a rămas singurul necăsătorit. Drept pentru care, mama sa i-a ales ca soţie pe fiica unui preot. Dacă Marduk era prea tânăr pentru a întreține relații sexuale în vremea în care Veghetorii se împreunau cu pământencele, se confirmă faptul că el s-a născut în acea perioadă. Se pare că, după ce a scăpat de burlăcie, Martu / Marduk s-a hotărât să se împreuneze cu mai multe pământence. Herodot scria că în Babilon se alegea în fiecare an câte o virgină dintre cele mai frumoase, ca soţie pentru Marduk. Fecioara îl aştepta într-o încăpere de la etajul superior al zigguratului Etemenanki (turnul Babel din Biblie). Zeul îşi făcea apariţia şi, după ce îşi consuma căsnicia, îşi lua zborul în cer.

Enki l-a creat pe Marduk pe cale artificială nu doar pentru a fi sigur că va fi de sex masculin, ci și pentru a-i oferi însușiri ieșite din comun, menite să-i asigure avantaje în încercarea de a-l detrona pe Enlil. Pentru babilonieni, hitiți și greci, el era foarte înalt dar și „cel mai iscusit și mai înțelept”. Și, într-adevăr, Marduk s-a luptat cu unchiul său pentru tron. Însă, până atunci, și-a ajutat tatăl să-și continuie planul.


20. Facerea omului


 „Omul este o frânghie care leagă bestia de supraom – o frânghie peste abis.” – Friedrich Nietzsche

 creation

Poetul roman Publius Ovidius Naso, cunoscut ca Ovidiu, scria despre erele omenirii, pentru el fiind în număr de patru:

- Epoca de Aur – eră dominată de pace şi dreptate. Oamenii nu cunoşteau arta navigaţiei, prin urmare nu cunoşteau lumea întreagă.

- Epoca de Argint – Jupiter a introdus anotimpurile iar oamenii au învăţat agricultura şi arhitectura.

- Epoca Bronzului – oamenii erau predispuşi la războaie, dar nu lipsiţi de respect faţă de zei.

- Epoca Fierului – oamenii demarcă naţiile prin graniţe, învaţă să navigheze şi să mineze. Sunt războinici, lacomi şi trufaşi în faţa zeilor. Modestia şi loialitatea nu se mai întâlnesc nicăieri.

Cele patru ere ale lui Ovidiu au corespondent şi în hinduism. Aici, un ciclu cosmic durează 4,32 de milioane de ani omeneşti şi are patru vârste:

- Vârsta de Aur (Satya) – durează 1.728.000 de ani. Toate fiinţele erau perfecte, neavând nevoie nici de hrană, nici de adăpost.

- Vârsta de Argint (Treta) – durează 1.296.000 de ani. Oamenii îşi luau hrana din copaci fermecaţi, care le dădeau tot ce îşi doreau, şi toţi studiau Vedele. Zeii i-au împărţit pe oameni în preoţi, regi, producători şi sclavi, fiecare îndeplinind lucruri tipice pentru casta lui.

- Vârsta de Bronz (Dwapara) – durează 864.000 de ani. Au început războaiele şi oamenii n-au mai putut înţelege în întregime Vedele, aşa că zeii le-au împărţit în patru cărţi.

- Vârsta Neagră, a Fierului (Kali) – durează 432.000 de ani. Oamenii erau corupţi şi imoralitatea domnea peste Pământ. Această vârstă şi-a grăbit sfârşitul prin violenţă, până când disoluţia cosmică a făcut loc unei noi creaţii şi unei noi Vârste de Aur, ciclul reîncepând astfel.

Cu opt secole înaintea lui Ovidiu, poetul grec Hesiod scria și el despre erele omenirii, pentru el însă fiind în număr de cinci:

- Epoca de Aur – timpul în care Kronos era conducătorul lumii. Oamenii şi zeii trăiau împreună în pace şi armonie. Oamenii nu erau nevoiţi să muncească, deoarece pământul le asigura hrana. Ei trăiau foarte mulţi ani, iar după moarte, spiritele lor deveneau daemoni, gardieni ai omenirii.

- Epoca de Argint – începutul domniei lui Zeus. Oamenii trăiau o sută de ani ca şi copii, dar puţini ani ca adulţi, petrecându-şi acest timp în conflict unii cu alţii. În această eră, oamenii refuzau să se închine zeilor, iar Zeus i-a distrus pentru lipsa lor de respect. După moarte, oamenii acestei ere deveneau spirite binecuvântate ale lumii de dincolo.

- Epoca Bronzului – scopul şi pasiunea oamenilor era războiul. Îşi făureau din bronz arme, unelte şi case. Fiind ruinaţi de violenţa lor, nu au lăsat în urmă spirite superioare, doar locuitori ai lumii de dincolo.

- Epoca Eroică – semizeii şi eroii trăiau printre oameni. După moarte, spiritele lor ajungeau pe Câmpiile Elizee.

- Epoca Fierului – omenirea trăieşte în suferinţă şi trudă. Copiii îşi dezonorează părinţii, fraţii se luptă între ei, oamenii răi mint pentru a părea buni, forţa e cea care domină. La apogeul acestei ere, oamenii nu se ruşinează sau indignează atunci când fac rău, copiii se nasc cu părul cărunt iar zeii abandonează complet umanitatea.

La fel ca Hesiod, și aztecii împărțiseră omenirea în cinci ere, pe care le numeau sori:

- Soarele Jaguar (Nahui-Ocelotl) – lumea era locuită de uriași, care au fost devorați de jaguari, ceea ce a dus la sfârșitul acestei ere.

- Soarele Vânt (Nahui-Ehécatl) – locuitorii Pământului au fost transformați în maimuțe. Această eră a fost distrusă de uragane.

- Soarele Ploaie (Nahui-Quiahuitl) – toate ființele au fost ucise de o ploaie de foc. Doar păsările au supraviețuit sau, în altă variantă, oamenii care s-au transformat în păsări.

- Soarele Apă (Nahui-Atl) – lumea a fost inundată, oamenii transformându-se în pești. Un singur cuplu a reușit să scape dar au fost transformați în câini.

- Soarele Cutremur (Nahui-Ollin) – lumea prezentă. Aceasta va fi distrusă de cutremure sau, într-o variantă alternativă, de un mare cutremur.

În anii 1820, cercetătorul danez Christian Jürgensen Thomsen a împărțit preistoria omenirii în trei epoci: de piatră, a bronzului și a fierului. În 1865, John Lubbock a împărțit epoca de piatră în paleolitic și neolitic. Începând cu 1930, în literatura de specialitate a apărut și mezoliticul sau epipaleoliticul. Astfel, putem considera că, din punct de vedere arheologic, preistoria omenirii se împarte în cinci epoci (paleolitic, mezolitic, neolitic, epoca bronzului și epoca fierului), clasificare similară cu cea a aztecilor și a lui Hesiod.

Acestor cinci ere ale arheologiei, ale aztecilor și ale lui Hesiod le corespund cele patru de care pomenesc Ovidiu şi hinduismul. Prima dintre ele, Epoca de Aur, era numită Timpul Visului de către triburile din Polinezia. În Biblie este perioada petrecută de Adam şi Eva în Grădina Edenului. Era o eră de pace și armonie, corespunzând perioadei în care Enki a domnit pe Pământ. Pacea s-a sfârșit odată cu sosirea lui Enlil și începutul primului mare război al zeilor, astfel trecându-se în cea de-a doua epocă, cea de Argint. În această eră, ziua a șasea a genezei biblice, a apărut omul.

Din punct de vedere ştiinţific, ordinul Primatelor s-a desprins acum șaptezeci de milioane de ani dintre mamiferele arboricole. S-a diversificat în mai multe linii evolutive, una dintre acestea fiind ordinul Hominoizilor, apărut acum treizeci de milioane de ani. Din acesta s-au dezvoltat Pongidele, strămoşii marilor maimuţe antropoide actuale, şi Hominidele, din care a evoluat omul. Acum cincisprezece milioane de ani, din Hominide s-au desprins Parapitecii, Oreopitecii, Propliopitecii (toţi dispăruţi acum două milioane de ani) şi Ramapitecii, care s-au separat cu cinci milioane de ani în urmă în patru ramuri principale: Ancestralus (din care fac parte Australopitecii), dispăruţi acum două milioane de ani, Robustus (din care fac parte Parantropii, Megantropii şi Zinjantropii), dispăruţi cu un milion de ani în urmă, Africanus (ce îi cuprinde pe Homo habilis), dispăruţi acum 650.000 de ani şi ramura Homo, singura care a reuşit să supravieţuiască. Evoluţia ei a apărut de la o grupă de Australopiteci denumiţi Gracili (apărută acum 3,8 milioane de ani), ce au evoluat în Homo timpuriu (apărut acum 2,6 milioane de ani). Din Homo timpuriu s-a desprins, cu un milion de ani în urmă, Homo erectus cu cele patru subspecii ale sale: Pitecantropul jawanez, Pitecantropul chinez (Sinantropul), Pitecantropul nord-african (Atlantropul) şi Omul din Mauer. Homo erectus a dispărut acum 400.000 de ani. Până la următoarele trei ramuri de Homo sapiens, apărute cu 150.000 de ani în urmă, s-au găsit foarte puţine fosile, aparţinând unor grupuri numite Presapiens, descoperite doar în Germania, Franţa şi Marea Britanie. Adică din Homo erectus au apărut brusc şi inexplicabil cele trei ramuri cu adevărat umane: Homo sapiens palestinianus (dispărut fără niciun motiv acum 70.000 de ani), Homo sapiens neanderthalensis (care a dispărut fără urmă din Europa şi Africa acum 30.000 de ani, supravieţuind doar în zone restrânse din Asia) şi Homo sapiens, cu grupele Cro-Magnon, Chancelade, Grimaldi, Murzak-Koba, Brunn, Comb-Capelle şi La Madelaine, cele mai evoluate rase umane preistorice, apărute acum 40-30.000 de ani. Specia Homo sapiens este astăzi divizată în patru rase principale, ţinându-se cont doar de caracterele fizice ereditare: rasa Europidă (albă), rasa Mongolidă (galbenă), rasele Negridă şi Australidă (negre). Rasele Europidă şi Negridă se remarcă printr-o statură înaltă, având în medie 1,75 metri. Această creştere bruscă în înălţime este nejustificată şi stranie. De la Australopitecii gracili (care aveau 1,20 metri) până la Omul de Neanderthal (1,55 metri), s-a realizat o creştere de 35 centimetri în 3,6 milioane de ani. Însă de la dispariţia lui Homo neanderthalensis în Africa şi Europa, până la apariţia lui Homo sapiens, în doar cinci mii de ani s-a realizat un salt de 20-25 de centimetri. Ce a cauzat această creştere în înălţime? Sau cine?

Nu doar înălţimea a evoluat ciudat, ci şi capacitatea cutiei craniene, care determină mărimea creierului, implicit gradul de inteligenţă. În două-trei milioane de ani, de la Australopiteci (700 cm3) la Homo erectus (900 cm3) s-a produs o creştere cu 200 cm3. Însă în doar 300.000 de ani s-a produs un salt spectaculos la Homo neanderthalensis (1.600 cm3) şi Homo sapiens (1.700 cm3). Ştiinţa nu poate să explice aceste transformări bruşte, care nu pot fi considerate în niciun caz simple accidente nesemnificative. Teoria lui Darwin nu poate explica nici creşterea în înălţime, nici cea a cutiei craniene, nici dispariţia celorlalte specii hominidale. Tot mai mulţi specialişti sunt de părere că aceste transformări sunt rezultatul unei serii de intervenţii genetice repetate. Cel mai bun exemplu este scheletul de hominid descoperit în 1974 de către paleontologul Donald Johanson. Scheletul, botezat Lucy, prezintă indicii de evoluţie remarcabile faţă de specia care îl precedase cu un milion de ani în urmă. Această perioadă, care înseamnă doar o clipă din timpul geologic, permite maximum 250 de mutaţii genetice, apărute prin evoluţie naturală. Însă transformările produse în detaliile anatomice ale lui Lucy necesitau două milioane de mutaţii genetice, posibile doar în câteva sute de milioane de ani. În plus, aceste mutaţii nu s-ar fi putut declanşa şi perpetua prin accidente genetice naturale. În acest caz, singura explicaţie viabilă rămâne că aceste modificări genetice s-au realizat artificial. Însă cine le-a cauzat?

După ce Enlil a căștigat războiul, și-a închis fratele în lumea subterană, i-a luat soția dar și orașul, înscăunându-se în Eridu. Lista regilor sumerieni ne arată că, înainte de Potop, Eridu a fost condus de Alulim. După 8 șari (28.800 de ani), Alulim a fost înlocuit de Alalgar, care a domnit timp de 10 șari (36.000 de ani). După această perioadă Eridu a fost părăsit, regalitatea mutându-se la Bad-tibira. Alalgar se poate traduce prin „cel ce l-a gonit pe cel care ținea apa”, care nu poate fi decât Enlil, cel care l-a detronat pe zeul apelor și l-a trimis în lumea subpământeană. Devenit rege al Terrei, Enlil nu s-a mulțumit să îi ia fratelui său libertatea, soția, tronul și orașul. Ci, pentru a mări gradul de umilință, i-a condamnat adepții, pe cei exilați odată cu el, la muncă silnică. „Fie ca zeii decăzuţi să ne servească zi după zi”, spunea el în poemul babilonian Enuma Eliș. Igigi sau Veghetorii lui Enki au fost nevoiți să construiască încă șapte orașe dar și să muncească în mine de aur, cu care Enlil și-a decorat palatul. Datorită acestui fapt, oamenii de mai târziu au considerau aurul ca fiind metalul zeilor, și chiar l-au oferit acestora, decorând cu el lăcașurile de cult. Ba, mai mult, conducătorii și-au imitat zeii, împodobindu-și locuințele cu aur.

Mitul lui Atrahasis prezintă povestea pe larg:

Când zeii, ca și oamenii trebuiau să muncească

Suferind povara trudei care istovește

Munca zeilor era cruntă, zi și noapte fără încetare,

Oboseală multă”.

În acele vremuri, marii zei își împărțiseră sarcinile între ei:

Anu, tatăl anunnakilor, era zeul lor ceresc;

Mai mare peste ei era războinicul Enlil.

Căpetenia oștilor lor lui Ninurta-i fu dată,

Iar zeul Ennugi (Enki), Marele Veghetor era”.

Au fost întemeiate șapte orașe, guvernate de șapte anunnaki. Un text care vorbește despre construcția centrului lui Enlil de la Nippur afirmă că „Anunna, zeii Cerului și ai Pământului, lucrează. În mâinile lor ei țin mistria și coșul cu care se cară cărămizile pentru ridicarea fundației orașului”. Și grecii aveau un mit asemănător, în care Zeus i-a obligat pe Poseidon și pe Apollo să construiască zidurile cetății Troia, ca pedeapsă pentru răzvrătire.

Timp de patruzeci de perioade”, continuă Mitul lui Atrahasis, zeii cei mici „au îndurat chinul”. Însă „ei mormăiau continuu și șopteau între ei pe la spate”. Nemaisuportând munca grea, aceștia și-au spus:

Să mergem să ne plângem căpeteniei noastre,

Căci el poate să mai ușureze din înrobitorul chin,

Regele zeilor, eroul Enlil,

La el să ne ducem, în palatul său, să ne plângem!

Revoltații și-au ales un conducător, al cărui nume rămâne necunoscut, deoarece fragmentul în care se vorbește despre el a fost deteriorat. Însă știm că era „un conducător mare, din vremurile de demult”. Mesajul acestuia era foarte clar:

Acum, noi declarăm război,

Să începem dară, acum, bătălia”.

Textul sumerian Enki şi Ninmah ne oferă identitatea conducătorului răzvrătiților. Şi aici Igigi munceau din greu, fiind supravegheaţi de Anunnaki cei mari. Enki era singurul care nu lucra, preferând să doarmă în Abzu. Cum munca grea nu le plăcea deloc, Igigi s-au plâns la un moment dat lui Enki care, în înţelepciunea sa, trebuia să găsească o soluţie. Prin urmare, el era acel conducător mare, din vremurile de demult”, care i-a instigat la revoltă împotriva lui Enlil.

În continuare, Mitul lui Atrahasis ne spune că

Zeii i-au ascultat cuvântul,

Uneltele lor le-au pus pe foc,

Cuțitele lor uriașe, ce scobeau pământul,

Și ele în foc au pierit.

Pe zeul minelor l-au prins în tunele,

Legat, ei l-au luat

Până la poarta eroului Enlil”.

Această răscoală a început noaptea, la adăpostul întunericului, timp în care Enlil dormea fără nicio grijă.

Era noaptea, ceasul jumătate,

Casa lui era înconjurată,

Dar zeul Enlil nu știa.

Kalkal (portarul lui Enlil) apoi s-a trezit,

A crăpat puțin ușa și a privit.

Kalkal l-a trezit pe Nusku (vizirul lui Enlil)

Și vuietul de afară, înfricoșați l-au ascultat.

Nusku, atunci, și-a trezit stăpânul

Din patul său, afară l-a tras:

«Stăpâne, e casa-ți înconjurată,

Războiul a ajuns la poartă»”.

După ce s-a dezmeticit și a realizat faptul că este înconjurat de Igigi, Enlil i-a cerut lui Nusku să îl cheme pe Anu pe Pământ.

Mesajul a fost transmis și Anu a fost adus;

Enki a fost adus în fața lui.

Cu toți Marii Anunnaki prezenți la Consiliu,

Enlil s-a ridicat și astfel a grăit,

Tuturor zeilor adresându-se:

«Împotriva mea v-ați ridicat?

Trebuie să ies și să mă lupt cu voi?

Ce-mi văd ochii?

Răscoala voastră a ajuns la poarta mea!»

Anu a cerut să se facă o anchetă, iar Nusku a plecat spre locul unde se strânseseră răsculații. I-a întrebat cine îi conduce, însă aceștia au ascuns identitatea conducătorului lor: „noi toți zeii la luptă ne-am ridicat”. Și au continuat:

Munca înrobitoare ne ucide zi de zi,

Prea mult muncim și ostenim din greu.

Auzind raportul lui Nusku, Enlil le-a dat răsculaților un ultimatuum: ori este executat conducătorul răscoalei, ori el își dă demisia. „Ia-ți înapoi comanda și toate puterile ce mi le-ai dat”, i-a spus lui Anu, „și alături de tine, în Cer voi pleca”. Însă împăratul le-a luat răzvrătiților apărarea:

De ce anume îi acuzi pe ei?

Munca lor e grea și osteneala mare!

În fiecare zi…

Și jalea lor e mare și nimeni s-o asculte nu-i”.

Încurajat de vorbele tatălui său, Enki a luat cuvântul, oferind o soluție:

Și fiindcă Zeița Nașterilor (Ninhursag) e aici,

Să facem un muncitor primitiv,

Și el să poarte jugul…

Să facă el toate muncile zeilor!

Cu această ocazie, spunea el în Enuma Eliș, zeii decăzuţi se vor odihni”.

În Biblie, asemenea lui Enki, Elohim propunea:Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” (Facerea 1:26)

Enuma Eliș, poemul babilonian al creației, îl acreditează pe Marduk cu facerea omului. Aici, zeul afirma:

Voi face o ființă primitivă,

Om îi va fi numele.

Voi face un muncitor;

El va face toate muncile zeilor,

Ca ei să se simtă ușurați de povară”.

După o perioadă de dezbateri, zeii au acceptat în unanimitate soluția lui Enki. Prin urmare, conform Mitului lui Atrahasis,

Ei au chemat-o și au întrebat-o pe zeiță,

Moașa zeilor, înțeleapta Mami:

«Tu, care ești Zeița Nașterilor, fă un muncitor!

Creează un muncitor primitiv

Și el să poarte jugul de azi înainte!

Să poarte el jugul dat de Enlil,

Muncitorul să facă de astăzi munca zeilor!»

Mami / Ninhursag le-a spus că are nevoie pentru această misiune de ajutorul lui Enki. Textul sumerian Enki şi Ninmah spune că ea s-a dus în Abzu pentru a-i comunica lui Enki decizia zeilor de a face un om și că sarcina lui era să găsească mijloacele pentru îndeplinirea acestei misiuni. El a replicat: „creatura al cărui nume l-ai rostit – există!”,  adăugând „lipește-i chipul zeilor”. Apoi i-a dat Zeiței-Mamă instrucțiunile necesare:

Amestecă-ntr-un vas țărâna

De la Capătul Lumii adusă,

Chiar de deasupra lui Abzu

Și modeleaz-o după formă.

Zei buni și pricepuți eu voi chema

S-aducă țărâna așa cum trebuie”.

În versiunea babiloniană a Mitului lui Atrahasis, opera scribului Nur-Aya din Sippar, Enki spunea că va institui ritualuri de purificare în anumite zile ale lunii. El a poruncit ca „un zeu să fie omorât astfel ca toți zeii să se purifice într-o scăldare. Din carnea și sângele său Nintu să facă lut, pentru ca zeul și omul să se amestece bine în lut”. A fost sacrificat Geshtu-E, un zeu minor despre care nu se cunosc detalii. Zeița-mamă a frământat acel lut special „din carnea și sângele” zeului, în care marii zei au scuipat pentru a-i da măsura potrivită. Enuma Eliș prezintă un episod identic, Enki afirmând:

Voi pregăti o baie pentru purificare,

Sânge să luăm de la un zeu…

Din carnea sa și din sângele său,

Ninti să amestece țărâna.”

Zeul sacrificat a fost Kingu, cel acuzat de instigare lui Tiamat la revoltă. Kingu a fost legat, arterele i-au fost tăiate iar din sângele lui amestecat cu țărână, Ea / Enki a creat oamenii, cărora le-a impus „îndatoririle zeilor pentru a-i elibera pe zei”. Sacrificiul unui zeu, din corpul căreia au apărut oamenii, se întâlneşte şi în hinduism. Aici, zeii l-au ucis pe uriaşul Purusha, din capul lui ivindu-se brahmanii, regii din braţe, producătorii de bunuri din coapse şi sclavii din labele picioarelor.

Scopul amestecării elementului divin cu cel pământean este explicat în detaliu de Enuma Eliș:

În țărână, zeul și omul vor fi amestecați,

Ca unul să fie.

Și până la sfârșitul zilelor

Carnea și sufletul

Care în zeu a fost copt –

Acel suflet, prin frăția de sânge să fie uniți.

La semnul său, viața să triumfe.

Ca asta să nu fie uitată în veci,              

Sufletul pe veci prin frăția de sânge să fie legat”.

În Casa lui Șimti,

Zeul care purifica Napiștu, Ea, a vorbit.

În fața ei așezat, o îndemna înainte.

După ce ea a recitat incantația

Mâinile și le-a pus în țărână, amestecul făcându-l”.

Au fost aduse „înțelepte și știutoare, de două ori șapte zeițe ale nașterii”, iar

Ninti a modelat paisprezece bucăți de lut;

Șapte dintre ele, în dreapta le-a pus,

Pe celelalte în stânga.

Între ele a pus, apoi, forma”.

Tot Ninhursag hotărăște procedeele potrivite pentru sarcină, naștere și căsătorie, astfel încât omenirea să se poată reproduce și să poată prelua îndatorirea de a lucra pentru zei. Faptul că omul a fost creat pentru a munci (cel puţin aceasta era varianta „oficială”, pe care trebuia să o creadă Enlil) este redat nu doar în Mitul lui Atrahasis şi Enuma Elish, ci şi în Biblie: „și a luat Elohim pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Facerea 2:15). În plus, în timpurile biblice, termenul tradus de obicei prin „venerare” era „avod”, care înseamnă „a lucra”. Prin urmare, oamenii nu doar îşi venerau zeii, ci şi lucrau pentru ei. Tocmai din acest motiv, în Facerea 3:8, Dumnezeul biblic se plimba liniştit prin Grădină, în răcoarea serii, deoarece scăpase de grija muncii, grijă preluată de noua creatură primitivă. Aborigenii din Australia se consideră chiar şi astăzi îngrijitori ai Pământului şi servitori ai fiinţelor din Timpul Visului, creatoarele lumii şi ale oamenilor.

Creation_Prometheus_Louvre_Ma445Şi în alte culturi se vorbeşte despre un proces asemănător de facere a oamenilor. În Grecia, titanul Prometheus (Chibzuitul”) a creat bărbaţii din lut, iar zeița Athena a suflat viaţa în ei. Fabulistul roman Phaedrus susţinea că Prometheus era beat când a creat primii oameni, de aceea toţi erau de sex masculin. Zeului Hephaestus i s-a atribuit crearea primei femei, Pandora. Zeus i-a ordonat lui Hephaestus să facă femeia din pământ, apoi toţi zeii şi-au adus contribuţia, oferindu-i Pandorei tot felul de daruri seducătoare. Ca zestre, zeii i-au dăruit o cutie în care au închis toate relele lumii. Vrăjit de frumuseţea ei (cine n-ar fi, după ce a trăit o viaţă înconjurat doar de bărbaţi?), Epimetheus, fratele lui Prometheus, a lut-o de nevastă. Curioasă, Pandora a deschis cutia primită de la zei, lăsând să scape în lume toate relele. Speriată, a închis totuşi capacul, păstrând înauntru doar Speranţa. La fel ca în miturile precedente, întâlnim aceeaşi creare a omului de către zei dintr-un element pământean (lut sau pământ), contribuţia mai multor zei şi, în plus, o explicaţie pentru apariţia relelor în lume. De asemenea, e posibil ca această legendă să încerce să explice şi apariţia homosexualităţii. Prometheus şi Hephaestus sunt două reprezentări ale aceleiaşi divinităţi pe care sumerienii o numeau Enki. Prometheus era unul dintre titani (primii conducători ai Terrei), cel care a adus iluminarea oamenilor (focul din ceruri) iar Hephaestus era zeul meşteşugar, cel care crea ceea ce nu puteau alţi zei, cel care a fost aruncat din cer şi condamnat să locuiască departe de restul zeilor, pe o insulă. Iar Athena este Ninhursag a sumerienilor.

RELIGION_creation_khnumÎn Egipt, zeul Khnum (Constructorul”) a creat corpurile oamenilor din lut, pe roata sa de olar, soţia sa, Heket, fiind cea responsabilă cu suflatul vieţii (introducerea sufletului, numit Ka) în corpuri (procedeu identic cu al grecilor, unde protagonişti erau Prometheus şi Athena). Şi în Biblie se regăseşte aceeaşi metodă de facere a omului: „Atunci, luând Elohim ţărână din pământ, au făcut pe om şi au suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Geneza 2:7). Coarnele de berbec şi asocierea lui cu apa îl identifică pe Khnum cu zeul sumerian Enki, soția sa, Heket, fiind Ninhursag.

Chinezii credeau că zeiţa-şarpe Nüwa a creat oameni din lut galben (o explicaţie pentru culoarea pielii chinezilor), iniţial sculptându-l pe fiecare în parte. După ce a făcut câteva sute de oameni, a obosit. Astfel încât a descoperit o metodă mult mai eficientă: a înmuiat o sfoară în lutul galben, pe care a rotit-o. Din fiecare pată de lut care a căzut, a luat naştere câte un om. Totuşi, zeiţa a mai sculptat câţiva oameni, aceştia devenind nobili. Divinitatea şarpe, creatoare a oamenilor, este evident Ninhursag a sumerienilor, chinezii preferând să îl elimine pe soțul ei, Fuxi / Enki din povestea creației.

Pentru populaţia Yoruba din Africa de Vest, zeul Obàtálá a creat corpurile oamenilor din pământ, iar zeul Olódùmarè le-a dat suflete, suflând peste ei. Coranul susţine de asemenea ideea facerii oamenilor din lut (Sura 23:12) de către Allah. Iar mayaşii considerau că zeii Kukulkán şi Tepeu au făcut primii oameni din noroi. Însă, nefiind mulţumiţi de rezultat, au creat alţii din lemn, apoi din porumb. Tot din lemn au fost făcuţi primii oameni pentru scandinavi. Odin a suflat asupra a două trunchiuri de copaci, transformându-le în oameni: Ask (frasin”) şi Embla (ulm”). Zeul Ve le-a dat acestora vorbirea, Vile i-a oferit femeii simţuri şi gândire iar bărbatului putere, judecată şi simţire.

Tibetanii consideră că un maimuţoi foarte înţelept şi o diavoliţă au avut şase fii acoperiţi de păr şi cu feţele roşii ca maimuţele. Aceştia au devenit oameni şi au populat Tibetul. Cum Enki era zeul înţelepciunii, putem intui că el era „maimuţoiul foarte înţelept” care a creat primii oameni iar „diavoliţa” care l-a ajutat este, fără îndoială, Ninhursag. Tot două divinităţi, gemenii Mawu şi Lisa, au creat oamenii în mitologia populaţiei fon din Benin. Aceştia le-au dat mai apoi oamenilor darurile văzului, vorbirii şi conştiinţei, precum şi tehnologia.

Pentru masaii din estul Africii, En-kai este zeul care a creat lumea şi oamenii. El le-a oferit masailor ca dar vitele, coborându-le pe pământ pe o fâşie de piele. Nu poate trece neobservată asemănarea dintre numele En-kai al masailor şi Enki al sumerienilor, care reprezintă aceiaşi zeitate. Pentru zuluşii din Africa de Sud, zeul Unkulunkulu (Cel bătrân”) a făcut oamenii şi animalele din trestii. Iniţial şi-a dorit ca oamenii să trăiască veşnic, mai apoi s-a răzgândit.  În conformitate cu miturile de pe întreg globul pământesc, şi Iisus Hristos în Noul Testament îl consideră creator al oamenilor pe zeul-şarpe Enki, numit Diavolul sau Satan în multe culturi: voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru” (Evanghelia lui Ioan 8:44).

Vechiul Testament spune că, după ce l-a făcut pe Adam, Domnul „a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”. În textele mesopotamiene, facerea omului a avut loc în „Bit Șimti”, care a fost tradus prin „casa unde este determinată soarta omului”. Însă termenul „șimti” provine din cuvântul sumerian „șiimti” care, luat silabă cu silabă, înseamnă „răsuflare vânt viață”. Prin urmare, „Bit Șimti” s-ar traduce mai exact „casa în care răsuflarea vieții este suflată înăuntru”, lucru practic identic cu relatarea biblică și cu miturile creației din Egipt, Grecia și Africa de Vest. Termenul akkadian folosit pentru a traduce cuvântul sumerian „șiimti” era „napiștu”, identic cu „nefeș”, acestea două fiind „ceva” prezent în sânge, imposibil de identificat.

Ce ar putea fi acea „suflare de viață”, prezentă în sânge? În Deuteronomul, a cincea carte a Bibliei, evreilor li se interzice de multe ori să mănânce sânge „pentru că sângele are în el viaţă” (12:23). În Enuma Eliș, zeul sacrificat avea „teema”, un cuvânt tradus prin „personalitate” de o serie de autorități în materie, cum ar fi W.G. Lambert și A.R. Millard de la Oxford. Însă, literal, termenul înseamnă „ceea ce adăpostește ceea ce este legat de memorie”. Acest termen apare în versiunea akkadiană ca „etemu”, cuvânt tradus de obicei prin „duh” sau „spirit”. Acea „viață” din sânge, care „adăpostește ceea ce este legat de memorie”, adică ADN-ul, nu poate fi decât o genă a zeului. Iar acest lucru dovedește faptul că omul a fost creat pe cale genetică.

Nasterea lui AdamBiblia ne spune că Elohim l-au făcut pe Adam din țărâna Pământului. Termenul ebraic „adama”, din care provine numele personajului biblic, inițial nu se referea la orice fel de sol, ci la cel roșu-închis. Un cuvânt asemănător, akkadianul „adamatu” înseamnă tot „pământ roșu-închis”. Culoarea roșie este numită în ebraică „adorn”. Toate aceste trei cuvinte își au rădăcina în cuvântul „dam”, care înseamnă „sânge”. În plus, cuvântul akkadian „tit” („țărână, lut”), sinonim cu ebraicul „adama”, provine din sumerianul „tiit”, care înseamnă „ceea ce este cu viață”. În ebraică, „tit” se traduce prin „noroi” și are ca sinonim cuvântul „boș”, ce are aceeași rădăcină cu „beșa” („ou”). Prin urmare, acea „țărână” se referă în realitate la un ou sau un ovul. Astfel, numele Adam se poate interpreta în mai multe feluri: „cel al Pământului”, „cel făcut din sol roșu-închis”, „cel făcut din sânge” sau „cel făcut din ovul”. Fabricarea unei ființe în acest mod indică o concepție artificială, în laborator, sau fertilizare în vitro.

Textul sumerian Enki şi Ninmah spune că, atunci când Zeița Mamă i-a cerut să facă omul, Enki i-a replicat: „creatura al cărui nume l-ai rostit – există!”. Acea creatură era maimuța Homo Erectus, care se asemăna cel mai mult cu zeii din punct de vedere genetic și fizic. Enki a învățat-o și modalitatea prin care putea transforma Homo Erectus în om: „lipește-i chipul zeilor”. Acel „chip” al zeilor pe care l-a primit Homo Erectus pentru a se transforma în Homo Sapiens este amintit și de Biblie: „să facem om după chipul şi asemănarea noastră” (Facerea 1:26). Populaţia fang din Guinea are un mit asemănător al creaţiei omului: zeii Nzame, Mebere şi Nkwa i-au creat după chipul lor pe primii muritori, Sekume şi soţia acestuia.

Sacrificarea unui zeu, al cărui sânge a fost amestecat cu elementul pământean, reprezintă o recoltare de ADN. Ingineria noastră genetică a realizat fuziunea celulară, care face posibilă combinarea unor celule provenind din surse diferite într-o singură celulă, care posedă mai multe nuclee şi mai multe seturi de cromozomi diferiţi. Amestecul de nuclee şi cromozomi poate da naştere unor celule diferite de cele cele originale. Cu alte cuvinte, se pot lua celule de la zeii extratereştri şi de la pământenii Homo Erectus care, combinate, să rezulte într-o nouă fiinţă, Homo Sapiens, asemănătoare cu ambele specii, dar totuşi diferită. Doar dacă proveneau din acelaşi material genetic, îngerii din Biblie şi din Cartea lui Enoh sau zeii tuturor culturilor antice puteau avea copii cu pământenii, aşa cum susţin multe texte. Extragerea de ADN se înţelege mai bine din facerea Evei: „Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne.  Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: «Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său»” (Facerea 2:21-23). Somnul lui Adam reprezintă o banală anestezie, iar coasta din care a apărut femeia nu poate reprezenta decât ADN-ul sustras din Adam, folosit pentru crearea Evei.

În aprilie 2011, un grup de cercetători chiar susţinea că a descoperit gene extraterestre în ADN-ul uman. Aceşti oameni de ştiinţă lucrează în Proiectul Genomului Uman ce a apărut în 1989 în Statele Unite, de-a lungul anilor alăturându-li-se cercetători din Marea Britanie, Franţa, Germania, Japonia şi China. Ei cred ca mai mult de 95% din secvenţele de ADN necodificat (cunoscut sub numele de junk DNA) care se gaseşte în acidul dezoxiribonucleic al oamenilor este de fapt codul genetic al unor forme de viaţă din alte lumi. Prin decriptarea acestor gene extraterestre, geneticienii susţin că toate misterele pe care teoria evoluţiei nu le poate cuprinde şi explica vor fi de acum încolo uşor de aflat. Genele extraterestre se găsesc în ADN-ul oricărei forme de viaţă de pe Pământ, dar în cazul oamenilor “doza” este mai mare decât la celelalte specii. Cercetătorii cred că ADN-ul extraterestru a fost “inserat” de mai multe ori, în mai multe perioade ale evoluţiei umane, în interiorul celulelor noastre – fapt care ne-ar fi permis o dezvoltare mult mai rapidă faţă de celelalte vieţuitoare. Aceşti oameni de ştiinţă au chiar şi o viziune a Creatorului în varianta lor. Ei sunt de părere că o formă extraterestră de viaţă a creat noi vieţuitoare, printre care şi omul, pe care le-a plantat pe diverse planete, inclusiv Terra. De altfel, termenul akkadian „lulu”, folosit pentru „om primitiv”, literal înseamnă „cel care a fost amestecat”. 

Aşadar, Enki şi Ninhursag au creat oamenii prin fuziune celulară. Din carnea şi sângele (ADN-ul) unui zeu”, Ninhursag a făcut lut (embrioni). Faptul că marii zei au scuipat în acel „lut” reprezintă tot o recoltare de ADN. Când embrionii au fost gata, au fost implantaţi în 14 „zeiţe ale naşterii” (femele de Homo Erectus). Însă crearea omului nu a fost un proces chiar atât de simplu, fiind nevoie de mai multe încercări. În textul sumerian Enki şi Ninmah, cei doi au băut cam mult la o petrecere, ameţindu-se. Ninhursag, numită aici Ninmah (marea regină”), are chef de o întrecere şi propune să modeleze câteva fiinţe. Enki acceptă, dar insistă ca el să le hotărască soarta. Ninhursag se apucă de lucru şi face şase fiinţe omeneşti, toate având câte un defect. Primul are un defect la braţ, aşa că Enki decide ca el să fie un oficial la curte. Al doilea are un tic, clipeşte întruna, aşa că devine cântăreţ. Al treilea este schilod dar Enki îi găseşte şi lui o soartă bună”, deşi din text nu se înţelege care este aceasta. Al patrulea are ejaculări necontrolate iar Enki îl vindecă printr-o baie rituală. A cincea fiinţă este o femeie stearpă, căreia i se dă un loc într-un harem. Ultimul nu are organe sexuale şi Enki îl numeşte oficial la curte. Apoi, schimbă rolul cu Ninhursag: el creează fiinţe iar ea le hotărăşte soarta”. Prima creatură a lui Enki este o femeie fertilă iar cea de-a doua, care se numeşte Umul, este un bărbat foarte bolnav. Umul suferă de dureri de cap iar ochii, gâtul, inima, plămânii şi intestinele îi sunt afectate. Braţele şi picioarele îi sunt neputincioase, prin urmare nu poate merge şi nici nu se poate hrăni singur. Deoarece nu reuşeşte să o ajute pe această fiinţă, Ninhursag pierde întrecerea: „omul pe care l-ai creat nu este viu și nu este mort, nu pot să-l ridic”. Enki o ia peste picior, amintindu-i că el a reușit să ofere o soartă bună oamenilor pe care ea i-a creat. Furioasă, îl blesteamă pe Enki: pe pământ nu vei locui”, închizându-l astfel în Apsu, lumea subterană. Totuşi, Enki îi dă zeiţei nişte sfaturi: să îl ţină pe Umul în poală, penisul lui trebuie lăudat (?!?), propriile ei acţiuni să fie mai reţinute iar casa lui trebuie înălţată. Chiar dacă la prima vedere acest text prezintă un concurs între cele două divinităţi, este posibil ca în realitate să explice primele încercări nereuşite ale zeilor de a crea oameni. Faptul că au existat nişte rebuturi înainte de omul propriu-zis este confirmat de unele texte din vechime. Astfel, în Alphabetum Siracidis (un text datat undeva între anii 700 şi 1000) se spune că prima soţie a lui Adam nu a fost Eva, ci Lilith. Ea a fost izgonită din Grădina Edenului din cauza imperfecţiunii ei. Se certa încontinuu cu Adam şi nu voia să i se supună. Drept urmare, a fost alungată şi a devenit soţia arhanghelului Samael. În textele babiloniene, Lilith (Lilitu) este considerată prostituata sacră a zeiţei Iștar”, iar surse sumeriene mai vechi o numesc servitoarea zeiţei Inanna”. Asirienii o considerau demon, la fel şi creştinii astăzi. 

În Popol Vuh (manuscris mayaş din jurul anului 1550) se spune că zeii Kukulkán şi Tepeu au făcut primii oameni din noroi. Dar aceştia se topeau, aşa că zeii i-au distrus şi au creat alţii, de această dată din lemn. Dar aceşti noi oameni se purtau ca animalele, aşa că zeii i-au transformat în maimuţe. În final au creat oameni din porumb, care le-au fost pe plac zeilor. Asemănătoare cu maimuţele erau şi primele creaturi, strămoşii oamenilor, pentru tibetani.

Pentru etnia fang din Africa, zeii Nzame, Mebere şi Nkwa au creat o fiinţă asemănătoare lor, numită Fan, care să conducă Pământul. Însă Fan a devenit nerespectuos şi trufaş cu zeii. Supăraţi, aceştia au distrus lumea pe care au creat-o, dar Fan a supravieţuit deoarece i se dăduse viaţă veşnică. Cei trei zei au creat din nou plantele şi animalele dar şi un alt om, de data aceasta muritor, pe nume Sekume. Bineînţeles că şi Sekume a fost făcut tot după chipul şi asemănarea zeilor. Acesta împreună cu soţia lui sunt consideraţi strămoşii oamenilor.

Pentru incaşi, Viracocha a creat o lume în care nu exista lumină. Zeul le-a ordonat oamenilor să respecte preceptele sale morale, însă aceştia au devenit răi şi trufaşi. Supărat, Viracocha a distrus oamenii printr-un potop, cruţând doar trei dintre ei, care să-l ajute la refacerea lumii. Unul dintre cei trei, Taguapaca, a devenit obraznic, astfel încât zeul le-a poruncit celorlaţi doi să-l arunce în lacul Titicaca.

day-one-creation-of-man-by-lesterÎn mitologia românească, două fiinţe gemene, Fârtatul şi Nefârtatul, au încercat să creeze o făptură demnă de a stăpâni Pământul. Rezultatul încercărilor de început ale celor doi creatori ai lumii au fost căpcăunii, care au reprezentat o încercare nereuşită: aveau o înfăţişare monstruoasă, erau chinocefali (aveau cap de câine), lătrau în loc să vorbească şi erau antropofagi. Aveau, de asemenea, capacitatea de a vedea zece oameni cu un singur ochi. Locuiau în peşteri şi văgăuni, se ocupau cu culesul roadelor sălbatice şi cu vânătoarea şi se mâncau între ei, iar puţinii căpcăuni care au supravieţuit în al doilea ciclu antropogonic, au mâncat şi oameni. Căpcăunii au fost distruşi de către uriaşi, reprezentanţi ai celui de-al doilea ciclu, şi creeaţi de către Fârtat şi Nefârtat în primul rând cu scopul de a stârpi prima spiţă nereuşită. După ce au fost înfrânţi, câteva exemplare răzleţe de căpcăuni au supravieţuit până în era omului: Muma Pădurii, Fetele Pădurii, Păduroiul şi Tatăl Pădurii. La rândul lor, uriaşii au fost înfrânţi în lupta împotriva Fârtatului şi a Nefârtatului. Au fost urmaţi de oameni în al treilea ciclu antropogonic, care se află încă în desfăşurare. Blajinii, care vor domina al patrulea ciclu, există deja pe pământ, trăiesc în umbra oamenilor şi îi ajută. Iar atunci când era oamenilor va ajunge la un final, blajinii vor fi consideraţi în sfârşit fiinţele perfecte, în stăpânirea cărora trebuie să se afle Pământul.

În Tibet un maimuţoi foarte înţelept şi o diavoliţă au avut şase fii acoperiţi de păr şi cu feţele roşii ca maimuţele, care au devenit oameni şi au populat Tibetul. Acei „fii” ai lor, acoperiţi de păr şi cu feţele roşii, ce s-au transformat în oameni, reprezintă primele încercări de creare a oamenilor, până să se ajungă la un rezultat satisfăcător.

Toate aceste mituri vorbesc despre imperfecţiunea primelor fiinţe create de zei, până la apariţia oamenilor. Putem trage concluzia că munca lui Enki şi Ninhursag nu a fost deloc una uşoară, fiind nevoie de foarte mult timp şi foarte multe încercări. Până la urmă, cei doi au reușit să creeze ființa mult-dorită:

Zeițele nașterii au fost ținute-mpreună.

Ninti a stat, lunile numărând.

Luna a zecea, sorocul, încet s-apropia.

A zecea lună a sosit.

Vremea deschiderii pântecelor trecuse;

Zeița a înțeles ce se-ntâmplase.

Și-a acoperit capul și a-nceput moșitul.

Bustul și l-a încorsetat și a pronunțat binecuvântarea.

A tras o formă; în ea era viață”.

Textul de mai sus ne indică faptul că noile creaturi nu s-au născut după nouă luni, așa cum ar fi fost normal, fiind necesare operații de cezariană.

Cele înțelepte și învățate

De două ori șapte zeițe s-au adunat.

Șapte dintre ele au născut bărbați,

Șapte dintre ele au născut femei.

Zeița Nașterilor a adus apoi

Suflarea Vieții.

În perechi ei s-au adunat,

În perechi s-au adunat în fața ei.

Creaturile erau oamenii –

Creaturile Zeiței Mamă.

556020_443306579074703_2034958458_nVăzându-și creația, Ninhursag a strigat: „L-am creat! Cu mâinile mele l-am făcut!”. Apoi a anunțat Consiliul zeilor că și-a îndeplinit misiunea cu succes. Răsculații, auzind că sunt liberi, „cu toții laolaltă au alergat să-i sărute picioarele”. Din acel moment, omul primitiv era cel care „va purta jugul”. Pentru că au creat oamenii, Enki a fost considerat de atunci zeul fertilităţii şi al creaţiei iar Ninhursag zeiţa sexualităţii şi a iubirii.

Cum arătau primii oameni? Un text sumerian ne oferă o descriere: Când omenirea a fost făcută, ei nu ştiau să mănânce pâine, nici cu haine goliciunea să-şi acopere. Ierburile le păşteau ca oile, din bălţi beau apă, ca fiarele pădurii”. Biblia oferă la rândul ei o imagine vagă a primilor oameni, confirmând faptul că erau goi (Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau” – Facerea 2:25) şi ierbivori (Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământ16054ului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră” – Facerea 1:29). Aceeași imagine a primilor oameni întâlnim și în Epopeea lui Ghilgameș, în descrierea lui Enkidu înainte de a fi civilizat:

Acoperit de păr pe trupul tot,

Pe cap având păr lung ca o femeie…

El nu cunoaște nici omul nici pământul,

Și e la fel ca cei ascunși în ierburi;

Alături de gazele el iarba grasă paște,

Cu fiarele pădurii el se hârjonește,

În locurile de adăpat.

Cu creaturile ce mișună prin apă

Inima sa și-o bucură”.

Astfel arătau primii oameni acum aproximativ 200.000 de ani, când cercetătorii presupun că Homo Sapiens s-a desprins din Homo Erectus. Însă până la forma de astăzi a omului, Homo Sapiens Sapiens, mai era destul…

După ce am aflat cine a creat oamenii, cum şi în ce scop, rămâne întrebarea: unde au fost făcuţi? Biblia nu oferă nicio explicaţie iar mulţi consideră că omul a apărut în Grădina Edenului. Dar Vechiul Testament indică faptul că Grădina a apărut după naşterea omului, Elohim creând-o special pentru a-şi muta acolo noua „capodoperă”: apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise” (Facerea 2:8), și a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Facerea 2:15). Prin urmare, omul a fost făcut în altă parte, Domnul mutându-l mai apoi în est, în Grădina aflată în zona numită mai târziu Mesopotamia. Dacă facerea omului nu a avut loc în Grădina Edenului, atunci unde? Mesopotamienii considerau că sub pământ, în Abzu sau Apsu, casa subterană a lui Enki. Un imn al lui Enki începe cu cuvintele: Divinul Ea în Apsu a luat o bucată de lut, pe Kulla din ea l-a făcut, templele să le refacă”. Un alt text sumerian spune că: Creaturile cu înfăţişarea strălucitoare(oamenii), ieşind din Abzu, stau cu toţii în faţa zeului Nudimmud (Enki)”. Un text botezat de cercetători Legenda târnăcopului povesteşte cum Enlil a făurit o armă numită Alani (o maşinărie asemănătoare cu un buldozer), cu care a săpat în pământ pentru a ajunge la locul de unde s-a împrăştiat carnea”, acolo unde se aflau oamenii (în Abzu): zeul a chemat-o pe Alani, poruncă i-a dat. Ca pe o coroană pe cap i-a pus sfărâmătorul de pietre şi l-a mânat spre locul unde s-a împrăştiat carnea. În groapă era capul omului, din pământ ieşeau oamenii spre Enlil, privirea sa asupra Capetelor Negre zăbovea”. Nebăgate în seamă până acum, şi mai mult ca sigur neînţelese, sunt miturile originii triburilor de indieni din sud-vestul Americii (navajo, zuni, hopi, pueblo, apaşi). Cu toţii susţin că strămoşii lor sunt veniţi de sub pământ. Maorii din Noua Zeelandă cred că Hawaiki (lumea de dincolo) este pământul lor de baştină, de unde au călătorit către insulele polineziene. Chiar dacă nu au sens aceste mituri pentru cei mai mulţi dintre cercetători, totuşi ele sunt în conformitate cu miturile sumeriene, babiloniene şi akkadiene. Acceptând ideea că oamenii au fost creaţi în lumea subterană, au sens şi cuvintele lui Iisus din Evanghelia lui Ioan8:23:Voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din cele de sus”.

După ce Enlil i-a luat fratelui său oamenii abia creați, Legenda târnăcopului spune că

Anunnaki au pășit spre el,

Brațele și le-au ridicat mulțumind,

Ungând inima lui Enlil cu laude.

Capete Negre îi ceruseră,

Capetelor Negre

Ei le-au dat târnăcopul să-l poarte”.

Enki însă nu a fost deranjat că a rămas fără noile sale creaturi. Dimpotrivă, pentru ca planul său să reușească, era nevoia ca oamenii să fie pe Pământ, lângă Enlil. Chiar dacă experimentul a avut succes, oamenii nu erau totuși soldații pe care și-i dorea. El şi-a continuat experimentele pe ascuns, încercând să transforme animalele de povară” în soldaţi. În încercarea de a obţine soldatul perfect, Enki a combinat oameni cu animale, încercări ce nu au avut rezultatul scontat. Aceşti hibrizi au fost priviţi ca monştri sau demoni în multe culturi. Alţii i-au identificat cu zeii lor. Chiar şi în ziua de astăzi există popoare (cum ar fi indienii din America de Nord) care cred în comuniunea om-animal. Fiecare iAnubisndian îşi alege un animal ca totem, sufletul lui contopindu-se cu cel al animalului respectiv. Înfrăţirea dintre om şi animal îşi are rădăcinile în acele timpuri în care existau pe Pământ hibrizii om-animal. Unul dintre cele mai bune exemple de astfel de creaturi îl reprezintă căpcăunii chinocefali din mitologia românească. Chinocefalii (oameni cu cap de câine) sunt menţionaţi încă din cele mai vechi timpuri. Ioannis Tzetzae, un poet şi comentator istoric bizantin, se referă la aceştia ca la nişte locuitori ai Indiei, în zona actualului Pakistan. Marco Polo îi menţionează ca fiind locuitori ai insulelor Andaman din Oceanul Indian. Giovanni da Pian del Carpine susţinea că i-a întâlnit în Lacul Baikal. În Istoria dinastiei Liang, misionarul budhist Hui-Sheng a descris o insulă locuită de chinocefali, la est de Fusang. În Istoria dinastiilor nordice, istoricul Li Yanshou menţionează şi el un regat al câinilor. Principala sursă despre existenţa chinocefalilor rămâne însă geograful, farmacistul şi istoricul Ktesias,Sfantul mucenic Hristofor ale cărui scrieri au fost luate foarte în serios de către părinţii Bisericii din Bizanţ, precum Patriarhul Fotie cel Mare. În cartea Indica, Ktetias menţionează existenţa unui trib indian al chinocefalilor. Câteva legende ale perşilor, etiopienilor, grecilor, armenilor şi arabilor se referă la întâlnirea dintre Alexandru Macedon şi chinocefali. Biserica ortodoxă îl sărbătoreşte pe 9 mai pe Sfântul Mucenic Hristofor, care are cap de câine, despre care se spune că a venit în lumea romană trecând prin deşertul Persiei. Dar probabil cel mai cunoscut chinocefal este zeul egiptean Anubis, cel cu corp de om şi cap de câine. Iniţial cel mai important zeu al morţii, a fost înlocuit ulterior cu Osiris. Un alt zeu egiptean cu cap de câine este Duamutef (cel ce îşi adoră mama”), unul dintre cei patru fii ai lui Horus cel Bătrân şi ai lui Isis. Există şi un mit alternativ care îl descrie pe Duamutef şi pe fraţii săi ca fiind fiii lui Osiris. Unul dintre zeii chinezilor, Fu Xi, este deseori reprezentat cu cap de câine. Iar în mitologia sârbilor se vorbeşte despre psoglavi, demoni cu corp de om, picioare de cal, cap de câine, dinţi de fier şi un singur ochi în frunte. Se crede că au trăit acum foarte mult timp, în anumite zone din Bosnia şi Muntenegru.

Amestecul ADN-ului animalic cu cel uman nu s-a rezumat doar la cel canin. S-au încrucişat cu oameni cai, păsări, reptile, pisici, ba chiar şi… insecte. Există şi astăzi o mulţime de oameni cu trăsături fizice animalice: faţă ca de cal sau de câine, nas acvilin, etc., ceea ce nu este decât o reminiscenţă genetică a acelor creaturi. Într-o tăbliţă sumeriană se pot observa trei persoane ce aduc în faţa lui Enki un prizonier cu un aspect fizic mai mult decât ciudat. Deşi partea superioară a corpului este umană, partea sa dorsală aminteşte de cea a unei insecte. Şi picioarele sunt ciudate: tălpile sunt diferite de ale celorlalţi iar genunchii îi sunt îndoiţi în spate, şi nu în faţă, ca la oameni. Ce poate fi acest prizonier misterios? Cel mai probabil un astfel de hibrid om-animal, unul dintre experimentele eşuate ale lui Enki.

Sumer - Prizonier insectoid

Cele mai cunoscute încrucişări dintre oameni şi animale rămân zeii egipteni. Horus şi Ra erau reprezentaţi cu capete de şoimi, Thoth avea cap de ibis, Hathor şi Isis aveau capete de vacă, capul lui Sobek era de crocodil, Amon şi Khnum aveau capete de berbec, Sekhmet avea cap de leoaică iar Geb avea cap de gâscă sau de şarpe. Grecii au încercat să explice aspectul animalic al zeilor egipteni, inventând o poveste în care se spunea că, în timpul războiului dintre giganţi şi zeii olimpieni, aceştia din urmă s-au ascuns în Egipt sub formă de animale, pentru a nu fi descoperiţi de îngrozitorul Typhon. Hibrizii sunt întâlniţi şi în alte părţi ale lumii. În hinduism, Garuda are corp uman, aripi şi cioc de vultur, iar zeul Ganeșa are cap de elefant şi corp de om. În Japonia, karura este o creatură enormă cu corp de om şi cap de vultur. La sumerieni, lamma (sau lamassu în akkadiană) şi alad (sau şedu) erau creaturi cu corpuri de leu sau de taur, aripi de vultur şi capete de om. Grecii numeau aceste făpturi sfincşi, indienii purushamriga iar israeliţii heruvimi, termen ce defineşte actualmente în creştinism o clasă de îngeri. Egipt - bestii 3Cei şapte abgal (sau apkallu în akkadiană) aveau partea inferioară de peşte, cap de om sau de vultur şi aripi. În Mesopotamia, spiritul păzitor urmahlullu era o creatură jumătate om, jumătate leu. De asemenea, aqrabuamelu era un amestec dintre om şi scorpion. La azteci, zeul Huitzilopochtli era un hibrid dintre om şi pasăre. În China, Lei Gong („Ducele tunetului”), numit şi Lei Kung sau Lei Shen („Zeul tunetului”) era înfăţişat ca o creatură cu gheare, aripi de liliac şi o faţă albastră cu cioc de pasăre. Zeii Fu Xi şi Nüwa aveau corpuri de şerpi şi capete de oameni. La greci se întâlnesc cei mai mulţi astfel de hibrizi. Harpiile erau păsări cu capete de femei, iar sirenele erau femei cu aripi şi gheare de pasăre. În alte culturi, sirena are partea inferioară de peşte iar cea superioară de femeie. Centaurii avea partea inferioară de cal iar cea superioară de om, minotaurul avea corp de om şi cap de taur, Medusa şi Lamia erau amestecuri dintre femei şi şerpi iar Kekrops, primul rege al cetăţii Athena, era jumătate om, jumătate şarpe. Zeul primordial Chronos (a nu se confunda cu titanul Kronos), personificarea timpului, avea corp de şarpe şi trei capete: unul de om, unul de taur şi unul de leu. Giganţii şi zeul Boreas aveau şerpi în loc de picioare. Pan, Agreus şi Nomios erau oameni cu coarne şi partea inferioară de ţap. În India, una dintre reîncarnările zeului Vișnu, Narașima, are corp de om şi cap de leu.

În afară de combinările dintre oameni şi animale, Enki a realizat şi încrucişări între diferite specii de animale. În mitologia sumeriană şi persană, Anzu (sau Zu ori Idugud) era un vultur cu cap de leu. Serafimii erau cunoscuţi iniţial în Asia ca demoni cu formă de şarpe şi soparla-cu-doua-capete si 6 picioareşase aripi. Evreii şi creştinii au transformat aceşti demoni într-o clasă de îngeri. Zeul aztecilor, Quetzalcoatl, era un şarpe cu pene. În Babilon, Tiamat era un şarpe înaripat. O altă astfel de creatură era grifonul, ce avea cap şi aripi de vultur iar corpul de leu. Pegasos era un cal înaripat iar fratele său, Khrusaor (cel ce are armament de aur”), un mistreţ înaripat. Inorogul ori unicornul era un cal cu un corn în frunte. Allocamelusul era un animal mitologic cu cap de măgar şi corp de cămilă. În folclorul insulelor Filipine există Tikbalangul (sau Tigbalang, Tigbalan ori Tikbalan), o creatură cu corp de om şi cap şi picioare de cal. În Chile, creatura Colo-Colo are ori forma unui şarpe cu picioare, asemănător unui şobolan lung cu pene, ori forma unui şoarece lung cu cap de cocoş. La greci, Kerberos, paznicul infernului, era un câine cu trei capete. În hinduism, Yali are corp de pisică, cap de leu, trompă de elefant şi coadă de şarpe.

Despre făpturi fabuloase au scris în antichitate Manethon, Eusebiu, Plutarh, Strabon, Platon, Tacitus, Diodor și Herodot. Preotul babilonian Berossus afirma că zeul Belus a făcut mai multe „ființe hidoase, care au fost create din două bucăți diferite”. El mai scria Egipt - bestii 2„oamenii apăreau cu două aripi, unii cu patru și cu două fețe. Aveau un trup, dar două capete, unul de bărbat și celălalt de femeie. La fel și părțile celelalte ale trupului, de bărbat și de femeie. Alții erau cu picioare și coarne de țap. Alții cu picioare de cal; alții, hipocentaurii, erau pe jumătate oameni, pe jumătate cai. Și tauri cu cap de om erau, și câini cu cozi ca de pește. Mai erau și cai ce aveau capete de câini, și oameni și alte animale aveau capete și trupuri de cal și cozi de pește. Pe scurt, erau îmbinări de toate făpturile Pământului… Toate aceste ciudățenii se păstrau în templul lui Belus din Babylon”. În secolul al IV-lea, inspirându-se din relatarea lui Berossus, episcopul Eusebiu scria în Cronografia despre templu lui Belus: „și existau acolo alte animale, dintre care unele create de ei înșiși și înzestrate cu forme dătătoare de viață; și ar fi plămădit oameni, din aceia cu două aripi; și alții cu patru aripi și două chipuri și un trup și două capete, femei și bărbați, și două naturi, bărbătească și femeiască; și alți oameni, cu coapse de capre și coarne pe cap; și alții, cu picioare de cal; și alții, cu aspect de cal în partea posterioară și de om în cea anterioară, care au formele hipocentaurilor; și ar fi zămislit și tauri cu cap de om și câini cu patru trupuri, ale căror cozi ar fi ieșit, aidoma cozilor de pește, din părțile posterioare; și cai cu cap de câine; și oameni și alți monștri cu cap de cal, trup de om și coadă de pește; și tot felul de dihănii cu formă de balaur; și pești și reptile și șerpi și multe alte făpturi fabuloase și ciudate, de specii diverse și forme variate, ale căror imagini le păstrau una lângă alta în templul lui Belus”.

ishtarPe un sigiliu sumerian ce astăzi se află la Luvru, dar și pe o tăviță de farduri din Muzeul Egiptean de la Cairo, sunt creaturi cu patru picioare, gâturi lungi, unduite și capete de șarpe, ținute de oameni în lesă. Tot la Luvru sunt și trei figurine de numai zece centimetri înălțime, datate pe la 2.200 î.Hr., ale unor tauri cu cap de om, dar și Cupa lui Gudea din aceeași perioadă, înaltă de 23 de centimetri, pe gravura căreia există o făptură mixtă cu gheare de pasăre la picioare, mâini de om, aripi și corp de dragon. Pe o stelă miniaturală de 20 de centimetri se poate vedea o „zeiță înaripată” ce are cap și corp de femeie, gheare la picioare și aripi pe spate, iar în muzeul din Baghdad se află statueta „zeiței arhaice”, ce are corp de femeie, cu sâni delicați, și cap de monstru. În localitatea Sipan, într-un mormânt al unui preot moche, arheologii peruani au găsit în 1988 un sceptru de cupru, lung de un metru, pe care o femeie se împerechează cu o făptură jumătate motan, jumătate reptilă. Din orașul sumerian Uruk au fost dezgropate statuete ce reprezintă ființe cu capete de reptilă și corpuri umane, vechi de aproximativ șase milenii. 200px-Lion_man_photoÎn Germania a fost descoperită o statuetă veche de 30 de milenii, ce reprezintă un om cu cap de leu, asemănător cu zeița egipteană Sekhmet. La British Museum se găsește un relief al regelui asirian Assurnasirpal, pe care un bărbat ține de o frânghie un animal ce merge pe două picioare ca o maimuță, labele mâinilor sale terminându-se în aripioare de pește. Tot aici se află obeliscul negru al regelui asirian Salmanassar al II-lea, pe care sunt reprezentate, în spatele unui elefant, două siluete mici, de statura unor copii, ce au capete de om dar coapsele și picioarele de animal, duse de doi gardieni. Pe un alt fragment sunt doi sfincși cu cap de om, ținuți în lanț. Textul însoțitor de pe obelisc vorbește despre „animale-om care sunt duse în captivitate”.

Se pot obţine astfel de creaturi în realitate? În 1954, la Universtitatea de Medicină din Moscova, omul de ştiinţă sovietic Vladimir Demikhov a realizat chirurgical un câine cu două capete. Mai exact, a grefat partea superioară a trunchiului unui câine pe gâtul altui câine. Spre surprinderea tuturor, această creatură a trăit timp de câteva săptămâni. Astfel, doctorul Demikhov a demonstrat că se pot realiza hibrizi prin procedee chirurgicale. În 1970, oamenii de ştiinţă de la Case Western Reserve University School of Medicine, conduşi de către chirurgul Robert J. White, au efectuat o operaţie extrem de controversată: transferul capului unei maimuţe pe corpul alteia. Această creatură a trăit normal timp de aproape trei zile. Întrebările care apar în urma acestor experimente sunt următoarele: dacă oamenii pot da naştere astăzi unui câine cu două capete şi şase picioare, entităţi superioare tehnologic n-ar fi putut realiza în trecut un câine cu trei capete, aşa cum era Kerberos al grecilor? Ori un alt fel de hibrid animalic? Dacă noi reuşim astăzi să realizăm un transplant de capete, nu ar fi putut face acelaşi lucru acei zei” din vechime, dând naştere unor creaturi precum Minotaurul sau chinocefalii? Strămoşii noştri susţineau că acei monştri erau creaţiile zeilor. Iar singurul zeu preocupat de astfel de experimente genetice era Enki.

În 2003, un grup de cercetători de la Universitatea de Medicină din Shanghai a realizat cu succes fuziunea dintre celule umane şi celule de iepure. Embrionii au fost primii hibrizi umano-animali realizaţi prin inginerie genetică recunoscuţi oficial. Un an mai târziu, cercetătorii de la Clinica Mayo din Minnesota au creat porci cu sânge uman. Una dintre ideile principale ale experimentului a fost posibilitatea de a crea în porci inimi umane, pentru transplanturi cardiace. În concluzie, avem astăzi tehnologia care ne permite să realizăm hibrizi asemănători cu monştrii din legende. De ce să presupunem că nu o au şi acei zei” care le-au oferit strămoşilor noştri o sumedenie de cunoştinţe? Iar dacă o au, de ce să credem că nu au şi folosit-o?

Se pare că există dovezi care să ateste existenţa unor hibrizi, mai ales în locul unde au fost ilustrate cele mai multe astfel de cazuri. Pe 5 septembrie 1852, francezul August Mariette (care mai târziu a fondat Muzeul Egiptean) a descoperit un coridor subteran în Saqqara, în care se aflau două sarcofage imense. Convins că va găsi mumia unui Apis (taur venerat ca încarnare a zeului Ptah), Mariette a fost surprins să descopere în sarcofage o masă bituminoasă în care se aflau oase mici, aparţinând mai multor animale. Exploratorul britanic Sir Robert Mond, care a realizat excavaţii în aşa-numitul „Bucheum” (o cameră mortuară din piatră, de sub ruinele templului din Hermonthis), a ajuns la aceeaşi concluzie cutremurătoare. Sarcofagele fie nu conţineau nimic, fie conţineau doar bitum plin de fragmente osoase. Într-unul dintre sarcofage, în locul unui bou mumificat, au descoperit oase amestecate de câini şi şacali.În catacombele din Abusir, de această dată însoţit de doi francezi, Lortet şi  Gaillard, Mond a descoperit alte sarcofage de care era sigur că ar conţine tauri mumificaţi. Şi din nou au avut parte de o surpriză. În primul sarcofag au descoperit un amestec de oase aparţinînd unor animale diferite, unele specii neputînd fi identificate. Iar al doilea sarcofag, ceva mai lung de 2,4 metri şi lat de aproximativ 1,2 metri, conţinea un amestec divers de opt animale. Şi în acest caz a fost imposibilă identificarea speciei căreia îi aparţineau două dintre oase. Ce creaturi erau cele închise în sarcofage de către vechii egipteni, compuse din mai multe animale? Posibil hibrizi asemenea celor prezenţi în toate culturile antice.

250px-RhodeislandMonsterChiar şi în zilele noastre există astfel de creaturi, semn că experimentele genetice ale lui Enki nu s-au sfârşit. Pe 13 iulie 2008, în Montauk, New York, patru tineri au găsit pe malul râului cadavrul unei creaturi ciudate, cu cioc de pasăre, gheare de raton şi corp ca de câine. Animalul nu a putut fi identificat deoarece nu seamănă cu nimic cunoscut de om, ci arată ca un amestec de diferite animale. Unii cred că acest monstru a fost creat în laborator de către guvernul Statelor Unite, într-un centru de cercetări din apropiere. Alţii presupun că şi acest animal face parte dintr-un lung şir de experimente genetice ale extratereştrilor. În 2010, în lacul Wylie din Carolina de Sud, pescarul Frank Yarborough a prins un peşte ciudat care cântărepeshte cu dintzia 2,3 kilograme, avea jumătate de metru lungime şi dinţi de om. Biologul Robert Stroud, de la Departamentul de Resurse Naturale, susţine că ciudatul peşte face parte din specia Pacu, o rudă îndepărtată a piranha, originară din râul Amazon din America de Sud. Această ipoteză nu are prea mulţi susţinători, deoarece nu poate explica totuşi de ce peştele are dinţi umani.

Unele dintre cele mai celebre creaturi sunt umanoizii înalţi şi păroşi, numiţi Bigfoot (America de Nord), Yeti (Tibet), Yeren (China), Tchoutchounaa (Iakuţia) sau Orang Pendek (insula Sumatra). Deşi cercetătorii oscilează în a-i considera ori veriga lipsă dintre maimuţe şi oameni, ori pură ficţiune, adevărul este că nimeni nu a reuşit să dărâme vălul de mister din jurul lor. Un lucru mai puţin mediatizat este faptul că aceşti umanoizi păroşi sunt în strânsă legătură cu OZN-urile. Numărul din mai 1982 al revistei The MUFON UFO Journal relatează că, în 1973, în statul american Pennsylvania, un grup de fermieri a observat un OZN aterizând. Lângă el au fost observate două creaturi, înalte de aproximativ 2,10 metri, cu braţele atârnând până sub genunchi şi tot corpul acoperit de păr lung şi negru. Fermierii au fugit să anunţe autorităţile dar, când s-au întors peste trei sferturi de oră, nu au găsit nici OZN-ul, nici creaturile. Doar în iarbă rămăsese un cerc fosforescent, cu diametrul de 30 de metri.

Dan D. Farcaş, în OZN-uri de pe celălalt tărâm, susţine că numai în 1973 au fost raportate 103 întâlniri în care apăreau simultan OZN-uri şi Bigfoot, şase fiind din statul Pennsylvania. Tot el descrie cazul unei femei în vârstă, ce trăia singură într-o zonă izolată, care a împuşcat în stomac un Bigfoot. Acesta a dispărut în momentul următor într-o străfulgerare de lumină, fără să scoată vreun sunet.

Ellen Crystall, în volumul Silent Invasion (1991), relatează că la Pine Bush (statul New York), la aproximativ 25 de kilometri de Manhattan, în contextul unei veritabile „invazii” de OZN-uri, au fost semnalate mai multe creaturi care nu aveau ce căuta acolo: Bigfoot, lemurieni şi un soi de „oameni-molie”. Un localnic i-a povestit că a fost nevoit să se refugieze într-un copac de „ceva” invizibil, care făcea zgomot şi emana un miros de putred. Ellen Crystall descrie şi cazuri în care s-au găsit urme ale unor labe uriaşe în preajma OZN-urilor. Părerea ei este că toate aceste făpturi au fost aduse de către ocupanţii OZN-urilor.

În Extraterrestrials Among Us (1986), George C. Andrews aminteşte că, în cursul unui incident în care a fost implicat un OZN, mai mulţi martori susţin că au auzit nişte paşi grei, ca ai unui biped uriaş. Un alt martor a văzut un Bigfoot transparent, „ectoplasmic”, materializându-se în faţa ochilor săi. În săptămânile care au urmat, din zonă au fost aduse zeci de rapoarte asupra unor fiinţe similare, văzute aparent în carne şi oase.

animal-bigfootUn caz analizat de doctorul Leo Sprinkle şi reprodus în cartea Alien Liaison (1991) de Timothy Good este cel al fermierului Jim din Colorado. Acesta s-a confruntat cu mai multe cazuri de mutilări de vite, la faţa locului găsind urme de paşi cu laba de aproximativ 45 de centimetri. Într-o noapte, fermierul a văzut o fiinţă uriaşă ce a trecut prin îngrăditura de sârmă ghimpată, pe care a rupt-o, lăsând agâţate de ea şuviţe lungi de păr. Analiza ulterioară a urmelor de paşi şi a firelor de păr dovedeau că nu aparţin vreunei specii cunoscute. În altă noapte, Jim a împuşcat creatura, care revenise. Fiinţa a tresărit, a scos un scheunat, în acelaşi timp auzindu-se şi un fel de „bip”, după care s-a făcut nevăzută. În săptămânile următoare, fermierul a văzut în preajma casei sale, în repetate rânduri, un OZN discoidal. Susţine chiar că s-a întâlnit cu ocupanţii acestuia, care l-au asigurat că Bigfoot le ascultă ordinele. Jim a tras concluzia că în preajma fermei sale se află o bază extraterestră permanentă şi că autorităţile cunosc acest fapt, dar preferă să păstreze secretul.

Analizând aceste lucruri, putem considera că umanoizii înalţi şi păroşi sunt creaturi ale extratereştrilor, o nouă etapă a experimentelor genetice iniţiate de Enki şi duse mai departe de fiul său, Marduk. Agilitatea şi forţa unui Bigfoot, alături de capacitatea sa de a deveni invizibil, îl pot transforma într-un candidat serios la poziţia de „soldat perfect”. Însă, din moment ce numărul acestor creaturi este infim, iar apariţiile lor au loc în zone izolate, tragem concluzia că experimentul este încă departe de a fi finisat. Extratereştrii încă îl studiază pe ascuns, semn că mai au mult de lucru.

Invizibilitatea nu este caracteristică doar lui Bigfoot. De-a lungul timpului, s-au semnalat mai multe creaturi cu această însuşire. Conform cronicarilor vremurilor, în ianuarie 1565 exista în Vijayanagar o felină uriaşă învizibilă. Pe 29 august 1922, camioneta fermierului texan Frank Dillon a fost distrusă de un rinocer invizibil. Pe 17 iunie 1993, Tom şi Jessica Neill au dat în Parcul Naţional Yellowstone (statul american Wyoming) peste o pasăre uriaşă invizibilă, care i-a atacat. E posibil ca şi aceste fiinţe invizibile să fie experimente genetice ale urmaşilor lui Enki. Şi acestea nu sunt singurele cazuri ciudate din istorie.

Începând cu 8 februarie 1955, locuitorii din Devonshire (Anglia) au găsit aproape zilnic, timp de trei luni, zeci de şiruri de urme ale unei singure copite, dispuse la 20 de centimetri una de cealaltă. Copita avea lungimea de 10 centimetri şi lăţimea de 7. Şirurile de urme se întindeau pe o distanţă de 150 de kilometri, fără să ocolească vreun obstacol întâlnit în cale. Acest caz straniu din Devonshire nu este însă unul singular. O cronică japoneză aminteşte că în anul 929, în curţile şi grădinile palatului imperial din Kyoto, au apărut inexplicabile şiruri de urme ale unei singure copite. Călugărul benedictin D’Epernay descria amprente asemănătoare în Franţa anului 943, în timpul unei furtuni cumplite. În 1065 s-au găsit urme asemănătoare în împrejurimile oraşului englez Scarborough. Abatele Ralph de Coggeshall consemna în cronica sa două astfel de evenimente: unul în timpul lui Richard Inimă de Leu (1189-1199) şi celălalt în 1205. În anul 1840, exploratorul britanic James Ross a găsit astfel de urme pe insula Kerguelen, unde nu trăiesc animale copitate. Ziarul London Times anunţa pe 14 martie 1840 urme similare în apropierea localităţii Glenorchy din Scoţia. Iar în aprilie 1855, Illustrated London News publica un caz asemănător în Galiţia. Şiruri de urme unicopitate s-au mai găsit în Noua Zeelandă (1886), New Jersey (1908), Belgia (1945), Devonshire (1950), Scoţia (1952) şi pe coastele vulcanului Etna din Sicilia (1970). Ce fel de creatură cu o singură copită ar putea lăsa astfel de urme prin toată lumea, pe o perioadă de mai bine de un mileniu? Probabil încă un experiment al lui Enki?

Între anii 1859 şi 1867, în mlaştina Bodmin a trăit un hibrid umano-reptilian, gri sau verde închis, înalt de 2,5-3 metri, fără coadă, acoperit de plăci osoase, cu o creastă spinoasă pe ţeastă şi mănunchiuri de spini la umeri, omoplaţi şi genunchi. Timp de opt ani a ucis numeroase animale dar şi oameni. În poarta de lemn a unui castel de pe coasta Atlanticului, monstrul din Bodmin Moor a lăsat un spin de os lung de 21 de centimetri, care acum se află la Muzeul Kensington din Londra. ADN-ul din acest os nu aparţine niciunei specii de pe Terra, vii sau fosile. În 1867, monstrul a dispărut brusc, la fel cum apăruse.

JerseyDevil_mirageÎn ianuarie 1909, sute de martori din New Jersey au semnalat o fiinţă humanoidă de trei metri înălţime, cu aripi pieloase şi cap ca de liliac. Creatura, supranumită „Diavolul din New Jersey”, a atacat păsări, oi şi femei. A dispărut în luna mai, după ce a răpit-o pe Mary Weathers, o fetiţă de numai 14 ani. Pe 28 iunie 1936, nişte excursionişti au întâlnit la 38 de kilometri de oraşul Camden o femeie acoperită de o blană neagră (ce lipsea pe piept, pântec şi spate), având două membrane pieloase prinse între coate şi genunchi. Pletele îi erau încâlcite şi foarte lungi, gura neobişnuit de mare iar ochii întunecaţi, numai pupilă. În martie 1938 a fost descoperit cadavrul acestei creaturi. În urma cercetărilor, poliţia a arestat trei vagabonzi care au recunoscut că au violat-o şi ucis-o pe acea fiinţă stranie, probabil fiica Diavolului din New Jersey şi a lui Mary Weathers.

Atât Diavolul din New Jersey cât şi monstrul din Bodmin Moor au dat dovadă de o inteligenţă mult superioară animalelor. Monstrul din Bodmin Moor părea că ucide din plăcere, lucru nemaiîntâlnit la niciun animal. Diavolul din New Jersey a avut un copil cu Mary Weathers, lucru ce denotă o compatibilitate genetică între specia lui şi cea umană. Monstrul din Bodmin Moor a încercat la rândul său să răpească o tânără, probabil tot în scopul împerecherii. Se spune că numeroşi Yeti sau Bigfoot s-au împerecheat cu femei, care au dat naştere unor hibrizi, idee ce susţine aceeaşi compatibilitate genetică. Prin urmare, putem presupune fără să greşim prea mult că şi aceste fiinţe sunt experimente genetice ale lui Enki şi ale adepţilor săi, ce au scopul de a realiza soldaţi perfecţi.

Mexic - extraterestru capturat in 2007Dacă toate aceste creaturi au existat cu adevărat şi sunt doar experimente genetice, aşa cum susţin din ce în ce mai mulţi autori (printre care Erich Von Daniken, Giorgio Tsoukalos, Jonathan Young, Philip Coppens sau David Childress), cine le realizează acum? Enki nu se mai află printre noi iar fiul său, Marduk, nu are voie să părăsească lumea subterană. Conform mărturiilor a mii de martori, există totuşi nişte fiinţe care se ocupă şi astăzi cu experimentele genetice.

Între 12 şi 17 iunie 1992, la Massachusetts Institute of Technology, una dintre cele mai faimoase universităţi politehnice din lume, a avut loc Conferinţa pentru studiul răpirilor efectuate de OZN-uri. Cei doi preşedinţi ai conferinţei au fost profesorul David E. Pritcard (specialist în fizică atomică şi moleculară, laureat al unor prestigioase premii internaţionale, fizician la M.I.T. din 1968) şi profesorul John E. Mack (profesor de psihiatrie de 20 de ani la Harvard Medical School din Cambridge şi fost director al secţiei de psihiatrie a spitalului acestei universităţi). La conferinţă au participat şi Thomas Bullard, profesorul David Jacobs, Budd Hopkins, Jenny Randles, John S. Carpenter, precum şi alţi investigatori de prestigiu ai fenomenului OZN. Cercetătorii participanţi au studiat circa două mii de cazuri, examinate cu rigoare. În rapoarele anexate, majoritatea victimelor afirmau că au fost răpite de OZN-uri şi examinate apoi de nişte creaturi cenuşii, înalte de 1-1,3 metri, cu membre subţiri, cu însuşiri telepatice, cu cranii enorme şi ochi negri, imenşi, hipnotici. Destul de des se semnalează totuşi şi vizitatori înalţi, cu plete blonde sau albe, îmbrăcaţi în robe albe, strălucitoare. Foarte des se raportează şi alte elemente bizare, cum ar fi examinări medicale, mesaje apocaliptice şi ordinul ca victima să uite totul.

8a6d06d929baPe lângă cele două mii de cazuri examinate în 1992 mai există multe alte mii de persoane care susţin aceleaşi lucruri: au fost răpite de OZN-uri, unde au fost examinate medical de către nişte creaturi mici şi cenuşii. Multe astfel de victime afirmă că extratereştrii colectează material genetic uman. Cu ajutorul unor ace lungi, recoltează ovule de la femei şi spermă de la bărbaţi cu ajutorul unor instrumente cu vacuum, pentru a le folosi apoi în procese de fecundare artificială. Produsului de concepţie i se modifică informaţia genetică, după care urmează implantarea sa în uterul unei femei pământene. După trei sau patru luni, embrionul este extras din mama purtătoare şi mutat într-un uter artificial, în care se va dezvolta până la „naştere”. Betty Andreasson-Luca a fost în 1973 martoră la extragerea a doi fetuşi imaturi dintr-o mamă purtătoare pământeană. Întrebând de ce se fac astfel de experimente oribile, cenuşiii i-au răspuns: deoarece, pe măsură ce trece timpul, omenirea va deveni sterilă… Rasa umană va deveni sterilă din cauza poluării şi a bacteriilor care trăiesc pe Pământ”. Ea şi-a amintit această conversaţie sub hipnoză, pe 8 decembrie 1987. În martie 1994, omuleţii cenuşii i-au spus doctorului Courtney Brown că efectuează pe oameni mutaţii genetice pentru dezvoltarea legăturii mai armonioase între corp şi suflet, dar şi pentru diminuarea tendinţelor specifice oamenilor. Altor contactaţi li s-a declarat că scopul acestor experimente genetice este crearea unor supraoameni. Datorită informaţiilor diferite primite de contactaţi sau răpiţi, putem concluziona că aceste fiinţe nu vor să se afle adevăratul scop al experimentelor realizate pe oameni.

În cartea Missing Time (1981), sculptorul Budd Hopkins scria că în spatele răpirilor extraterestre se află semnele unei agresiuni discrete ale unei puteri nepământene. Autorii răpirilor, omuleţii cenuşii, taie cu sânge rece în carnea victimelor umane paralizate, le montează implanturi şi nu le înţeleg angajarea afectivă. Hopkins a ajuns la concluzia că este vorba despre un imens experiment genetic, practicat asupra omenirii de mai multe milenii, efectuat de entităţi venite din altă lume. O faimoasă cercetătoare, Linda Moulton Howe, opina: unii cercetători sunt convinşi că umanitatea este o proprietate – că noi aparţinem de ceva care… ne testează ca pe nişte animale de laborator, comunicând cu noi şi controlându-ne… Recoltarea de material genetic din lumea pământeană, atât de la oameni cât şi de la animale… datează de la originile omului”. Însă miturile ne dezvăluie faptul că Enki era cel care se ocupa de astfel de experimente. După înlăturarea sa de la putere, fiul său, Marduk, i-a continuat munca. Este posibil ca aceşti omuleţi cenuşii să lucreze pentru Marduk?

Pe 5 noiembrie 1975, în Snowflake, lângă Heber (Arizona), muncitorul forestier Travis Walton a fost dus la bordul unei nave şi examinat de două tipuri de creaturi: nişte omuleţi cenuşii cu capul mare şi ochi imenşi, dar şi nişte indivizi blonzi, cu aparenţă umană, foarte înalţi şi atletici. Travis Walton nu a fost singurul care a întâlnit la un loc cele două rase de extratereştri. Astfel de mărturii sunt de ordinul miilor. Celebra Betty Andreasson-Luca a observat că entităţile înalte de 2,10-2,20 metri, cu plete albe sau blonde căzându-le pe umeri, cu robe albe până la pământ, păreau să aibă o anumită autoritate asupra celor mici şi cenuşii atunci când cele două tipuri erau văzute împreună. În cartea The Watchers II de Raymond Fowler, ea relatează o întâlnire cu nişte omuleţi cenuşii răutăcioşi, care s-au retras la apariţia unei fiinţe cu înfăţişare de arhanghel, însoţită de alţi omuleţi cenuşii, identici ca înfăţişare dar disciplinaţi. Înalţi şi blonzi sunt zeii din vechime, extratereştrii care de multe milenii duc lupte pe planeta noastră. Dacă cenuşiii lucrează pentru ei, nu rămâne decât să aflăm de ce parte a baricadei se află: fac parte din tabăra lui Enki sau a lui Enlil? Răspunsul nu poate fi prea complicat. Cum Enlil respectă ordinul tatălui său de a nu interveni în existenţa oamenilor, în timp ce Enki a făcut acest lucru dintotdeauna, ba chiar s-a ocupat cu experimente genetice, logica ne sugerează că cenuşiii sunt conduşi de Marduk, fiul lui Enki. Şi, totuşi, ce sunt aceste creaturi gri?

61779_373667569398129_1686446449_nMulte dintre victimile răpirilor au constatat că răpitorii cenuşii îşi execută sarcina mecanic, părând incapabili să aibă o atenţie distributivă. Nu par să aibă sentimente, nu au fost văzuţi mâncând, bând, respirând sau mişcând din buze, nu par a avea dinţi, limbă ori salivă. În interiorul navelor lor nu s-au văzut bucătării, toalete, dormitoare, paturi sau instalaţii pentru distracţii. Dan D. Farcaş, în Răpiţi de extratereştri, concluzionează: toate aceste date au făcut să se avanseze ipoteza că fiinţele cu care se întâlnesc cei răpiţi sunt doar bioroboţi în slujba unei «inteligenţe superioare», ce rămâne ascunsă”. Şi alţi autori consideră că omuleţii cenuşii ar putea fi nişte creaturi artificiale, un soi de bioroboţi, fabricaţi din material genetic uman, apropiaţi de ceea ce ar putea deveni omenirea peste sute de mii de ani. Aşadar, sunt mari şansele ca aceste creaturi să nu fie extratereştri veniţi pe Pământ de undeva din spaţiul cosmic, ci nişte fiinţe create în laboratorul subteran al lui Enki. Din cauza interdicţiei lui Marduk şi a însoţitorilor săi de a părăsi interiorul Terrei, era nevoie de nişte fiinţe care să recolteze material genetic pentru atingerea scopului lui Enki: crearea unei armate de super-soldaţi. Surse din armata Statelor Unite au dezvăluit faptul că mii de astfel de creaturi cenuşii efectuează experimente sinistre pe oameni şi animale în baze secrete subterane, construite de armata americană. Conform Raportului nr. 13 al proiectelor Grudge / Blue Book, în 1964, la baza militară Holloman, s-a încheiat un tratat între cenuşii şi preşedintele Statelor Unite, care prevedea că extratereştrii (mai exact intratereştrii) vor livra tehnologii în schimbul permisiunii de a răpi oameni în vederea unor experimente. Se mai stipula că guvernul american trebuie să reducă la minimum informaţiile privind prezenţa cenuşiilor pe Pământ. Dezvăluiri similare au apărut şi din sânul guvernului rus: se pare că autorităţile ruseşti au fost corupte prin mici „cadouri” tehnologice de la cenuşii, pentru a închide ochii la ilegalităţile pe care aceştia le comit pe planeta noastră. Pe lângă experimentele oribile asupra oamenilor, aceste ilegalităţi includ şi celebrele mutilări de vite (numai în Statele Unite la mijlocul anilor 80 au fost raportate peste zece mii de cazuri).

Pentru a se transforma în soldații perfecți pe care și-i dorea Enki, oamenii nu trebuiau doar modificați genetic, ci și educați. Iar pentru acest lucru era nevoie să li se împărtășească o parte dintre secretele zeilor.

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 696 other followers

%d bloggers like this: