The Secrets of the Gods


Gods-deep-Secrets.gif

Nu obișnuiesc să postez materiale care nu-mi aparțin. Însă de data asta fac o excepție, pentru că merită. O prietenă mi-a trimis niște versuri pe care le-a compus vineri, în ultima zi a lunii februarie. Pentru că mi-au plăcut, am hotărât să nu le păstrez doar pentru mine, ci să le împărtășesc și altora. Bineînțeles, cu permisiunea autoarei:

The Secrets of the Gods

                                                                                           by Diana-Maria Ilie

 

 From underneath the rocks they speak

The ancient gods, of lust and blood.

A quest for power they incite

Into the weakest of the hearts.

To strife to be forever good, it is a lie

Because, you see, the evil is what the gods want.

To bring to flames mankind.

 

Do not be fooled by those who preach

About the wonders of the skies.

There’s no such thing, there’re only lies

To keep men occupy and thus, forever blind.

The gods exist, they’re real, free to do along their will

To burn us all, to bring us down,

Forever on our knees.

 

These are the secrets of the gods,

Creators of all things!

To be forever at their hands

And never truly free.

It stands in us to free ourselves

From lies and misconceptions

And learn where heaven’s always been…

Inside the human nature!

 

 


36. Hercule cel voinic și merele de aur


Ca merele de aur pe poliţi de argint, aşa este cuvântul spus la locul lui.” (Pildele lui Solomon 25:11)

 golden-apples-e1379421190673

Cel mai mare erou al Greciei antice a fost Herakles („gloria Herei”), numit de romani Hercules. Primind la naştere numele Alcaeus sau Alcide, şi l-a schimbat în Herakles la sfatul Oracolului din Delphi după ce şi-a omorât copiii, într-o criză de nebunie datorată aparent zeiței Hera. Se spune că Herakles s-a născut în Theba, fiind fiul lui Zeus şi al reginei Alcmene, strănepoata semizeului Perseus şi soţia regelui Amphitryon. El şi-a dobândit gloria după cele douăsprezece misiuni pe care le-a dus la capăt datorită în primul rând forţei sale ieşite din comun. Nu mai puţin importante sunt prezenţa lui alături de argonauţi în căutarea lânii de aur şi participarea la războiul zeilor olimpieni împotriva giganţilor.

Conform legendelor grecești, se pare că Herakles și-a petrecut o mare parte din viață în teritoriile tracilor, mai ales în Dacia, lucru care reiese în special din cele douăsprezece munci ale sale. Prima dintre ele a reprezentat uciderea leului din Nemea, un oraș grecesc din nord-estul peninsulei Peloponez. Însă nu știm să fi existat vreodată lei în Grecia. Chiar istoricul Herodot susținea despre Dacia că „numai în aceste ținuturi se nasc lei în Europa”. Și Ghilgameș, conform celebrei sale epopei, afirma același lucru, referindu-se la același teritoriu: „în munții aceștia văzut-am odinioară lei”. Prin urmare, sunt mari șanse ca respectivul leu să fi fost ucis de Herakles ori undeva în Africa, ori în Dacia, nicidecum în Grecia. În cea de-a doua misiune, eroul a ucis Hidra din Lerna, o regiune aparent tot din Grecia antică. Însă miturile spun că părinții monstrului erau Typhon și Echidna, care locuiau în subteranul Carpaților Occidentali, iar rolul Hidrei era de a păzi intrarea către lumea de dincolo, adică Ardealul. Așadar, este posibil ca și a două muncă a semizeului să fi avut loc tot pe tărâmul dacilor. În cea de-a treia, Herakles a prins căprioara cu coarne de aur a zeiței Artemis în țara numită Istria de lângă Pontul Euxin (Marea Neagră). Istria nu poate fi decât teritoriul traversat de Istru (Dunărea), pentru poetul Pindar fiind ținutul hiperboreilor, adică vherculesechea Dacie. În cea de-a opta muncă, Herakles a furat iepele carnivore ale gigantului Diomedes, regele Traciei, care locuia pe țărmul Mării Negre. În următoarea misiune, eroul a furat brâul de aur al Hippolytei, regina amazoanelor. Se știe că amazoanele făceau parte tot din neamul tracilor, locuind de asemenea în apropierea Mării Negre. Pentru a-și îndeplini cea de-a zecea misiune, Herakles a furat cireada gigantului Geryon, al cărui sălaș era în ținutul hesperidelor, aflat la capătul lumii, acolo unde titanul Atlas ținea cerul pe umerii săi. Pentru grecii antici, vârful Omu din munții Bucegi era numit Atlas, fiind considerat locul în care pământul se unește cu cerul. În următoarea misiune, Herakles s-a întors în același ținut al hesperidelor, de unde a furat merele de aur ce creșteau într-o grădină fermecată, asemănătoare Grădinii Edenului din Biblie. Iar grădina biblică nu era decât Ardealul dacic. Ultima dintre cele douăsprezece munci ale semizeului a constat în răpirea paznicului lumii de dincolo, câinele cu trei capete, Kerberos, lumea de dincolo, în viziunea anticilor, fiind același Ardeal. Pe lângă acestea, Herakles a făcut și alte vizite în Dacia. A participat alături de zeii olimpieni la războiul împotriva giganților, despre care grecii antici considerau că a avut loc în munții dacilor. L-a eliberat pe titanul Prometheus de pe muntele Atlas (vârful Omu), după cum amintea și gramaticul Apollodor. Și, nu în ultimul rând, a participat alături de argonauții lui Iason la expediția din ținutul hiperboreilor / dacilor, pentru capturarea lânii de aur.

Herodot îl considera pe Herakles protopărintele agatârșilor, sciților și gelonilor. El spunea că grecii de lângă Pontul Euxin (Marea Neagră) povesteau că semizeul, întorcându-se spre Grecia cu cirezile lui Geryon, a ajuns în țara sciților. Acolo, în timp ce dormea, i-au dispărut iepele de la car. Herakles a pornit în căutarea iepelor și, cutreierând toate ținuturile din jur, a ajuns într-o zonă numită Păduroasa. Aici locuia într-o peșteră nimfa Echidna, ce domnea peste Sciția, o ființă mixtă, ce myth_to_life__echidna_by_redphoenix621-d6716vtavea partea inferioară a corpului de șarpe, iar cea superioară de femeie. Echidna i-a spus eroului că iepele lui sunt la ea și că i le va restitui numai după o partidă de amor. Herakles a acceptat și, după un timp, Echidna i-a născut trei fii: Agathyros, Gelonos și Scythes. Aceștia au devenit, după părerea lui Herodot, întemeietorii dinastiilor regale a agatârșilor (din Ardeal), a gelonilor (din părțile Podoliei) și a sciților din nordul Mării Negre. Părintele istoriei considera că regiunea Hylea sau Păduroasa, patria Echidnei, se afla în apropiere de râul Borysthene (Nipru). Însă tradițiile grecești anterioare lui Herodot susțineau că reședința nimfei se afla în ținutul arimilor de la nordul Istrului (Dunării). Hesiod povestea că Echidna a fost obligată de zei să locuiască într-o peșteră din ținutul arimilor, aflată sub o stâncă dintr-o vale înconjurată de munți, fiind vorba, cel mai probabil, de orașul subteran din Munții Apuseni.

Întâlnirea semizeului cu nimfa s-a păstrat până astăzi în baladele românești, moștenite de la vechii daci. Eroul, numit aici Iovan Iorgovan, un mare viteaz din părțile estice, vine în munții Cărunți (ai Cernei), în munții Vergii sau ai Covergii, pentru a vâna cerbi și căprioare. În alte variante, el caută o fată frumoasă în Munții-de-Aur (aceiași munți Apuseni). În acele vremuri, Cerna era un râu sălbatic, cu apa neagră și cu valuri uriașe, ce curgea cu un urlet înfiorător. Negăsind nicio barcă cu care să ajungă pe malul celălalt, Iorgovan a rugat râul să-și îmblânzească valurile și să-i arate pe unde poate traversa, deoarece el a sosit în acel loc pentru a găsi o fată sălbatică, mândră și voinică, după cum îi fusese ursit la naștere. Înduplecat, râul Cerna i-a arătat locul prin care apa poate fi traversată dar și unde o poate găsi pe mândra fată. Herakles 2Ascultând povețele râului, eroul o găsește ascunsă sub o stâncă pe fecioara cu față ca luna, cu păr auriu, cu „glas mângâios” și cu „grai frumos”. Îndată ce a văzut-o, vrăjit de frumusețea ei, Iorgovan i-a mărturisit că a cutreierat lumea în lung și în lat, însă nu a găsit nicio femeie care să semene cu ea. Fata i-a amintit eroului că ei se cunoșteau deja. Demult, pe când se aflau amândoi în slujba unei mândre crăiese, el a lăsat-o însărcinată. De rușine, ea s-a pedepsit, retrăgându-se în sălbăticie. Văzând că fata nu vrea să iasă din peșteră, Iorgovan și-a asmuțit asupra ei câinii și șoimii. În zadar tânăra i-a cerut plângând să-și cheme animalele, care o zgâriau și pe ea, și pe copilul ei. Iorgovan, turbat de furie, nu dorea nimic altceva decât să o omoare pe cea care l-a refuzat. Cu ultima suflare, fata l-a blestemat pe Iovan Iorgovan, care s-a transformat într-o stană de piatră. În Odyssea, poetul Homer amintea de acea statuie din valea Cernei, menționând un curios simulacru al lui Herakles, o figură reală dar fără viață a eroului, pe care o numește „idolul puterii lui Herakles”. Acea formă fără suflet a semizeului, care nu era o statuie cioplită de mână omenească, se afla în părțile extreme ale Dunării, în țara hiperboreilor după Platon, acolo unde Hesiod susținea că Zeus l-a aruncat într-o peșteră adâncă pe balaurul Typhon. „Este, așadar, fără îndoială că idolul puterii lui Hercule, de care ne vorbește Homer, această statuie primitivă de lângă Oceanos Potamos era unul și același simulacru tradițional cu figura cea împietrită a eroului de pe valea Cernei, de care amintesc cântecele noastre eroice”, nota Nicolae Densușianu în Dacia Preistorică. Din punct de vedere al cercetătorilor, acea figură împietrită a lui Herakles nu putea fi decât o statuie primitivă, săpată în stâncă în epoca preistorică. În ținuturile tracilor (inclusiv în Dacia), Herakles, privit ca un erou național, avea statui încă din cele mai îndepărtate timpurilor. Cea mai veche statuie din Italia (teritoriu locuit inițial de traci), după cum scria Plinius, a fost cea a lui Hercules din Forum Boarium, consacrată de Evandru. Pausania nota că în satul Hyett Sfinxul-de-la-Toplet-Valea-Cerneidin Beoția, locuit de pelasgi / traci, exista un statuie primitivă a lui Hercules / Herakles, care nu era decât un bolovan inform. Tradițiile antice romane susțin că în valea Cernei a existat odată un chip colosal al lui Hercules, un monument vechi, pe care cântecele populare dacice îl legau de legenda unei frumoase fecioare ce locuia într-o peșteră. Acest monument al lui Herakles se găsea exact în locul unde se spune că Iovan Iorgovan a fost transformat într-o stană de piatră, de unde rezultă că este vorba despre unul și același personaj. Pentru romani, Hercules era zeul tutelar al regiunilor Cernei, unde era adorat ca Hercules Invictus („neînvinsul”), Hercules Sanctus („sfântul”) sau Hercules Salutiferus („vindecătorul”). Într-adevăr, în acea regiune s-a descoperit un număr semnificativ de statui ale semizeului. La fel ca în legendele grecești, în cântecele populare daco-române Iorgovan este eroul care a cutreierat lumea în lung și în lat, care s-a luptat cu leul, cu balaurul gigantic (Hidra) și cu Marcoci (Marte al romanilor sau Marduk al babilonienilor), care a avut relații amoroase cu șerpoaica (Echidna) și care a urmărit ciuta gălbioară (căprioara cu coarne de aur a zeiței Artemis) prin munții Jiului și ai Oltului. Este numit „braț de buzdugan”, „mândru falnic căpitan” sau „Iovan cel tare și mare”, fiind mereu prezentat ca un călător, descrieri ce se potrivesc perfect lui Herakles al grecilor.

Despre moartea semizeului, Homer și Hesiod nu scot niciun cuvânt. Însă narațiunile culese de gramaticul Apollodor, identice cu legendele romane, susțin că adevărata cauză a morții eroului a fost trecerea peste un râu periculos dintr-o zonă muntoasă. Apollodor ne spune că Herakles și soția sa, Deianira, au ajuns într-o zi la sălbaticul râu Even. El a traversat apa fără frică, însă pe Deianira i-a încredințat-o centaurului Giambologna_herculesenessoNessus care obținuse de la zei misiunea de a trece călătorii peste acea apă, bine înțeles contra cost. În timpul traversării râului, centaurul a încercat să o violeze pe Deianira însă Herakles, ajuns pe celălalt mal, i-a străpuns pieptul cu o săgeată înmuiată în veninul Hidrei. Pentru a se răzbuna, cu ultima suflare, Nessus a învățat-o pe Deianira să pregătească din sângele său înveninat o alifie de dragoste pentru Herakles. După un timp, când semizeul se pregătea să aducă un sacrificiu lui Zeus pe promontoriul Cenaeon din Eubea, soția sa i-a trimis o cămașă unsă cu alifia preparată după învățăturile centaurului. În timpul ceremoniei, din cauza apropierii de foc, cămașa s-a încălzit iar veninul Hidrei, cu care fusese infectat sângele lui Nessus, a pătruns în corpul eroului. Dându-și seama că nu va scăpa cu viață, Herakles și-a construit un rug pe muntele Oeta, s-a așezat pe el și a început să roage trecătorii să-i pună capăt suferințelor, aprinzând rugul. Nu știm de ce nu l-a aprins singur, însă probabil avea motivele lui. Nimeni nu a îndrăznit să-i accepte rugămintea, în afară de păstorul Poias. Drept mulțumire, semizeul i-a dăruit arcul său. La vestea că Herakles arde de viu, conform lui Herodot, râul Dyras din Thessalia a ieșit din matca sa și s-a îndreptat rapid către locul de suferință al eroului, pentru a-i salva viața stingând rugul cu apele sale.

Atât versiunea lui Apollodor, cât și cea a lui Herodot, pun moartea semizeului în legătură cu o apă curgătoare, la fel ca în balada dacică a lui Iovan Iorgovan. Deianira, cu care Herakles dorea să traverseze râul sălbatic, nu este decât un derivat al Diernei, numele vechi al Cernei. Până și promontoriul Cenaeon, locul morții eroului, ne duce cu gândul la același nume Cerna. Iar denumirea Even, pe care grecii antici o atribuiau respectivului râu, traversat de erou, este în realitate numele semizeului în teritoriul din nordul Dunării, adică Ivan sau Iovan. Prin urmare, moartea lui Herakles a avut loc în Dacia, acolo unde și-a petrecut o mare parte a vieții. Și astfel apare o nouă întrebare: unde s-a născut?

Grecii, care l-au adoptat ca erou național, susțineau că semizeul s-a născut în patria lor, mai exact în Theba. Însă nu toți au fost convinși că lucrurile stăteau într-adevăr așa. Unul dintre sceptici a fost istoricul Herodot care, în călătoriile sale prin Egipt și Fenicia, a încercat să afle originea cultului lui Herakles. Însă, după cum a mărturisit în scrierile sale, nu a putut afla nici de la egipteni, nici de la fenicieni, adevărata patrie a semizeului, ci doar faptul că era foarte vechi cultul acestui erou. Ținând cont că Herakles a luptat în cel de-al doilea război al zeilor, împotriva giganților, într-o vreme în care nu exista orașul Theba, fără îndoială că povestea grecilor este una inventată. Oare nu s-ar fi putut naște în teritoriul în care și-a petrecut o mare parte a vieții și unde și-a găsit și sfârșitul, adică în nordul Dunării, pe pământul cunoscut mai târziu ca Dacia? Grecii îl considerau strămoșul tracilor agatârși, geloni, sciți și latini. Epitetele de râmlean, român, mocan și craiovean, rs_560x415-131122144029-1024.Kellan-Lutz-Hercules-The-Legend.jl.112213_copyce i se dau în legendele românești, viața sa ca păstor, agricultor și luptător cu arcul, cu buzduganul, cu măciuca, cu paloșul sau cu sulița, călătoriile sale prin munți pentru a căuta porci sălbatici, lei, cerbi, balauri sau fete, cultul său în valea Cernei precum și atributele sale fizice (statură uriașă, forță ieșită din comun, barbă deasă) ni-l prezintă ca fiind un erou pelasg din nordul Dunării, așa cum a observat și Nicolae Densușianu. În plus, Herakles era un semizeu, iar pentru antici pelasgii (și dacii, urmașii lor) erau considerați semizei. Prin urmare, nu poate fi deplasat să considerăm că locul nașterii lui Herakles / Hercules era tărâmul zeilor, Dacia. Pentru a afla zona exactă a nașterii sale, nu trebuie decât să privim spre mitologia greacă. Mama sa era numită de autorii greci Alcmene, forma coruptă a numelui Al(c)mana sau Armana, după cum însuși semizeul era numit de vechii germani Almannus. Prin urmare, patria în care s-a născut (sau „mama” lui) Herakles era ținutul arminilor / arimilor din vechea Dacie. Primul său nume din folclorul românesc, Iovan, ne indică faptul că era fiul lui Iovis / Jovis / Jupiter, denumirea dată de romani lui Zeus al grecilor. Al doilea său nume, Iorgovan, provine din grecescul „georgos” („agricultor”) și sugerează ori că era fiul lui Zeus Georgos (una dintre denumirile date de greci conducătorului panteonului lor), ori că Herakles a fost cel care a arat cu plugul pentru prima oară. În creștinism, el a devenit Sfântul Gheorghe (derivat din același „georgos” al grecilor), victoria sa asupra Hidrei fiind celebrată prin binecunoscutul episod al uciderii balaurului. În anul 394, Theodosiu cel Mare, în lupta cu Eugeniu (al cărui stindard era icoana Sfântului Gheorghe), chiar le spunea soldaților săi: „în fruntea oștirilor noastre este crucea, iar în fruntea gloatelor inamice este imaginea lui Hercules”. Numele dat de greci, Herakles, a fost tradus prin „gloria Herei”, însă se pare că provine din aceeași rădăcină ca și numele Hercules, Hercoles sau Hercles ale romanilor și Hercele, Herce ori Ercle ale etruscilor, care nu poate fi decât „arkhles”. Sub acest nume îl întâlnim în lista conducătorilor Egiptului din dinastia regilor păstori (în poeziile populare românești, Iovan Iorgovan este numit „ficior de mocan”). În plus, preotul Manethon scria că, la un moment dat, Osiris l-a lăsat pe Herakles la conducerea Egiptului. Cuvântul „arkhles”, din care au derivat numele Herakles, Hercules sau Ercle, provine la rândul său dintr-un vechi cuvânt pelasg, rădăcina românescului „arcaș”. Epitet care i se potrivește perfect semizeului, ținând cont că, după Odyssea lui Homer, era cel mai bun în lupta cu arcul, grecii antici numindu-l adeseori „arcașul”.

Se pare că Herakles era cunoscut și în Mesopotamia, unde a fost numit Ghilgameș. Deși poveștile celor două personaje sunt diferite în mare Gilgameshparte, există o serie de asemănări ce demonstrează că este vorba despre unul și același semizeu. Faptele lui Ghilgameș seamănă cu cele ale omologului său grec, cum ar fi lupta cu taurul ceresc, cu leul sau călătoria în Dacia. Ambii aveau o forță ieșită din comun și erau îmbrăcați în piei de leu. Înarmați adesea doar cu o ghioagă, amândoi au devenit celebri datorită călătoriilor lor pline de aventuri. De asemenea, în Israel, Samson pare a fi același personaj. Dotat de asemenea cu o forță ieșită din comun, născut după ce mama sa a fost vizitată de un „înger”, Samson a avut o viață plină de lupte mai ales cu filistenii, dușmanii israeliților. De asemenea, și el s-a luptat cu un leu, lucru puțin ciudat pentru pământul Israelului, unde nu există și nici nu au existat vreodată aceste feline. Prin urmare, poveștile celor trei, diferite în aparență, par a descrie un singur personaj, numit Iovan Iorgovan în folclorul nostru.

Luptând de partea zeilor celești ai lui Zeus / Enlil, împotriva fraților săi, giganții (pelasgii), și eliberându-l pe Prometheus / Enki de pe vârful Omu, Herakles a devenit un trădător. A demonstrat acest lucru și ulterior, când s-a întors în Dacia pentru a fura diverse comori, cum ar fi merele de aur din grădina hesperidelor, brâul de aur al amazoanei Hippolyta, căprioara cu coarne de aur a zeiței Artemis, iepele carnivore Herakles 1ale gigantului Diomedes, cireada gigantului Geryon și câinele cu trei capete, Kerberos, paznicul lumii de dincolo (Ardealul). După terminarea celor douăsprezece munci, Herakles s-a întors din nou în Dacia, alături de argonauți, pentru a fura lâna de aur a pelasgilor din pădurea sfântă a zeului războiului. Nedreptățile împotriva poporului din care făcea parte nu s-au oprit aici, grecii susținând că Herakles și argonauții au jefuit Troia (cetate pelasgă) înainte de războiul descris de Homer în Iliada. Semizeul i-a învins pe bebrici (un trib tracic ce locuia în Bithynia), le-a ucis regele, pe Mygdon, și le-a luat pământul, pe care l-a oferit prințului Lycus din Mysia. I-a ucis pe Lepreus, Alastor și Periclymenus, nepoții zeului Poseidon, pe semizeii Eryx, Linus și Augeias și pe giganții Cycnus, Porphyrion, Mimas, Albion, Bergion și Antaeus, cu toții din același neam al pelasgilor ca și el.

Se pare că Zeus / Enlil nu a depus mult efort pentru a-l convinge pe Herakles să-și trădeze poporul. Miturile antice ni-l prezintă nu doar ca fiind un mare erou al omenirii, ci și o persoană fără scrupule, extrem de violentă, arogantă, sadică, instabilă psihic, cu porniri ucigașe și pofte sexuale ieșite din comun. L-a ucis pe Linus, cel care l-a inițiat în tainele muzicii, deoarece sărmanul profesor a îndrăznit să-i corecteze greșelile. Într-un meci demonstrativ de box l-a omorât pe celebrul Eryx din Sicilia. Din cauza nebuniei și-a omorât copiii pe care îi avea cu prima sa soție, Megara. Tot din cauza nebuniei și-a aruncat cel mai bun prieten, pe Iphitus, de pe zidul uriaș al unei cetăți. Într-o zi, pe când dffdsdgTheiodamas, regele driopilor, își ara pământul, Herakles i-a ucis un bou pentru că îi era foame; deoarece a îndrăznit să se împotrivească, regele a fost, la rândul său, asasinat, iar driopii obligați să ducă un război crunt împotriva semizeului. Tot grecii spuneau că fiul lui Zeus a răpit-o pe prințesa Iole din Oechalia, după ce i-a ucis acesteia tatăl și frații. În baladele românești,  pe valea Cernei și-a asmuțit câinii și șoimii asupra fetei care l-a refuzat. În Vechiul Testament, el a ucis treizeci de oameni, cărora le-a furat hainele pentru a plăti un pariu pierdut. Mai târziu a prins trei sute de vulpi, le-a legat de cozi câte două și între ele câte o torță aprinsă, lăsând bietele animale să moară în chinuri groaznice. În Epopeea lui Ghilgameș este descris ca un tiran care „îi chinuie fără încetare” pe locuitorii cetății Uruk, „îngrămădește asupra lor corvezi”, îi trezește când vrea „în sunetul tobei”, îi obligă să construiască zidurile cetății, „întinde mreje pentru a prinde oamenii” și se culcă cu orice femeie dorește, spre disperarea taților și soților acestora, deoarece semizeul „ține în mâinile sale întreaga putere a Urukului” iar zeii „i-au hărăzit să domnească asupra popoarelor”. Acest apetit sexual deosebit de ridicat a fost evidențiat și de grecii antici. Pe lângă cele patru soții și numeroasele amante (printre care și șerpoaica Echidna), Herakles a avut și nouă iubiți de sex masculin. În Eroticos, istoricul Plutarh susținea că iubiții semizeului erau nenumărați. Tot grecii povesteau că Herakles s-a culcat într-o singură noapte cu cele cincizeci de fiice ale  regelui Thespius din Thespiae, pe toate lăsându-le însărcinate. În Biblie, pe lângă soția sa filisteană, s-a iubit și cu Dalila din valea Sorec și cu o prostituată din Gaza. În aceste condiții, nu e de mirare că în legenda românească din valea Cernei asmute câinii și șoimii asupra fetei care i-a Herakles vs. Cerberusrespins avansurile sexuale. În concluzie, Herakles nu a fost marele erou al antichității, așa cum și-ar fi dorit unii să credem, ci doar un despot trădător de neam, cu probleme psihice, sadic, nemilos, violent, cu porniri ucigașe și cu un apetit sexual ieșit din comun. E drept că a ucis câteva creaturi, însă nu a făcut-o pentru a salva omenirea de acei monștri, ci doar pentru a-și îndeplini misiunile. De exemplu, a ucis leul din Nemea, Hidra din Lerna și păsările stimfaliene și a capturat mistrețul de pe muntele Erymanthus, căprioara zeiței Artemis, taurul din Creta, iepele lui Diomede, boii lui Geryon și pe Kerberos din Tartar doar la ordinele regelui Eurystheus din Argos. Ce mai, un adevărat apărător al omenirii…

De ce s-a întors trădătorul Herakles atât de des în Dacia? Ținând cont că a furat lâna de aur, merele de aur, brâul de aur al Hippolytei și căprioara cu coarne de aur, putem presupune că scopul vizitelor sale erau bogățiile materiale. Însă de ce ar face asta? E drept că Dacia a fost dintotdeauna un ținut plin de aur, însă semizeul nu ducea lipsă de averi, pe care le putea obține din orice colț al lumii. Dar dacă scopul său nu era boris_vallejo_126îmbogățirea? Oracolul din Delphi i-a prezis că „atunci când toate acestea se vor încheia, tu vei deveni unul dintre nemuritori”. În Epopeea lui Ghilgameș, el s-a dus în Dacia pentru a afla secretul nemuririi. Se pare că imortalitatea era o dorință timpurie a semizeului, grecii susținând că, după ce s-a născut, Herakles a fost dus pe ascuns la zeița Hera, pentru a-i suge din sân laptele nemuririi. Când l-a observat pe cel mic la pieptul său, Hera l-a aruncat, întrerupând procesul, laptele vărsat transformându-se în ceea ce numim astăzi Calea Lactee. Prin urmare, e posibil ca adevărata sa misiune în Dacia, acolo unde se află Izvorul Nemuririi, să fie obținerea imortalității, Herakles considerând că este un drept care i se cuvine, în calitatea sa de fiu al regelui zeilor. Și cum acest drept i-a fost refuzat la scurt timp după naștere, e posibil ca semizeul să fi încercat să-l obțină după ce a crescut, astfel petrecându-și aproape întreaga viață pe pământul zeilor, cunoscut ulterior ca Dacia. Dacă pentru popoarele din Mesopotamia el a descoperit secretul nemuririi, pe care a pierdut-o din cauza unui șarpe, grecii antici susțineau că Herakles a primit imortalitatea mult dorită la finalul aventurilor sale, fiind mutat apoi alături de zei pe muntele Olimp. Dacă într-adevăr în Dacia a descoperit secretul nemuririi, cum și în ce condiții s-a întâmplat acest lucru?

În Epopeea lui Ghilgameș, semizeul nu a descoperit imortalitatea în Apa Vieții, ci într-o plantă care creștea în respectiva apă. În mitologia greacă, singura descoperire a lui Herakles din aria botanicii o reprezintă merele de aur. Conform legendelor, acestea creșteau în grădina hesperidelor, un ținut aflat la capătul lumii, departe de ochii muritorilor (întocmai ca grădina biblică a Edenului), în apropierea locului unde titanul Atlas susținea Cerul pe umerii săi. Am văzut deja că muntele Atlas era pentru vechii greci vârful Omu din munții Bucegi. Legenda susține că Herakles l-a eliberat pe titanul Prometheus care, în semn de recunoștință, i-a dezvălu960987-kevinsorbo2it locația secretă a merelor de aur. Pentru a le putea obține, semizeul l-a rugat pe titanul Atlas să i le aducă. Titanul a acceptat, cu condiția ca fiul lui Zeus să țină Cerul pe umeri, în locul său. Întors cu merele, Atlas a refuzat să-și reia rolul de susținător al poverii. Herakles l-a păcălit, rugându-l să țină Cerul pentru câteva clipe, cât își ia el blana leului pe umeri. În momentul în care titanul și-a reluat poziția inițială, ținând Cerul, Herakles a fugit cu merele de aur, pe care i le-a dus regelui Eurystheus. Deoarece merele nu puteau fi decât în posesia zeilor, regele s-a văzut nevoit să i le dea Athenei, zeița înțelepciunii, care le-a dus înapoi, în grădina hesperidelor.

Conform grecilor antici, merele de aur din această grădină erau ale zeiței Hera, care le primise la nunta sa cu Zeus de la Gaia, zeița Pământului. Afrodita i-a dăruit lui Milanion trei dintre aceste mere, cu ajutorul cărora el a câștigat mâna fecioarei Atalanta. Vestită pentru iuțeala picioarelor sale, Atalanta anunțase că se va căsători cu cel care va alerga mai repede decât ea. În timpul cursei, Milanion a lăsat să-i cadă merele de aur primite de la Afrodita. Neputându-și stăpâni curiozitatea, ea s-a oprit să le culeagă, și astfel a fost învinsă. Cei doi s-au căsătorit și au trăit fericiți până în ziua în care au făcut sex într-un sanctuar al lui Zeus, care i-a transformat în lei ca pedeapsă pentru sacrilegiul comis. Însă cel mai celebru măr de aur din grădina hesperidelor este acela care a dus la începerea războiului troian. Supărată pentru că nu a fost invitată la TheGoldenApples-TF06-JP-VGnunta zeiței Tethys cu regele Peleu, Eris, zeița discordiei, a aruncat în mijlocul nuntașilor un măr de aur, pe care era scris „celei mai frumoase”. Zeițele Hera, Athena și Afrodita l-au revendicat, fiecare considerând că este mai frumoasă decât celelalte. Văzând că nu se poate ajunge la o înțelegere, Zeus, regele zeilor, i-a cerut lui Paris, unul dintre prinții Troiei, să decidă învingătoarea concursului de frumusețe. Fiecare dintre zeițe a încercat să-l convingă pe Paris că merită mărul de aur. Hera i-a promis putere și bogăție, Athena – victorii militare și slavă războinică iar Afrodita, zeița iubirii, i-a făgăduit-o pe Elena, regina Spartei, fiica muritoare a lui Zeus și cea mai frumoasă dintre femei. Prințul i-a oferit mărul Afroditei, care a făcut-o pe Elena să se îndrăgostească de el. Deoarece Elena a fugit în cetatea iubitului său, soțul ei, regele Menelaus, împreună cu fratele său, regele micenian Agamemnon, au pornit un război împotriva cetății troiene, care a durat nu mai puțin de zece ani.

Dacă merele de aur creșteau în Dacia, ar fi firesc să le întâlnim și în folclorul daco-românesc. Într-adevăr, ele există aici din abundență. În mitologia românească, Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri și Sfânta Duminică (întocmai precum cele trei nimfe hesperide ale grecilor) sunt trei bătrâne cu puteri miraculoase, care îngrijesc animalele sălbatice și ajută călătorii la nevoie. Ele dețin un tezaur de obiecte fermecate, pe care le dăruiesc în împrejurări speciale, printre care se găsesc perii ce se transformă în păduri, o furcă de aur care toarce singură și, bineînțeles, mere de aur. Merele sunt considerate de români fructele Sfântului Ilie; pe 20 iulie, ziua în care este sărbătorit sfântul, femeile cheamă copii străini sub un măr, pe care îl scutură pentru a da de pomană fructele căzute. În această zi merele sunt duse la biserică pentru a fi sfințite, crezându-se că doar în acest mod ele vor deveni mere de aur pe lumea cealaltă. Merele de aur se întâlnesc și în colindele moștenite de la daci: „Crescutu-mi-au, / Florile dalbe, / Născutu-mi-au  / Fir de măr aurel, / Mândru și frumușel” sau „Florile pe care le-am cules azi-noapte / Vor rodi în brazda sufletelor toate / Merele de aur, merele visatea-golden_apples-778768 / De colindătorii veacurilor toate, / Dalbe și iar dalbe, flori adevărate”. O urătură de Anul Nou din Botoșani spune: „Pe mulţi boieri am urat; / Şi pe Irod am urat. / El tare s-a bucurat, / Fuga afară a alergat, / Douăsprezece mere de aur a aruncat, / Iar noi bucuroşi ne-am înturnat”. Într-un colind din zona Ialomiței, pomul cu mere de aur rodește în fiecare vară, însă fructele sale nu apucă să se coacă, fiind mâncate de un duh: „Vântulețul Mării Negre, / Măru-i merișor de aur, / La dalbele mănăstiri / Mi-a sădit un fir de aur, / Fir de măr dintr-aurel; / Făcea mere în toate vere; / Geaba face, nu le coace, / Din pricina a duh de măru”. Acest duh ar putea fi dulful, singura entitate mitologică marină a românilor, un pește ce iese din apa mării și se transformă în om pentru a încerca să fure mere de aur dintr-un pom crescut pe o insulă. Nu se știe originea acestui nume, însă ar putea fi o contopire dintre termenii „delfin” și „duh”. O legătură dintre o creatură marină și merele de aur se întâlnește și în mitologia greacă, în povestea celor douăsprezece munci ale lui Herakles, unde respectivele mere erau păzite de dragonul Ladon (spre deosebire de dulful daco-român, care încearcă să le fure). Fără îndoială, Ladon este copia lui Lotan din miturile ugaritice, dragonul maritim cu șapte capete, învins de zeul furtunii, Baal Hadad. Grecii l-au metamorfozat pe Lotan în Ladon prin transformarea literei „t” în „d” și inversarea literelor „a” și „o”.

Merele de aur, atât de des întâlnite în folclorul românesc, nu puteau lipsi din basme. Cel mai cunoscut este cel cules de Petre Ispirescu, Prâslea cel voinic și merele de aur. Se spune că, în vremuri demult apuse, un împărat puternic avea în grădina sa un pom care făcea o dată pe an mere de aur. Însă împăratul nu apuca niciodată să se bucure de fructe deoarece, înainte să se coacă, venea cineva de fiecare dată și i le fura. Cei doi fii ai săi mai mari au încercat să prindă hoțul, însă au eșuat. Cel mai mic, Prâslea și-a încercat și el norocul. Nu doar a reușit să salveze mult râvnitele mere, ci chiar l-a săgetat pe hoțul ascuns la prasleaadăpostul întunericului. A doua zi, împreună cu frații săi mai mari, a plecat în căutarea tâlharului. Luându-se după urmele de sânge căzute pe pământ, cei trei au ajuns la marginea unei prăpăstii. Prâslea a coborât cu ajutorul unor funii și a ajuns pe Tărâmul Celălalt. Acolo a întâlnit trei prințese, care fuseseră răpite din casa tatălui lor de trei zmei, aceiași care furaseră și merele de aur (la fel ca dulful din folclorul românesc). Prâslea i-a ucis pe cei trei zmei (întocmai ca Herakles pe Ladon) apoi s-a întors cu prințesele la frații săi, care îl așteptau la marginea prăpastiei. Înainte de a pleca, a luat din palatele zmeilor câte un bici care, atunci când era pocnit în fiecare colț al palatului, făcea să apară câte un măr. Pocnind din bice, Prâslea a făcut un măr de aramă pentru fata cea mare, căreia i-a dat și un bilețel în care scria că va fi soția fratelui său cel mare. Pentru fata mijlocie, promisă fratelui mijlociu, Prâslea a făcut un măr de argint. Iar pentru fata cea mică, pe care și-o dorea pentru el, băiatul a făcut să apară un măr de aur. Pe care însă nu i l-a dat fetei, ci l-a păstrat. Frații lui le-au ridicat pe cele trei prințese cu ajutorul frânghiilor cu care coborâse Prâslea, iar lui i-au întins o capcană. În timp ce îl trăgeau în sus, au dat drumul frânghiilor de la mare înălțime. Bănuind că frații săi îi pregăteau ceva, mezinul legase din timp de funii o piatră, pe care își așezase căciula. Crezând că Prâslea e mort, cei doi frați au plecat acasă cu prințesele. S-au căsătorit cu fetele cele mai mari, însă mezina a refuzat cu încăpățânare să-și aleagă un soț. Cu ajutorul unei zgripsoroaice, căreia i-a salvat puii de un balaur, Prâslea a părăsit Tărâmul Celălalt și s-a întors în lumea oamenilor. Sosit în cetatea sa, îmbrăcat în haine țărănești pentru a nu fi recunoscut (întocmai ca eroul Odysseei lui Homer), băiatul a aflat că logodnica sa era silită să se mărite. Însă ea, la fel ca Penelopa lui Odysseus, își supusese pețitorii la o încercare imposibilă: cel care îi dorea mâna era nevoit să-i aducă o furcă cu caierul și fusul de aur, care să toarcă singură. Prâslea a devenit ucenicul argintarului căruia împăratul îi ceruse să realizeze respectiva furcă de aur, și a scos furca din mărul de aur pe care îl făcuse în palatul unuia images-GoldenApple_B2dintre zmei. Văzând furca de aur care torcea singură, adusă de argintar, fata de împărat și-a dat seama că Prâslea a supraviețuit. Drept pentru care, pentru a fi sigură de acest lucru, a cerut și o cloșcă cu pui de aur. Prâslea a recurs la același truc, scoțând cloșca și puii din mărul de aur. Văzând păsările de aur ciugulind mei tot din aur, prințesa și-a dorit să îl cunoască pe adevăratul făurar deoarece, spunea ea, „cine a făcut aste două lucruri trebuie să aibă și mărul de aur al zmeului”. Adus în fața Curții, Prâslea a scos la iveală respectivul măr, iar fata și împăratul l-au recunoscut. Ca pedeapsă pentru cei doi frați ai săi, care au încercat să îl omoare, Prâslea a apelat la pedeapsa divină: toți trei fiii împăratului au tras câte o săgeată în sus, lăsându-l pe Dumnezeu să le hotărască soarta. Dacă săgeata mezinului a căzut la distanță, ale fraților săi li s-au înfipt în capete, cei doi murind pe loc. Prâslea s-a însurat cu aleasa inimii sale, iar după moartea tatălui său a devenit împărat, „și împărăți în pace de atunci și până în ziua de astăzi, de or fi trăind”, după cum încheia Ispirescu.

O altă poveste în care întâlnim merele de aur, culeasă din popor tot de Petre Ispirescu, este Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos. La fel ca în basmul lui Prâslea, este vorba tot despre un împărat care avea în grădina sa un pom ce făcea mere de aur, pe care nu apuca să le guste din cauza unui hoț. Și aici cei doi fii mai mari ai săi au eșuat în încercarea de a prinde tâlharul, care a fost rănit doar de prințul cel mic, numit Făt-Frumos. Și în această poveste mezinul a plecat în căutarea hoțului care, după cum a aflat de la un lup uriaș, cu fruntea de aramă, era împăratul păsărilor. Acea pasăre se afla în împărăția vecină, închisă într-o cușcă de aur, de unde le ordona celor mai rapizi supuși ai săi să-i aducă merele de aur ale tatălui lui Făt-Frumos. Încercând să fure pasărea cu tot cu colivie, prințul a fost prins în fapt și dus în fața conducătorului suprem al acelui tărâm. Fiind pasibil de pedeapsa cu moartea pentru furt, eroul a căzut de acord să plece într-o misiune, întocmai ca Herakles în povestea celor douăsprezece munci. Pentru a scFat_Frumos_din_Lacrima-2ăpa și de pedeapsă, dar și pentru a primi pasărea din colivia de aur, prințul a fost nevoit să îi aducă împăratului iapa sălbatică a împăratului vecin. Încercând să fure iapa, Făt-Frumos a fost prins în flagrant și de această dată. Pentru a-l absolvi de pedeapsă, și acest împărat l-a trimis într-o misiune: să i-o aducă pe Zâna Crăiasă. Ajutat de lupul fermecat cu fruntea de aramă, flăcăul o răpește pe Zâna Crăiasă dar, îndrăgostindu-se de ea, se hotărăște să o păstreze pentru el. Lupul ia înfățișarea fetei iar eroul i-l duce celui de-al treilea împărat, primind în schimb iapa nărăvașă. După ce Făt-Frumos s-a îndepărtat cu Zâna Crăiasă și cu iapa, lupul și-a reluat adevărata înfățișare și a plecat după ei. La curtea celui de-al doilea împărat, povestea s-a repetat, flăcăul primind pasărea și colivia de aur în schimbul lupului transformat în iapă. Astfel, băiatul s-a întors acasă și cu iapa nărăvașă, și cu împăratul păsărilor, și cu frumoasa zână. În împărăția tatălui său a construit un grajd falnic pentru iapă, a așezat în grădină colivia cu pasărea, apoi s-a căsătorit cu Zâna Crăiasă. „După care trăiră în fericire, fiindcă Făt-Frumos nu mai avea ce pofti. Şi or fi trăind şi astăzi, de n-or fi murit”, încheie Petre Ispirescu, la fel ca în basmul precedent.

Povești asemănătoare cu acestea există nu doar în Europa, ci și în Asia până în India și China, în Africa de nord, în America de Sud, în Mexic, în Canada și chiar la indienii din America de Nord. Schema este întotdeauna aceeași, precum în basmul lui Prâslea: dintr-o grădină se fură niște fructe rare, fiii proprietarului o păzesc pe rând însă doar cel mai mic reușește să rănească hoțul, pe care îl urmărește până pe Tărâmul Celălalt. Acolo îl ucide, salvează trei surori prințese, frații săi încearcă să îl omoare și, după ce se întoarce în lumea oamenilor, se face recunoscut iar frații săi sunt pedepsiți. Acest lucru demonstrează nu doar că toate au o sursă comună, dar și faptul că povestea lui Făt-Frumos, ce are începutul și sfârșitul identic, e o adaptare ulterioară Herakles vs. leul din Nemea 1a basmului lui Prâslea. Din cele două povești populare, culese de Petre Ispirescu, reiese că acțiunea se petrece în Dacia. Prezența lupului în basmul lui Făt-Frumos întărește această idee, fiind cunoscut faptul că acest animal era animalul sacru al dacilor. Eroul a mers doar câteva zile până a ajuns pe Tărâmul Celălalt, ceea ce înseamnă că împărăția tatălui său se afla în apropierea Ardealului. Deși acea lume pare una subterană, ținând cont că a fost nevoit să coboare cu ajutorul unor funii, aparențele înșeală și de acestă dată. Pentru a ajunge în Ardeal, Prâslea / Făt-Frumos a fost nevoit să traverseze munții Carpați; prin urmare, coborârea sa cu ajutorul frânghiilor putea avea loc de pe munte, nu neapărat într-o lume subterană. Zmeii, acele ființe jumătate șerpi și jumătate oameni, apar aici ca hoți ai merelor de aur, la fel ca dulful din folclorul daco-românesc, spre deosebire de balaurul Ladon din mitologia grecilor, care le păzea. Însă diferența există doar în aparență. Din basmul lui Prâslea reiese de fapt că zmeii furaseră merele de la oamenii care le achiziționaseră prin metode necunoscute, pentru a le duce în lumea lor, Ardealul. Acest fapt îi transformă în paznici ai merelor de aur (la fel ca Ladon), care ar fi trebuit să rămână în lumea lor, nicidecum în cea a oamenilor. O idee asemănătoare întâlnim și în mitologia greacă unde, după ce a primit de la Herakles merele de aur, regele Eurystheus i le-a dat zeiței Athena pentru a le duce înapoi în grădina hesperidelor, deoarece nu puteau fi în posesia muritorilor. Zmeii, ca paznici ai Grădinii Zeilor, se întâlnesc și în Epopeea lui Ghilgameș, unde „la porțile muntelui stăteau de pază făpturi jumătate-om, jumătate balaur, Scorpionii; fața lor era înfricoșătoare, privirea lor ucidea oamenii”. Dacă în basmul lui Făt-Frumos zmeii au fost înlocuiți cu păsări, se spune că Alexandru Macedon a întâlnit în Grădina Zeilor „păsări cu chip uman” atunci când a încercat să-i calce lui Ghilgameș pe urme, traversând Carpații printr-un tunel. Prima ființă pe care a întâlnit-o Prâslea pe Tărâmul Celălalt a fost una dintre cele trei fiice de împărat răpite de zmei, la fel cum Ghilgameș a întâlnit-o pe zeița Siduri la scurt timp după ce a pășit în Grădina Zeilor. În Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos, eroului i se dau câteva misiuni, asemănătoare cu muncile lui Herakles. Furtul iepei sălbatice amintește de cea de-a opta muncă a lui Herakles, și anume capturarea iepelor antropofage ale lui Diomede, regele Traciei. Iapa era albă și „avea căpăstrul aurit şi împodobit cu pietre nestemate, de lumina ca soarele”, foarte asemănător cu brâul fermecat al reginei amazoanelor, Hippolyta,  pe care Herakles l-a furat pentru a-și duce la capăt cea de-a noua muncă. Ajutat de lupul fermecat (care pare a fi inspirat din câinele Kerberos, pe care semizeul l-a capturat în cea de-a douăsprezecea misiune), poza-350px-tezaurul-pietroasaFăt-Frumos o răpește pe Zâna Crăiasă, întocmai ca Herakles pe frumoasa prințesă Iole din Oechalia. Până și păsările ce furau merele de aur ne duc cu gândul la păsările stimfaliene, pe care semizeul le-a ucis în cea de-a șasea sa misiune. Ținând cont de toate aceste asemănări, putem presupune că aceste basme, precum și celelalte asemănătoare, din restul lumii, s-au inspirat din povestea semizeului Herakles / Ghilgameș. Trebuie remarcată și cloșca cu pui de aur, din povestea Prâslea cel voinic și merele de aur, o parte reală a tezaurului de la Pietroasa, ceea ce confirmă sâmburele de adevăr din spatele basmului popular.

Merele de aur apar și în două basme din secolul al XIX-lea, ale fraților Jacob și Wilhelm Grimm. Cei doi frați folcloriști, filologi, lingviști și doctori în drept au descoperit merele în folclorul antic și le-au ascuns în spatele unor povești, Pasărea de aur și Pomul cu merele de aur. Prima dintre ele este o copie evidentă a basmului daco-românesc Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos. Frații Grimm povesteau că, într-o țară îndepărtată, un rege avea în grădina sa un pom cu mere de aur. Deoarece în fiecare noapte cineva fura câte un măr, grădinarul regelui și cei doi fii ai săi mai mari au încercat să stea de pază, fără succes însă. Venind rândul fiului cel mic al grădinarului, acesta a reușit să săgeteze hoțul, căruia i-a căzut o pană de aur. Regele i-a cerut grădinarului să prindă hoțul, iar acesta și-a trimis fiii pe rând să îndeplinească misiunea. Cu toții s-au întâlnit cu un vulpoi, care i-a sfătuit ca, în primul sat pe care îl vor întâlni, să înnopteze într-un han urât și trist. Fiii cei mari au gonit vulpoiul și i-au ignorat sfatul, alegând să se cazeze într-un han frumos. Din cauza plăcerilor oferite de acel loc, și-au uitat misiunea. Spre deosebire de frații săi, mezinul grădinarului a ales să-l asculte pe 4vulpoiul fermecat, care i-a dezvăluit că într-un castel negru va găsi o pasăre de aur într-o colivie de lemn, alături de care se află o colivie de aur. L-a sfătuit să ia pasărea în colivia de lemn în care se găsea pentru că, dacă ar încerca să o schimbe cu cea de aur, va regreta. Băiatul însă nu putu rezista tentației și încercă să plece și cu colivia de aur, moment în care pasărea măiastră a început să țipe, alertând gărzile. Fiul grădinarului a fost capturat și dus în fața stăpânului castelului, care l-a amenințat cu moartea dacă nu îi va aduce un cal care aleargă ca vântul. Pentru că nu știa încotro s-o apuce, băiatul a fost din nou ajutat de vulpoiul fermecat, care i-a spus că într-un castel alb se află calul căutat. „Calul va avea doua șei, una nouă și alta veche, dar tu alege-o pe cea veche și vei vedea”, l-a sfătuit vulpoiul. Din nou fiul grădinarului a cedat în fața ispitei, alegând șeaua cea nouă. La fel ca pasărea de aur, calul a făcut zgomote, alertând paznicii, iar băiatul a fost din nou capturat. Și stăpânul acestui palat l-a trimis într-o misiune, pentru a nu-l decapita: să i-o aducă pe fiica regelui. Vulpoiul l-a ajutat din nou, sugerându-i ca, la miezul nopții, când prințesa face baie, să îi sărute mâna iar ea îl va urma, atât timp cât nu apucă să-și ia rămas bun de la părinți. De acestă dată, băiatul a urmat întocmai instrucțiunile și astfel a putut să-și ducă misiunea la bun sfârșit. Pentru a rămâne și cu prințesa, și cu calul, și cu pasărea, vulpoiul l-a mai sfătuit: „Când vei ajunge în fața stăpânului palatului alb, îi vei cere calul în schimbul prințesei și când te vei urca pe cal, să ridici prințesa pe șa și să ieși în fugă, fără să te poată prinde nimeni. Când vom ajunge la castelul negru, intri tu singur cu calul și spui că vrei să examinezi pasărea, să te convingi că e cea adevărată. Când o vei avea în mâinile tale, să fugi mâncând pământul și să ni te alături”. Fiul grădinarului a făcut așa cum i s-a spus, apoi s-a întors la palatul regelui care, deoarece nu avea fii, l-a ales pe el moștenitor al tronului. După moartea bătrânului rege, mezinul grădinarului a ocupat tronul și a trăit fericit până la adânci bătrâneți alături de fiica fostului rege, care i-a devenit soție.

Dacă această poveste nu este decât o copie a basmului Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos, cel de-al doilea al fraților Grimm, Pomul cu merele de aur, pare a fi total diferit de restul care abordează această temă. Se spune că o femeie avea trei fete. „Pe cea mare o chema Un-ochi, pentru că avea un singur ochi şi era aşezat ochiul acesta tocmai în mijlocul frunţii; pe cea mijlocie o chema Doi-ochi, pentru că avea doi ochi, iar pe cea mai mică, Trei-ochi, cel de-al treilea fiind aşezat tot în mijlocul frunţii”. Deoarece Doi-ochi era identică din punct de vedere fizic cu oamenii, mama și surorile ei nu o puteau suferi. Și nu scăpau nicio ocazie de a-i face fetei viața un calvar. Într-o zi, plecată fiind cu capra la păscut, a început să plângă pentru că surorile ei îi puseseră în traistă foarte puțină mâncare. O zână a văzut-o și a învățat-o ca, atunci când îi este foame, să îi spună caprei: „Capră, behăie, Masă, pune-te!”. De fiecare dată când rostea aceste cuvinte, apărea o masă plină cu cele mai alese mâncăruri. Aflând într-un final secretul fetei, mama sa i-a înjunghiat capra. Zâna a apărut din nou în fața lui Doi-ochi și a învățat-o să îngroape măruntaiele caprei în fața uși04i. În acel loc, a doua zi a apărut un falnic pom cu frunze de argint și mere de aur. Mama și cele două fiice ale sale au încercat zadarnic să pună mâna pe fructele de aur; de fiecare dată crengile se ridicau iar ele rămâneau cu mâinile goale. Doi-ochi și-a încercat și ea norocul și, spre surprinderea tuturor, crengile nu s-au retras din calea ei ci chiar au coborât, pentru a-i fi fetei mai ușor să culeagă merele. Bineînțeles că mama sa i-a luat mult râvnitele fructe. Într-o zi, pe când un tânăr se apropia de casa lor, cele două preferate ale mamei lor au ascuns-o pe Doi-ochi într-un butoi, alături de merele de aur. Vrăjit de frumusețea pomului, acel „voinic de flăcău, tare mândru la chip” le-a spus celor două că îi va îndeplini orice dorință proprietarei copacului, în schimbul unei crenguțe. În zadar au încercat fetele să rupă o creangă; povestea s-a repetat și, de fiecare dată, copacul și-a ridicat ramurile pentru a nu putea fi ajunse. Doi-ochi dădu drumu din butoi unor mere, care au ajuns la picioarele flăcăului. Dorind să afle de unde au apărut acele fructe nemaivăzute, cele două surori au fost nevoite să o scoată pe Doi-ochi din butoi. Văzând-o, tânărul s-a îndrăgostit instantaneu de ea. Și pentru că fata a reușit să-i dea o crenguță din pomul fermecat, el i-a îndeplinit cea mai mare dorință: a luat-o cu el, scăpând-o astfel de chinurile pricinuite de mama și surorile ei. Acestora nici măcar copacul nu le-a rămas; a doua zi pomul nu se mai găsea în fața ușii lor, ci în dreptul iatacului lui Doi-ochi. După mulți ani, cele două surori au ajuns să cerșească la poarta castelului în care locuiau Doi-ochi și soțul ei. Recunoscându-le, ea le-a primit cu brațele deschise, uitând de neplăcerile din trecut. „Iar cele două surori haine, văzând atâta bunătate din partea ei, se căiră amarnic pentru răul pe care i-l făcuseră în tinereţe”. Cam târziu…

Nu știm locul acțiunii acestui basm al fraților Grimm, dar îl putem intui. Pomul cu merele de aur nu creștea în lumea oamenilor, ci într-un tărâm populat de ființe fantastice, cum ar fi mama și cele două surori ale eroinei. Una dintre ele avea un singur ochi în frunte, aidoma ciclopilor, iar cealaltă avea trei ochi, la fel ca zeul Șiva din folclorul indian sau monstruoasa pasăre Zu din Mesopotamia. Doi-ochi era privită de familia ei ca o ciudățenie, deoarece aspectul său fizic era identic cu cel al oamenilor. Prin urmare, putem concluziona că acțiunea s-a petrecut într-o lume a creaturilor, cum ar fi Tărâmul Celălalt din miturile multor hercules_mq_2002popoare, adică Ardealul dacic. Cele trei surori par a fi nimfele hesperide din miturile grecilor, fiicele titanului Atlas care păzeau merele de aur, sau Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri și Sfânta Duminică din folclorul românesc. Dacă în multe basme și legende ale lumii un erou (Prâslea / Făt-Frumos / Herakles / Ghilgameș) a sosit în Ardeal pentru a căuta merele de aur, un astfel de voinic apare și în această poveste. În toate versiunile basmului, tânărul întâlnea o frumoasă fată (fie că era vorba despre o prințesă, o zeiță sau șerpoaica Echidna), de care se îndrăgostea și pe care o lua cu el, în lumea oamenilor. Același lucru se întâmplă și aici, unde acel „voinic de flăcău, tare mândru la chip” (o descriere ce amintește de Făt-Frumos al daco-românilor) se îndrăgostește de Doi-ochi, pe care o ia cu el în palatul său. Cum toate acele povestiri descriu călătoria lui Herakles în căutarea merelor de aur, și acest basm pare a se referi la aceeași întâmplare, povestită de frații Grimm dintr-un alt unghi.

Merele de aur apar și în mitologia scandinavă, povestea lor fiind asemănătoare cu cea din folclorul dacic, grec și germanic. În Edda în proză, scrisă în secolul al XIII-lea de Snorri Sturluson, zeița Idunn era paznica merelor de aur care acordau tinerețea veșnică. Zeii Asgardului veneau adesea în grădina zeiței Idunn pentru a mânca din respectivele mere, rămânând astfel etern tineri. Într-o zi, gigantul Thjazi (adică unul dintre pelasgi, strămoșii dacilor, asemenea lui Herakles) l-a obligat pe zeul Loki să o atragă pe Idunn într-o pădure. Acolo o aștepta uriașul care, transformat într-un vultur uriaș, a răpit-o și a dus-o în palatul său. Absența zeiței a cauzat îmbătrânirea celorlalți zei ai Asgardului care, într-un final, și-au dat seama că Loki era responsabil pentru dispariția ei. Acesta a promis că o va recupera și s-a ținut de cuvânt. Transformat într-un șoim, a găsit-o peidunn_by_el_andyjack-d5b5381 Idunn singură în casa lui Thjazi, a transformat-o într-o nucă și a adus-o înapoi în Asgard, lumea zeilor. Dându-și seama că zeița a dispărut, uriașul s-a transformat din nou în vultur și, furios, a pornit pe urmele lui Loki (cele două personaje transformate în păsări ne duc cu gândul la păsările de aur din basmele Pasărea de aur și Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos). Pentru a-l opri pe uriaș, zeii au construit un rug care i-a ars penele. Astfel, zeii au reușit să îl omoare pe uriașul prăbușit la pământ. Acest final al poveștii amintește de rugul pe care și-a găsit sfârșitul Herakles în mitologia greacă. Răpirea zeiței din grădina merelor de aur, aflată pe tărâmul zeilor, seamănă izbitor cu povestea de dragoste dintre eroul basmelor și frumoasa pe care o ia cu el în lumea oamenilor. O interpretare satisfăcătoare a numelui ei nu a putut fi oferită nici până în ziua de astăzi. E posibil ca, prin inversarea primelor litere, Idunn să provină din Diunn, nume derivat din Diana, zeița vânătorii la romani, numită Artemis de către greci (cea despre care se spunea că petrecea mult timp în țara hiperboreenilor / pelasgilor, a cărei căprioară cu coarne de aur a fost ucisă de Herakles în același teritoriu) sau Dana / Danu la celți (care a dat numele latin al Dunării, Danubius). Idunn / Diunn sau Diana / Dana, zeița din cauza căreia a fost ucis gigantul Thjazi, pare să aibă aceeași rădăcina ca și Deianira, cea care a cauzat moartea lui Herakles în același mod, sau ca Dalila din Vechiul Testament, care a dus la capturarea și apoi uciderea lui Samson. Și din nou se pare că avem aceeași poveste dacică întâlnită în toate colțurile lumii.

De ce erau atât de dorite aceste mere de aur care creșteau în Ardeal? Mitologia scandinavă susține că ofereau tinerețea veșnică. Legendele egiptenilor și ale altor popoare antice considerau mărul arborele sfânt sau copacul ceresc al vieții. Din acele vremuri este un simbol al lumii vegetale, necesar unei vieți sănătoase, de unde și zicala: „Un măr pe zi the-tree-of-life-hd_75229-1600x1200ține doctorul departe de casă”. În Geneza biblică, în Grădina Edenului  se afla, pe lângă Pomul Cunoașterii, și cel al Vieții. Chiar dacă nu se specifică că ar fi vorba despre un măr, un Copac al Vieții în Grădina Zeilor nu poate fi decât pomul cu mere de aur, prezent în folclorul universal, cel ce oferea viața veșnică. În Biblie, zeul suprem i-a gonit pe oameni din Grădina Edenului pentru ca aceștia să nu guste din fructul Pomului Vieții. În miturile din întreaga lume, merele de aur erau rezervate exclusiv zeilor. „Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii”, afirmă Biblia, în timp ce miturile celorlalte popoare confirmă acest lucru, susținând că teritoriul în care se aflau merele de aur era locuit doar de ființe supranaturale (zei, nimfe, balauri, zmei, zâne), care păzeau respectivele fructe (așa cum ar fi hesperidele, balaurul Ladon sau zmeii, de exemplu). Merele de aur sunt amintite clar în Vechiul Testament, într-una dintre Pildele lui Solomon: „Ca merele de aur pe poliţi de argint, aşa este cuvântul spus la locul lui” (25:11).

Este posibil ca merele de aur din Dacia să ofere nemurirea? Teoretic, este posibil. În Ardeal curge Izvorul Vieții, pe care l-au căutat de-a lungul timpului oameni precum Ghilgameș sau Alexandru Macedon, care are capacitatea de a oferi viața veșnică. Un pom crescut pe malul acestui izvor, cu rădăcinile udate de Apa Vieții, ar putea prelua proprietățile respectivei ape. Chiar dacă acest lucru poate părea de domeniul fantasticului, se pare că unii oameni au luat legenda merelor de aur în serios, precum precum prințul moștenitor al Marii Britanii.

În 1759, Walter Baltazar, istoriograful lui Mihai Viteazul, scria despre satele din Ardeal că „sunt sate avute datorită fructelor multe și dulci asemeni fructelor din Polonia Mare și Germania”. Ofițerul francez Dupont, din armata lui Sobieschi, descria în 1688 pustiirea Moldovei de către turci, subliniind că „nu se cunosc locurile în care au fost sate și târguri decât prin mulțimea pomilor roditori din jurul caselor”. Tot în aceeași perioadă, Dimitrie Cantemir publica date prețioase despre răspândirea pomilor și calitatea superioară a fructelor în Ardeal și Moldova, accentuând necesitatea consumului de mere pentru o viață sănătoasă. Pe teritoriul fostei Dacii, în special în Ardeal, se întâlnesc din abundență livezi de mere domnești, considerate a fi cel mai bun soi autohton. Fructele sunt mari, de culoare gălbuie-portocalie, cu gust dulce-acidulat și cu o aromă discretă, adevărate mere de aur, precum în legende. Prințul Charles al Marii Britanii, care de câțiva ani vizitează România în mod regulat, a descoperit la Mălâncrav (în județul Sibiu), ascunsă printre dealuri, o livadă cu mere de aur și o fabrică de suc delicios de mere. Imediat a decis să-și achiziționeze în acel loc o reședință de vacanță. Ba, mai mult, prin fundația pe care o patronează, „Mihai Eminescu Trust”, Charles a achiziționat și respectiva fabrică. Directorul fundației, Caroline Fernolend, a recunoscut într-un interviu că „Mihai article-1024254-017CB91F00000578-748_468x443Eminescu Trust” plătește o arendă foarte mare pentru livada aflată pe o suprafață de 108 hectare de teren, dar și că are proiecte asemănătoare în derulare și în alte localități din județul Sibiu, cum ar fi Biertan, Richiș, Moșna și Alma Vii. Inevitabil apare întrebarea: de ce este interesat prințul Charles de merele din Ardeal? Se află cumva în căutarea celebrelor mere de aur? Scepticilor li s-ar putea părea amuzantă această ipoteză, fără îndoială. Însă această variantă nu este atât de fantezistă pe cât pare. Din toamna anului 2013, angajații Fundației „Mihai Eminescu Trust” au început recensământul merilor, perilor și prunilor din soiuri tradiționale, din sate aflate în trei județe din Ardeal: Sibiu, Brașov și Mureș. După ce vor afla unde se află pomii fructiferi tradiționali, angajații fundației vor încerca să planteze acele soiuri vechi în livezile prințului Charles. Acest proiect va avea un buget de un sfert de milion de franci elvețieni, bani oferiți de câteva bănci elvețiene, aparent pentru conservarea soiurile tradiționale de pomi fructiferi. „Scopul proiectului nu e doar conservarea, este şi identificarea varietăţii soiurilor tradiţionale de meri, peri, pruni. Dorim să contribuim la conservarea lor, in situ, creând o pepinieră la livada pe care fundaţia o are în Mălâncrav, pe urmă vrem să plantăm în livada noastră, dar şi în alte livezi”, declara pentru Presă Michaela Türk, reprezentantă a Fundației „Mihai Eminescu Trust”. Despre livezile din localitățile sibiene Fântânele și Sibiel, Dumitru Ungureanu (preşedintele Federaţiei TraiVerde, fostul director general al Agenţiei Regionale de Protecţia Mediului Sibiu) spunea: „Problema este că în zona respectivă sunt merii şi perii de o sută de ani, deci sunt soiurile cele mai vechi. Avem acolo o valoare genetică foarte valoroasă”. Potrivit acestuia, „bolile se mută din zonele calde, în cele reci”, sugerând că merele din pomii tradiționali sunt mai rezistente la schimbările climatice, în mod natural. Bineînțeles că oamenii întregi la minte nu pot crede că prințul Charles este interesat atât de mult de bolile pomilor, încât să pornească un proiect de o asemenea avergură. La fel și băncile elvețiene, care sunt dispuse să investească peste 200.000 de euro doar pentru conservarea unor pomi vechi din Ardeal. Despre familia regală britanică se spune că s-ar afla în fruntea masoneriei (grupare ce se consideră deținătoarea secretelor zeilor) europene, Elveția fiind locul unde această organizație își ascunde finanțele, departe de ochii lumii. Dacă este adevărat, înseamnă că masoneria este interesată de merii vechi din Ardeal, mai ales de cei din soiul domnesc (așa-numitele mere romapjhghjfgde aur), ceea ce nu poate decât să ridice semne de întrebare. Ce ar putea căuta Charles dacă nu celebrele mere de aur? La o privire mai atentă pe harta României, se observă că județele în care fundația prințului își realizează recensământul pomilor se află exact în centrul României (pe care Papa Ioan Paul al II-lea a numit-o „Grădina Maicii Domnului”), implicit în mijlocul Ardealului, regiune considerată de antici Grădina Zeilor sau Tărâmul Celălalt. Conform miturilor din vechime, acolo se află pomul cu merele de aur, ce oferă viața veșnică, după cum susține și Vechiul Testament: „iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facerea 2:9). Cine ar fi crezut că prințul Charles îi va călca pe urme semizeului Herakles?

De ce caută merele de aur din legende? Bineînțeles, pentru a obține dacă nu nemurirea, măcar longevitatea. Se pare că se urmărește prepararea unei substanțe din ele, sau a unui elixir, după cum sugerează cel mai bine Dicționarul de francmasonerie din 2006 al istoricului francez Daniel Ligou: „Ucenicii şi Calfele nu au voie să depăşească pragul tabernacolului, Maeştrii nu au voie să depăşească Sfânta, doar «adevăraţii Masoni scoţieni» pot intra în Sfânta Sfintelor unde învaţă arta secretă de a transmuta metalele în aur şi de a prepara elixirul vieţii”. Trebuie menționat faptul că familia regală britanică face parte din Ritul Scoțian Antic și Acceptat, ceea ce îl transformă pe prințul Charles într-unul dintre „adevăraţii Masoni scoţieni” care au învățat „arta secretă” de a „prepara elixirul vieţii”. Ca o curiozitate, Marea Lojă a Angliei a fost înființată în anul 1716 în taverna Mărul, aflată pe strada Charles, una dintre cele patru loje masonice fondatoare chiar numindu-se The Apple-Tree („Mărul”), nume schimbat ulterior în Loja Curajului și a Vechiului Cumberland.

Ce ar putea fi folosit acest elixir preparat din merele de aur? Se pare că oamenii de știință au identificat deja gena nemuririi în ADN-ul uman. După ce au studiat hidra de apă dulce, care este nemuritoare, cercetătorii germani și-au dat seama că secretul imortalității ei constă în gena FoxO, pe care o au toate animalele și omul. Interesant e că, în three-golden-apples_fullmitologia greacă, până să ajungă la merele de aur, Herakles a ucis Hidra (o creatură nemuritoare, ale căror capete se regenerau), paznica Lumii de Dincolo (Ardealul), fiica lui Typhon (care a fost închis în subsolul Munților Apuseni) și a Echidnei (care locuia în ținutul arimilor de la nordul Dunării). Acea genă menține celulele stem în stare activă, din acest motiv țesuturile reînnoindu-se în permanență. În prezent, cercetătorii germani încearcă să stabilească factorii care influențează activitatea genei FoxO, pentru a o putea activa la oameni. Să fie oare acesta rolul elixirului vieții, pe care învață să-l prepare masonii din merele de aur românești? Se știe deja că oțetul de mere împiedică procesele de îmbătrânire și de degenerare a pielii. Conform medicilor, consumul zilnic a o sută de mililitri de oțet de mere are efectul unui tonic general, ținând la distanță bătrânețea. Mai mult, prin tamponarea pielii cu oțet de mere, așa-numitele „pete de îmbătrânire” dispar. Prin urmare, un „elixir” al vieții realizat din merele legendare, care să activeze gena FoxO, pare să rezolve problema tinereții veșnice. Cel puțin în teorie.

În încercarea de a afla secretul nemuririi, savanții de la Institutul Wistar din Philadelphia au descoperit o genă a cărei absență poate regla regenerarea țesuturilor la mamifere, în același mod în care salamandrele își regenerează cozile, atunci când rămân fără ele (sau ca Hidra din legenda lui Herakles, căreia îi creșteau la loc capetele tăiate). Cercetătorii au făcut această descoperire observând cobaii de laboratori, ale căror urechi amputate au crescut complet în doar câteva zile, nelăsând nici urme, nici cicatrici. Aceste animale au ceva în comun: lipsa genei p21, care obligă celulele să se comporte într-un mod straniu, ca și cum ar fi celule-mamă embrionare, în loc de celule adulte. Descoperirea  a fost publicată în revista Proceedings of the National Academy of Sciences și oferă noi perspective pentru vindecarea umană. „Scoaterea unei gene ar fi un procedeu mult mai dificil decât introducerea ei”, apreciază cercetătorii americani, care cred că extracția respectivei gene din structura umană ar putea crea specimene care își vor regenera încontinuu organele. „Nu știm dacă și din punct de vedere moral va fi posibilă crearea unor astfel de oameni. Probabil că va fi o lungă dezbatere, exact cum a fost cu clonarea”, consideră savanții de la Institutul Wistar.

Nici oamenii de știință de la prestigioasa universitate Harvard nu au stat cu mâinile în sân. Pe 28 noiembrie 2010, o echipă de cercetători anunța că a reușit inversarea procesului de îmbătrânire la mamifere prin activarea telomerazei. Atunci când este activată, gena hTERT, localizată Golden applesîn cromozomul 5p15.33, produce enzima numită telomerază, datorită căreia celulele trăiesc în continuare și se divid la nesfârșit. În 2009, premiul Nobel pentru medicină a fost acordat pentru descoperirea telomerazei. La scurt timp după anunțul cercetătorilor de la Harvard a apărut produsul TA-65, despre care se spune că activează telomeraza, extinzând viața celulelor pe termen nelimitat, după cum anunță producătorul medicamentului, T.A. Sciences. Nu știm dacă oamenii de știință au reușit prin acest produs să descopere secretul nemuririi, deoarece nu îi cunoaștem adevăratele efecte. Însă putem intui că, dacă ar fi făcut-o, mai mult ca sigur nu ar fi încercat în continuare să activeze gena FoxO sau să elimine gena p21. Iar prințul Charles nu ar fi căutat în Ardeal merele de aur, din care să realizeze elixirul tinereții. Ca o curiozitate, dacă Ghilgameș a fost nevoit să-și anunțe natura divină înainte de a păși în Grădina zeilor iar Herakles era pelasg născut în același teritoriu, în 2011 prințul Charles s-a declarat urmaș al marelui domnitor Vlad Țepeș, sugerând astfel că are sânge daco-pelasg. Gândindu-se, probabil, că doar urmașilor direcți ai zeilor li se permite căutarea nemuririi pe teritoriul vechii Dacii, la fel ca în vremurile demult apuse.

Nu știm dacă prințul va descoperi merele sau dacă acestea vor avea efectul scontat. Grecii antici susțineau că Herakles, chiar dacă a pus mâna pe respectivele fructe, și-a găsit totuși sfârșitul. Abia apoi a fost dus pe muntele Olimp, unde a trăit veșnic alături de zei. Deși tradițiile vechi susțin că el a trăit înainte de Potop, se pare că s-a întors pe Pământ de câteva ori. Cercetătorii au stabilit că ar fi trăit în Grecia între anii 1264 și 1226 î.e.n. După Herodot, a trăit în jurul anului 1300 î.e.n. În Egipt, sub numele Arkhles, îl întâlnim în jurul anului 1600 î.e.n. Același lucru se observă și la Ghilgameș: deși Manuscrisele de la Marea Moartă îl consideră unul dintre giganții de dinaintea Potopului, miturile sumeriene susțin că el a fost al cincilea rege din prima dinastie postdiluviană din Uruk, iar anumite inscripții i-au stabilit domnia prin secolul XXVIII î.e.n. Pentru budiști, Herakles a apărut pe Pământ și prin secolul al VI-lea î.e.n. sub forma lui Vajrapani, protectorul lui Buddha. Împăraţii romani Commodus şi Maximian s-au declarat reîncarnările lui Herakles, dar nu putem considera adevărate aceste afirmații, fiind mai firesc să le pHerakles vs. Hydra 1unem pe seama aroganței celor doi împărați. Rămâne un mister cum a murit Herakles, iar apoi a trăit veșnic pe muntele Olimp, alături de zei, unde s-a căsătorit cu Hebe. Putem presupune că a devenit nemuritor spiritul său, însă pare improbabil ca Herakles să fi trăit ca spirit într-un loc material, alături de ființe materiale, chiar căsătorindu-se cu una dintre ele. Devine astfel plauzibilă următoarea ipoteză: aflat pe rugul aprins, în imposibilitatea de a-și pierde viața datorită nemuririi oferite de merele de aur, Herakles a fost luat de tatăl său și dus pe muntele Olimp, alături de ceilalți nemuritori. Pentru cei prezenți la eveniment, semizeul a fost mistuit de flăcări, apoi înviat de către Zeus și răpit, întocmai ca Ilie în Vechiul Testament. Însă arderea corpului său poate fi privită în sens metaforic, flăcările mistuind partea muritoare a eroului, care a devenit astfel nemuritor. Doar acceptând această ipoteză putem înțelege de ce Herakles, devenit acum zeu, s-a putut întoarce de nenumărate ori printre muritori.

Cine a fost el cu adevărat? Vechiul Testament îl amintește pe Nimrod, „cel dintâi viteaz pe pământ” (Facerea 10:8), fiul lui Cuș și strănepotul lui Noe. „El a fost vânător vestit înaintea Domnului Yahweh; de aceea se şi zice: «Vânător vestit ca Nimrod înaintea Domnului Yahweh»”(Facerea 10:9), continuă Biblia. Cartea întâia a Cronicilor afirmă, la rândul ei: „Lui Cuş i s-a mai născut de asemenea şi Nimrod. Acesta a început să fie puternic pe pământ” (1:10). Primul mare erou al lumii, după legendele grecilor, a fost Herakles, devenit celebru în primul rând pentru forța sa ieșită din comun. Ca vânător ne este prezentat atât în folclorul daco-român, cât și în mitologia greacă. Gânditori evrei din primul secol al erei noastre, precum Philo din Alexandria sau Yochanan ben Zakai, au interpretat pasajul biblic „vânător vestit ca Nimrod înaintea Domnului Yahweh” ca semnificând „împotriva Domnului Yahweh”, idee întâlnită mai apoi la Pseudo-Philo și la Symmachus. De nimrod (2)asemenea, istoricul evreu Flavius Josephus l-a descris pe Nimrod ca fiind un om ce s-a opus lui Yahweh. Unii rabini chiar au conectat numele Nimrod cu cuvântul „rebel”. Despre Herakles știm că a luptat în cel de-al doilea război al zeilor alături de tatăl său, împotriva giganților / pelasgilor conduși de Marduk / Yahweh. De altfel, în folclorul daco-român, unul dintre inamicii lui Iovan Iorgovan / Herakles este Marcoci, nimeni altul decât Marduk / Yahweh. În unele tradiții antice, Nimrod a fost venerat ca zeu, același lucru întâmplându-se și cu Herakles. Lucrarea Capitole ale rabinului Eliezar din anul 833 relatează o tradiție evreiească veche, conform căreia Nimrod a moștenit de la tatăl său veșmintele lui Adam și Eva (croite din piei de animale), care îl făceau invincibil. În miturile grecești, Herakles purta pielea leului din Nemeea care, de asemenea, îi asigura invincibilitatea. Ca să nu mai vorbim de nemurirea oferită de merele de aur. Alte tradiții spun că, în timpul războiului împotriva lui Avraam, un țânțar i-a pătruns lui Nimrod în creier, înnebunindu-l. În mitologia greacă, Herakles a înnebunit de două ori, prima oară ucigându-și copiii, iar a doua, cel mai bun prieten. În Divina Comedie a lui Dante Alighieri, scrisă în secolul al XIV-lea, Nimrod este descris ca fiind unul dintre giganții închiși în Cercul Trădării din Iad. Iar Herakles, după cum am văzut, și-a trădat neamul pelasg, considerat un popor de giganți de către întreaga lume antică. În concluzie, putem presupune că biblicul Nimrod, „cel dintâi viteaz pe pământ”, este nimeni altul decât Herakles.

Nimrod a fost identificat de numeroși cercetători cu primul împărat din istorie, Șarru-kinu („adevăratul rege” ori „regele legitim”) sau Sargon cel Mare, fondatorul imperiului akkadian, care a trăit aproximativ între anii 2334 și 2279 î.e.n. Despre Nimrod, Biblia susține că „împărăţia lui, la început, o alcătuia: Babilonul, apoi Ereh (Uruk), Acad (Akkad) şi Calne din ţinutul Senaar (Sumer). Din pământul acela, el trecu în Asur, unde a zidit Ninive, cetatea Rehobot, Calah și Resen, între Ninive şi Calah. Aceasta e cetate mare” (Facerea 10:10-12). Sargon este cel care a construit Babionul și Agade / Akkad, apoi a cucerit Mesopotamia, unde a înființat imperiul akkadian. Dacă Sargon / Șarru-kinu este într-adevăr biblicul Nimrod, înseamnă că avem de a face cu o nouă apariție a lui Herakles în mijlocul muritorilor. În autobiografia sa, împăratul Sargon susține că mama sa era o preoteasă, iar tatăl necunoscut. Unii cercetători au concluzionat că afirmația despre tatăl lui Sargon s-ar traduce cel mai bine prin „nevăzut”, sugerând că ar fi vorbSargon_anciena despre o divinitate. Ne amintim că Herakles era fiul unei muritoare și a lui Zeus, numit Enlil de către sumerieni. De altfel, Sargon s-a autointitulat „preot investit al lui Anu” și „mare ensi (conducător) al lui Enlil”. Mai mult, unul dintre fiii săi se numea Shu-Enlil, nume format din cel al zeului atât în egipteană, cât și în sumeriană. În tăblițele de lut akkadiene se povestește că împăratul Sargon cel Mare a reușit de trei ori să ajungă până la Marea de Sus (Marea Neagră), unde a capturat ținutul Tilmun (Ardealul). În Epopeea lui Ghilgameș, eroul a plecat către „Țara Dilmun, grădina Soarelui” pentru a afla secretul nemuririi. Iar legendele antice ne-au arătat că Herakles a făcut numeroase călătorii în Grădina Zeilor din Dacia, același Ardeal. În autobiografia sa, Sargon afirma că, până a deveni paharnicul regelui Ur-Zababa din Kiș, a avut în grijă o grădină în care zeița Iștar obișnuia să se plimbe. Din câte ne-au transmis anticii, Grădina Zeilor era, așa cum am mai spus, Ardealul. Lista regilor sumerieni afirmă că tatăl lui Sargon era un grădinar, ceea ce a fost interpretat adesea prin sensul propriu al cuvântului, de îngrijitor al unei grădini. Însă e posibil ca, în realitate, epitetul „grădinar” să desemneze un locuitor al Grădinii Zeilor, ceea ce ne duce tot la tatăl „nevăzut” al împăratului, zeul Enlil. În cartea As it Was din 1976, Cyril Henry Hoskins, autodeclarat reîncarnarea călugărului tibetan Lobsang T. Rampa, chiar vorbea despre entități venite dintr-o realitate paralelă, care veghează asupra evoluției omenirii, ce poartă numele „Grădinarii Pământului” – probabil o referire la aceeași grădină edenică din Dacia. De asemenea, în basmul Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos al fraților Grimm, eroul (alter ego-ul lui Herakles) este fiu de grădinar. Și Sargon cel Mare s-a aflat în conflict cu zeul Marduk, inamicul lui Enlil, la fel ca Herakles. Cronica regilor timpurii susține că împăratul a construit orașul Akkad / Agade pe pământ adus din Babilon, cetatea lui Marduk. Pentru această faptă, „marele stăpân Marduk s-a înfuriat și i-a distrus poporul prin foamete”. Într-o inscripție din palatul său din Khorsabad, Sargon afirma: „în furia inimii mele am numărat toate armatele zeului Assur, am privit ca un leu în ambuscadă și am avansat pentru a ataca aceste țări”. Iar în autobiografia sa, declara că „la vârsta de 55 de ani, toate ținuturile s-au revoltat împotriva mea și m-au asediat în Agade, dar bătrânul leu încă are dinți și gheare”. Leul cu care se asemăna era unul dintre simbolurile zeului Enlil. De altfel, Herakles a fost reprezentat de vechii greci acoperit cu o blană de leu.

Unii cercetători ai Bibliei, precum profesorul Ronald Hendel de la Universitatea California, au ajuns la concluzia că Nimrod nu este decât o distorsionare a lui Ninurta, zeul războiului în religiile mesopotamiene, fiul lui Enlil și al lui Ninhursag. Numit inițial Ningirsu, Ninib sau Ninip, 5247ninurtaNinurta făcea parte în Nippur dintr-o triadă sfântă, alături de părinții săi. Consoarta sa era zeița Ugallu sau Bau. Un număr foarte mare de imnuri și incantații i-au fost dedicate, unde este prezentat ca un erou ce salvează lumea de boli și de influența demonilor. La fel ca Herakles, Ninurta a învins o serie de monștri, cunoscuți sub numele „Eroii uciși”, cum ar fi Războinicul Dragon, Regele Palmier, Stăpânul Saman-ana, Taurul-Bizon, Sirena, Șarpele cu șapte capete, Berbecul sălbatic cu șase capete sau pasărea Anzu. Aceste creaturi se aseamănă cu cele învinse de Herakles pe parcursul călătoriilor sale. Războinicul Dragon – Hydra din Larnea, Șarpele cu șapte capete – Ladon (sau Lotan în mitologia ugaritică), Taurul-Bizon – Taurul lui Poseidon (ori Taurul ceresc în Epopeea lui Ghilgameș), pasărea Anzu – păsările stimfaliene. În Mesopotamia, Ninurta era reprezentat cu aceleași arme ca și Herakles: un arc, o sabie curbată (armă tracică) și o ghioagă numită Sharur, care poate vorbi și lua forma unui leu înaripat. Mentorul lui Ninurta era unchiul său, Enki. Despre Herakles știm că s-a născut și și-a petrecut tinerețea în Dacia, tărâmul familiei lui Enki, până când a trecut de partea tatălui său, trădându-și neamul. Ultima soție a lui Herakles, Hebe, era zeița tinereții, misiunea sa fiind de a servi zeilor pe muntele Olimp ambrozie și nectar, cele două elemente ce acordau viața veșnică. Printre epitetele consoartei lui Ninurta, Nintinugga / Bau / Baba / Gula, se găsea și Nm-din-dug („doamna care redă viața”), ea fiind zeița vindecătoare care, după Potop, a redat omenirii „suflu de viață”. Numele lui Ninurta se poate traduce ca „domnul brazdei”, ce ne duce cu gândul la Brazda lui Novac, care traversează Dacia de la vest la est. Așa cum ninurta__anzu.128190935_stdam mai spus, numele daco-român al lui Herakles, Iorgovan, provine din grecescul „georgos” („agricultor”). O curiozitate ignorată de cercetători este prima parte a numelui lui Ninurta. În realitate, „nin” este de gen feminin, înseamnând „doamnă”, un epitet bizar pentru un zeu. Exlicația s-ar putea găsi în miturile grecilor, care susțineau că Herakles a fost timp de un an sclavul prințesei Omphale din Lydia, care l-a obligat să poarte doar haine femeiești și să se ocupe doar cu îndeletniciri feminine. Poate această experiență l-a făcut să fie atras și de bărbați, după cum tot grecii afirmau. Dacă ținem cont și de faptul că tatăl amândurora era Enlil / Zeus, putem presupune că Ninurta și Herakles sunt unul și același personaj. Astfel, ajungem la concluzia că Herakles a fost primul fiu al lui Enlil și moștenitorul tronului acestuia, născut printre pelasgii din Dacia, devenit nemuritor după descoperirea merelor de aur din Ardeal, cel care și-a ajutat tatăl în nesfârșita luptă împotriva Veghetorilor lui Enki și Marduk, jucând un rol important în modelarea istoriei reale a Pământului.


Secretele zeilor în 2013


2013 wordpress

În anul ce tocmai s-a încheiat, blogul Secretele zeilor a avut un total de 158.428 vizitatori din 121 de țări (românii chiar sunt peste tot!), cei mai mulți fiind din România, Italia și Germania. Cele mai multe vizite, 7.879, au avut loc pe 27 septembrie. Muzeul Louvre din Paris are 8,5 milioane de vizitatori anual. După cum susține WordPress.com, dacă Secretele zeilor ar fi expus la muzeul Louvre, ar fi vizitat în aproximativ șapte zile.

În 2013, pe acest blog au fost publicate 25 de articole noi, ce conțin 584 de fotografii. Cel mai comentat articol a fost Părintele Cleopa sau cum ajung nebunii sfinți (233 de comentarii). Iar cele mai citite cinci articole în anul ce tocmai s-a încheiat sunt:

1. Roșia Montană, între maidanezi și viituri

2. Hitler – Mesia sau Antihrist?

3. Dacia, tărâmul zeilor

4. Lucifer în Biblie

5. Veghetorii

Tot în 2013, Secretele zeilor a reușit să se extindă pe Facebook și Tumblr, cele două extensii ale acestui blog având rolul de a completa pe cât posibil tabloul poveștii zeilor pe planeta pe care ne-au lăsat-o ca moștenire.

ZeList, serviciul de monitorizare și analiză a blogosferei, twittosferei și presei online din România, ce urmărește peste 120.000 de surse, a realizat un Top 101 posturi pe bloguri in 20top 10113, clasificând articolele după numărul de distribuiri pe Facebook. Cu toate că Secretele zeilor se află abia pe poziția 3.629 dintr-un total de 68.689 de bloguri românești, a reușit să intre în Top 101 posturi. În acest clasament, Roșia Montană, între maidanezi și viituri se află pe locul 61, cu un total de 2.726 distribuiri, 2.826 like-uri și 785 de comentarii.

Pentru un blog mic, pe care apare în medie un articol la două săptămâni și pe care nu m-am obosit să îl promovez în vreun fel (nu pentru toată Oreste sharelumea rating-ul e cel mai important), anul 2013 a fost unul excepțional. Iar pentru acest lucru „vinovați” sunteți doar voi, cititorii fideli sau trecătorii ocazionali, care ați pierdut timp prețios pentru a lectura concepțiile anticoncepționale ale unuia dus cu pluta pe arătură. În lumina acestui fapt, dacă aș fi avut o pălărie, mi-aș fi scos-o în fața fiecăruia dintre voi. Însă pentru că nu am, nu pot decât să vă mulțumesc și să sper că, în anul ce abia a început, vom încerca tot împreună să descoperim secretele zeilor…


Părintele Cleopa sau cum ajung nebunii sfinți


  cleopa-ilie

Ilie Cleopa este unul dintre cei mai importanți și mai respectați reprezentanți ai ortodoxismului românesc. Arhimandritul Ioanichie Bălan spunea despre el: „Părintele Cleopa este considerat, pe drept cuvânt, unul din cei mai iscusiţi duhovnici, sfetnici şi predicatori ai monahismului românesc contemporan. Viaţa sa interioară exemplară, de ascet şi sihastru consacrat, experienţa sa în nevoinţa monahală, vastele sale cunoștinţe scripturistice şi patristice de autodidact care te uimesc, memoria sa rar întâlnită, blândeţea, dragostea sa de oameni, râvna pentru Dumnezeu şi cuvântul său hotărât, înţelept şi precis, unit cu darul frumoasei vorbiri în grai dulce moldovenesc fac din Arhimandritul Cleopa Ilie o personalitate în spiritualitatea noastră ortodoxă. Credincioşii, numeroşii săi fii duhovniceşti, călugări şi mireni, îl socotesc ca fiind o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru Biserica noastră”. Creștinii îl stimează atât de mult, încât foarte mulți se închină la mormântul său și la fosta lui chilie, de unde iau pământ și flori, susținând că „simt ajutor, prin rugăciunile sfinției sale”. La sfârșitul anului 2005, Biserica Ortodoxă Română a declarat că are în vedere deschiderea procesului de canonizare a părintelui Cleopa, precum și trecerea lui în calendar sub numele Cuviosul Cleopa de la Sihăstria. Pentru a înțelege de ce merită atât de mult să fie nu doar iubit și respectat, ci și canonizat, nu trebuie decât să citim câteva dintre cuvintele lui. De exemplu, un fragment din volumul al șaptelea al lucrării Ne vorbește părintele Cleopa:

Am văzut, pe unele pomelnice pe care le aduceţi, că pomeniţi pe dracul Noroc, zicând: «pentru norocul fetei, pentru norocul băiatului, pentru norocul familiei». Ce mi-ai pus pe dracul pe pomelnic? Voi ştiţi cine a fost Noroc? Cel mai mare demon, care a secerat milioane de suflete. Voi vedeţi că, până la venirea lui Iisus Hristos, China, India, Japonia şi Insula Java şi atâtea state se închinau la idoli, la diavoli, la Brahma, lui Buda, lui Krishna, lui Zoroastru şi la toţi dracii? Voi ştiţi că până la venirea Domnului, oamenii sălbatici şi nebuni, pentru fiecare păcat aveau un zeu? Marte, zeul războiului. Când aduceau statuia lui, îndată trebuia să se facă război, să omoare cât mai mulţi oameni, că aşa îi plăcea. Venera, zeiţa discordiei. Când îi aduceau statuia, trebuia ca toţi să se sfădească şi să se bată, că aşa-i plăcea zeiţei discordiei. Nemfis, zeiţa frumuseţii. De-acolo ne-au rămas cerceii şi podoabele femeieşti. Când o aduceau, îi puneau cercei de aur, mărgele de aur şi toţi trebuiau să fie pudraţi, cu zorzoane, inele, cercei şi să joace în faţa ei. Că aşa-i plăcea zeiţei Nemfis. Apoi Afrodita, zeiţa desfrâului. Îi aduceau statuia şi o trăgeau într-o pădure deasă şi acolo bărbaţii şi femeile făceau cele mai mari urgii înaintea ei, că aşa îi plăcea ei, desfrâul şi urgiile. Era Neptul, zeul apelor, Uranus, zeul pământului. Era şi Moloh, zeul fericirii, la romani, la sumerieni şi la cartaginezi. Cum era acest zeu Moloh sau Noroc, cum îi zicem astăzi? I se purta statuia într-o căruţă cu două roţi, cleopa-19făcută din aramă sau din argint. În spate, zeul Noroc avea un cuptor de aramă şi în faţa lui o tigaie din aramă; şi-i dădeau foc lui Noroc pe la spate, până se înroşea şi tigaia, şi el. Popii lui purtau în mâini nişte securi mari, ascuţite. Ce jertfă primea Noroc? Numai copii sugari de la mamele lor. Veneau în satul tău, de unde eşti tu. Trăgeau căruţa lui Noroc cu tigaia roşie, înfierbântată, şi strigau, bătând din palme: «Cine vrea să aibă noroc, să aducă jertfă lui Noroc!…» Atunci, nebunele de femei ziceau una alteia: «Cumătră, îţi dai copilul?» «Îl dau, ca să am noroc!». Lua muierea copilul de la sân şi îl dădea în mâna slujitorului idolesc, care îl tăia bucăţi şi îl punea în tigaia lui Noroc să se frigă. Până la 40-50 de copii se puneau odată în tigaia aceea. Mirosea în urma lui numai a friptură de copii proaspeţi. Aşa a secerat dracul Noroc milioane de copii. S-au dus mamele lor în fundul iadului. Acolo stau în vecii vecilor, că au dat jertfă lui Noroc. Voi nu vedeţi ce zice Isaia? «Vai de cei ce fac masă dracilor şi aduc jertfă lui Noroc!» Şi voi, creştinilor, îi scrieţi numele pe pomelnic. Vai de mine! Mare nebunie, mare rătăcire! N-ai pe Dumnezeu? Pui pe dracul Noroc? Numai ce auzi pe beţivi la crâşmă, zicând: «Hai noroc, cumătre!» Uneori, vezi creştini pe drum că se salută: «Hai noroc, vecine!». Dacă l-ai întreba cine-i noroc, nu ştie, dar ştie să-l pomenească. Mai chemi pe dracul Noroc după atâtea mii de an? Te închini lui satana? Zi: «Bună ziua, cumătre! Bună ziua, vecine! Bună seara, mătuşă!» Când zici «bună ziua», arăţi că Dumnezeu e bun. Vă rog să nu-l mai puneţi pe pomelnicele voastre şi nici să nu-l mai pomeniţi pe idolul Noroc!

Sunt sigur că creștinii au sorbit cuvintele cuviosului părinte precum Oana Roman două vagoane de clătite. Cu toate că nu am nici pe departe „vastele sale cunoștinţe scripturistice”, n-am putut să nu remarc o serie de erori grave printre prea-sfintele cuvinte ale prea-sfântului Părinte. Zece, precum poruncile dictate lui Moise. Ori le-o fi strecurat Diavolul acolo, pentru a ispiti turma de robi ai lui Hristos care îndrăznește să cerceteze, în loc să creadă, ori Necuratul mi-a întunecat mie mintea, pentru a-mi asigura un loc într-un cazan cu smoală din fundul Iadului. Oricum ar fi, trebuie să subliniez acele nereguli, măcar în speranța că bunul Dumnezeu, care a omorât din dragoste sataniștii copii egipteni în vremea lui Moise (și alte câteva milioane pe parcursul istoriei), se va milostivi și îmi va arăta calea cea dreaptă. Doamne, binecuvântează-mă cu înțelepciunea pe care i-ai oferit-o sfântului Solomon, pe care a folosit-o pentru a propune tăierea unui copil în două! Și permite-mi să-mi exprim îndoielile ca nelegiuitul apostol Toma, în speranța că-mi vei arăta și mie găurile… din palme. Așadar:

1. Cine naiba (scuză-mi, Doamne, limbajul) e Nemfis, „zeiţa frumuseţii”? Sau, vorba celebră a trupei Smokie, „Nemfis, Nemfis, who the fuck is Nemfis?”. E un derivat al orașului egiptean Memphis? O fi vorba despre zeița egipteană Nephtys? Sau un hibrid între cele două nume? Ori un nume inventat de sfântul părinte, cuprins în acel moment de un lapsus păcătos? Nu există nicio zeitate cu acest nume, decât în imaginația lui.

2. Afrodita era zeița desfrâului iar discipolii ei îi trăgeau statuia într-o pădure pentru a o pune de o „urgie”? În primul rând, Afrodita era zeița frumuseții și a iubirii (nu inventata Nemfis). În al doilea, conform DEX-ului, „urgie” înseamnă „nenorocire mare; năpastă”, „dezlănțuire violentă de forțe ale naturii; prăpăd” sau „comportare, faptă, ma578574_412796605514765_1779361789_nnifestare de om dușmănos, furios etc.” ori „ură, furie”. Ar trebui să înțelegem că grecii antici duceau statuia Afroditei în pădure apoi se băteau ca chiorii? Dădeau foc la copaci, trăgeau animalele de cozi? Jucau fotbal cu iepuri și veverițe în loc de mingi, țipând „mergem la Mondial, că suntem mai tari ca românii”? Sau pocneau pui de căprioară urlând „This is Sparta”? Cuvântul pe care părintele Cleopa îl căuta este „orgie”, care înseamnă cu totul altceva. E drept că în cultul Afroditei se practicau și orgii, dar cel mai adesea erau organizate în temple. Chiar nu era nevoie ca înfierbântații discipoli ai ei să-i care statuia în boscheții unei păduri, pentru un „gang bang” rapid. Dar cine stă să se încurce în astfel de amănunte? Părintele Cleopa în niciun caz.

3. „Venera, zeiţa discordiei”?!? De fapt, Venera era la romani unul dintre numele alternative ale zeiței Venus, aceeași Afrodita de mai devreme a grecilor. Zeița discordiei era numită Eris de către greci și Discordia de către romani, dar se pare că prea-smintitul (pardon, prea-sfințitul) Cleopa a studiat o altă mitologie, diferită de cea pe care o cunoaștem noi. Căci încurcate sunt căile neuronale ale domnului… Cleopa.

4. „Neptul, zeul apelor”? Poate Neptun, zeul mărilor la romani. Dacă n-o fi o greșeală de tipar iar părintele chiar s-a împotmolit în acest nume simplu, mă întreb ce ar fi ieșit dacă ar fi încercat denumirea greacă a acestei divinități, adică Poseidon. Sper că nu… Poseidol, care sună a alifie.

5. „Uranus, zeul pământului”? Să-mi fie cu pardon dar nu pot să nu mă întreb unde sunt „vastele sale cunoștinţe scripturistice şi patristice de autodidact care te uimesc”, despre care vorbea arhimandritul Bălan. Uranus la greci (mai exact Ouranos), numit Caelus de romani, era zeul Cerului. De fapt, exact asta înseamnă și numele său. Mama și soția sa, Gaia, era zeița Pământului. Dar dacă Iisus a spus „precum în Cer, așa și pe Pământ”, e ușor să se creeze o confuzie între cei doi termeni în mințile cuiva considerat „o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru Biserica noastră”.

6. Moloh era „zeul fericirii, la romani, la sumerieni şi la cartaginezi”? Sumerienii n-au auzit în viața lor de această zeitate, iar romanii i-au întâlnit numele doar vag, fără a simți nevoia să-i adopte cultul. Moloch era o zeitate amonită, venerată și de canaaniți, fenicieni, cartaginezi și levantini. Numele său înseamnă „regele”, ceea ce îl transformă în conducătorul zeilor, însă nu există nici măcar un singur amănunt care să îl lege de fericire. Prin urmare, nu avem niciun motiv să îl considerăm „zeul fericirii”, așa cum dorește nea Cleopa sau, mai exact, „cuvântul său hotărât, înţelept şi precis, unit cu darul frumoasei vorbiri în grai dulce moldovenesc”. E ghini di tăt, părinte, nu-i așa?

7. Cine naiba (ptiu, Doamne, iar am scăpat cuvântul necurat) îl numea Noroc pe Moloch?!? Absolut nimeni! Nu există nicio singură legătură a lui Moloch cu norocul, darămite o redenumire a sa. Și de când are cuvântul „noroc” o conotație negativă? Când cineva pronunță acest cuvânt înseamnă că se închină Diavolului sau doar îl cheamă „pe dracul Noroc după atâtea mii de ani”? În acest caz, cum se face că Biblia, cartea de căpătâi a oricărui creștin (implicit și a lui Cleopa), nu susține această Bibleinepție? „Zilpa, roaba Liei, a născut lui Iacov un fiu. Atunci a zis Lia: «Noroc» Şi i-a pus numele Gad” (Facerea 30:10-11). Acest Gad sau Noroc a devenit tatăl unuia dintre cele douăsprezece triburi ale israeliților. În Cartea Întâia a Regilor 22:5, un prooroc pe nume Gad l-a sfătuit pe regele David să plece din Moab în Iuda. În Cartea a Doua a Regilor (capitolul 24), Dumnezeu îi vorbește lui David prin acest prooroc. În Cartea Întâia a Cronicilor 29:29 se spune că „Gad văzătorul” a scris o istorie a regelui David. În aceste cazuri, Gad sau Noroc nu reprezintă o invocare a Diavolului? Ori Biblia reprezintă o excepție, pentru că e „cuvântul Domnului”, iar Domnul are voie să încalce orice regulă? E drept că în Cartea lui Isaia 65:11 se vorbește despre o zeitate canaanită, numită Gad, diferită de Moloch. Însă, ținând cont de celelalte două personaje biblice ce poartă acest nume, nu putem considera cuvântul „noroc” o închinare la Satan. Despre noroc pomenește și Cartea lui Tobit, bineînțeles, tot fără nicio conotație negativă: „Şi-i zicea slujnica: «Da, tu eşti cea care ţi-ai ucis bărbaţii? Căci, iată, ai fost dată în căsătorie la şapte, şi n-ai avut noroc de nici unul!»” (3:8). Norocul e întâlnit și în Cartea lui Ieremia, având același sens pe care îl cunoaștem cu toții (mai puțin Cleopa): „Dar a doua zi Paşhurr a dat drumul lui Ieremia din temniţă şi Ieremia i-a zis: «Domnul nu te mai numeşte Paşhurr (Noroc din toate părţile), ci Magor Misabib (Spaimă din toate părţile)»” (20:3). Până la urmă, cine are dreptate, stimate oițe? Biblia sau părintele Cleopa?

8. „Voi nu vedeţi ce zice Isaia? «Vai de cei ce fac masă dracilor şi aduc jertfă lui Noroc!»”, spunea părintele Cleopa. Din păcate, nu și Isaia. Citatul biblic este următorul: „Şi voi, cei ce aţi părăsit pe Domnul, care aţi uitat de muntele Meu cel sfânt, care întindeţi masă pentru dumnezeul Gad şi umpleţi o cupă pentru Meni” (Isaia 65:11). Se pare că „memoria sa rar întâlnită”, lăudată de arhimandritul Bălan, mai dădea și rateuri uneori. Astfel se explică și numeroasele confuzii mitologice din mintea mult prea-luminată a mult prea-fericitului Cleopa.

9. În fața statuii lui Moloch se afla „o tigaie din aramă” care se încingea și „până la 40-50 de copii se puneau odată în tigaia aceea”? Nu știu ce tigăi a văzut nea Cleopa la viața lui, dar ce descrie el sigur nu e tigaie ci, mai degrabă, piscină. Ori a lansat Bahmuțeanca o nouă tigaie, numai bună pentru hrănit un sat întreg. „Mirosea în urma lui numai a friptură de copii proaspeţi”. Cum o fi mirosul de copii proaspeți? Există oare și miros de copii vechi? Oare în urma lui Cleopa nu mirosea a creier încins (și proaspăt, neapărat) în timp ce debita asemenea tâmpenii?

10. „Buda” e Buddha, că vorbim despre numele unui personaj, nu despre căcătoarea unde îi veneau cele mai bune idei creștine viitorului sfânt din calendarul ortodox.

Și pentru că a dat dovadă de idei dintre cele mai bune, în cartea sa, Drumul sufletului după moarte, părintele Cleopa ne-a sfătuit următoarele: „Când vezi că s-a îmbolnăvit în casă mama, sora, fratele, soția, nepotul, copilul, tata, fiica, nu aduce întâi doctorul; întâi adu preotul și-l spovedește curat de toate păcatele”. De ce să facem asta? Pentru că popii sunt specializați în acordarea primului ajutor? Sau pentru că au vindecat vreo boală până acum? Ori prea extaziatul voia să ne vadă pe toți morți? Tot Ilie Cleopa este cel care, la un moment dat, afirma că „până la întruparea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos, nimeni nu se putea mântui, căci raiul era închis şi nu era revărsat peste lume harul Duhului Sfânt”. Ceea ce trebuie să înțelegem e că sufletele tuturor oamenilor, inclusiv ale celor care respectau poruncile lui Dumnezeu (printre care enumerăm profeţii sau sfinţii), ajungeau direct în iad. Şi acolo au rămas timp de multe mii de ani, până a venit Iisus să deschidă raiul. Prin urmare, nu conta dacă oamenii erau buni, dacă erau aleşi de Dumnezeu pentru diferite misiuni (aşa cum sunt profeţii Vechiului Testament), sau dacă respectau cu sfinţenie învăţăturile preoţilor. Cu toţii ajungeau în iad. Dar totuşi Tatăl ceresc avea grijă de ei, ferindu-i de focul Gheenei şi de furcile încornora72883_parintele_cleopa_ilieţilor demoni. Şi stăteau bieţii de ei în cazanele cu smoală, plictisiţi şi frustraţi, întrebându-se când va veni Iisus cu cheia porţii raiului sau, măcar, de ce Dumnezeul atotputernic nu face o altă cheie. În Profeții și mărturii creștine pentru vremea de acum, Cleopa ne-a lovit cu o nouă serie de inepții. Una dintre ele se referă la același Rai, pe care îl confundă în continuare cu Grădina Edenului. Pentru Cleopa, Raiul, care „era de câteva zeci de ori mai mare decât Europa”, se afla în Mesopotamia. Nu știm cum a încăput în Mesopotamia acest Rai uriaș, de zeci de ori mai mare decât un continent dar, bănuiesc că, împăturit cu grijă la colțuri și înghesuit cu putere… intră până la urmă. Dacă nu, „mai taie din el, dă-l dracu’”, vorba braconierului mustăcios. „De la potop s-a ridicat Raiul în văzduh către răsărit”, mai spune nea Cleopa, pentru că, dacă șerpii și măgărițele pot vorbi iar din doi oameni pot lua naștere patru rase diferite și alte câteva subrase, de ce nu ar putea zbura și grădinile? Mai ales cele fermecate, mai mari decât continentul pe care sunt așezate, în care se găsesc pomi magici și șerpi vorbitori. Cleopa ne mai spune că tot acolo, în Irak, „a fost Turnul Babel, făcut de Nimrod, împăratul Babilonului. Singurul uriaș care s-a născut după potop”. Prea smintitul părinte ne dovedește din nou că nu-și cunoaște Biblia, ci o povestește ca Mahommed când a compus Coranul. Dacă ar fi cunoscut-o, ar fi știut probabil de Goliath, cel ucis de păstorul David, dar și de uriașii descoperiți în Canaan de evreii fugiți din Egipt sub conducerea lui Moise. Bineînțeles că în Biblie Nimrod nu are nicio legătură cu Turnul Babel, dar imaginația părintelui Cleopa încerca în acel moment să atingă apogeul. „El a zis că nu se teme că mai vine un potop, și a zidit turnul Babel pe un loc înalt”, a plusat „unul din cei mai iscusiţi duhovnici, sfetnici şi predicatori ai monahismului românesc contemporan”, deși în Geneza biblică avem o altă poveste, unde un grup de oameni a încercat să construiască Turnul pentru a ajunge la cer. „Când S-a pogorât Dumnezeu, Nimrod era pe lângă turn. Și la un cutremur mare, turnul s-a risipit pe jumătate și l-a prins și pe Nimrod. Acolo i-a fost moartea!”. Părinte, de unde le scoți?!? Nu știu ce naiba ai fumat, dar vreau și eu…

Cleopa se lăuda chiar că a avut parte de o întâlnire de gradul III. În Viața părintelui Cleopa, scrisă de arhimandritul Ioanichie Bălan, afirma următoarele: „Eram într-o noapte la ora unu în bordei. Făcusem Miezonoptica și eram pe la sfârșitul Utreniei, când deodată aud: buf, Cleopa vs extraterestriibuf, buf! Se cutremura pământul. Eu am ieșit să văd ce se aude, dar când am deschis ușa la bordei am văzut afară o lumină mare și în lumină, o mașină de alamă cu multe roți. Din ea a coborât un om înalt, cu ochii mari, pe jumătate albi și pe jumătate negri, care numai atât a zis apăsat: «Ce cauți aici?» Atunci mi-am adus aminte ce zic Sfinții Părinți. Că dacă ai Sfintele Taine, îl ai pe Hristos viu! Eu aveam Sfintele Taine într-o scorbură de brad în bordei. Și când am văzut așa, am intrat repede înăuntru, am cuprins bradul cu Sfintele Taine în brațe și numai atât am zis: «Doamne Iisuse, nu mă lăsa!» Să vezi tu atunci rugăciune când este dracul la ușă! Și când m-am uitat din nou afară, l-am văzut cum se dădea înapoi alungat de puterea lui Hristos. Lângă bordei era o râpă mare unde a căzut acel duh necurat. Dar cum a căzut? Când a ajuns la râpă, s-a dat de trei ori peste cap cu tot cu mașină și pe urmă a căzut și s-a făcut un zgomot mare de mi-au țiuit urechile până a doua zi la ora unu”. În cazul în care părintele nu era „fumat” în acea zi și întâmplarea este reală, mă gândesc că acel „om înalt” n-a plecat din cauza rugăciunilor, ci de frica lui Cleopa. Nu e bine să te pui cu nebunul, mai ales când ești singur cu el noaptea, în pădure. Dar dacă acel om era vreun pădurar care s-a prăbușit cu mașina în râpă, în timp ce nebunul își freca mâinile de bucurie că a învins „demonul”?

Nu-ți trebuie cunoștințe de psihiatrie pentru a-ți da seama că Ilie Cleopa nu avea toate țiglele pe clopotniță sau că turla sa era plină de lilieci. Înțeleg asta foarte bine, citind doar câteva dintre aberațiile sale. Ceea ce ilie-cleopa-cu-oile-schitul-cozanceanu pot însă să înțeleg este cum de s-au găsit atâtea sute de mii de oameni care să-l cinstească, respecte și chiar venereze. Și de ce naiba ar vrea cineva să-l canonizeze? Pentru scenariile rupte de realitate pe care le inventa? Pentru necunoașterea Bibliei? Pentru lipsa logicii? Sau pentru profețiile pe care le-a făcut, dar nu s-au împlinit? Cum se face că ne alegem ca modele doar oameni dereglați, însă ne ignorăm complet adevăratele valori? Oare câți mai știu astăzi cu ce se ocupau Aurel Vlaicu, Traian Vuia, Henry Coandă, Ciprian Porumbescu, George Enescu, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Ana Aslan sau Emil Racoviță? Punem pariu că numărul lor e mult mai mic decât cel al fanilor lui Cleopa? Având talentul de a cinsti astfel de oameni, de ce ne mai mirăm că toți care ne conduc țara de la Revoluție încoace n-au făcut decât să ne îngroape de vii în mocirlă? Sau că nu mai reușim să ajungem la un turneu final de fotbal de foarte mulți ani?

PS: Când în multe state europene Biserica a donat bani și chiar terenuri în încercarea de a ajuta țările respective să depășească perioada de criză financiară, Biserica Ortodoxă Română face lucrurile tocmai invers. Nu doar că primește anual din ce în ce mai mulți bani din bugetul țării și își desfășoară numeroase afaceri pentru care nu plătește absolut nicio taxă patriarhul_daniel_spagi_nasi_cfr(fără a mai lua în calcul banii donați de turma de drept-credincioși), dar a reușit să găsească încă o metodă de a stoarce și mai mulți bani din buzunarele noastre. Recent a cerut să-i fie retrocedate aproximativ 2.200 de clădiri confiscate de regimul comunist, printre care liceul Dinu Lipatti sau Academia Tehnică Militară. Cu mâna întinsă lung până în bugetul nostru și-așa sărac, patriarhul Daniel nu s-a sfiit să declare că „restituirea completă a bunurilor bisericeşti este necesară pentru a ajuta biserica în multiplele ei activităţi”. Astfel, B.O.R.-ul va primi înapoi majoritatea clădirilor, urmând să primească niște sume colosale din închirierea celorlalte, cum ar fi instituțiile de învățământ, de exemplu. Bineînțeles că nici aceste venituri nu vor fi impozitate. Și astfel, Biserica Ortodoxă Română se va îmbogăți practic peste noapte mult mai mult, cu ajutorul banilor noștri. Dar bine că avem învățăturile fanatice ale lui Cleopa care să ne țină de frig, de foame și de sete, în timp ce admirăm palatele popilor și mașinile lor luxoase. Mânca-te-ar Raiul, părinte, cu toți popii tăi, că nu mai scăpăm odată de voi!


35. Izvorul vieții


 NAN7658

Şi a zis Domnul Dumnezeu: «Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…» De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat”, spune Geneza biblică. Povestea unei grădini primordiale, în care se află sursa nemuririi, a înfierbântat mințile oamenilor din toate timpurile. Dar mai ales în Evul Mediu, când fanatismul creștin a atins cote maxime, lucru demonstrat de Inchiziție și cruciade. Nebunia acestei perioade a început în 1145 atunci când, după cum relata episcopul german Otto de Freising în Chronicon, Papa a primit o scrisoare misterioasă de la un conducător creștin din India. Cel care i-a înmânat Papei scrisoarea era episcopul Hugh din Gebal, un oraș de pe coasta mediteraneană a Siriei. Semnatarul scrisorii era un necunoscut ce își spunea Ioan Bătrânul, despre care se credea că era un descendent al magilor ce i-au adus daruri lui Iisus și că a întemeiat un puternic regat creștin la capătul lumii, după ce i-a învins pe regii musulmani din Persia. Acesta îi declara Papei că unul dintre râurile Edenului curge prin țara sa, India. E drept că nimeni nu auzise până în acel moment de părintele Ioan sau de un puternic regat creștin în estul Asiei. Însă când regii mongoli au atacat granițele imperiului musulman, învingându-l în 1141 pe sultanul Sanjar, Papei i-a fost prezentată vestea ca o victorie a unui rege creștin ce îi atacase pe musulmani din partea cealaltă a Asiei. Prin urmare, existența părintelui Ioan și a regatului său erau pentru europeni cât se poate de plauzibile. Imediat după ce a aflat de existența misteriosului Ioan și a unuia dintre râurile Paradisului, Papa Eugeniu al III-lea a cerut organizarea unei noi cruciade. Mai ales că acest lucru se întâmpla după ce, cu un an înainte, creștinii fuseseră înfrânți de către musulmani la Edessa. Musulmanii au obținut o nouă victorie și în 1146, iar armatele creștine, conduse de francezul Ludovic al VII-lea și de germanul Conrad al III-lea, au plecat către Asia Mică un an mai târziu, la ordinul Papei. Turcii au reușit să nimicească oștile creștine și totul părea pierdut. Însă, conform cronicilor vremii, părintele Ioan a trimis în 1165 o scrisoare împăratului Bizanțului, împăratului Sfântului Imperiu Roman și altor regi, prin care își declara intenția de a veni cu armata sa în Țara Sfântă. Din nou și-a descris regatul ca fiind locul în care se află poarta Raiului și prin care curge unul dintre râurile Paradisului. Ajutorul promis nu a venit niciodată, spre dezamăgirea lumii creștine. Ba chiar Saladin, sultanul Egiptului și al Damascului, a unit lumea musulmană sub conducerea sa și a cucerit Ierusalimul în 1187, ceea ce a dus la o nouă cruciadă, condusă de regii Angliei și Franței, Richard Inimă de Leu și Filip al II-lea August, și împăratul Germaniei, Frederic I Barbarossa.

În timp ce luptele cu musulmanii continuau, drumul către India rămânea închis pentru europeni, iar credința că în acea țară curgeau apele Edenului înflorea. La sfârșitul secolului al doisprezecelea și-a făcut apariția lucrarea Romance of Alexander, o biografie a lui Alexandru Macedon care vorbea despre trei fântâni miraculoase. Una îi întinerea pe cei bătrâni, a doua oferea nemurirea iar ultima învia morții. Erau picaturalocalizate în regiuni diferite, una dintre ele izvorând din Tigru și Eufrat (în Orient), alta din Nil (Egipt) iar cea de-a treia din Gange (India), acestea fiind în viziunea Europei medievale cele patru râuri ce izvorau din Grădina Edenului. Cartea susținea că Alexandru a descoperit Fântâna Tinereții, din care au băut cincizeci și șase dintre însoțitorii săi. Însă cum ar fi putut ajunge creștinii europeni la acea fântână, din moment ce drumul către India era blocat de musulmani? Papii au încercat de nenumărate ori să comunice cu părintele Ioan, „ilustrul și magnificul rege al Indiei și mult iubit fiu al lui Hristos”. În 1245, Papa Inocențiu al IV-lea la trimis pe Giovanni da Pian del Carpini prin sudul Rusiei la conducătorul mongolilor, pe care îi considera nestorieni (o sectă creștin-ortodoxă) iar pe han ca fiind părintele Ioan. În 1254, armeanul Haithon a călătorit degizat spre Mongolia, prin estul Turciei. El consemna trecerea printr-o trecătoare din apropierea Mării Caspice, numită Porțile de Fier, ceea ce a dus la speculația că acea călătorie era asemănătoare celei a lui Alexandru, despre care se spunea că a turnat fier topit pentru a închide o trecătoare. Emisarii papali ce căutau țara părintelui Ioan au fost însoțiți de aventurieri, precum frații Niccolo și Maffeo Polo, Marco Polo (fiul lui Maffeo) sau cavalerul german William de Boldensele. Cavalerul englez John Maundeville scria că a descoperit Paradisul biblic în cartea The Voyages and Travels of Sir John Maundeville, Knight, ce a devenit un adevărat bestseller în Europa medievală.

Deoarece rutele terestre erau blocate de dușmani, regatele creștine europene au căutat o nouă rută către către apele miraculoase din India. La mijlocul secolului al cincisprezecelea, regatul Portugaliei încerca să ajungă în India pe mare, înconjurând Africa. În 1445, portughezul Dinas Dias a ajuns la gurile fluviului Senegal, despre care nota că „se spune că izvorăște din Nil, fiind unul din glorioasele râuri ale pământului, fiindcă își are izvorul în paradisul terestru, Grădina Eden”. A fost urmat de alți exploratori, care au ajuns până la Capul Bunei Speranțe, până în 1499 când Vasco da Gama a reușit să înconjoare Africa și să ajungă în India mult-visată. Cu toate acestea, nu portughezii au fost cei care câștigat întrecerea. Spaniolul Cristobal Colon sau Cristofor Columb, italian la columborigine, a descoperit că poate ajunge în India mult mai repede navigând spre vest, după ce a cercetat hărți și scrieri vechi. Deși i-au respins de trei ori propunerea, regele Spaniei, Ferdinand al II-lea de Aragon, și soția sa, Isabela I, i-au permis într-un final lui Columb să plece în căutarea Indiilor prin vest. Astfel, în octombrie 1492, Columb a ajuns la insulele Bahamas, despre care credea că sunt cele din țara legendarului părinte Ioan. Două decenii mai târziu, regele Ferdinand i-a cerut aventurierului Ponce de Leon să găsească fără întârziere apele ce întinereau. Acesta a interogat și chiar torturat numeroși „indieni”, pentru a-i forța să dezvăluie locul în care se afla izvorul miraculos. În 1511, unii băștinași i-au mărturisit că pe insula lor exista un izvor din care a băut un bătrân, căruia imediat „i s-a întors bărbăția și putea să facă tot ce făcea un bărbat tânăr, s-a însurat și a făcut și copii”. În raportul său către regele Ferdinand, consemnat de istoricul oficial al Curții, Peter Martyr de Angleria, Ponce de Leon declara că băștinașii din insulele Lucayos sau Bahamas povesteau că „există o insulă… în care se află un izvor etern, ale cărui puteri magice constau în faptul că, dacă cineva bea din el, probabil și însoțit de o anumită dietă, devine tânăr din nou”. Pe 23 februarie 1512, Ferdinand i-a acordat aventurierului un Patent de Descoperire, ordonându-i să găsească respectiva insulă. Pe fiecare dintre cele câteva sute de insule din Bahamas, marinarii lui Ponce de Leon au fost nevoiți să bea apa nenumăratelor pârâuri, în căutarea celei miraculoase. Au fost interogați alți „indieni” care, prin legendele lor, confirmau existența apei ce întinerește. Pentru că expediția nu a avut succesul scontat, în 1521 regele spaniol l-a trimis pe Ponce de Leon într-o nouă căutare, de această dată în Florida. Referindu-se la scopul acestei misiuni, istoricul Antonio de Herrera y Tordesillasa scria în Historia general de las Indias că „el a plecat în căutarea Sfintei Fântâni, atât de renumită printre indieni, și a râului ale cărui ape îi întinerea pe cei bătrâni”. În locul tinereții veșnice, Ponce de Leon a găsit moartea, cauzată de o săgeată indiană. Iar căutarea organizată, pe baza unui decret regal, a încetat pentru totdeauna. Nu și căutarea individuală, însă. Cel mai bun exemplu îl reprezintă alchimia, care a cunoscut un avânt deosebit în Evul Mediu, influențată și de Kabbalah evreiască ce în acea perioadă a fost așternută în scris.

Să fi fost căutătorii nemuririi sau a tinereții veșnice o adunătură de naivi, ce urmăreau fantasmele unor basme? Ei nu se considerau astfel. Într-o Europă creștină, cuvintele Bibliei nu erau puse la îndoială. Iar Biblia vorbea încă din prima sa parte despre o grădină udată de patru râuri, în care creștea un pom ce oferea nemurirea. În plus, miturile păgânilor susțineau existența unor fructe sau ape de acest gen. Celții, vechii locuitori ai Irlandei, povesteau că zeița Iduon păzea niște mere magice, pe care le mâncau zeii pentru a redeveni tineri. Pentru grecii antici, oracolul din Delphi i-a prezis semizeului Herakles (numit Hercules de cătrewater-magic romani) că „atunci când toate acestea se vor încheia, tu vei deveni unul dintre nemuritori”, iar penultima dintre muncile acestuia a constat în găsirea unor mere de aur din grădina hesperidelor, un loc aflat la capătul Pământului, departe de ochii muritorilor, întocmai ca grădina biblică a Edenului. Grecii și romanii ne-au lăsat și alte mituri ce vorbesc despre simpli oameni ce au primit sau refuzat nemurirea. Tantalus a devenit nemuritor după ce a furat ambrozia și nectarul zeilor. Odysseus a refuzat imortalitatea oferită de nimfa Calypso, preferând să se întoarcă la soția lui. Zeul Apollo a uns trupul lui Sarpedon încât acesta să trăiască mai multe generații. Zeița Afrodita i-a oferit lui Phaon o poțiune magică, ce l-a transformat într-un tânăr „care a aprins inimile tuturor femeilor din Lesbos”. Și Demophon, uns cu ambrozie de Demetra, ar fi devenit nemuritor dacă mama sa nu ar fi întrerupt procedura. Pescarul Glaukos a observat că un pește prins de el a înviat după ce a atins o anumită iarbă și a sărit în mare. Luând respectiva iarbă în gură, Glaukos a sărit în apă exact în același loc, iar zeii Okeanos și Tethis l-au primit în rândul lor, făcându-l zeu. Despre o astfel de iarbă aminteau și mesopotamienii în Epopeea lui Ghilgameș, eroul descoperind-o pe fundul unei ape din tărâmul zeilor. Tot mesopotamienii susțineau că preotului Adapa i-a fost oferită nemurirea de către zeul Anu și supraviețuitorilor Potopului de către Enlil. Iar pentru evrei, Enoh și Ilie au fost luați la cer, unde au primit imortalitatea. Prin urmare, cum ar fi putut considera căutătorii nemuririi că nu există un sâmbure de adevăr în toate aceste legende? Mai ales când Apocalipsa lui Ioan, ultima carte biblică, vorbește și ea despre „râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului și în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor”?

Anul 1492, când Columb a descoperit America, a fost și cel în care s-a încheiat dominația musulmanilor în peninsula Iberică, prin capitularea maurilor la Granada. De-a lungul a opt secole, în mod evident, cultura creștină și cea musulmană din peninsulă au interacționat. Povestea din Coran despre fântâna vieții era cunoscută în ambele tabere. Iar faptul că se asemăna cu legenda lui Glaukos reprezenta pentru oamenii acelormoses timpuri o dovadă a veridicității ei. În Sura XVIII, Moise, însoțit de un ajutor, trebuia să ia cu el un pește uscat. Locul în care peștele va învia și va sări în apă va fi cel în care va întâlni un personaj misterios, un „servitor al Domnului”. Ajunși la „întretăierea dintre două râuri”, peștele a înviat și a sărit în apă, iar Moise l-a întâlnit pe enigmaticul personaj. Tot în această sură, Moise este dus întâi în vest, apoi în est și, în cele din urmă, în ținutul în care Gog și Magog plănuiau nelegiuiri împotriva omenirii. Moise, numit aici Du-al’karnain („Cel cu două coarne”), a astupat trecătoarea dintre munți cu blocuri de fier, acoperite cu plumb topit, creând o barieră pe care Gog și Magog nu puteau să o răzbată. În ebraică și arabă, cuvântul „karnain” înseamnă atât „coarne duble”, cât și „raze duble”. În Ieșirea 34:29, „când se pogora Moise din Muntele Sinai, având în mâini cele două table ale legii, el nu ştia că faţa sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el”. Prin urmare, el poate fi Du-al’karnain, ținând cont că razele din Biblie au fost confundate adeseori cu coarne din cauza traducerilor defectuoase, cel mai bun exemplu fiind sculptura lui Michelangelo din biserica romană San Pietro. Însă cele trei călătorii precum și epitetul „Cel cu două coarne” i-au fost atribuite în Evul Mediu lui Alexandru Macedon, care în secolul al IV-lea î.e.n. a cucerit o mare parte din lume, ajungând până în India. Aceste credințe populare, care îl înlocuiau pe Moise cu Alexandru, erau răspândite în Europa și Orientul Apropiat, bazându-se pe scrierile istoricului grec Callisthenes din Olynth, care l-a însoțit pe Alexandru în expediția sa. Unul dintre primele episoade din scrierile istoricului grec explică confuzia dintre cele două personaje: se pare că Alexandru a încercat să plece din Egipt asemenea lui Moise, despărțind apele și traversând marea pe jos. Se presupune că aventurile regelui macedonean au început după cucerirea Egiptului, însă din texte nu rezultă nici în ce direcție a pornit Alexandru, nici dacă episoadele sunt aranjate în ordine cronologică.

Ajungând la o mare, Alexandru a cerut să se construiască în mijlocul acesteia un zid de plumb topit, care să se ridice până deasupra apei. După ce zidul a fost terminat, au fost trimiși înainte niște prizonieri, pentru a-l testa. Când au ajuns la mijlocul zidului, „valurile mării au căzut asupra lor și marea i-a înghițit, pierind cu toții… Când Cel-cu-două-coarne a văzut asta, tare s-a înfricoșat de puterea apelor” și a renunțat la acea alexandru-cel-maremetodă. Nu însă și la ideea de a vizita „întunericul” de dincolo de mare. Alexandru a făcut câteva ocolișuri, în timpul cărora a vizitat izvoarele fluviilor Tigru și Eufrat, studiind „secretele cerurilor, stelelor și planetelor”. Lăsându-și trupele în urmă și luându-și cu el doar câțiva însoțitori, Alexandru s-a întors în Ținutul Întunericului, ajungând la un munte numit Mushas. Acolo și-a părăsit însoțitorii și a plecat singur. După douăsprezece zile și nopți de mers, „a zărit aura strălucitoare a unui înger”, dar când s-a apropiat a observat că era „un foc pârjolitor”. Atunci, Alexandru și-a dat seama că ajunsese la muntele care domina întreaga omenire. „Cine ești tu și de ce ai venit aici, muritorule?”, l-a întrebat îngerul. „Cum ai reușit să pătrunzi în întuneric, căci nimeni n-a făcut-o până acum?”. Alexandru i-a răspuns că Dumnezeu i-a ghidat pașii în acea direcție și i-a dat putere ca „să ajungă în acest loc, care este Paradisul”. După o discuție lungă despre oameni și Divinitate, îngerul i-a cerut lui Alexandru să părăsească locul respectiv, însă acesta a insistat să afle secretele Cerului și Pământului, cerând să i se ofere ceva ce nu mai primise niciun om până în acel moment. Atunci, „îngerul îi zise: «Îți voi spune ceva astfel încât să trăiești fără a muri». Cel-cu-două-coarne zise: «Spune-mi». Iar îngerul îi spuse: «În ținutul Arabiei, Dumnezeu a făcut un întuneric, în care a ascuns comoara cunoștințelor sale. Tot acolo se află o fântână ale cărei ape sunt numite apele vieții și cel care bea din ea, chiar și o singură picătură, nu va muri în veci»”. Îngerul a atribuit acelor ape și alte însușiri, cum ar fi „puterea de a zbura prin ceruri asemenea îngerilor”. „În care sfert al Pământului se află fântâna?”, a întrebat Alexandru, nerăbdător. „Întreabă-i pe aceia care sunt moștenitorii cunoștințelor”, i-a răspuns îngerul, care i-a oferit apoi un ciorchine de strugure pentru a-și hrăni oamenii. Întors la soldații săi, Alexandru le-a povestit despre întâlnirea sa de gradul III și le-a oferit câte un bob de strugure. De fiecare dată când rupea un bob, altul apărea în locul lui, astfel reușind regele macedonean să-i hrănească pe toți. Alexandru cel Mare a adresat tuturor înțelepților pe care i-a putut găsi aceeași întrebare: „Ați aflat cumva, în cărțile voastre, că Dumnezeu a făcut un loc întunecat în care a pus toate cunoștințele și în acel loc se află o fântână numită Fântâna Vieții?”. În versiunea greacă a textului, el a fost nevoit să meargă până la capătul Pământului pentru a-l găsi pe înțeleptul care cunoștea răspunsul. Varianta etiopiană susține că acesta, pe nume Matun, se afla deja în armata macedoneană. Acel loc, spunea Matun, „se află în apropierea soarelui, când răsare pe partea dreaptă”. Ba chiar l-a condus pe Alexandru în locul respectiv, de asemenea un ținut al întunericului. După o lungă călătorie, regele macedonean l-a trimis pe înțelept înainte, să găsească drumul. Pentru a vedea în întuneric, i-a dat o piatră magică, pe care o primise la rândul său de la un rege bătrân care trăise printre zei, o piatră adusă din Eden de Adam. Pentru că s-a rătăcit, Matun a scos piatra magică, care a început să lumineze în momentul în care a atins pământul. Astfel, înțeleptul a reușit să zărească un puț, fără să-și dea seama că tocmai descoperise Fântâna Vieții. Versiunea etiopiană a textului lui Callisthenes spune că Matun „luase cu el un pește uscat și fiindu-i foarte foame s-a dus cu el la apă să-l spele pentru a-l găti. Dar, când peștele a atins apa, a țâșnit în ea și a fugit. Când Matun a văzut asta, s-a dezbrăcat și s-a aruncat în apă după el”. Realizând că a descoperit Apa Vie, Matun s-a spălat și a băut, devenind El-Khidr („veșnic tânăr”). Întorcându-se în tabăra macedoneană, nu a suflat nimănui o vorbă despre descoperirea sa. Atunci, Alexandru însuși a pornit în căutarea fântânii și a descoperit piatra uitată de Matun „strălucind în întuneric și având acum doi ochi care aruncau lumină”. Dându-și seama că e pe calea cea bună, regele a grăbit pasul, însă a fost oprit de către o voce care l-a certat pentru ambițiile sale și l-a anunțat că, în loc de viață veșnică, va găsi în curând moartea. Speriat, Alexandru cel Mare s-a întors la oamenii săi și a renunțat la căutare. În altă variantă a legendei, vocea alexander_the_greataparținea unei păsări cu chip uman, care l-a obligat să se întoarcă atunci când a ajuns într-un loc „bătut în smaralde, safire și iacinte”. În scrisoarea lui Alexandru către mama sa, Olympias, era vorba de doi oameni-pasăre care i-au blocat trecerea. În versiunea greacă a textului lui Callisthenes, Andreas, bucătarul lui Alexandru, a fost cel care a spălat peștele uscat în fântâna „ale cărei ape luceau cu lumini”. Când peștele a atins apa, a înviat și a fugit, iar bucătarul, realizând ce a descoperit, a băut din respectiva apă și a păstrat puțină într-un vas de argint. Nici el nu a dezvăluit nimănui ceea ce descoperise. Când Alexandru (care în această versiune era însoțit de 360 de oameni) a ajuns într-un loc care strălucea deși nu se vedeau nici Soarele, nici Luna și nici stelele, calea i-a fost blocată de două păsări cu trăsături umane. Una dintre ele i-a spus: „întoarce-te, fiindcă pământul pe care calci aparține numai lui Dumnezeu. Întoarce-te, nefericitule, fiindcă în Țara Binecuvântaților tu nu poți pune piciorul!”. Înfricoșați, Alexandru și oamenii săi s-au întors, nu înainte de a-și lua ca suveniruri câteva pietre și o palmă de praf. Ajunși la lumină, după ce au ieșit din Țara Nopții Veșnice, au văzut că praful și pietrele pe care le luaseră erau praf de aur și pietre prețioase. Abia atunci bucătarul Andreas a povestit despre peștele care înviase, evitând totuși să recunoască faptul că el băuse și păstrase din Apa Vieții. Auzind acestea, Alexandru l-a bătut și l-a alungat din tabără. Însă Andreas nu voia să plece singur, deoarece se îndrăgostise de fiica regelui macedonean. Așa că i-a povestit fetei secretul și i-a dat să bea apa păstrată în vasul de argint. Când Alexandru a aflat, a alungat-o și pe ea. „Ai devenit făptură zeiască, căpătând nemurirea”, i-a spus el, trimițând-o în Țara Binecuvântaților. Iar pe bucătarul Andreas l-a aruncat în mare cu piatră legată de gât. Însă, în loc să se înece, bucătarul s-a transformat într-un demon al mării. „Și așa se încheie povestea bucătarului și a fecioarei”, ne spune versiunea greacă a textului istoricului Callisthenes.

Se știe că scrierile originale ale lui Callisthenes au dispărut, textele latinești care circulau în Europa medievală fiind considerate traduceri ale scrierilor originale. În paralel cu acestea circulau în Orientul Mijlociu și în nordul Africii versiuni în mai multe limbi, printre care etiopiana, araba, persana, siriana, armeana și greaca. Cercetătorii au ajuns la concluzia că toate aceste texte, scrise în perioade diferite, au o sursă comună, poate scrierile originale ale lui Callisthenes. Este evidentă influența creștină în povestea lui Alexandru; cu trei secole înaintea erei noastre nu putea vorbi despre Dumnezeu, din moment ce era adeptul unei religii politeiste, în care nu exista acest concept. Mama sa îl considera fiul zeilor Dionysos sau Zeus, iar preoții egipteni l-au declarat fiul lui Amon. Prezența îngerului în poveste este rezultatul aceleiași influențe creștine, la fel ca încercarea lui Alexandru de a-l imita pe Moise. Unii pot considera că vestitul cuceritor a aflat despre Moise, Dumnezeu și îngeri de la evrei, însă acest lucru este imposibil. Cărțile Vechiului Testament au fost traduse pentru prima oară din ebraică în greacă în Alexandria, în timpul lui Ptolemeu al II-lea (285 – 247 î.e.n.), la câteva decenii după moartea lui Alexandru. Chiar dacă regele macedonean ar fi cunoscut religia evreilor după cucerirea Ierusalimului, nu există nici măcar un indiciu în multele sale biografii și epistole care să susțină vreo influență iudaică. Așadar, legenda lui Alexandru Macedon, care circula în Europa medievală, a fost fără doar și poate modificată de creștinii respectivelor vremuri, pentru a se potrivi crezului lor religios. Nu poate fi vorba despre o lucrare compusă în totalitate de acei creștini, deoarece unele dintre versiunile legendei aparțin secolului al doilea î.e.n., la care se adaugă scrisorile lui Alexandru către mama sa și către mentorul său, filosoful Aristotel. Prin urmare, influența creștină se rezumă doar la înlocuirea zeilor păgâni cu Dumnezeu și îngeri. Indiferent de zeitățile prezente în poveste, diferitele versiuni nu făceau decât să confirme autenticitatea și vechimea legendei lui Alexandru pentru europenii medievali. Iar aceasta, pe lângă mențiunile biblice și cele din miturile păgâne, alături de scrisorile părintelui Ioan, a reușit să înfierbânte dorința papilor și a regilor de a descoperi secretul nemuririi. Însă unde se aflau acele ape miraculoase? Să fi fost în Orient, în apropierea Tigrului și Eufratului? Sau în peninsula Sinai de la granița cu Egiptul? Ori în India, acolo unde a ajuns Alexandru la finalul expediției sale? Niciuna dintre aceste variante nu este plauzibilă, pentru că cercetătorii ignoră cel mai important lucru: istoria oficială a lui Alexandru Macedon.

Istoria ne spune că în anul 335 î.e.n., înainte de a-și începe celebra campanie în Grecia, Egipt, Imperiul Persan și India, Alexandru Macedon a atacat Dacia din motive necunoscute. Istoricul Arthur Weigall scria despre această expediție a lui Alexandru că „fusese întreprinsă în mare parte pentru a putea afirma că el traversase marele fluviu (Dunărea), care fusese ca o barieră pentru aventurile septentrionale ale lui Filip și formase linia admisă între lumea cunoscută a grecilor și nordul neștiut. Alexandru însuși considera acest fapt ca fiind de mare importanță, căci pe țărmul marelui fluviu el celebra un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles și divinității Dunării”. După ce a rugat zeii să îl ierte pentru sacrilegiul de a călca pământul considerat sfânt Alexander_The_Great_Wallpaper_JxHyde întreaga lume antică, Alexandru a trecut Dunărea în toiul nopții, însoțit de doar cinci mii cinci sute de soldați din cei treizeci de mii pe care îi avea cu el, un număr mic în comparație cu cel al dacilor care îi așteptau pe malul nordic (aproximativ paisprezece mii de oameni). Deși luați prin surprindere de oastea macedoneană, apărută pe neașteptate la adăpostul întunericului, dacii nu s-au pierdut cu firea și au luptat crâncen, însă au fost nevoiți să se retragă. Alexandru i-a urmărit până în zona Carpaților de Curbură, apoi a părăsit în grabă teritoriul zeilor, luând cu el bunurile pe care dacii nu reușiseră să le transporte. Această expediție a lui Alexandru reprezintă unul dintre marile mistere ale istoriei. De ce a atacat Dacia când avea de înăbușit revolte în Tracia și Grecia, iar planul său era să cucerească Imperiul Persan? De ce a stat atât de puțin în Dacia, fără a obține absolut nimic (în afara câtorva bunuri pe care dacii le-au lăsat în urmă)? Dacia nu reprezintă singura enigmă din povestea lui Alexandru. De ce a cucerit Egiptul din sud, dacă scopul său era să învingă Imperiul Persan din est? De ce a străbătut drumuri istovitoare, uneori prin deșert, pentru a consulta oracolul zeului Amon de la oaza Siwa sau pe cel al lui Apollo de la Delphi? De ce, imediat după ce a părăsit Tracia, s-a dus în Troia, pentru a obține scutul semizeului Achilleus (Ahile în română)? Dacă își dorea să cucerească lumea, de ce nu a încercat să supună și alte mari puteri, precum Roma sau Cartagina? Și de ce s-a aventurat tocmai până în India? Răspunsurile sunt simple, atât timp cât nu uităm scopul său suprem: Alexandru nu voia doar să cucerească lumea, ci și să obțină nemurirea. Se știe că a purtat cu el toată viața o copie a Iliadei lui Homer, operă ce îl avea ca personaj central pe Achilleus, idolul lui Alexandru care, de asemenea, își dorea nemurirea. Legendele spun că semizeul a fost primit în rândul zeilor după moarte și a locuit în insula Leuke (astăzi Insula Șerpilor) din Dacia, teritoriul cu care Alexandru și-a început celebra campanie. Căutarea nemuririi se observă cu lejeritate din teritoriile pe care le-a vizitat – Dacia, Egiptul, Babilonul, India, Persia – locurile în care trăiau cele mai vechi civilizații ale lumii, păstrătoare ale secretelor zeilor. Alexandru a vizitat oracole atât în Egipt cât și în Grecia și înțelepți precum Diogene nu din dorința de a-și diversifica existența, ci pentru a afla secretul nemuririi. Această dorință se pare că îi era alimentată de mama sa, Olympias, care l-a făcut să creadă că nu era un simplu muritor, ci un semizeu, asemenea lui Achilleus. Oracolul egiptean i-a confirmat acest lucru, numindu-l fiu al zeului Amon. Prin urmare, nu e de mirare faptul că Alexandru cel Mare și-a dedicat întreaga viață căutării imortalității.

Unde și-a început el căutarea? Conform istoriei, în Dacia. De ce a ales acel loc? Pentru că întreaga lume antică îl considera tărâmul zeilor. Prin urmare, e normal ca Alexandru să-și fi început căutarea direct la sursă, în locul în care au trăit zeii, acolo unde Prometheus a fost crucificat, unde titanul Atlas susținea cerul pe umerii săi, unde Achilleus a fost dus după moarte, locul din care argonauții au furat lâna de aur iar Herakles merele de aur ale hesperidelor. E posibil ca întâmplările din legenda lui Alexandru și a Apei Vieții să fi avut loc în Dacia? Nu e doar posibil, ci și foarte probabil. În legendă, Alexandru a plecat singur până la muntele Mushas, pe care l-a traversat printr-un tunel, ajungând „în acest loc, care este Paradisul”, la muntele care domina întreaga omenire, ce era păzit de un „înger”. Istoricii spun că Alexandru a petrecut câteva zile pe malul alexsands-the-great-by-kirsi-salonenDunării până să se hotărască să o traverseze. De ce? Nimeni nu știe. Se știe că Alexandru a ajuns până în sudul Moldovei. Iar cel mai sudic punct al Moldovei este Galațiul, acolo unde se află un tunel pe sub Dunăre. De fapt, Galațiul e recunoscut pentru rețeaua sa complexă de tuneluri antice. E posibil ca Alexandru să fi traversat fluviul prin acel tunel până în Galați, ajungând de acolo (poate prin alt tunel) până la Vârful Omu, considerat de antici a fi Axis Mundis sau Columna Cerului, locul în care se intersectau Cerul și Pământul. În apropierea Vârfului Omu se află Sfinxul din Bucegi, celebrul paznic al tărâmului zeilor, care ar putea fi „îngerul” ce i-a interzis lui Alexandru accesul. În religia ebraică, sfincșii erau numiți heruvimi, deveniți îngeri în creștinism. După ce „îngerul” i-a confirmat existența unei fântâni „ale cărei ape sunt numite apele vieții”, regele macedonean s-a întors la oamenii săi. Apoi, aflând locația Apelor Vieții, legenda spune că Alexandru a plecat în Ținutul Întunericului însoțit de câțiva soldați, lăsându-și armata în urmă. Conform istoricilor, în Dacia a pătruns noaptea, la adăpostul întunericului, fiind însoțit de un număr mic de soldați, în timp ce restul armatei sale rămăsese pe malul sudic al Dunării. Macedonenii au ajuns până la Carpații de Curbură, de unde s-au întors în cea mai mare grabă. Se știe că munții Carpați sunt străbătuți de numeroase tuneluri ce duc până în Ardeal, „lumea de dincolo” sau „grădina zeilor”, locația cea mai probabilă a fântânii cu Apă Vie. Probabil la capătul unui astfel de tunel, într-un loc „bătut în smaralde, safire și iacinte”, au fost întâmpinați macedonenii de către acele „păsări cu chip uman” care le-au blocat trecerea. „Întoarce-te, fiindcă pământul pe care calci aparține numai lui Dumnezeu. Întoarce-te, nefericitule, fiindcă în Țara Binecuvântaților tu nu poți pune piciorul!”, i-a spus una dintre ele lui Alexandru, iar macedonenii au fugit înfricoșați către tabăra lor. Această grabă reiese și din cronicile istoricilor care povesteau că, după ce i-au urmărit pe daci până în apropierea Carpaților, macedonenii s-au retras rapid, părăsind țara în aceeași zi. Dacă legenda susține că, înainte de a fugi, macedonenii și-au luat ca suveniruri câteva pietre și o palmă de praf, ce s-au dovedit a fi praf de aur și pietre prețioase, istoricii afirmă că, înainte de a părăsi Dacia, soldații lui Alexandru au prădat bunurile lăsate în urmă de daci. Prin urmare, celebra legendă care a înfierbântat regii și aventurierii Evului Mediu se referă la scurta campanie a lui Alexandru Macedon în Dacia. Iar Apa Vieții, căutată prin India, America, Egipt sau Orientul Apropiat, se află în adevărata Grădină a zeilor, Ardealul dacilor. Speriat de paznicii tărâmului zeilor, Alexandru Macedon a încercat să obțină nemurirea prin alte mijloace. A vizitat preoții celor mai vechi civilizații ale lumii, precum cea egipteană, babiloniană și indiană, a consultat oracole ale zeilor și înțelepți ca Diogene sau Aristotel, în speranța că va găsi o altă metodă de a obține nemurirea. Însă răspunsul mult dorit întârzia să apară, iar destinul lui Alexandru urma să fie identic cu cel al idolului său, Achilleus, macedoneanul pierzându-și viața în tinerețe, după fapte de vitejie ieșite din comun, ce i-au asigurat nemurirea în paginile istoriei universale.

Se pare că Alexandru cel Mare nu a avut un singur idol, pe Achilleus, ci doi. Expediția sa a fost inspirată din cea a lui Ghilgameș, cel mai mare erou al Orientului Apropiat, care se aseamănă destul de mult cu eroul războiului troian. Și Ghilgameș și Achilleus erau două treimi zei și doar o treime muritori, mamele ambilor fiind zeițe, iar tații fii ai unor semizei. enkiduGilgamesh200poAmbii au descoperit că pot deveni nemuritori doar prin faptele lor de vitejie, care să rămână veșnic în amintirea omenirii. Amândoi eroii au avut relații de strânsă prietenie transformată în homosexualitate (Ghilgameș cu Enkidu și Achilleus cu Patroklos), acei parteneri fiind considerați „suflete-pereche” ale eroilor. Alexandru le-a urmat exemplul, având o relație identică cu Hephaestion, garda sa de corp. În toate cele trei cazuri, partenerii au murit înaintea eroilor. Și Ghilgameș și Achilleus au avut de înfruntat câte un adversar redutabil, neînvins până în acel moment (Humbaba, paznicul Pădurii de Cedri și Hector, eroul troienilor). Amândoi au fost urâți de către zeița iubirii, numită Afrodite în Grecia și Iștar / Inanna în Mesopotamia.

De unde provine admirația lui Alexandru Macedon pentru acest semizeu mesopotamian? Între Ghilgameș, Herakles (cel mai mare erou al grecilor) și Samson al evreilor există o serie de asemănări, ce sugerează posibilitatea de a fi vorba despre una și aceeași persoană în toate cele trei cazuri. Deși se pregătea să devină un nou Achilleus încă de mic, Alexandru s-a declarat urmaș al lui Herakles după mamă. Adică al celui numit de sumerieni Ghilgameș. Din acest motiv, a încercat să-i calce strămoșului său pe urme. Ca și Ghilgameș, împăratul macedonean a rătăcit printr-un „ținut al întunericului” de pe tărâmul zeilor, în căutarea nemuririi. Ghilgameș a locuit cu mama sa în Uruk, acolo unde a devenit rege după moartea tatălui său. Alexandru, care și el a devenit rege după moartea tatălui său, a locuit cu mama sa până și-a început celebra campanie. Epopeea lui Ghilgameș susține că eroul a ajuns la un moment dat în Liban. În timpul campaniei împotriva perșilor, Alexandru a ajuns și el în Liban, unde a asediat orașul Tyr timp de șase luni în anul 332 î.e.n. Asediul a avut loc ca urmare a refuzului localnicilor de a-i permite să aducă ofrande zeului Melkart, pe care grecii îl identificaseră cu Herakles (adică același Ghilgameș). După Tyr, Alexandru a trecut în Palestina, acolo unde în 2011 arheologii au descoperit o statuie a lui Herakles (mai 2012-02-23-hercules_the_last_thracian-e1330040047185-1024x772exact în Valea Jezreel). Apoi a asediat Gaza, locul în care tradiția evreiască susține că Samson a fost capturat de filisteni, după ce a fost trădat de prostituata Dalilah. Conform istoricului roman Quintus Curtius Rufus, Alexandru l-a ucis pe Batis, comandantul fortăreței din Gaza, întocmai ca Achilleus pe Hector în războiul troian: l-a legat de un car și l-a târât în jurul zidurilor cetății. Din acel loc, oastea macedoneană s-a îndreptat către Egipt, acolo unde grecii îl identificaseră pe Herakles cu una dintre zeitățile locale, numite Som, Dsom, Chon sau Maceris. Conform lui Ptolemaeus Hephaestion, egiptenii l-au numit inițial Nilus pe Herakles. Potrivit unei tradiții, înainte de a pleca într-o călătorie, zeul Osiris l-a însărcinat pe Herakles cu guvernarea Egiptului. De acolo, Alexandru s-a îndreptat către Mesopotamia, unde Herakles era cunoscut ca Ghilgameș. După victoria de la Gaugamela din 331 î.e.n. împotriva perșilor, Alexandru s-a proclamat rege al Asiei. A fost primit ca atare nu doar în Babilon și Susa, așa cum ne indică istoricii, ci și în Uruk, orașul condus de Ghilgameș în urmă cu câteva milenii. Ca mărturie stă Lista regilor din Uruk, în care Alexandru (numit aici Aliksaandar) este acreditat cu o domnie de șapte ani. Din Mesopotamia macedonenii au plecat în India, acolo unde grecii considerau că a ajuns la un moment dat Herakles. De altfel, grecii l-au identificat pe semizeul lor cu Vajrapani al indienilor, protectorul lui Buddha. Interesant este că, atât Enkidu al lui Ghilgameș, cât și Hephaestion al lui Alexandru, au murit înaintea celor doi eroi, fiind răpuși în același mod, de către boli incurabile. Destinul lui Alexandru a fost și el identic cu al lui Ghilgameș până la capăt, amândoi fiind răpuși de febră la capătul unor expediții glorioase. Regele macedonean a căzut în timp ce bea din cupa de doisprezece litri a lui Herakles. În cazul său chiar s-a vorbit despre otrăvire, așa cum considera Olimpias, mama lui Alexandru. Dacă această ipoteză ar fi adevărată, moartea lui Alexandru ar fi identică cu cea a lui Herakles, care a fost la rândul său otrăvit. Însă cele mai evidente asemănări dintre Alexandru Macedon și idolul său semizeu se întâlnesc în căutarea nemuririi.

În Epopeea lui Ghilgameș, eroul a plecat către „Țara Dilmun, grădina Soarelui” sau Dacia, la fel ca Alexandru. Ghilgameș a traversat muntele Masu printr-un tunel care „în lungime măsoară douăsprezece mile de întunecime, în interiorul său nu-i nici un pic de lumină; iar în inima lui domnește beznă deplină”, la capătul căruia „creșteau tufișuri cu nestemate pe crengile lor”, ghimpii și scaieții „erau din pietre de gilgameshhematită, din nestemate rare și agate, ba erau și perle din adâncul mării”. Alexandru a traversat muntele Mushas printr-un tunel întunecat, timp de douăsprezece zile, la capătul căruia a găsit un loc „bătut în smaralde, safire și iacinte”. În Epopeea lui Ghilgameș, „la porțile muntelui stăteau de pază făpturi jumătate-om, jumătate balaur, Scorpionii; fața lor era înfricoșătoare, privirea lor ucidea oamenii”. Alexandru Macedon a întâlnit la capătul tunelului, în Grădina Zeilor, „păsări cu chip uman”. Acele creaturi i-au permis accesul lui Ghilgameș, care era două treimi zeu și o treime muritor, însă l-au gonit pe Alexandru, ceea ce rezolvă problema presupusei descendențe divine a macedoneanului. Cum în Grădina Zeilor aveau acces doar zeii și copiii lor, Alexandru nu era fiul lui Zeus, Dionysos sau Amon, așa cum se credea, ci al unui muritor, cel mai probabil al regelui Filip. Ceea ce a contat prea puțin pentru cineva care voia din tot sufletul să se considere un urmaș al zeilor, cât și pentru cei ce l-au urmat în îndelungata sa expediție.

Dacă sursa nemuririi era în Dacia, nu ar trebui să ne mire faptul că acest aspect se întâlnește și în folclorul românesc. Cel mai bun exemplu îl constituie basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Eroul, pe nume Făt Frumos, a plecat din împărăția tatălui său, călare pe un cal înaripat (asemănător lui Pegasus al grecilor), în căutarea nemuririi. După câteva zile de mers, a ajuns pe un tărâm locuit de creaturi îfat-frumos1nfricoșătoare, precum Gheonoaia sau Scorpia, unde niciun muritor nu se aventurase până în acel moment. După ce au traversat o pădure deasă, eroul și calul fermecat au ajuns pe teritoriul unor zâne, unde au descoperit viața veșnică mult dorită. Acolo au trăit vreme îndelungată, până când Făt Frumos, ajuns întâmplător în Valea Plângerii, și-a amintit de părinții săi. S-a întors acasă, descoperind cu stupoare că a lipsit câteva secole, deși pentru el trecuseră doar câteva zile. Chiar dacă nemurirea aici nu este dată de vreo apă fermecată, ca în celelalte legende, ci de un anumit loc, putem concluziona că acțiunea se petrece în același tărâm al zeilor din Dacia. Trebuie amintit și faptul că, despre acest basm, Constantin Noica afirma că ne aflăm „în fața unui dar nesperat al culturii noastre folclorice adus umanității… Nu cunoaștem o altă operă în proză a geniului omenesc să aibă atâta miez, de la primul la ultimul gând, și atât de riguroasă rostire”.

Într-o legendă din munții Buzăului, împăratul Luana își tămăduia supușii folosind leacuri numai de el știute, cu apele vii și moarte din Valea Izvoarelor. În acea zonă trece râul Slănic, localnicii folosindu-i chiar și astăzi apele pentru a-și trata diferitele afecțiuni. Apele miraculoase se întâlnesc în multe basme românești, a căror acțiune se petrece în același fat_frumos_din_lacrima-2tărâm dacic. În Voinicul cel fără de tată, cules de Petre Ispirescu, eroul este tăiat în bucăți de către un zmeu. O zână „luă bucățică cu bucățică, os cu os, și le așeză una lângă alta, fiecare la locșorul lor. După aceea turnă apă moartă peste dânsele. Ele se închegă, lipindu-se una de alta; pielea se făcu ca piftia, întrupându-se. Îl stropi cu apă vie și se însufleți”. În basmul Voinic de Plumb, Voinicul de Fier îl ucide în același mod pe cel de plumb. Eroul poveștii este adus la viață de Moș Călugăr, care „spală trupul alb cu un fel de apă și îndată s-a sculat Voinic de Plumb”. În povestea Pescăruș-Împăratul, eroul este ciopărțit și ars într-un cuptor de către doisprezece zmei, apoi reînviat cu ajutorul apei fermecate. În Țugulea, fiul unchiașului și al mătușei, personajul principal, ucis de frații săi, este adus la viață cu ajutorul Apei Vii de către un urs și un vultur. O altă poveste populară românească este Pipăruș Petru și Florea Înflorit unde zmeul, aflat în punctul de a fi ucis, spune: „Lasă-mă în pace că-ți înviu pe cei doi frați (…) Și merse zmeul și-i dezgropă, și le puse inimile la loc, și-i stropi cu apă vie și se sculară mai frumoși de cum au fost”. În Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă, eroul este decapitat de către spân. Fiica împăratului Roș „repede pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă, să stea sângele și să se prindă pielea, apoi îl stropește cu apă vie, și atunci Harap-Alb îndată învie”. Din toate aceste povești reies două feluri de ape miraculoase: cea moartă, care vindecă sau regenerează, și cea vie, care readuce la viață. Într-un procentaj mic al basmelor, Apa Moartă este otrăvitoare pentru orice organism viu care o consumă. În general, Apa Vie are și alte proprietăți, fiind capabilă să întinerească sau să vindece dorul. De exemplu, în Fântâna Sticlișoarei, eroului i se cere să aducă apă de la respectiva fântână, deoarece „cu apa doamnei Sticlișoare, dacă se spăla omul, se făcea copil de doisprezece ani: Cum puse mâna pe sticla de apă, împăratul se spălă pe ochi și se făcu taman ca și cum ar fi fost de doisprezece ani”. Această apă era atât de prețioasă, încât împăratul a fost dispus să ofere în schimbul ei jumătate din propria sa împărăție. În Viteazul cu mâna de aur, personajul principal, aflat în căutarea fraților săi ce fuseseră încremeniți sub o stană de piatră, ajunge 264410-harap-alb-2la o bătrână care îl supune unei încercări: „Când ăi veni, să-mi aduci d-acolo amândouă vasele pline: cofa cu apă-vie, sticla cu apă-moartă; cu apa-vie să pot întineri pe oricine, cu apa moartă să pot îmbătrâni pe oricine”. Și aici se găsește funcția dublă a apei miraculoase, pe care eroul o folosește pentru a-și trezi frații împietriți: „Cu apa din cofă stropi mai întâi caii, care se deșteptară, se scuturară și-ncepură să râncheze de se zguduia locul. Când stropi pe voinici, întâi se roșiră la față, apoi se deșteptară ca din amorțeală”. Iar în povestea Voinicul cel fără de tată, culeasă de Petre Ispirescu, zmeul l-a sfătuit pe erou să folosească Apa Vie pentru a vindeca dorul mamei sale de părinți și de casă. „În țara de unde sunt eu, oamenii pătimași de asemenea boală fac tot ce se poate de aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. Această apă este leacul cel mai bun”, spunea zmeul. Imaginea munților ca paznici ai locului unde se află Apa Vie apare și în basmul Spaima zmeilor. De asemenea, în Epopeea lui Ghilgameș și în legenda lui Alexandru Macedon am văzut că Apa Vie se afla dincolo de munți, în Ardealul dacilor.

La fel ca în poveștile românești, Apa Vie este prezentă și în mitologia slavă, care o consideră băutura zeilor. Cel care o bea obține tinerețea veșnică și, implicit, nemurirea. Pentru popoarele slave, Apa Vie izvora din Fântâna Fermecată de pe muntele Hvangur din Paradis, ce era păzită ori de Șarpele Alb și Fecioarele Albe, ori de zeii Siva și Jiva. Grecii antici au înlocuit Apa Vie cu ambrozia, o băutură „mai dulce ca mierea”, după cum o descria Alexandru Mitru în Legendele Olimpului, destinată exclusiv zeilor. Cei care beau această licoare sau gustau nectarul divin deveneau nu doar nemuritori, ci chiar zei. Cel mai bun exemplul este Tantalus, care a căpătat viața veșnică după ce a furat ambrozia și nectarul zeilor. Demphon, uns cu ambrozie de zeița Demetra, ar fi devenit nemuritor dacă mama sa nu ar fi întrerupt procedura. Zeul Apollo a uns trupul lui Sarpedon (posibil tot cu ambrozie) încât acesta să trăiască mai multe generații. Iar zeița Afrodita i-a oferit lui Phaon o poțiune magică ce l-a întinerit, realizată probabil tot din ambrozie, care are aceleași proprietăți ca Apa Vie din basmele românești. În mitologia indiană, băutura zeilor, care oferea nemurirea, se numea Soma (nume ce provine din românescul Someș). Se spune că zeii Deva s-au luptat la începutul timpului cu demonii Asura pentru acest elixir, în final zeii fiind cei ce l-au câștigat. Se pare că Soma avea și alte proprietăți, la fel ca Apa Vie din folclorul românesc. Se spune că zeul Indra bea nectarul divin uneori pentru a căpăta puteri în lupte, Soma ajutându-l să crească foarte mult, ajungând la proporții gigantice. Nu doar Soma avea aceste proprietăți, indienii strecurând Apa Vie din folclorul dacic în povestea zeului Krișna, a cărui piele a devenit impenetrabilă după ce a fost scăldat de mama sa în apa unui râu. Singurul loc vulnerabil al zeului era călcâiul de care l-a ținut mama sa în timp ce l-a scufundat în apă. Grecii au preluat acest mit al lui Achilles-Heel-Shri-KrishnaKrișna și i l-au atribuit lui Achilleus, eroul războiului troian și idolul lui Alexandru Macedon. Pentru ei, semizeul a fost scăldat în apele Stixului (unul dintre râurile care înconjurau Tartarul) de către mama sa, zeița Thetis, devenind astfel invincibil. Singurul său punct vulnerabil era călcâiul de care a fost ținut, pe care Paris i l-a săgetat la sfârșitul războiului troian. Cum Tartarul grecilor se afla în Ardealul dacilor, Styxul ce oferea invincibilitatea pare a fi aceiași apă a vieții pe care au căutat-o Ghilgameș, Alexandru Macedon și mulți alții după ei.

Existența acestei ape miraculoase pe teritoriul dacilor ne este sugerată până și de părintele istoriei, Herodot, care scria că, înainte de a ajunge la Istru (Dunăre), Darius al perșilor i-a supus mai întâi pe geții care se credeau nemuritori. Din alte traduceri reiese că, în viziunea lui Herodot, geto-dacii nu se credeau nemuritori, ci deveneau astfel. Nemurirea dacică se întâlnește în învățăturile lui Zamolxis, referindu-se la viața veșnică a sufletului, însă poate avea legătură cu apele miraculoase de pe teritoriul Daciei, ce ofereau longevitate, tinerețe veșnică, vindecarea bolilor și chiar izvorul-vietii-1247nemurire, prezente din abundență în poveștile populare daco-române. Dincolo de mituri, aceste ape există în număr mare pe teritoriul dacilor. De exemplu, izvoarele de la Scropoasa și Herculane fac adevărate miracole pentru longevitate și sănătate, cea de la periferia Bârladului s-a dovedit a fi o reală minune terapeutică, iar cele de la Comarnic au atras până și atenția experților NATO prin puritatea lor. Cei care beau apă dintr-o fântână de la marginea satului Runc cresc brusc în înălțime iar izvorul de la Sâmbăta de Sus este considerat un dar de la Dumnezeu de către cei ce s-au vindecat de boli socotite incurabile. În 1696, Constantin Brâncoveanu și frații săi au ctitorit lângă acest izvor mănăstirea Sâmbăta de Sus, primul Hram al ei fiind numit „Izvorul Tămăduirii”. În prezent, în România există aproximativ o sută șaizeci de stațiuni cu potențial balnear, ce folosesc proprietățile curative ale apelor minerale, cum ar fi Amara, Borsec, Băile Tușnad, Călimănești – Căciulata, Covasna, Govora, Slănic-Moldova sau Sângeorz-Băi. Dintre toate acestea, care este apa căutată de numeroase generații de-a lungul mileniilor, adevăratul izvor al vieții?

În zona numită „Șapte Izvoare” din Munții Bucegi, pe Valea Ialomiței, există o sursă de apă ce a fost studiată în laborator încă din anul 1927. Atunci, Grigore Marinescu atrăgea atenția că apa din acea zonă este una dintre cele mai curate din lume. George Murceanu a continuat studiile începând cu 1930, iar din 1935 o societate franceză. Toate testele au arătat că apa de la „Șapte Izvoare” este unică în lume, numărul său de bacterii precum și poluarea cu azotați și azotiți fiind egale cu zero. Alte studii au hot-springsavut loc între martie 1981 și februarie 1982, Nicolae Ceaușescu cerând să fie închisă în acea perioadă respectiva zonă. Doctorul inginer Ion Olteanu, unul dintre cercetătorii fenomenelor stranii din Bucegi, declara: „Președintele de atunci a fost informat că această sursă de apă este cunoscută de peste două mii de ani și că se găsește în zona inițiatică a dacilor, în Masivul Bucegi, că scrierile vechi pomenesc despre o apă din care a băut Zamolxe înainte de a deveni zeu, și că există un simbol al celor șapte izvoare pe scuturile dacice redate pe Columna lui Traian. Lui Ceaușescu i-a sunat bine mai ales faptul că acolo s-ar afla zona nemuririi, adică un punct energetic pozitiv. Dosarele de la Șapte Izvoare au fost redeschise după 1990, iar testele recente au arătat că informațiile lui Ceaușescu nu erau chiar departe de realitate”. Din faptul că bacteriile nu supraviețuiesc în această apă înțelegem că ea este Apa Moartă din folclorul popular. Investigațiile au arătat că izvorăște dintr-o grotă în care se află un imens lac subteran, debitul ei fiind de aproximativ patru mii de litri pe secundă. Cercetătorii au avansat ipoteza potrivit căreia puritatea apei se datorează unei anomalii geo-magnetice deși, conform credinței populare, izvorul are această proprietate deoarece trece peste o comoară masivă de argint. Totuși, această apă izvorăște din subteranul vârfului Omu, cel mai încărcat punct energetic de pe glob, considerat de întreaga lume antică locul în care se uneau Pământul și Cerul. Din același loc izvorăsc toate cele șapte izvoare dacice (printre care se află și cel al Apei Vii), cu proprietăți curative. Energiile vârfului Omu au vindecat de-a lungul NAN7662timpului diferite afecțiuni ale vizitatorilor, unele considerate din punct de vedere medical incurabile. Tot acolo se află așa-numita „Gură de Rai”, un loc în care organismul nu obosește ci, dimpotrivă, se revigorează, indiferent de efortul fizic depus. Prin urmare, proprietățile vindecătoare ale celor șapte izvoare se datorează doar energiilor muntelui pe care cândva a fost crucificat Prometheus din același motiv (în legendele grecilor, ficatul titanului se regenera zilnic). Iar izvorul vieții, vânat de Ghilgameș, Alexandru Macedon, papi, regi și aventurieri, curge în continuare nestingherit pe tărâmul dacilor, vegheat fără încetare de privirea ageră a Sfinxului din Bucegi, la ordinul Marelui Zeu Zamolxis.


34. Zeii dacilor


 Pantheon_Splash_thumb

Creațiile religioase ale tracilor și geto-dacilor par să fi împărtășit deopotrivă un destin nefericit… Cu excepția câtorva informații prețioase, comunicate de Herodot a propos de scenariul mitico-ritual al lui Zalmoxis, informațiile privind religiile tracă și traco-getă sunt puțin numeroase și aproximative”, constata cel mai mare specialist al omenirii în istoria religiilor și a civilizațiilor umane, Mircea Eliade. Herodot, părintele istoriei, este primul care a scris despre religia dacilor, centrată în jurul unei singure divinități, Zamolxis. Herodot susținea că Zamolxis a fost un sclav al lui Pitagora, zeificat de către dacii cărora le-a adus o mulțime de cunoștințe din diferite domenii, de la astronomie la medicină. Herodot mai spunea că Zamolxis a cerut să i se facă o locuinţă subterană, unde a stat trei ani, iar dacii sacrifică un om la cinci ani, ca sol pentru Zamolxis.

Din fericire, nu toți sunt de acord cu părerea celui supranumit „părintele istoriei”. Jean Baptiste Bourguignon d’Anville în Mémoire sur la nation des Getes et sur le pontife adoré chez cette nation din 1759 susținea că Zamolxe era un profet divinizat, nicidecum un sclav al lui Pitagora, iar muntele sacru al profetului, Kogaionon, s-ar fi aflat în Carpații Moldovei, în regiunea Cașin (Bogdănești, județul Bacău). Conform lui Erwin Rohde în Psyche (1894), povestea lui Herodot, care susținea că Zamolxis a fost sclav al lui Pitagora, este „o deformație euhemerizantă a unei legende miraculoase”, iar pentru Vasile Pârvan „întreaga poveste e o naivitate raționalistă grecească”. Deși nu puțini sunt cei care îl consideră pe zeul dacilor un profet divinizat, majoritatea cercetătorilor cred că era vorba despre o zeitate în toată regula. Gheorghe Muşu scria în Mitologia tracilor că Zamolxis este Pământul, ipostaziat ca divinitate. Pentru Athanasios Serg. Rhousopoulos în De Zamolxide din 1852, Zamolxis era o putere subpământeană. În Religia geto-dacilor, Ion Iosif Rusu nota că „Zamolxe, zeitate autohtonă la geţi, nu poate fi decât «zeu al pământului», ca personificare a generosului fundament şi izvor al vieţii”. Carl Clemen susținea în Zalmoxis (1939) că acesta a fost la început zeul morţilor, din acest motiv fiind numit de greci Kronos, devenit mai târziu şi un geniu al vegetaţiei, un fel de Dionysos traco-getic. În Psyche din 1894, Erwin Rohde afirma că geții aveau un singur zeu, pe Zamolxe, care era comparat cu Kronos, deoarece amândoi stăpâneau asupra morților. O idee asemănătoare se întâlnește și în Les images thraces de Zeus Keraunos: Zbelsurdos, Gebeleizis, Zamolxis din 1913 a lui Georges Seure, pentru care Zamolxis este fie Zeus Keraunos, fie Kronos-Hades. Echivalarea lui Zamolxis cu Kronos al grecilor nu este o inovație a autorilor secolelor XIX – XX, ci o ipoteză preluată din antichitate. În secolul al II-lea î.e.n, Mnaseas din Patrae nota că „Geţii îl adoră pe Kronos, pe care-l numesc Zamolxis”. Iar în secolul al III-lea, Diogene Laertios amintea de „Zamolxis, care este adorat de geţi, fiind socotit drept Kronos”.

Dacă Zamolxis (numit adeseori și Zalmoxis, Zamolxe, Zalmoxe sau Salmoxis) a fost identificat încă din antichitate cu Dionysos, Kronos și Hades ai grecilor, adică Enki al sumerienilor, ar putea fi această echivalare corectă? Putem căuta răspunsul în numele zeului. Lingvistul german Paul Kretschmer tâlcuia numele lui Zamolxis ca „rege, stăpân al oamenilor”. Nicolae Densușianu zamolxe-cu-lupiicredea că Zalmoxis înseamnă „Zeul Moș”, fiind format din „zal” („zeu”) și „mox” („moș”). În De rebus Geticis, Guilielmus Bessell afirma că Zamolxis privine din grecescul „zemar” („sub pământ”) şi „ksi („a trăi”), „zemarski” sau „zamarski” transformându-se în Zamolxis („cel care trăieşte sub pământ”). Totuși, răspunsul corect se întâlnește în limba frigienilor, tracii din Anatolia (Turcia de astăzi). E posibil ca numele lui Zamolxis să provină din cuvântul „zemel”, care a dat numele Semele (zeița Pământului pentru greci, mama lui Dionysos). Deosebirea de vocală, „a” în geto-dacicul „zamol” față de „e” în frigianul „zemel” și în grecescul „semele” este un amănunt fonetic local tracic, indo-europeanul „e” sau „o” fiind transformat în „a” la tracii septentrionali și menținut ca „e” la cei meridionali și la frigieni. Prin urmare, „zamol” la tracii de nord (dacii) și „zemel” la tracii de sud și la frigieni înseamnă același lucru, adică „pământ”. Partea finală a numelui lui Zamolxis, „xis”, a fost explicată prin influenţa iraniană ca însemnând „stăpânitor, prinţ, rege, încercare”. În același timp, ar putea fi un corespondent scurtat al sciticului „xais”, ce se traduce prin „rege” sau „stăpân”. În concluzie, sensul corect al numelui Zamolxis este „stăpânul Pământului” sau „regele Pământului”, nume identic cu cel al sumerianului Enki („domnul Pământului” ori „stăpânul Pământului”). Să nu uităm că, în Religia geto-dacilor, Ion Iosif Rusu declara că „Zamolxe, zeitate autohtonă la geţi, nu poate fi decât «zeu al pământului»”, iar Gheorghe Muşu scria în Mitologia tracilor că Zamolxis este Pământul, ipostaziat ca divinitate. Ținând cont și de echivalarea zeului dacilor cu Dionysos, Kronos și Hades ai grecilor, adică Enki al sumerienilor, adevărata identitate a lui Zamolxis iese la lumină. În plus, Enki era și Prometheus al grecilor, cel care a fost crucificat pe Vârful Omu, pe teritoriul zeului dacilor. Ca un amănunt suplimentar, Brașovul (oraș aflat în apropiere de Vârful Omu) a fost numit de către sași Kronstadt, adică „orașul lui Kronos”.

După cum remarca și Mircea Eliade, informațiile despre religia dacilor sunt într-un număr extrem de redus, majoritatea provenind din scrierile lui Herodot. Acest lucru i-a făcut pe cei mai mulți cercetători să concluzioneze zamocă dacii aveau o religie monoteistă, Zamolxis fiind unicul zeu venerat în spațiul carpato-danubiano-pontic. Însă acest lucru nu poate fi sub nicio formă adevărat. Dacii făceau parte din neamul tracilor, despre care știm că erau politeiști. În plus, în Dacia s-au descoperit câteva statuete ale zeiței Bendis, adorată de tracii de pretutindeni. În Herodot și pretinsul monotheism al Geților din 1944, Constantin Daicoviciu scria că în textul lui Herodot se găsesc două divinități: zeul htonic Zamolxis și zeul tunetelor și al cerului, Gebeleizis. Numeroși autori antici greci susțineau că Apollo venea adeseori în Dacia, acolo unde s-a născut Ares, iar Artemis își petrecea și ea o mare parte din timp printre daci. Au supraviețuit din antichitate câteva referiri la Gemenii Zamolxis, născuți la Argedava, iar istoricul austriac Eduard Robert Roesler declara în Romänische studien din 1871 că a descoperit în religia dacilor și o zeitate feminină numită Zamolxis. Prin urmare, dacii nu erau monoteiști, ci politeiști, la fel ca restul tracilor, în religia cărora trebuie să căutăm zeitățile dacice dispărute din istorie.

Descoperind urme ale unei divinități celeste în religia dacilor, câțiva cercetători au considerat că nu poate fi vorba decât despre Zamolxis. Însă în Religia geto-dacilor, Ioan Iosif Rusu scria despre zeitatea htonică Zamolxis: „de o evoluție a lui în putere uraniană, cerească, nu poate fi vorba, căci spațiul ceresc aparținea în mitologia getică altui zeu, stăpânul fulgerelor: Gebeleizis”. Pentru a-și simplifica ipotezele, apărătorii teoriei monoteismului dacic l-au identificat pe Zamolxis cu Gebeleizis. Unii cercetători au refuzat această ipoteză, considerând că Zamolxis era marele preot care a preluat numele zeității pe care o slujea, Gebeleizis. De exemplu, în Das vorrömische Dacien din 1864, Eduard Robert Roesler scria că Gebeleizis și Zamolxis nu pot fi unul și același nume, Zamolxis fiind cel dintâi preot al zeului național Gebeleizis. În La colonne Trajane din 1865, Wilhelm Froehner considera că un om cu inteligență superioară și profet al Daciei, Zamolxe, s-a identificat cu zeitatea locală Gebeleizis. Iar în Zamolxis din 1852, C. Cless nota că marele preot Zamolxis și-a luat numele de la zeul pe care îl servea, fiind consacrat ca daemon și divinitate protectoare sub numele Gebeleizis. Am văzut însă că Zamolxis nu era un simplu muritor, ci chiar primul conducător al planetei noastre, Enki al sumerienilor. Prin urmare, nu putea fi un preot ce a preluat numele zeului furtunii. Dacă este vorba despre divinități diferite, cine a fost Gebeleizis?

Plecând de la afirmația lui Herodot, cum că tracii trăgeau cu săgeţile spre cer în timpul furtunilor, Erwin Rohde nota în Psyche (1894) că acela care tuna și fulgera nu era Zamolxis, ci un duh rău. Însă varianta sa nu a fost acceptată, Gebeleizis fiind o zeitate tracică în toată regula. În lucrarea Die alten Thraker II din 1893, Wilhelm Tomaschek scria că Gebeleizis era „aruncătorul fulgerelor”, forma originală a numelui fiind Sibeleizis sau Zibeleizis. Pentrugebeleizis_by_celerrimus-d62sca4 Eduard Robert Roesler era zeul Soarelui iar pentru Schneider era o zeitate orientală, adorată în chip de taur pe înălțimi de munți. Acest zeu al fulgerelor a fost numit Gebeleizis în nordul Traciei, iar în sud Zbelsurdos sau Zbeltiurdos, nume ce au fost traduse ca „strălucitul”. Pentru Nicolae Densușianu, Gebeleizis înseamnă „capul-lui-zeu”. Ioan Iosif Rusu afirma în Religia geto-dacilor: „se pare că Gebeleizis era considerat zeu suprem într-un sens deosebit, în timp ce, în Tracia, Zbelsurdos apare adesea precedat de numele lui Zeus, fiind așadar un epitet al acestuia, cu care era echivalat, poate considerat identic”. Zeul furtunii, ce avea ca simboluri Soarele și taurul, numit Zeus de către greci, era Enlil al sumerienilor. Numele său, Gebeleizis, este format din „ge” (preluat și de greci, însemnând „Pământul”), „bel” (epitet des întâlnit la popoarele semite, având sensul de „Domnul”), „ei” („și”) și „zis” (echivalent cu „xis”, adică „regele” sau „stăpânul”). Prin urmare, Gebeleizis înseamnă „regele și domnul Pământului”, titlu ce i se potrivește ca o mânușă celui de-al doilea conducător al planetei noastre, Enlil, căruia sumerienii îi atribuiseră numărul 50, adică titlul de rege. Fiind cunoscută aversiunea dintre Enki și Enlil, înțelegem de ce dacii, slujitorii lui Zamolxis / Enki, trăgeau cu săgeți spre cer în timpul furtunilor: pentru a-l goni pe inamicul divinității lor, Gebeleizis / Enlil, zeul furtunii.

Pentru traci, Bendis (al cărei nume a fost tradus prin „cea care leagă”) era zeiţa Lunii, a codrilor, a nopții, a fertilității, a dragostei și a farmecelor. Apelativul ei era Basileie în greacă sau Regina în latină. În cele câteva statuete descoperite pe teritoriul dacilor, zeița poartă o suliță în mâna stângă și o cupă de sacrificiu în cea dreaptă. Bendis, marea Zeiță Mamă a tracilor nu poate fi decât Ninhursag / Inanna a sumerienilor, fosta consoartă a lui Enki și mama lui Marduk, de asemenea zeiță a Lunii și a nopții (simboluri ale familiei lui Enki), a dragostei, a farmecelor și a fertilității, considerată personificarea Pământului. Bendis a fost echivalată cu Cybele, Kybele sau Kybebe, mama zeilor și marea zeiță a Pământului, a roadelor și a iubirii. În Lexikon, Photius scria că la lidieni și frigieni Afrodita se numea Kybebe, iar noi am văzut deja că Afrodita grecilor era Ninhursag a sumerienilor.

Grecii antici au identificat-o pe Bendis cu Artemis, Hecate şi Persephone 556462392_635672(Iștar a popoarelor semite) în mod eronat. Într-adevăr, cultul lui Iștar se întâlnește și în teritoriile tracilor, însă sub aspectul zeiței vegetației, Cotys (după care a fost denumit Cotiso, unul dintre regii dacilor). Se bănuieşte că numele ei înseamnă „bătălie”, „plăcere”, „dorinţă” sau „energie”, deși niciuna dintre aceste interpretări nu este sigură. În cultul zeiței Cotys se practica „scufundarea în apă”, rit de rodire, vrajă de ploaie la începuturi și botez al adepţilor de mai târziu (conform Encyclopedia Pauly-Wissowa). Cultul ei mai practica şi „travestirea bărbaţilor în veşminte femeieşti”, care a atras acuzaţiile de „neruşinată efeminare” (după cum nota Scholia în Satire), aduse practicanţilor cultului, numiţi de asemenea „semifemei şi destrăbălaţi” (conform lui Synesius în Epistulae). Travestiul și prostituția erau părți importante din cultul lui Iștar în Mesopotamia, zeița numită adeseori „curtezana zeilor” și „vulva cerului”, orașul ei sumerian Uruk chiar numindu-se „oraşul curtezanelor sacre”.

Un alt zeu important al tracilor sud-dunăreni era Sabadios sau Sabazios, zeul vegetaţiei în turgescenţă, al formelor pline, al războiului şi al Soarelui, ce avea formă de şarpe bucălat. Aristofan scria în Viespile că „tracii numesc Sabazios pe Dionysos”, nimeni altul decât zeul-șarpe Enki / Zamolxis. Dacă „dios” sau „zios” înseamnă „zeu”, prima parte a numelui său se poate interpreta cu ajutorul limbii egiptene, unde „sa” înseamnă „protecție” iar „ba”, „suflet” sau „spirit”. Prin urmare, Sabazios se poate traduce ca „zeul spirit care protejează”. Evreii au preluat epitetul tracic al lui Enki și l-au transformat în Sabaoth, devenit Savaot în creștinism, una dintre multiplele zeități din Vechiul Testament, unite ulterior într-una singură. De asemenea, sabatul evreilor și al vrăjitoarelor și-a primit numele de la aceiași divinitate.

Pe Enki îl întâlnim în religia tracilor și sub alte aspecte. De exemplu, Dabatopeios era zeul focului şi al făurarilor, un personaj identic cu Hephaistos al grecilor sau Ptah al egiptenilor. Pentru traci, Derzelates, Derzelas sau Derzis era zeul htonian numit de greci Theos Megas („Zeul Mare”), al cărui nume înseamnă „ascunsul, învăluitul”, întocmai ca Amon al egiptenilor și Pluton al romanilor. La frigieni (tracii din Anatolia), Men era zeul Lunii, stăpânul apelor, domnul ploilor, paznicul jurămintelor și legămintelor, stăpânul ținutului morților, numit adeseori și Tyrannos ca expresie a puterii sale, exercitată asupra sorții muritorilor. Pe lângă numele aproape identic cu Min al egiptenilor, zeul războiului și al fertilității, Luna, apa și ținutul morților îl echivalează cu același Enki. De altfel, calendarul tracilor a avut la începuturi și multă vreme după aceea caracter lunar, fără îndoială o influență a cultului primei lor divinități.

Dacă anticii susțineau că Marduk a locuit în Dacia, el fiind după Potop zeitatea supremă a rasei albe, cultul său nu putea lipsi din religia tracilor. artworks-000017964902-5o2qzf-originalNumit de greci Apollo ca zeitate solară sau Ares ca una războinică, Marduk apare la traci sub diferite nume. Ca zeu al războiului, tribul apsintilor din Chersones îl numea Pleistoros, iar tribul crestoni din Mygdonia, Candaon sau Candaios. Marele Călăreț trac, al cărui cult era foarte răspândit în Tracia, purta numele Heros sau Heron, din care a luat naștere Horus al egiptenilor. De multe ori, lângă el era reprezentat un copac în jurul căruia se încolăcea un șarpe. Unul dintre epitetele sale, „Epekoos” („cel care aude, care împlinește”) amintește de Apollo, care era înfățișat în Sparta cu patru mâini și patru urechi, pentru mai buna ascultare și ajutorare a credincioșilor. Iar Horus / Apollo e nimeni altul decât zeul-șarpe Marduk, fiul lui Enki și Ninhursag.

Dacă dacii venerau aceleași zeități ca și restul tracilor, cum se face că doar numele lui Zamolxis a supraviețuit din întregul lor panteon? Răspunsul ignorat de toți cercetătorii nu este atât de complicat pe cât s-ar crede: dacii le atribuiau tuturor divinităților lor același epitet, Zamolxis. Știm deja că ei credeau în Gemenii Divini Zamolxis, la fel cum știm că exista și cel puțin o zeiță cu acest nume. Astfel s-ar explica și diferitele variante ale acestui nume, cum ar fi Zamolxis, Zalmoxis, Zamolxe, Zalmoxe sau Salmoxis; nu era vorba despre un singur zeu cu un nume scris în multiple moduri, ci de mai multe zeități cu același epitet. În plus, astfel înțelegem și diferitele descrieri ale lui Zamolxis, de la zeu htonic la unul uranian sau doar simplu profet divinizat după moarte. Ca exemplu, R. Roesler scria în Romänische studien din 1871 că Ares poate fi Zamolxis sau Zalmoxis, iar ființa lui Zamolxis nu poate fi net deosebită de cea a zeului Soarelui, Gebeleizis. De asemenea, Carl Goos în Skizzen zur culturgeschichte der mittleren Donaugegenden din 1877 afirma că zeitatea specific getică era Zamolxe, care ar putea fi identică și cu Ares al grecilor. Despre Zamolxis știm că era Enki, Gebeleizis era Enlil iar Ares, Marduk. Cei trei nu pot fi unul singur însă acceptând ideea că Zamolxis era doar un epitet aplicat tuturor marilor divinități, toate aceste relatări diferite (doar în aparență) capătă sens. Enki era Zamolxis care locuia într-o peșteră din apropierea Sfinxului din Bucegi, care a construit o uriașă cetate în Țara Luanei din Buzău și care a fost crucificat pe Vârful Omu, Marduk era Zamolxis – Apollo / Ares care locuia printre daci / hiperboreeni și Typhon care a fost închis în Tartarul de sub Munții Apuseni iar Iștar era Zamolxis – Artemis  / Cotys care vizita adeseori Grădina Zeilor din Ardealul dacilor. Pe lângă acești zei ai dacilor mai exista încă un Zamolxis, pierdut în negurile trecutului.

Despre Enoh / Nabu / Noe știm că a fost dus după Potop în Grădina Zeilor / Ardeal, acolo unde a locuit vreme îndelungată aproape de urmașii săi, dacii, care au populat inițial ținuturile din jurul Ardealului. Epopeea lui Ghilgameș ne oferă indicii prețioase în încercarea de a afla unde locuia acesta. După ce a traversat muntele Masu (Vârful Omu) printr-un tunel subteran, Ghilgameș a ajuns în Grădina Zeilor (Ardealul), unde i-a întâlnit pe zeul-Soare Șamaș (Marduk) și pe zeița viței de vie, Siduri (Iștar). A mers spre nord până la o mare întindere de ape, pe care a traversat-o cu ajutorul timonierului Urșanabi, până a ajuns „la obârșia apelor”, acolo unde locuia supraviețuitorul Potopului, Utnapiștim. Privind harta României, marea apă pe care a întâlnit-o Ghilgameș în drumul său nu poate fi decât râul Olt. Acesta izvorăște din munții Hășmaș, aflați în Carpații Orientali, din același loc din care izvorăsc și râurile Mureș, Bicaz și Trotuș, o adevărată „obârșie a apelor”, așa cum o numește Epopeea lui Ghilgameș. E posibil ca în zona munților Hășmaș să se fi stabilit Enoh / Noe după Potop? În acel loc se află Cheile Bicazului, o zonă geografică lungă de aproximativ opt kilometri, ce leagă10 Moldova de Ardeal. Cheile sunt însoțite de stânci impresionante, turnuri și piramide aparent naturale. O astfel de structură este Piatra Altarului, un masiv stâncos de 1.120 metri altitudine, despre care legendele spun că era folosit de daci pentru ceremonii de cult. Biblia, Epopeea lui Ghilgameș și cea a lui Atra-Hasis susțin că, imediat după Potop, supraviețuitorul Diluviului a construit un mare altar în locul în care a debarcat, pentru a aduce jertfe zeilor. Dacă Enoh / Noe / Nabu / Hermes / Thoth a locuit în Carpații Orientali după inundația globală, dând naștere poporului dacilor, interesant e că istoricul Herodot sugerează același lucru. El scria că tracii adorau în mod special zeităţile numite de greci Ares, Dionysos şi Artemis, adică Pleistoros / Candaon, Sabazios şi Bendis (Marduk, Enki și Iștar), însă regii îl cinstesc cel mai mult pe Hermes, jură pe el şi spun că se trag din el. Ne amintim că tracii sunt urmașii direcți ai pelasgilor, primul popor al lumii, din care a luat naștere omul modern, Homo Sapiens Sapiens. „Și a binecuvântat Dumnezeu pe Noe şi pe fiii lui şi le-a zis: Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!” (Facerea 9:1), iar tracii au procedat întocmai, colonizând întregul mapamond.

Dacă Enoh a venit după Potop în munții Hășmaș, care era locul exact în care a locuit? Singurul ce poate fi considerat casă a zeului este masivul Ceahlău, aflat în apropiere de Cheile Bicazului și munții Hășmaș. Din motive necunoscute, Ceahlăul este unul dintre cei trei munți sfinți ai creștinismului, ceahlau_hdr_by_tzunoialături de Tabor din Israel și Athos din Grecia. Deși nu are altitudinea altor munți din România, masivul Ceahlău este considerat un loc incredibil și chiar magic, ce poate fi văzut în zile senine de pe țărmul Mării Negre (aflat la o distanță de cinci sute de kilometri) sau de pe malul la fel de îndepărtat al Nistrului. Pentru Emilia Arcan, vicepreşedintele Consiliului Județean Neamţ, Ceahlăul „este locul care îţi asigură o relaxare deplină, unde chiar dacă zăpada te înţeapă cu acele ei, nu simţi durerea. Este comuniunea omului cu natura, orice suferinţă sufletească e alinată de cântul păsărilor şi aerul curat. Muntele Ceahlău înseamnă viaţă, linişte, împlinire, înseamnă altceva. Noi nu conştientizăm toate frumuseţile de care suntem înconjuraţi. Piscurile semeţe îţi oferă posibilitatea de a vedea viaţa de dincolo de nori. Priveşti în jos, iar vălătucii de ceaţă te învăluie şi te fac să te simţi copleşit şi mic în faţa unei minuni a naturii, a imensităţii”. Dincolo de măreția peisajului ce taie respirația vizitatorului, Ceahlăul este cunoscut și datorită misterelor care îl înconjoară. La orele răsăritului, deasupra muntelui se produc jocuri de lumini inexplicabile și unice în lume. Localnicii au observat deseori apariții misterioase pe cer și au descoperit pe pășunile din jur cercuri perfect trasate (asemănătoare cu cele din lanurile din toată lumea, atribuite OZN-urilor), pe care le-au pus dintotdeauna pe seama unor ființe misterioase. Călugării de la schitul Durău susțin că văd noaptea, atunci când se duc la rugăciune, ploi de luminițe albastre coborând deasupra piscurilor muntelui. Vârful Toaca de pe masivul Ceahlău are aspect piramidal, baza sa fiind pătrată, iar unghiul pantei nordice de cincizeci și două de grade, identic cu al Marii Piramide din Egipt. De asemenea, raportul dintre lungimea și înălțimea laturilor Marii Piramide este identic cu cel al Vârfului Toaca, cercetătorul Ion Țicleanu de la Universitatea București declarând chiar că „piramida lui Keops se înscrie perfect în reconstituirea piramidei inițiale de pe Vârful Toaca”. În fiecare an, în prima decadă a lunii august, la răsăritul Soarelui, umbrele vârfurilor Toaca și Piatra Ciobanului formează, timp de peste o oră și jumătate, o imensă hologramă vf toacanaturală de forma unei piramide perfecte, fenomenul fiind denumit și Umbra Piramidei. Tot în aceeași perioadă a anului, deasupra Vârfului Toaca se produce un alt fenomen optic ciudat, pe care localnicii l-au numit, încă din vechime, Calea Cerului. Pentru câteva minute, deasupra muntelui se formează un stâlp de o luminozitate intensă, mărginit pe laturi de două benzi întunecate, care se pierde în imensitatea cerului. Unii cercetători ai respectivelor fenomene consideră că ele se datorează faptului că prin Vârful Toaca trece una dintre axele energetice ale Pământului. Iar la doar treizeci de kilometri de Ceahlău a existat, acum aproape șapte milenii, celebra cultură Cucuteni.

Într-o legendă, Dochia, fiica regelui Decebal, a ales muntele Ceahlău ca loc de refugiu din calea romanilor. Înconjurată de soldații împăratului Traian, ea l-a rugat pe Zamolxis să o salveze, iar zeul a prefăcut-o într-o stană de piatră. Într-o altă legendă, baba Dochia și turma ei au înghețat pe munte, transformându-se cu toții în stane de piatră. Stâncile respective pot fi văzute și astăzi, constituind o mărturie vie a acestui mit. O altă legendă spune că demult, ascuns într-o văgăună a Ceahlăului, trăia un căpcăun. El adesea ademenea tinere fete, pe care le ducea pe platoul muntelui, unde le transforma în stane de piatră. Într-o zi, sătenii s-au înarmat cu coase, topoare, paloșe și buzdugane și s-au așezat la pândă în Gura Bistricioarei, așteptându-l pe căpcăun. Acesta i-a zărit din vârful muntelui și, furios, a dezlănțuit o furtună teribilă. Apoi a smuls din creștetul muntelui o stâncă uriașă și a pornit în zbor cu ea către răzvrătiți. Însă duhul cel bun al muntelui RTEmagicC_babele_01.jpgCeahlău, pe care localnicii și-l închipuiau ca pe un bătrân, s-a prefăcut într-un voinic chipeș și, călare pe un cal înaripat, a pornit în urmărirea căpcăunului. După ce l-a ajuns din urmă, duhul Ceahlăului a lovit căpcăunul peste gheare cu paloșul, uriașa stâncă prăbușindu-se departe de oameni, pe malul Bistriței, acolo unde poate fi văzută și astăzi. Localnicii de la poalele Ceahlăului consideră și în prezent că acele plaiuri au fost locuite în trecut „de un neam de uriași, grozav de înalți și de tari, care au fost în cele din urmă înfrânți de urgia cerească”. Ca o completare, în primul secol al erei noastre, poetul latin Marcus Valerius Martialis (cunoscut ca Marțial în limba română) povestea despre „muntele cel faimos din țara hyperboreenilor (Dacia) unde zeii olimpici se legaseră cu jurământ în fața altarului cel mare să lupte contra giganților”. În capitolul al șaselea al Cărții Judecătorilor din Vechiul Testament există o referire la un asemenea altar. Aici, zeul Yahweh îi cere lui Ghedeon să-i ridice un altar pe munte, în locul jertfelnicului închinat lui Baal și al stâlpului acestuia de închinăciune (sau copac sfânt, după interpretarea Bibliei ortodoxe). Chiar dacă acțiunea biblică se petrece în Israel, pe muntele Ceahlău există un loc numit Altarul lui Ghedeon sau Piatra Lată a lui Ghedeon. Iar numele vechi al Ceahlăului este Pion sau Peon, cuvânt care, în greaca veche, înseamnă „casa stâlpului”, o referire la acei stâlpi de tip obelisc, ridicați de antici ca locuri de închinare.

Cine era „duhul” Ceahlăului din legendele locale? Ținând cont că dacii considerau respectivul munte ca fiind sălașul zeului Zamolxis, putem presupune că este vorba despre același personaj. După ce dacii au trecut la creștinism, referirile la zeii antici nu mai aveau ce căuta într-o religie monoteistă. Așa că vechiul mare zeu a fost transformat într-un duh benefic în legendele locale. Iar acest Zamolxis nu este decât Enoh / Noe / Nabu, cel care s-a stabilit pe muntele Ceahlău după Potop, devenind strămoșul dacilor. Se știe că, inițial, el s-a aflat în tabăra Veghetorilor, fiind fiul lui Marduk. Însă, mai târziu, a trecut de partea Celeștilor lui Enlil. Cercetările arată că pe muntele său, Ceahlăul, s-a făcut tranziția  între zamolxianism și creștinism (religia lui Enlil, sub forma lui Iisus), aici fiind ridicate primele altare creștine din Dacia. În prezent, pe Ceahlău există un număr impresionant de biserici și mănăstiri, muntele fiind unul dintre cei mai importanți ai creștinismului ortodox. Interesant e și munții Daciei par să fi fost împărțiți la un moment dat între cei trei Zamolxis. Enoh se afla în Carpații Orientali, Enki în cei Meridionali iar Marduk în Munții Apuseni. Dacă Triunghi Ceahlaul, Omu si Rosia Montanaunim cele trei sălașuri ale acestor zeități, muntele Ceahlău, Vârful Omu și Roșia Montană (acolo unde se presupune că există intrarea în orașul subteran al lui Marduk), rezultă un triunghi echilateral. Nu doar munții Carpați au fost împărțiți între aceste divinități, ci întreg pământul dacilor, cele trei mari regiuni, Ardealul, Valahia și Moldova fiind teritoriile zeilor Marduk, Enki și Enoh / Nabu. După cum spuneam, Enoh a trecut de partea lui Enlil la un moment dat, lucru care se observă și din simbolurile teritoriului său, Moldova: bourul, acvila și steaua cu cinci colțuri sunt elemente asociate cu zeul furtunii. Deși nu cunoaștem prea multe amănunte despre religia dacilor, se observă trecerea de la un Zamolxis la altul în anumite momente ale istoriei. Pe vremea lui Herodot, dacii se închinau unui zeu ce a murit și a înviat, în numele căruia se făceau sacrificii umane. În anul 47 î.e.n., Burebista și Deceneu au reformat religia dacilor, readucând la viață cultul Gemenilor Divini. După ce în 258 a recucerit Dacia ocupată de romani, Regalian a realizat, la rândul său, o reformă religioasă. În tăblițele de la Sinaia, el este numit Romanh, Romansie, Lomanh și So Lomonius („Cel Luminos”). Observăm că purta atât numele lui Enoh (numit și Solomon în folclorul ebraic) cât și pe cel al lui Enlil (care mai era numit și Raman în Mesopotamia), prin urmare putem intui cine era zeul din centrul religiei pe care a impus-o dacilor. Trecerea de la acest cult la creștinism s-a realizat fără probleme, ținând cont că ambele erau închinate aceleiași zeități.

În timpul șederii în Dacia, Enoh a înființat un ordin secret, al solomonarilor. Preoți ai lui Zamolxis, se spune că aceștia au puterea de a controla vântul și ploaia, de a aduce grindină, de a vedea viitorul și de a vindeca diverse afecțiuni. Trăiesc departe de lume, asemenea pustnicilor, în ascunsa cetate a Solomonarul_by_DragonKiraBabariului, dar coboară uneori prin sate pentru a cerși. Nu de nevoie, ci doar pentru a verifica moralitatea oamenilor. Acolo unde nu sunt bine primiți, abat grindina peste respectivul sat. Sunt descriși ca fiind înalți, roșcovani, cu mantii albe, având la brâu unelte magice. Mitologia populară susține că solomonarii, numiți zgriminteși în Țara Moților, învață magia dintr-o anumită carte, ce conține toată știința și puterea lor. Uneori călătoresc prin văzduh, călărind balauri, fiind în această postură invizibili. Conducătorul lor se numește Omul Alb sau Uniilă care nu poate fi decât Enoh, ținând cont și de denumirea preluată din dacicul So Lomonius sau ebraicul Solomon. Puterea de a controla vremea ne indică faptul că sunt adepți ai lui Enlil, zeul furtunii. În ziua de azi, mai ales în zonele rurale, se consideră că ordinul solomonarilor încă există, aceștia trăind ascunși în tunelurile de sub munți. Ba unii merg și mai departe, susținând că serviciile secrete române ar colabora cu acești enigmatici preoți magicieni.

Se pare că solomonarii nu își făceau apariția doar printre oamenii de rând, ci și în anturajul conducătorilor noștri. Într-un interviu din 2005, Aliodor Manolea (parapsihologul folosit de Traian Băsescu în campania electorală) susținea că Ștefan cel Mare a câștigat bătălia de la Vaslui cu ajutorul… magiei. Conform unui cronicar turc, după declarația lui Manolea, „Ştefan şi curtea lui, cu vreo 200 de lefegii polonezi, stăteau pe un deal. Surle şi trâmbiţe peste tot. Sultanul dă ordin: să atace infanteria! Între Ştefan şi armata turcă apare un mic norişor. Infanteria începe să atace. Intră în nor. Şi au intrat. Şi au img452intrat. Trei regimente au intrat, dar nu ajungeau pe cealaltă parte! Sultanul ordonă spahiilor să atace şi ei. Şi au intrat în nor şi spahiii, dar nici ei nu mai ieşeau pe cealaltă parte! Cronicarul povesteşte cum toată oastea românească era aşezată pe deal, în genunchi. Ştefan, ţinea sabia ridicată în sus, ca o cruce. Se auzeau sunete de surle, tulnice şi ţimbale. Atunci sultanul a ordonat retragerea (…) Ştefan a încercat să facă acelaşi lucru şi la Războieni. Erau aceleaşi condiţii prielnice ale terenului: pădure, dealuri. Ştefan i-a trimis acasă pe oameni şi a rămas singur cu cei 200 de oşteni apropiaţi  şi cu boierii curţii. Dar de data asta turcii găsiseră antidotul şi norul nu a mai funcţionat! Ce a urmat cunoaştem cu toţii de la istorie”. Se știe că Ștefan cel Mare, un om evlavios, ce a construit numeroase biserici și mănăstiri, avea obiceiul de a-l vizita pe misteriosul Daniil Sihastrul (la sfatul căruia a fost construită mănăstirea Putna). Acest pustnic era considerat sfânt încă din timpul vieții sale, deoarece avea puterea de a vindeca, de a prezice viitorul și de a alunga demoni. Dacă episodul relatat de Aliodor Manolea este adevărat, nu ar fi de mirare ca Ștefan cel Mare să se fi ajutat în lupte de cunoștințele primite de la Daniil. Și nu ar fi de mirare ca acest pustnic cu puteri miraculoase să fie unul dintre solomonari. Un personaj asemănător este Deceneu, vicerege și Mare Preot al lui Zamolxis în timpul lui Burebista și, mai apoi, rege al dacilor. Inițial și el a trăit retras, ca un sihastru, într-un ținut ascuns. Geograful antic Strabon îl descria ca fiind „un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne profetice, datorită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă, de la un timp era socotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe. Ca o dovadă de ascultarea ce i-o dădeau geții, este și faptul că ei s-au lăsat înduplecați să-și stârpească viile și să traiască fără vin”. Deceneu le-a oferit dacilor o importantă reformă socială și religioasă, în același timp opunându-se cu îndârjire pătrunderii în Dacia a cultelor străine. Din descrierea sa constatăm că nu era vorba despre un simplu preot, ci, la fel ca în cazul lui Daniil Sihastrul, de un solomonar. Fără doar și poate, tot un solomonar era și Regalian / Romanh / Romansie / Lomanh / So Lomonius, eliberatorul Daciei ocupate de romani din secolul al treilea.  De asemenea, se presupune că Horea, Cloșca și Crișan au fost tot solomonari.

Se pare că membrii acestui ordin secret, înființat de Zamolxis / Enoh, nu au apărat doar în trecut pământul Daciei de către cotropitori, ci și în ziua de astăzi. În 2010 a fost organizat un exercițiu militar comun româno-israelian în Carpații Meridionali, în apropiere de Sfinxul din Bucegi și de Vârful Omu, locuri foarte importante pentru daci. La exercițiu nu au participat doar militari israelieni, ci și un număr destul de mare de rabini. În același timp, în acea zonă era organizată o tabără pentru șaizeci și cinci de copii israelieni, peste patruzeci la sută dintre cei din tabără fiind parapsihologi. Pe 26 iulie, un elicopter israelian s-a prăbușit inexplicabil în zona Colții Țapului, deasupra Poienii Gutanu, situată în partea vestică a Masivului Bucegi. La bordul elicopterului se aflau șase militari israelieni (din nou, același număr sacru al evreilor) și un român, media lor de vârsta fiind puțin peste treizeci și trei de ani (tot unul dintre cele mai importante numere ale evreilor). Dacă zamolxiszeița sioniștilor este Iștar, personaj simbolizat adeseori printr-o felină, interesant este că operațiunea de recuperare a resturilor elicopterului a fost coordonată de una dintre cele mai celebre unități de elită israeliene, așa-numita Unitate 669, ai cărei componenți sunt supranumiți „pisicile”, după emblema unității – o pisică înaripată. Martorii susțin că, în acea zi, înainte de accident, toată zona cuprinsă între Babele – Vârful Omu – Muntele Gaura a fost survolată de mai multe elicoptere militare, ba chiar au fost zărite echipe de soldați care păreau că păzesc ceva. Un cioban s-a plâns că nu a fost lăsat să treacă cu oile spre Padina de doi „militari care aveau un aparat d-ăla ce parcă măsura curentul”. Exact în acea zonă se află celebra „Gură de Rai”, o pantă cu o suprafață de aproximativ un kilometru pătrat, unde se manifestă o „anomalie magnetică atipică”, așa cum o definesc specialiștii, ce are efecte benefice uluitoare asupra organismului uman. Se pare că scopul israeliților în munții Bucegi nu era un exercițiu militar, ci cercetarea secretelor lui Zamolxe. Despre copiii din tabără se presupune că fac parte din pepiniera de parapsihologi ai Israelului, precum celebrii „copii Geller”. Surprinzătoare este și prezența rabinilor la aceste „exerciții militare”, buni cunoscători ai magiei kabalistice. Unii consideră că respectivul elicopter s-a prăbușit din cauza „Gurii de Rai”, acea zonă de anomalie magnetică ce face praf orice aparat electronic. Totuși, zona a fost survolată de mai multe elicoptere care nu au pățit nimic, prin urmare nu magnetismul muntelui este răspunzător pentru accident. După cum afirma Nirmod Shefer, șeful Statului Major al forțelor aeriene israeliene, starea tehnică a elicopterului era „excelentă”, așadar accidentul nu poate fi pus nici pe seama unor defecțiuni tehnice. Șeful Serviciului Salvamont Bran, Fănica Boboc, declara pentru Mediafax că „elicopterul s-a înfipt într-o stâncă, probabil dintr-o eroare de pilotaj”. Însă e greu de crezut că un pilot experimentat, foarte bine antrenat, ar fi făcut o asemenea greșeală, înfingând aparatul într-o stâncă. Cu opt zile înainte de accident, alte două elicoptere israeliene erau cât pe ce să se prăbușească din cauza unor „defecțiuni tehnice”, aterizând de urgență în zona localității Priboiu din județul Dâmbovița. Care să fie adevărata cauză a prăbușirii elicopterelor? Câțiva soldați români, martori ai accidentului, au acceptat să vorbească sub protecția anonimatului, deși li s-a cerut să jure că vor păstra tăcerea. Cu toții spun că au văzut pe vârful muntelui câțiva oameni ce purtau robe albe, lungi, cu mâinile în sus. Imediat s-a iscat din senin o furtună, ce a luat pe sus elicopterul israelian și l-a izbit frontal de o stâncă. După aceasta, furtuna s-a oprit la fel de brusc iar oamenii în alb au dispărut. Israeliții s-au speriat și au părăsit zona de urgență, decizând să pună capăt exercițiului așa-zis militar. Misterioșii oameni îmbrăcați în robe, ce au puterea de a controla vremea, nu pot fi decât solomonarii, vechi preoți magicieni ce au misiunea de a păzi pământul sfânt al zeilor.

Legenda Marelui Lup Alb vorbește despre momentul în care conducătorul solomonarilor a primit misiunea de a ocroti pământul Daciei. Se spune că, în vremurile demult apuse, un preot al lui Zamolxis cutreiera tărâmul Daciei pentru a-i ajuta pe nevoiași dar și pentru a le transmite dacilor că Marele Zeu veghea necontenit asupra lor. Deși nu era în vârstă, acest preot avea părul și barba albe ca neaua. Culoarea neobișnuită a părului și funcția de preot ne indică faptul că era vorba despre Enoh, cel ce a înființat ordinul solomonarilor. Dându-și seama de valoarea slujitorului său, Zamolxis l-a oprit în munți, pentru a-i fi aproape. În scurt timp, fiarele pădurilor au ajuns white-wolves-howl-animalssă-l asculte și să-l considere conducătorul lor pe preotul cu păr alb. Însă cel mai mult îl îndrăgeau lupii, singurii care nu aveau un conducător, doar foamea ținându-i în haită. După un timp, Zamolxis a hotărât să-și transforme slujitorul într-un lup alb, mare și puternic cât un urs, dându-i misiunea de a aduna toți lupii pentru apărarea tărâmului sfânt. Astfel, de câte ori dacii erau în primejdie, se auzea urletul Marelui Lup Alb iar lupii de pretutindeni săreau în ajutorul fraților lor umani. Totodată, Lupul Alb era și judecător, pedepsind trădătorii și lașii. Cu toată vigilența zeului și a lupilor, romanii au reușit să se infiltreze printre daci și, în apropiere de marea invazie a lui Traian, au sădit în sufletele unora dintre ei sămânța neîncrederii în Marele Zeu. Astfel, unii daci au început să se teamă că Zamolxis nu le va fi alături în bătălia împotriva romanilor. Cuprinși de frică, acei trădători au început să omoare toți lupii ce le ieșeau în cale, în speranța că unul dintre aceștia va fi Marele Lup Alb, al cărui cap plănuiau să îl ofere romanilor în schimbul vieții lor. Lupii supraviețuitori au fugit în inima munților, fără a reveni vreodată în ajutorul dacilor care i-au trădat. Zamolxis și Marele Lup Alb s-au retras în Muntele Sacru, de unde au privit cu durere cum dacii au fost înfrânți de romani din cauza trădării. Într-o altă legendă, apostolul Andrei a fost vegheat de către Marele Lup Alb pe tot parcursul călătoriei sale prin ținutul dacilor. Iar în zilele noastre, nu puțini sunt turiștii care susțin că au fost salvați pe munte de către un lup alb. „În codrii bătrâni, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi și acum chemarea la luptă a Marelui Lup Alb. Pământul, frunzele și cerul îl cunosc prea bine. Voi îl auziți?”, se întrebau Felix Crainicu și Cristi Ioniță în Legendele dacilor liberi.

Se pare că solomonarii le ofereau conducătorilor dacilor mai mult decât ritualuri magice în încercarea de a proteja tărâmul zeilor. În miturile grecești, Apollo / Marduk era un arcaș neîntrecut. Unul dintre epitetele sale era Argirotoxos, adică „cel cu arcul de argint”. Săgeata trasă de el își atingea întotdeauna ținta, deoarece nu era una obișnuită, ci o săgeată care purta destinul celui către care se îndrepta. În acele vremuri, zeii obișnuiau să influențeze viețile oamenilor. În Iliada, Homer îi atribuia arcului lui Apollo puterea de a răspândi ciuma și molimele, cum a fost cea care a izbucnit în tabăra grecilor în timpul asediului Troiei. Înainte de a muri, se spune că Apollo și-a lăsat arcul în paza unui mic popor din ținutul Hiperboreei (Dacia). apollo-parnopios-c450bcSe spune că paznicii îl încredințează mereu celor mai demni fii ai Luminii, pentru ca forța lui să vină în sprijinul urmașilor acelui popor. Acei paznici nu pot fi decât solomonarii, iar arcul a constituit dintotdeauna un element foarte important pentru poporul daco-român. Dacii săgetau cerul în timpul furtunilor și valurile Dunării în timpul inundațiilor. Marele preot dac Vezina a fost păstrător al însemnelor puterii, printre care se afla și arcul regilor daci. Gelu, conducătorul ardelean care nu a putut fi înfrânt decât prin trădare, a cerut să fie înmormântat alături de arcul său. Ștefan cel Mare, despre care se spune că a fost ajutat în lupte de solomonari, construia mănăstiri acolo unde ateriza săgeata sa. În basmul Prâslea cel voinic și merele de aur, eroul și frații săi s-au supus judecății arcului, fiecare dintre ei trăgând câte o săgeată în sus, acestea lovindu-i doar pe vinovați. De altfel, în mai toate poveștile populare, eroul are întotdeauna, alături de paloș, un arc. Importanța arcului reiese și dintr-un colind din zona localității Sorocii, unde construcția armei reprezintă un procedeu foarte important. Arcul este făcut de nouă meșteri, alegerea lemnului fiind vitală, la fel ca vrăjirea săgeților. Grecii susțineau că respectivul arc a ajuns la un moment dat și la semizeul Herakles (numit Hercules de romani) care, înainte să moară, i l-a lăsat lui Philoctetes. Mai târziu, arcul fermecat a ajuns în posesia lui Odysseus, Homer susținând în Odysseia că eroul era singurul care îl putea încorda, niciunul dintre pețitorii Penelopei nereușind această performanță. E greu de crezut totuși că solomonarii, care îl păzeau ca pe ochii din cap, ar fi permis ca arcul zeului lor să ajungă în mâinile grecilor, fie ei și eroi. Cum e greu de crezut și că vom avea prea curând un conducător care să merite să îi fie încredințat legendarul arc al lui Zamolxis.


Spartacus


Spartacus-Blood-and-Sand-wallpaper-3

Nu obișnuiesc să fac recomandări, însă de această dată nu m-am putut abține. „Spartacus”, un serial absolut excepțional, deși nu prea respectă adevărul istoric, pe care îl recomand fără rețineri. Mai ales pentru că avem nevoie și astăzi de un Spartacus care să ne conducă în lupta pentru libertate. Sau, mai bine zis, fiecare dintre noi ar trebui să devină Spartacus.

Sezon 0 – Gods of the Arena:

Sezon 1 – Blood and Sand:

Sezon 2 – Vengeance:

Sezon 3 – War of the Damned:

Probabil cea mai bună melodie pe care am auzit-o vreodată – „No Life Without You” de Joseph LoDuca:

Mesajul serialului este unul simplu. Pentru a te elibera din lanțurile sclaviei e nevoie de un singur lucru: „Kill Them All”.


%d bloggers like this: