6. Zeii indienilor


India are meritul de a fi adăugat o nouă dimensiune în Univers: aceea de a exista liber.” – Mircea Eliade (Încercarea labirintului)

lord_vishnu_wallpaper_hd_3-normal5-4

A treia mare civilizație a lumii, conform teoriei oficiale, a fost cea din valea fluviului Indus, zonă aflată astăzi în nord-vestul Pakistanului și Indiei și în nord-estul Afghanistanului. Inițial, oamenii acelor locuri venerau o zeiță-mamă care, din imensul ei pântec, a dat naștere tuturor ființelor Pământului. Stau ca mărturie numeroase statuete de argilă care o reprezintă împodobită cu o imensă scufie, cu șiraguri de mărgele ce-i acopereau trupul gol, cu sânii umflați de lapte și cu șolduri largi. Prin jertfele aduse, zeița, numită Devi, îi proteja pe oamenii simpli de spirite și de demoni, asigurându-le în același timp bogăția recoltelor.

La un moment dat, viața liniștită a agricultorilor și a vânătorilor din Valea Indusului a fost dată peste cap de arieni, un popor venit de departe, înarmat până în dinți. Indienii, văzându-i în care trase de către doi sau patru cai, au crezut că sunt atacați de demoni cu pielea albă. Neavând vreo metodă de apărare, locuitorii Văii Indusului nu au avut de ales decât să se supună cuceritorilor mult mai dezvoltați din toate punctele de vedere. Care nu doar au construit orașe mărețe, precum Mohenjo-daro sau Harappa, ci le-au și adus indienilor o religie bine pusă la punct, cu o mulțime de zeități și legende. Astfel a luat naștere hinduismul, al cărui nume provine din „Sindhu”, denumirea dată de arieni fluviului Indus. Prima formă a hinduismului s-a numit brahmanism, vedism, hinduism antic sau brahmanism vedic. Învățăturile brahmanismului au fost cuprinse în cărți sacre, așa cum sunt cele patru Vede (care au fost scrise în sanscrită), completate de treisprezece Upanișade (comentarii explicative). Înbrahma_srishti_begining Vede erau venerați Asura, 33 de mari zei aflați într-o luptă continuă cu divinitățile malefice Deva și cu demonii Rakșasa sau Naga. Când religia vedică nu a mai putut satisface nevoile credincioșilor, preoții au recurs la o schimbare, astfel luând naștere o nouă formă a hinduismului. Deva au fost considerate zeități pozitive iar Asura, foștii ocupanți ai Cerului, s-au transformat în personaje negative, demoni sau anti-zei, cele două tabere aflându-se în continuare într-un permanent conflict. Cei 330 de milioane de Deva sunt conduși de Trimurti, o trinitate formată din creatorul Brahma, Vișnu, paznicul creației și distrugătorul Șiva. Hinduismul a continuat să se dezvolte și să se despartă în diferite ramuri, cum ar fi vaișnavismul, șaivismul, șaktismul și smartismul, pe lângă multe secte. Tot în India (numită și Bharat) au apărut budismul și jainismul, religii formate din amestecul hinduismului cu filosofia chineză.

Pentru a putea cunoaște și înțelege zeii indienilor nu putem ignora partea cea mai importantă a religiilor lor, adică spiritualitatea, care nu reprezintă un concept exclusiv oriental, putând fi întâlnit în filosofia și în sistemele oculte ori religioase din toate vremurile și de pe întreg cuprinsul Pământului. Drept pentru care, este necesar să facem cunoștință cu câteva concepte importante, fără de care viețile indienilor ar fi cuprinse de un haos total.

– În hinduism, „Brahman” era numele dat spiritului care a făcut sacrificiul suprem, dând naștere Universului material și zeilor. Brahman este realitatea absolută din spatele aparențelor schimbătoare, substratul universal din care s-a născut tot ce este material și în care se va întoarce după dizolvare.

– „Atman” reprezintă eul interior sau sufletul, adevăratul sine al unui individ. Pentru a obține eliberarea din ciclul reîncarnărilor, filosofia hindusă susține că oamenii trebuie să obțină cunoașterea atma jnana, adică realizarea că sinele adevărat al fiecăruia (Atman) este identic cu sinele suprem Brahman. Cele șase școli ortodoxe de hinduism consideră că există un Atman (suflet sau sine) în fiecare ființă, spre deosebire de budism, care respinge existența sufletelor.

– Deși „maya” înseamnă „iluzie” și „magie”, este un termen cu multiple înțelesuri, în funcție de contextul în care este folosit. Inițial, în sanscrită desemna puterea și înțelepciunea ieșite din comun. În textele vedice, maya reprezintă „un spectacol magic, o iluzie unde lucrurile par a fi prezente, dar nu sunt ceea ce par a fi”. În filosofia indiană este totodată un concept „care există, dar se modifică în mod constant, fiind astfel ireal din punct de vedere spiritual” sau „puterea ori principiul care ascunde adevăratul caracter al realității spirituale”. Maya a devenit în budism numele mamei lui Buddha, iar în hinduism o manifestare a zeiței Lakșmi, fiind un nume foarte răspândit printre indieni.

– În hinduismul vedic, „rta” reprezintă principiul ordinii naturale care coordonează funcționarea Universului. În imnurile vedice, rta este responsabil pentru funcționarea corespunzătoare a ordinii naturale, morale și sacrificiale. Savantul Maurice Bloomfield îl numea „unul dintre cele mai importante concepte religioase ale Rigveda”, completând că „din punctul de vedere al istoriei ideilor religioase putem, de fapt trebuie să începem istoria religiei hinduse cel puțin cu istoria acestui concept”. Rta brahmanismului se află în strânsă legătură cu dharma și karma, două concepte care l-au eclipsat în timp, referitoare la ordinea naturală, religioasă și morală. Cu alte cuvinte, rta este legea universală, fără de care nimic nu ar putea funcționa.

– În hinduism, „dharma” reprezintă comportamentele considerate a fi în acord cu rta, ordinea Universului, și includedharma-lost-68322 legi, îndatoriri, drepturi, conduite și virtuți. În budism, dharma înseamnă „legea și ordinea universală”, dar desemnează și învățăturile lui Buddha. În jainism se referă la învățăturile iluminaților Thirtankara, fiind în același timp partea principală a doctrinei referitoare la purificarea și transformarea morală a oamenilor. În sikhism (o religie monoteistă apărută în secolul al XV-lea în regiunea Punjab din sudul Asiei), „dharm” înseamnă „calea dreptății”. Dharma, respectarea ordinii universale, pare a descrie ceea ce egiptenii numeau „a fi în Ma’at”.

– Antonimul dharmei este „adharma”, adică ceea ce nu este în concordanță cu legea, referindu-se atât la legile oamenilor, cât și la cele divine ale naturii. În această categorie intră răutatea, greșelile, imoralitatea, viciile, nedreptățile sau ceea ce depășește sfera naturalului. După concepția orientală, calea adharmei sărăcește sufletul. De asemenea, adharma reprezintă și o stare nefirească a Universului, de dezechilibru.

– „Karma”, care înseamnă „acțiune” sau „faptă”, este un concept referitor la principiul cauzalității, care influențează viitorul fiecărui individ în funcție de intențiile și de acțiunile sale. Faptele și intențiile bune creează o karma pozitivă și un viitor fericit, în timp ce intențiile și faptele rele dau naștere unei karma negative, implicit unui viitor plin de suferințe. În religiile asiatice, karma este asociată cu reîncarnarea, putând afecta viitorul unui individ atât în existența curentă, cât și în cele viitoare.

– „Samsara”, numit în Tibet „khor ba” și în Sri Lanka „samgsara”, care înseamnă „ciclu etern”, reprezintă un ciclu repetat al nașterii, vieții și morții, adică al reîncarnării. În hinduism, budism, jainism, taoism, sikhism și în tradiția Bon reprezintă și ciclul acțiunilor și consecințelor ce au loc în trecut, prezent și viitor.

– În filosofia și religiile indienilor, „mokșa”, „vimokșa”, „vimukti” sau „mukti”, care înseamnă „eliberare”, semnifică Vashikaran-Siddhi-Sadhanaevadarea din samsara, ciclul reîncarnărilor. Mokșa este un concept central al tradiției hinduse, reprezentând unul dintre cele patru țeluri ale vieții umane (care formează Purușartha), alături de dharma (o viață virtuoasă și morală în conformitate cu legea rta), artha (prosperitatea materială care oferă o viață împlinită) și kama (plăcerea, senzualitatea și împlinirea emoțională).

– „Nirvana” este un concept asociat în mare măsură cu budismul, fiind o stare mentală de echilibru și liniște de neclintit, la care se poate ajunge după eliminarea dorinței, aversiunii și iluziilor. Atingerea nirvanei este echivalentă cu mokșa, eliberarea din ciclul reîncarnărilor. În filosofia hindusă, nirvana reprezintă unirea cu Brahman, starea divină a existenței.

– În hinduism, budism și jainism, „dhyana” reprezintă o stare meditativă ce duce la o conștientizare profundă a sinelui, care include o percepție totală a corpului, minții, simțurilor și mediului înconjurător, fără a se identifica totuși cu ele. La dhyana se poate ajunge după îndelungi exerciții, atingerea ei ducând la samadhi, la cunoaștere de sine și la separarea iluziei maya de realitate, ajutând astfel la îndeplinirea țelului suprem, adică eliberarea mokșa.

– În hinduism, budism, jainism, sikhism și yoga, „samadhi” sau „samapatti” reprezintă o stare de absorbție meditativă, obținută prin practicarea stării dhyana. În samadhi mintea devine liniștită și concentrată, păstrându-se conștientizarea individuală.

– „Yoga” este o disciplină fizică, mentală și spirituală, practicată în hinduism, budism și jainism, al cărui țel suprem este mokșa. Deși se încearcă o datare a originilor ei în India pre-vedică, se pare că a apărut în jurul secolului al cincilea î.e.n., în timpul mișcărilor sramana, ce au continuat filosofia indiană separat de brahmanismul indo-arienilor.

Deși pare în aparență o religie de sine stătătoare, diferită de celelalte, ținând cont de spiritualitatea pe care se bazează, hinduismul prezintă numeroase legături cu restul religiilor antice, în special cu cea sumeriană. De exemplu, Asura, marii zei mughal_magic_64vedici, deveniți ulterior demoni, au rădăcini mesopotamiene. Numele lor provine din Așur / Așșur, numele zeității supreme asiriene care, la rândul său, este un derivat al epitetului akkadian al lui Enki, „Asar” („prințul apelor”), preluat în această formă și de egipteni pentru Osiris sau de babilonieni ca unul dintre cele 50 de nume ale lui Marduk. În forma sa din sanskrită, „Asura” are înțeles în limba sumeriană, unde înseamnă „conducătorul apelor și al înțelepciunii”, un epitet care i se potrivește perfect lui Enki, zeul apelor și al înțelepciunii. Acești Asura, care au fost priviți inițial ca entități pozitive și ulterior demonizați, sunt „zeii decăzuți” conduși de Enki, Igigi ai sumerienilor. Numărul lor, 33, este unul foarte important pentru adepții lui Enki din întreaga lume (printre care se află și francmasonii, de exemplu), simbolizând procentele unei treimi dintr-un întreg, adică un zeu dintr-o trinitate. Iar Enki făcea parte în majoritatea culturilor antice dintr-o treime divină.

Pe lângă Asura, Dyaus Pitra, Indra, Devendra, Sakra, Rudra și Mitra au terminația sumeriană „ra”, care semnifică funcția de zeu conducător. De altfel, numele multor zeități indiene își găsesc traducerea în limba sumeriană. Numele lui Garuda, vulturul lui Vișnu, înseamnă „darul care protejează casa”. Durga se traduce prin „casa legăturii”, iar Kali prin „poarta care strălucește”, ambele indicând legătura pe care o realizează între zei și oameni, idee preluată ulterior de multe alte religii (de exemplu, în Evanghelia după Ioan, Isus spunea: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”). Numele sumerian al lui Marduk, Amar, a rezultat prin anagramareiStock_000013129901Small cuvântul indian „mara”, care înseamnă „moarte”. În budism a devenit demonul Mara, cel care a încercat să-l ispitească pe Buddha. O legătură evidentă dintre cultura indiană și cele din Mesopotamia o reprezintă „Ișta-deva” sau „Ișta devata”, titlul atribuit de hinduși zeităților lor favorite, care provine, fără doar și poate, din numele zeiței akkadiene Iștar. Iar Agastya, unul dintre Cei 7 Înțelepți ai indienilor, și-a luat numele din cel al zeiței semitice a războiului, Agasaya. Să nu uităm de adorarea vacilor în India, preluată din Egiptul antic, din cultele zeițelor Isis și Hathor, care o reprezentau pe aceași zeiță-mamă a indienilor. Sistemul Hatha Yoga își trage numele din cel al zeiței egiptene Hathor, iar energia primordială din yoga, șarpele Kundalini, pe care yoghinii încearcă să-l trezească pentru a le aduce cunoașterea, este zeul-șarpe Enki, care a adus omenirii cunoștințele zeilor, despre care sumerienii spuneau că „doarme” în casa sa subterană.

421250_10151363201600397_810300396_23082333_857730411_nAditi este prima divinitate vedică, mama zeilor (printre care și Surya, Soarele), a celor douăsprezece spirite ale zodiacului și a zeilor asociați cu planetele sistemului nostru solar, divinitățile Aditya („fiii lui Aditi”). Ca primă ființă și mamă a tuturor formelor de viață din Univers, a fost asociată cu spațiul cosmic. Aditi, zeița-mamă a Universului, nu poate fi decât Namma a sumerienilor, Tiamat a babilonienilor și Neith a egiptenilor. Poate pare surprinzător faptul că în Vede nu îi este adresat nici măcar un imn, însă era o practică obișnuită în ceea ce o privește, ținând cont că nici în alte culturi nu era menționată decât rar, lipsind aproape complet din mituri.

În Vede, zeul Cerului se numea Dyaus Pitar / Pita / Pitra. Soţia sa era zeiţa Pământului, Prithivi, cei mai importanţi fii ai lor fiind Indra, zeul furtunii, şi Agni, zeul focului. Conform Rig Veda, Pitar Dyaus înseamnă „Tatăl Cer” iar Mata Prithivi, „Mama Pământ”. Fiul său, Indra, i-a preluat funcția de conducător al panteonului. Cum legenda sa este aproape identică cu cea a sumerianului An, numele lor chiar semnificând același lucru, putem presupune că este vorba despre aceeaşi entitate. Prthivi, soția sa, era mama oamenilor și a zeilor, personificarea Pământului dar și zeița morții. Hrănind toate ființele cu laptele ei, era asemănată cu o vacă ce își poartă în pântece vițelul. Înainte de apariția arienilor și a religiei vedice, ea era Devi, zeița-mamă. La sumerieni, consoarta lui An era Ki / Ninhursag, de asemenea zeița Pământului, mama oamenilor și a zeilor, numită Isis de egipteni (și ea considerată zeiță-vacă).

Dyaus Pitar și Prthvi sunt menționați foarte rar în Vede, lipsind aproape complet din mituri. Se observă că uneori cei doi i-au luat locul zeiței-primordiale Aditi ca părinți ai primilor zei. Astfel, Indra este când fiul lor, când unul dintre Aditya.

Indra sau Sakra era zeul războiului, suveranul Cerului și stăpânul furtunilor. Cu fulgerul în mână, traversa Cerul într-un car de aur, tras de o mie de cai cu părul roșcat. Foarte înalt șiindra bărbos, uneori călărea un cal alb sau un elefant alb cu patru colți. Poseda calitățile tuturor zeilor, fiind în același timp puternic, înțelept, generos, exuberant și plin de eroism. Dansator și magician, Indra iubea plăcerile și beția. Fiind mare seducător, avea numeroase iubiri. Deoarece se temea de înțelepți, le trimitea nimfe, numite apsara, pentru a le tulbura meditația. Împărțea Cerul cu Vayu, zeul vântului. Printre epitetele sale se numărau „taurul” sau „ucigaşul lui Vritra” (dragon sau şarpe uriaş, duşmanul lui Indra, asemănător cu Apophis al egiptenilor). Ca Gardian al punctelor cardinale, el reprezenta estul (sau partea dreaptă ori binele). Stăpânul furtunilor, regele zeilor, supranumit „taurul”, care și-a urmat tatăl la tron după ce a ucis dragonul, este Enlil al sumerienilor.

Varuna domnea asupra apelor și elementelor. Se credea că el săpa albia fluviilor și râurilor, organiza mersul Lunii și al stelelor, pătrundea toate misterele și poseda puteri magice. Guvernator al nopții, era înfățișat călărind o broască țestoasă, o lebădă sau monstrul marin Makara. Zeul apelor, guvernatorul nopții, ce posedă puteri magice, nu este decât Enki / Ea al mesopotamienilor.

Indienii, la fel ca restul popoarelor antice, au creat mai multe divinități pe baza diverselor caracteristici ale celor deja existente. Astfel, dacă putem întâlni perechea de frați Enlil-Enki sub forma Indra-Varuna, o putem recunoaște și în cuplul Agni-Rudra.

Cel mai cunoscut zeu, căruia îi sunt dedicate mai multe de două sute de imnuri în Vede, este Agni. Protector al oamenilor, el hindu-god-agniintervenea pe lângă alte divinități, cărora le aducea sacrificii, fiind considerat preotul zeilor și zeul preoților. De culoare roșie, cu ochi galbeni și două capete, el avea șapte limbi de culoarea focului și șapte brațe. Ținea în mâini lemnul care alimentează focul, o secure, foalele, o flacără și o lingură pentru a vărsa peste foc grăsimea obținută cu ocazia sacrificiului. Cel de-al doilea zeu ca importanță după Indra, împodobit cu flăcări și îmbrăcat în negru, el era însoțit de o capră. Protectorul oamenilor (cel care i-a salvat la Potop), asociat uneori cu focul ca zeu al meșteșugarilor și inventatorul ritualurilor preoțești era în Mesopotamia Enki. Cele șapte limbi și șapte brațe indică poziția Pământului în sistemul solar, numărând din exterior către Soare, Enki însemnând chiar „Domnul Pământului”. Capra era simbolul său iar cele două capete ale lui Agni seamănă cu cele două fețe ale lui Isimud, vizirul lui Enki în Sumer.

Murdar, cu părul vâlvoi, cu pântecele negru și spatele roșu, Rudra era bombănitor și violent. Zeu al furtunii, mare arcaș, medic și uneori aducător al molimelor, Rudra Distrugătorul locuia în păduri, acolo unde obișnuia să se delecteze cu yoga. În Rigveda este numit „Stăpânul sau Suveranul Universului” dar și „Cel mai puternic dintre cei puternici”. Acest personaj seamănă izbitor cu Seth al egiptenilor, care și el era reprezentat cu pielea de culoare roșie, ceea ce înseamnă că Rudra reprezintă latura distrugătoare a lui Enlil. El era considerat regele lumii, zeul furtunii și războinicul feroce care, la un moment dat, a decimat omenirea prin molime, înainte de a-i hotărî distrugerea totală printr-un potop la nivel global.

Mitra era zeul contractelor și al întâlnirilor. Numele lui s-a tradus ca „pact, contract, tratat, jurământ” și mai târziu ca „prieten”. În imnurile vedice era invocat alături de Varuna, amândoi fiind protectorii jurămintelor. În textul Șatapatha Brahmana, Mitra simbolizează preoțimea, iar Varuna puterea regală. În singurul imn ce îi este dedicat exclusiv în Rigveda, Mitra este lăudat ca fiind un zeu ce urmează întocmai rta (principiul ordinii și adevărului, după care se ghidează întreg Universul, întocmai ca Ma’at în Egipt). Mitra pare a fi Nabu al babilonienilor, sau al doilea Thoth al egiptenilor, care a arbitrat conflictele dintre zeități (cum ar fi războiul dintre Horus și Seth), fiind întotdeauna imparțial. Nabu a moștenit o mare parte dintre atributele lui Enki, ceea ce ar explica asocierea sa cu Varuna. Avea legături și cu preoțimea, întocmai ca Mitra.

Aryaman, unul dintre primii zei vedici, este descris în Rigveda ca protector al iepelor. Numele său a fost tradus ca „prieten intim, tovarăș, însoțitor”, însă în sanscrită este format din cuvintele „arya” („nobil”) și „man” („minte”), ceea ce ar însemna „minte nobilă”. Era invocat la un loc cu Varuna, Mitra și alți Asura. Nu pare să fi avut vreun rol important în religia vedică, prin urmare adevărata sa identitate rămâne incertă. Ar putea fi o zeitate minoră, unul dintre miniștrii marilor zei, ori poate un alter-ego al zeului înțelepciunii, Enki.

suryatSurya, Bhanu sau Ravi era zeitatea Soarelui. Secta hindusă Saura îl consideră zeitatea supremă, iar secta Smarta unul dintre cele cinci aspecte ale Divinității. Era reprezentat într-un car tras de șapte cai, șapte fiind numărul Pământului. Avea trei soții și mulți copii, printre care gemenii Yama și Yami. A fost echivalat cu Utu al sumerienilor sau Șamaș al akkadienilor, prin urmare el este Marduk, fiul lui Enki, ultimul zeu suprem al Pământului.

Ușas („Aurora”), fiica divină a lui Dyaus Pitar, era înfățișată ca o tânără frumoasă ce traversa cerul într-o caleașcă de aur, alungând spiritele malefice ale nopții. În Secret of the Veda, filosoful indian Sri Aurobindo o descria ca fiind „prima condiție a realizării vedice. Prin iluminarea ei crescândă, întreaga natură a omului este clarificată; prin ea sosește Adevărul”. Această descriere o aseamănă cu Ma’at a egiptenilor însă, ținând cont că era considerată fiica lui Dyaus Pitar / Anu, putem presupune că Ușas era în realitate sumeriana Ninhursag.

Yama sau Yamaraja este zeul morții, al cărui nume în sanscrită a fost interpretat ca „geamănul”. Conform Vișnu Purana, părinții săi sunt Surya și Sanjna, numită uneori Ușas. Sora sa se numLordYama_22640ește Yami sau Daya, pe care orientalistul britanic Horace Hayman Wilson o considera personificarea râului Yamuna. În Vede se spune că Yama este prima ființă care a murit, devenind conducătorul strămoșilor decedați. Hindușii îl consideră gardianul sudului. Are doi câini cu câte patru ochi și nări mari, care păzesc drumul către domeniul său subteran. În artă este înfățișat cu piele albastră și îmbrăcăminte roșie, călărind un bivol. Ține în mâna stângă un laț cu care trage sufletele din corpuri. A fost echivalat cu Osiris al egiptenilor dar și cu Hades și Thanatos ai grecilor. În afară de hinduism, este prezent și în mitologia budistă, chineză, tibetană, coreană, vietnameză și japoneză, unde este descris ca o divinitate furioasă. Fiind prima ființă care a murit, zeitate a morții și a lumii subterane, gardian al sudului (care reprezintă aceeași lume de dedesubt) echivalat cu Osiris, Yama nu poate fi decât Enki.

Nirrti, zeița sărăciei și a depravării, reprezintă absența legii universale rta. În Atharva Veda se spune că are bucle aurii, însăHindAstroGoddess în Taittiriya Brahmana este brunetă și îmbrăcată în veșminte negre, cu ornamente din fier. Mai este numită și Alakșmi. Consoartă a lui Adharma, zeul păcatului, este reprezentată de obicei ținând în mâini o sabie și o mătură. În Șatapatha Brahmana este asociată cu durerea dar și cu regiunea de sud-vest (de jos și de stânga), deși în același text se spune că locuiește în sud, adică în regatul morților. Seamănă izbitor cu Ereșkigal a sumerienilor, ceea ce înseamnă că nu poate fi decât akkadiana Iștar, fiica lui Enki și Ninhursag.

Când brahmanismul nu a mai reușit să satisfacă nevoile credincioșilor, hinduismul a suferit o transformare majoră. Asura, fostele divinități pozitive, au devenit personaje negative, iar Deva le-au luat locul. De la 33 de Asura în religia vedică s-a ajuns la un număr exagerat de 330 de milioane de Deva. În fruntea panteonului hindus s-a instalat Trimurti, o trinitate divină formată din Brahma, Vișnu și Șiva.

Brahma, zeul creaţiei, a devenit tatăl zeilor, al anti-zeilor Asura și al oamenilor, luându-i locul lui Dyaus Pitar. Conform Puranelor, Brahma s-a născut singur dintr-o floare de lotus, la fel ca Ra al egiptenilor. Altă legendă spune că, în apă, o sămânţă s-abrahma-narada5 transformat într-un ou de aur din care a apărut Brahma. Simbolurile lui sunt cele patru braţe (ce simbolizează cele patru puncte cardinale), cele patru feţe (cele patru Vede), coroana (simbolul autorităţii supreme), cartea şi barba (simboluri ale înţelepciunii), lotusul (simbolul naturii) și aurul (simbolul bogăției). În acest zeu suprem, tată al zeilor și al demonilor, îl recunoaștem pe Anu al mesopotamienilor sau pe Ra al egiptenilor. Deşi Brahma este unul dintre cei mai importanţi zei hinduşi, foarte puţine temple îi sunt dedicate, la fel cum cultul lui Anu nu era foarte răspândit în Asiria şi Babilon. Tot hinduşii consideră că spiritul suprem universal se numeşte Brahman, o combinare a numelor lui Brahma şi al sumerianului An.

Vişnu, cunoscut și ca Narayana sau Hari, ocupă locul al doilea în marea trinitate Trimurti. Zeu-soare, rege, ce menţine ordinea în Univers, Vişnu mai este numit şi „spiritul suprem”. Alte epitete ale lui sunt „sufletul Vedelor” şi „adevărul vedic”. Este vishnuprezentat mereu în antiteză cu Şiva, zeul distrugător. Animalul său este vulturul Garuda, pe care îl călăreşte atunci când străbate cerurile. Corpul său are culoare neagră sau albastră. În cele patru mâini ține o scoică, un chakram (disc cu șase raze), o măciucă, un arc, un lotus, un alungător de muște, un evantai pentru a înviora focul și sabia cunoașterii. Numele său, de origine necunoscută, a fost interpretat de indieni ca însemnând „Cel care se află pretutindeni”. Acest zeu-soare, ce are titlul de rege, aflat în antiteză cu divinitatea distrugătoare, nu poate fi decât Enlil al sumerienilor. Focul și vulturul sunt simbolurile lui Enlil iar culoarea albastră reprezintă Cerul sau aerul, Enlil traducându-se chiar „domnul aerului”. În Rigveda, Vișnu este cel care a separat Cerul de Pământ, la fel ca Indra dar și ca Enlil în Sumer.

Distrugătorul Şiva („Cel pur”), cunoscut și ca Mahadeva („Marele zeu”) sau Devendra („Șeful zeilor”), ce are 1008 nume, este zeul preferat al yoghinilor și al asceților. Bărbat flor28srumos, binevoitor și liniștit, înconjurat mereu de demoni, este adesea reprezentat meditând, așezat pe o piele de tigru sau de leu. Într-o mână ține tridentul, în alta o secure, iar celelalte două fac gesturile pentru a produce și a îndepărta teama. Pe cap are o semilună, corpul îi este împodobit cu cinci şerpi şi câteva cranii iar pe frunte are un al treilea ochi, care arde totul în calea sa. Ascet, nu-i place să fie deranjat, șerpii fiind singurii săi prieteni. Este considerat începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor, aflându-se pretutindeni și nicăieri, sub cele mai diverse forme. Soția sa este Parvati, zeița procreării, cu care are doi fii, Skanda și Ganeșa. Tridentul, semiluna şi şarpele sunt simbolurile lui Enki. Şiva este zeul artelor, înţelepciunii şi fertilităţii, întocmai ca Enki în Mesopotamia. În timpul unei lupte, Şiva i-a distrus unulardhnarishwar dintre cele cinci capete zeului creator Brahma, la fel cum, în luptă, Kumarbi l-a castrat pe Anu iar Apophis i-a rupt barba lui Ra. Şiva face parte dintr-o trinitate sfântă alături de Brahma şi Vișnu, Enki făcând de asemenea parte dintr-o trinitate în Sumer alături de An şi Enlil, pe care i-am identificat deja cu celelalte două personaje ale indienilor. Și în Mesopotamia soția sa era considerată zeița fecundității și a nașterilor. Tridentul lui Șiva nu reprezintă decât poziția a treia în marea trinitate divină, iar al treilea său ochi este preluat de la sumerianul Anzu / Enzu („Înțelepciunea Cerului” sau „Domnul Înțelepciunii”), prin urmare, Şiva şi Enki sunt una şi aceeaşi zeitate.

Preoții hinduși știau că trinitatea An-Enlil-Enki este aceeași cu Trimurti Brahma-Vișnu-Șiva și au avut grijă să ascundă acest bd9bb8faa8d13cff91aadf2d91f82df8lucru chiar în numele divinităților lor supreme. Numele Șiva este compus din particula „șiv” și litera „a”. Vișnu are în componență inversul lui „șiv”, adică „viș”, alături de literele „nu”. Deși nu se cunoaște sensul exact al cuvintelor „șiv” și „viș”, ultimul fiind tradus ca „a pătrunde”, faptul că unul este inversul celuilalt indică opoziția dintre cele două divinități aflate la extreme. Iar literele rămase din numele lor, „a” și respectiv „nu”, formează numele Anu, tatăl celor doi frați în Mesopotamia. O literă din aceste trei, aflată în numele lui Șiva, sugerează că el era primul dintre fii. În același timp, prezența a două litere în numele lui Vișnu dă de înțeles că el era cel de-al doilea fiu al zeului suprem.

Pe lângă Trimurti, hindușii mai au o trinitate formată din consoartele celor trei mari zei, care își ajută soții să creeze, să mențină și să regenereze Universul într-un infinit ciclu. Sarasvati, soția lui Brahma, este zeița artelor, cunoașterii, muzicii și cuvântului. A rămas în panteonul hindus încă din timpurile vedice. Este reprezentată ca o femeie frumoasă, îmbrăcată în alb, adesea așezată pe o floare albă de lotus, care simbolizează lumina, cunoașterea și adevărul. Este acompaniată de o lebădă, simbolul perfecțiunii spirituale, și uneori de untridevi-lakshmi-parvati-e-sarasvati păun. Lakșmi sau Sri, consoarta lui Vișnu, este zeița bogăției, iubirii, norocului, prosperității materiale și spirituale dar și întruchiparea frumuseții. În scripturile indiene se spune că toate femeile sunt întruchiparea ei. Se crede că s-a născut cu o arie diversă de puteri și talente, pe care le-au preluat ceilalți mari zei. În iconografie este înfățișată ori șezând pe o floare de lotus, ori cu un lotus în mână. Uneori are alături unul sau doi elefanți și mai rar o bufniță. Poartă o rochie roșie, brodată cu fire de aur. În Șri Mahalakșmi Aștakam este numită Jaganmaatha, adică „Mama Universului”. În estul Indiei este văzută ca o formă a zeiței-mamă Devi, puterea supremă. Parvati, soția lui Șiva, este zeița iubirii, fertilității și devotamentului. Este reprezentată purtând o rochie roșie, iar în mâini diverse obiecte, cum ar fi o scoică, o floare de lotus, o coroană, o oglindă sau un clopot. Alături are de obicei un vițel sau o vacă. Este considerată zeiță-mamă, precum și reîncarnarea lui Șakti, energia feminină primordială care a creat Universul. Deși sunt privite ca entități diferite, toate trei par a fi una singură, ori semănând cu zeița primordială Tiamat / Namma / Neith / Devi / Șakti, ori cu Ninhursag a sumerienilor. De altfel, unii hinduși recunosc că toate trei nu sunt decât manifestări ale zeiței-mamă, mai ales în state precum Bengalul de Vest sau Odișa.

Ganeșa, Ganapati sau Vinayaka, cel mai iubit dintre zeii hinduși, fiul lui Șiva și Parvati, are corp de bărbat burtos și cap delord-ganesh elefant. Sărbătorit pentru înțelepciunea sa, el este zeul cunoașterii, al inteligenței și al artelor. Îi plac mâncărurile rafinate, dansul și farsele, este imaginea forței stăpânite și a înțelepciunii fiind, în același timp, viclean și răutăcios. Este venerat de toate sectele hinduse dar și de budism și jainism. În Ganeșa Purana se spune că are o semilună pe frunte. Deși pare a semăna mai mult cu Nabu, fiul lui Marduk, Ganeșa este în realitate chiar Marduk. Popularitatea sa în Mesopotamia și în Egipt se regăsește și în India, din acest motiv Ganeșa fiind cel mai iubit dintre zeii hindușilor. Semiluna este simbolul familiei lui Enki, iar viclenia și răutatea zeului-elefant sunt două dintre caracteristicile lui Marduk.

Kartikeya, Skanda, Kumaran („Prințul” sau „Copilul”), Murugan, Dandapani („Zeul cu o bâtă”), Karuna sau Subramaniyan este zeul războiului, reprezentat adesea cu șase fețe și cu o lance în mână. În literatura Sangam el este „zeul roșu, așezat pe un păun albastru, care rămâne mereu tânăr și strălucitor”. În lucrarea Thirumurukkarrupatai este descris ca fiind un zeu al tinereții eterne, iar „fața sa strălucește cu nenumărate raze de lumină și înlătură întunericul din această lume”. Deși în hinduismul actual este considerat fiul lui Șiva și Parvati, Satapatha Brahmana îl numește fiul lui Rudra / Enlil. Din câte știm, în Mesopotamia, zeul războiului era Ninurta, fiul lui Enlil. Hindușii l-au considerat fiul zeului distrugător Șiva, datorită asocierii distrugerilor cu războiul.

În hinduism, Durga („inaccesibila” sau „invincibila”) este zeiţa victoriei binelui împotriva răului. În sumeriană, numele său pbabd023_goddess_durga_lionînseamnă „Casa legăturii”. La festivalul Durga Puja, ea este mama zeilor Ganeșa, Kartikeya, Lakșmi şi Saraswati. Este înfăţişată cu opt braţe în care ţine arme şi o floare de lotus, călărind un leu sau un tigru. Consoartă a lui Șiva, Durga e considerată aspectul războinic al Mamei Divine. Durga este Ninhursag a sumerienilor sau Isis a egiptenilor. Strămoşii noştri echivalau zeii cu planete şi stele; prin urmare, un zeu cu opt braţe reprezintă o stea cu opt colţuri. Planeta Venus era reprezentată ca o stea cu opt raze sau ca un cerc înconjurat de opt puncte deoarece este a opta planetă din sistemul nostru solar, numărând din exterior spre Soare. Iar planeta Venus era simbolul lui Ninhursag, numită de multe ori Inanna sau Iștar. În același timp, ea este considerată și unul dintre aspectele zeiței-mamă primordiale, Devi.

Aspectul întunecat al lui Durga este reprezentat de Kali („Cea neagră”) sau Kalika, violenta zeiţă a timpului şi a schimbării. În multe surse, Kali este numită „cea mai mare dintre zei”. Îmbrăcată cu o piele de tigru, încinsă cu cobre și împodobită cu cranii, ea dansează pe cadavre. Ochii ei scuipă foc iar gura, cu limba atârnând, înconjurată de colți, rage și rânjește. Pentru a o calma şi a proteja stabilitatea lumii, de multe ori Șiva este trimis pe câmpul de luptă sub forma unui copil. Kali îl îngrijeşte şi îl Kali 3alăptează, astfel ieşind la iveală latura sa maternă. În această zeiță războinică o recunoaștem pe fiica lui Enki și Ninhursag. Confuzia dintre mamă și fiică, prezentă la mai toate popoarele antice, se regăsește și aici: Kali este un aspect al lui Durga, nu o entitate diferită de aceasta, o imagine copiată parcă din Egipt, unde Sekhmet era aspectul distrugător al zeiței Hathor. Kali este în mod direct corelată cu practica amorului, fiind înfățișată de multe ori împreunându-se cu Șiva, ceea ce ne duce cu gândul la aceleași divinități Iștar, Inanna sau Hathor, zeițe ale dragostei și sexualității. Aspectul întunecat al familiei lui Enki, deși mascat cu grijă de adepții lor de cele mai multe ori, este mai mult decât evident în hinduism. În Kalika Purana este scris că zeița „Kali este Noaptea din care izvorăște energia tainică a Timpului”. În cartea Kali, autoarea Nivedita afirma că „în existența terestră, calamitățile naturale – cum ar fi cutremurele, erupțiile vulcanice, cicloanele, tornadele, inundațiile, ciuma, epidemiile, etc. sunt acțiunile Marii Puteri Cosmice Kali”. De asemenea, releva și modul în care zeița se comportă cu adepții ei: „dacă yoghinul începător sau aspirantul la Eliberare se menține impur și egoist, complăcându-se să rămână un ignorant, Mama Kali îl va distruge, deoarece el nu este încă pregătit să evolueze”. Despre acești adepți, Nivedita spunea că sunt „adoratori ai morții și ai distrugerii, ai dezrădăcinării și ai dezlănțuirii”. Însăși zeița declara prin gura aceleiași autoare, în cel mai arogant mod posibil: „nici sentimentele omenești de iubire, de prietenie, de stabilitate și siguranță, nici căminul sau familia nu trebuie să-și facă auzită vocea când Eu vorbesc”, aroganță des întâlnită la Iștar în textele din Mesopotamia.

O altă legătură a religiei hindușilor cu cele din Mesopotamia se întălnește în clasicul poem Ramayana, ale cărui personaje principale sunt prințul Rama și soția sa, Sita. Acest prinț, care a trecut prin nenumărate încercări pentru a-și salva soția, capabil 1151ramasitasuryade fapte supraomenești, nu era un om obișnuit. Ramayana susține că a domnit timp de o sută de ani în Ayodhya, după mai multe decenii de exil, în timp ce în Drona Parva nota 11.000 de ani de domnie ai lui Rama, în vremea când înțelepții Riși, zeii și oamenii trăiau împreună pe Pământ. Deși Ramayana afirmă că prințul s-a născut datorită unei băuturi magice trimise de Vișnu pe Pământ, hindușii îl consideră reîncarnarea zeului. Identitatea personajelor principale este relevată de anagramarea numelor. Rama, citit invers, devine Amar, unul dintre numele sumeriene ale lui Marduk (mai exact Amar Utu). Inversul lui Amar / Marduk este zeitatea opusă lui, adică Enlil, aplicându-se aici aceeași tehnică secretă ca în cazul perechii Vișnu – Șiva, unde particula de la începutul fiecărui nume este inversată în numele celuilalt. Rama este aproape identic cu Ramman, unul dintre numele lui Enlil în Mesopotamia. Prin inversarea literelor primei silabe, Sita, soția lui Rama, se transformă în Ista, nume ce provine din Iștar (consoarta lui Enlil în cazul zeiței Ninhursag). Un alt element care ne duce cu gândul la aceste două divinități este prezența deloc întâmplătoare în Ramayana a numărului 40, numărul lui Enki în Mesopotamia: Rama a fost exilat timp de 40 de ani, Bharata a devenit paznicul coroanei pentru 40 de ani, Rama i-a ucis frații demoniței Șurpanakha și încă 40.000 de demoni. Chiar și numele demoniței ne trimite către Mesopotamia, Șurpanakha însemnând „Cea din Șurrupak”, unul dintre cele mai importante orașe sumeriene. Prin urmare, povestea de dragoste dintre Rama și Sita nu este decât varianta „Bollywood” a uneia moștenite de la sumerieni, pe care au preluat-o și grecii, alipind-o celei a războiului troian.

Jumătatea primului mileniu î.e.n. a găsit India într-o perioadă de frământări sociale și religioase, când s-au înmulțit considerabil nemulțumirile legate de ritualurile și sacrificiile animaliere practicate în hinduism. Atunci și-au făcut apariția grupuri religioase și filosofice noi, care au respins autoritatea Vedelor și a brahmanilor. Această mișcare religioasă, ce continua filosofia indiană într-un mod diferit de brahmanismul indo-arienilor, s-a numit sramana. Sub influența reprezentanților celor O Sută de Școli de Filosofie chineze, din sramana a luat naștere budismul, o religie închinată lui Siddhartha Gautama sau Buddha („Cel trezit” sau „Cel iluminat”). De asemenea, „Buddha” este folosit și ca titlu pentru prima ființă iluminată din fiecare eră. În cele mai multe tradiții budiste, Siddhartha Gautama este Supremul Buddha al erei noastre. Se spune că regina Maya a visat un elefant alb, cu șase colți, care a intrat în partea ei dreaptă, Siddhartha născându-se zece luni mai târziu, în anul 563 î.e.n. Pentru hinduși, zeul Vișnu a intrat în ea sub forma unei raze cu cinci culori, lăsând-o însărcinată. Până la 29 de ani, Siddhartha aMountain_Buddha trăit ca prinț în Kapilavastu, departe de răul din lume, timp în care s-a căsătorit și a făcut un copil. După ce a văzut un bătrân, un bolnav și un mort, care l-au făcut să conștientizeze suferința din lume, Siddhartha și-a părăsit familia și căminul pentru o viață de ascet. Prin meditație a atins iluminarea, devenind Buddha. Se spune că a reușit să-și dezvolte anumite capacități supraomenești, neavând nevoie de somn, hrană sau medicamente. A călătorit prin lume însoțit de discipoli, a făcut numeroase miracole, ba chiar a ucis un dragon. La 80 de ani și-a părăsit trupul muritor pentru a se întoarce în regatul său din Cer. Se spune că, la moartea sa, toate ființele Pământului au plâns, în afară de șarpe și de pisică. Brahmin Sonanda îl descria ca fiind „frumos, arătos și plăcut ochiului, cu cel mai frumos ten. Are o formă și o înfățișare zeiască, nefiind sub nicio formă neatrăgător”. Se mai spune și că avea ochi de culoare albastră. Aspectul său fizic, precum și însușirile supraomenești, indică o zeitate, nicidecum un simplu muritor. Dacă Buddha era al nouălea avatar (sau reîncarnare) a lui Vișnu, atunci el este, fără doar și poate, Enlil. Vișnu a intrat în Maya sub forma unei raze în cinci culori, acest număr reprezentându-l de asemenea pe Enlil (a cincea planetă din sistemul nostru solar este Jupiter, planetă asociată cu Enlil). Se spune că Buddha a ucis un dragon, la fel cum Seth a făcut-o în Egipt cu Marele Șarpe Apophis, Indra cu Vritra sau Enlil cu Enki. La moartea lui Buddha, șarpele și pisica sunt singurele ființe care nu au plâns, iar noi ne amintim că aceste două animale îi simbolizau în mare parte a lumii pe Enki și pe consoarta sa, Ninhursag, dușmanii lui Enlil. De asemenea, Vajrapani, protectorul lui Buddha, a fost echivalat de greci cu Herakles, care prezintă numeroase asemănări cu Ninurta, fiul lui Enlil.

Din mișcarea sramana făcea parte și jainismul, o religie cu rădăcini obscure, în care se propagă non-violența, centrată în jurul a 24 de tirthankara, înțelepți care au reușit să-și întrerupă ciclul reîncarnărilor. Conform tradiției, primul tirthankara este Rișabha, cea de-a opta reîncarnare a zeului Vișnu. Parșvanatha sau Parșva, cel de-al douăzecișitreilea tirthankara și primul care poate fi considerat personaj istoric, a trăit între anii 877 și 777 î.e.n. Până la vârsta de 30 de ani a fost prinț al Varanasi, apoi a renunțat la lume pentru o viață de ascet, reușind să se elibereze de ciclul reîncarnărilor la vârsta de 100 de ani. Gobind Singh, ultimul dintre cei zece guru ai sikhismului, l-a considerat pe Parșva reîncarnarea lui Rudra, zeu care, la fel ca Vișnu, nu este395px-Mahavir decât un alter-ego al lui Enlil. Ultimul tirthankara a fost cel de-al douăzecișipatrulea, Mahavira, neoficial fiind considerat adevăratul fondator al jainismului. La fel ca predecesorul său, Parșva, Mahavira a fost un prinț care la 30 de ani și-a părăsit căminul pentru a obține iluminarea spirituală. Părinții săi chiar erau adepți ai lui Parșva. După 12 ani de intensă meditație și penitențe, a călătorit prin India timp de 30 de ani, pentru a-și împărtăși filosofia. În cei 12 ani a avut parte de umilințe crunte, în estul Bengalului fiind chiar bătut cu pietre. A atins nirvana sau mokșa la vârsta de 72 de ani, după care spiritul său a părăsit lumea materială. Se consideră că Mahavira („Mare războinic”), pe numele său real Vardhamana, s-a născut în 599 î.e.n., ceea ce îl face contemporan cu Buddha. Surprinzător, între cei doi există o serie de asemănări mai mult decât coincidentale, deși nu s-au întâlnit niciodată, conform budismului și jainismului. Numele real al lui Buddha era Siddhartha Gautama; tatăl lui Mahavira se numea Siddhartha. Amândoi erau prinți, amândoi au plecat de acasă pentru a obține iluminarea aproximativ la aceeași vârstă (unul la 29 iar celălalt la 30 de ani), amândoi au petrecut ani buni ca asceți, după care amândoi au călătorit prin India, însoțiți de discipoli, pentru a-și propovădui filosofiile. Filosofii, de asemenea, extrem de asemănătoare. Și-au găsit sfârșitul tot la vârste apropiate (unul la 72 iar celălalt la 80 de ani), în ambele cazuri considerându-se că au atins nirvana / mokșa, eliberându-se din ciclul reîncarnărilor. Ținând cont de asemănările enorme dintre Buddha și Mahavira, este posibil ca ei să reprezinte una și aceeași persoană, iar budismul și jainismul să nu fie decât o singură religie divizată din cauza unor mici diferențe, precum creștinismul împărțit în catolicism și ortodoxism.

Amenințat de mișcarea sramana și în special de budism, hinduismul l-a inventat pe Krișna. Chiar dacă tradiția hindusă susține că zeul a părăsit Pământul în 3.102 î.e.n., cele mai vechi urme ale venerării lui datează din secolul al patrulea î.e.n. Abia în krishnaflutebluebgprimele secole ale erei noastre a luat naștere krișnaismul sau bhagavatismul, o sectă dezvoltată în interiorul vaișnavismului (una dintre ramurile principale ale hinduismului, închinată zeului Vișnu). Krișna, portretizat ca infant, ca tânăr sau ca bătrân, este considerat avatarul lui Vișnu, prin urmare unul dintre zeii supremi. Personalitatea sa este complexă, zeul fiind în legende copil, farsor, erou, amant sau ființă supremă. În sanscrită, ca adjectiv, numele său înseamnă „negru” sau „întunecat”, reminiscenţă din perioada vedică atunci când era considerat Soarele negru sau Soarele nopţii. Ca substantiv, Krişna înseamnă „noapte” sau „întuneric”. În iconografia originală era reprezentat cu pielea neagră, abia în reprezentările moderne culoarea sa fiind schimbată în albastru. Considerat și el reîncarnarea lui Vișnu, la fel ca Buddha, între cei doi există o serie de similitudini, așa cum e firesc, de altfel. Însă nu putem ignora diferențele dintre cei doi, care în anumite aspecte îi situează la poli opuși. Cum sunt posibile aceste diferențe, dacă vorbim despre aceeași zeitate în ipostaze diferite? Răspunsul este simplu: și aici, ca în alte culturi, este vorba despre două zeități cu același nume. Unul este reîncarnarea lui Vișnu / Enlil, asemănător cu Buddha, cu pielea de culoare albastră, apărut în hinduism puțin după nașterea budismului. Celălalt, cu pielea de culoare neagră, krishna-arjunacare a trăit în cel de-al patrulea mileniu î.e.n., este un zeu iluzionist care îşi înşeală duşmanii, dezorientându-i cu fantasmele pe care le crează. Într-un comentariu la Bhagavad-Gita, indianistul român Sergiu Al-George îl prezintă pe Krşna ca fiind „prinţ războinic, în stare de mari îndrăzneli, ucigător de monştri, pedepsitor de regi nelegiuiţi, fiind totodată capabil de viclenii şi laşităţi; deschis exaltărilor bachice şi protagonist al supremelor experienţe erotice în paroxismul cărora se descifrează însuşi erosul absolut – cel al comuniunii cu realitatea ultimă -, Krşna rămâne totuşi un personaj crud şi oarecum lugubru prin surâsul cu care întâmpină marile drame”. În Bhagavad-Gita, el face tot posibilul pentru a continua războiul dintre clanurile Pandava și Kaurava. În a patra carte din colecţia de imnuri sacre Rigveda, Krişna este considerat demon sau spirit al întunericului. În Lalitavistara Sutra, el este conducătorul demonilor negri, inamicii lui Buddha. Printre numeroasele sale epitete se numără Șyamasundara („frumosul întunecat”), Patitapavana („cel ce îi purifică pe decăzuţi”) şi Kaladeva („zeitatea neagră”). Începând cu secolul al XIX-lea, Krişna a fost adoptat de câteva mişcări religioase noi. În teosofie este considerat reîncarnarea lui Maitreya, cel mai important învăţător spiritual al omenirii. Krişna a fost canonizat de către celebrul magician satanist Aleister Crowley şi este recunoscut ca sfânt de către masonii gnostici din Ordo Templi Orientis.

Să-l lăsăm totuşi să se descrie singur. În Bhagavad-Gita, Krşna spune următoarele: „Cei fără minte mă cred Cel Nemanifestat intrat în starea de manifestare; ei nu cunosc natura mea superioară neclintită, supremă. Învăluit de iluzia produsă de magia mea, eu nu sunt revelat tuturor; această lume, cu mintea tulburată, nu mă recunoaşte ca nenăscut şi neclintit. Eu ştiu, o Arjuna, fiinţele care au fost, care sunt şi care vor fi; pe mine însă nu mă ştie nimeni” (7:24-26). Îndrăznesc să-l contrazic pe cel care s-a autoproclamat Marele Stăpân Divin al Universului. Cu toate iluziile produse de magia sa, ne dăm totuşi seama de natura lui „superioară neclintită, supremă”. Acest zeu negru, înşelător, creator de iluzii, magician neîntrecut, manipulator şi crud, cu înfăţişare terifiantă, ce duce omenirea la pieire, demon sau spirit al întunericului, conducător al demonilor, inamicul lui Buddha, deschis mereu la depravare erotică şi exces de alcool, considerat sfânt de către masoni, magicieni şi satanişti, nu poate fi decât Enki al sumerienilor. Lucru pe care Krişna îl recunoaşte (ce-i drept, indirect) în cartea a zecea din Bhagavad-Gita: „pentru zeii Rudra, eu sunt Samkara (zeul distrugător Şiva)”, „pentru demonii Yakşa şi Rakşas, eu sunt stăpânul bogăţiilor (zeul Kubera, care comanda armata demonilor)”, „pentru preoţi eu sunt cel dintâi, Brhaspati (zeul elocinţei şi al înţelepciunii)”, „pentru conducătorii de oşti sunt Skanda (zeul războiului)”, „pentru şerpi eu sunt Vasuki (şarpe mitic, rege al şerpilor Naga)”, „pentru Naga sunt Ananta (şarpele primordial)”, „eu sunt Prahlada (căpetenia demonilor Asura) pentru demonii Daitya”, „eu sunt Timpul atotputernic, distrugător de lumi”.

În timp ce misionarii celor O Sută de Școli de Filosofie din China colindau o mare parte a Asiei iar India se afla într-o importantă schimbare religioasă, mișcarea sramana rupându-se deZarathustra The Great hinduism, ceea ce a dus la apariția unor religii noi, precum budismul, jainismul și cultul lui Krișna, în Persia secolului al șaselea î.e.n. a luat naștere zoroastrismul. La 30 de ani (la fel ca Parșva și Mahavira), profetul Zarathustra, numit Zoroastru de către greci, a primit o viziune de la zei. Următorii 12 ani și i-a petrecut încercând să-și convingă concetățenii să accepte reformarea vechii religii persane. La 42 de ani (vârsta la care Mahavira și-a început misiunea de propovăduire a jainismului) și-a părăsit casa, ajungând la curtea regelui Viștaspa, care a ridicat cultul lui Zarathustra la rangul de religie oficială a regatului persan. Pentru profet, zeii se numeau yazata. Cel mai important yazata demn de a fi venerat era Ahura Mazda sau Spenta Mainyu (numit și Ormuzd, Hourmazd, Hormazd sau Hurmuz), începutul și sfârșitul, creatorul văzutelor și nevăzutelor, singurul, purul și eternul adevăr. Ahura Mazda era însoțit de Ameșa Spenta, șase emanații ale sale sau „scântei divine”, toți șapte, alături de alți yazata mai puțin importanți, formând grupul de zeități Ahura. Inamicul lui Ahura Mazda, Angra Mainyu sau Ahriman, era spiritul distrugător sau haotic, cu care zeul cel bun se află în conflict încă de la începutul lumii. Alături de Ahriman se află Daeva, entități malefice sau falși zei. Conform lui Zarathustra, Ahura Mazda îl va învinge pe Ahriman într-un final, moment în care Universul va suferi o renovare. Timpul se va sfârși iar toată creația, inclusiv spiritele alungate în întuneric, se vor reuni cu Ahura Mazda, întorcându-se astfel la viață. La sfârșitul timpului, un saoșyant sau un salvator va aduce renovarea finală a lumii, când morții vor învia.

Se consideră că Ahura Mazda înseamnă „înțelepciunea care iluminează”, fiind format din „ahura” („lumină”) și „mazda” („înțelepciune”). Însă originea numelui se găsește acolo unde ahuramazdacercetătorii nici nu vor să-și imagineze: în Egipt. Pe o inscripţie în piatră, ridicată de faraonul Khufu (numit Keops de greci) în jurul anului 2.600 î.e.n., se poate citi: „Ankh Hor Mezdau Sten-bat Khufu tu ankh” („Trăiască Horus Mezdau, regelui Khufu viaţa îi este dată!”). „Mezdau” al egiptenilor este foarte asemănător cu „mazda” al perşilor, care înseamnă „înţelept”, iar „ahura” seamănă izbitor cu „ankh Hor”. Prin urmare, Ahura Mazda se traduce corect prin „trăiască Horus cel înţelept”. Egipteanul Heru-Ur sau Horus cel Bătrân era Enki al sumerienilor, zeul înțelepciunii. Ahura Mazda era reprezentat grafic întocmai ca Așșur al asirienilor, adică același Enki.

Cercetătorii au ajuns la concluzia că zoroastrismul perșilor își are totuși originea în hinduismul indienilor. Lucru firesc, de altfel, ținând cont că și unii, și ceilalți, consideră că au fost civilizați de arieni. Zeitățile persane Ahura și Daeva nu sunt decât Asura și Deva din hinduism cu rolurile inversate (Ahura reprezintă divinitățile pozitive, la fel ca în brahmanismul vedic, în timp ce Asura sunt în hinduism cele malefice). Ahriman al perșilor și-a luat numele din cel al indianului Aryaman. Daena, conceptul din zoroastrism care reprezintă revelația sau conștiența, provine din dhyana, starea meditativă a indienilor prin care se ajunge la o conștientizare profundă a sinelui. „Ameretat”, nemurirea în limba perșilor, provine din „amrita”, cuvânt sanscrit cu același înțeles. Mithra din zoroastrism este Mitra din religia vedică. Vayu-Vata, zeul vântului și al atmosferei pentru perși, nu este decât Vayu, zeul vântului în brahmanism. Zeul morții la hinduși, Yama, a devenit Yima pentru perși. În concluzie, reforma adusă de Zarathustra vechii religii a perșilor nu este decât vechea religie a indienilor reformată, amestecată cu elemente religioase și filosofice ale altor popoare.

Hinduismul, în toate formele și cu toate ramurile sale, reprezintă cea mai veche religie actuală. Spre deosebire de cea sumeriană și cea egipteană, apărute cu puțin timp înainte, are avantajul de a se fi păstrat aproape complet, chiar dacă s-au pierdut multe elemente ale hinduismului antic din perioada Vedelor. Ținând cont că și această religie este închinată acelorași divinități ca și în restul lumii, hinduismul ne poate ajuta să completăm părțile pierdute ale religiilor antice, din care ne-au rămas doar fragmente. Și partea cea mai importantă care s-a pierdut, dar care abundă în religiile indienilor, este spiritualitatea. Pentru a putea înțelege spiritualitatea moștenită de antici de la zei, condiție necesară pentru înțelegerea cât mai exactă a istoriei ascunse a planetei noastre, trebuie luate în calcul și religiile indienilor, care pot reprezenta o adevărată cale de acces către misterele trecutului. Sau o cheie care descuie poarta către secretele zeilor.

 427709_397054550307190_357051914307454_83270491_79414816_n

About Claudiu-Gilian Chircu

Îmi merge mintea... pe 7 cărări şi în marşarier. Probabil asta înseamnă să fii dus cu pluta pe arătură. View all posts by Claudiu-Gilian Chircu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: