Monthly Archives: August 2012

40. Geneza


geneza

 

De multe ori mi s-a spus că oamenii nu pot afla adevărul despre lumea în care trăim, fiind mult peste capacitatea noastră de înțelegere. Dacă oameni cu IQ uriaș, foarte bine pregătiți în anumite domenii nu au reușit acest lucru, un simplu muritor nu are nicio șansă. Ca de obicei, încăpățânarea nu m-a lăsat să accept această idee, ci m-a ambiționat să caut mai departe, amintindu-mi că multe dintre marile descoperiri ale lumii au fost făcute de oameni obișnuiți. De această dată m-am hotărât să încerc să aflu cea mai mare enigmă a lumii, adică geneza ei. Și de această dată, rezultatul a fost unul cu adevărat surprinzător.

În 1950, astronomul englez Fred Hoyle a lansat teoria Big Bang-ului, teorie cu care astăzi sunt de acord majoritatea oamenilor de ştiinţă. Conform acestei ipoteze, cu mult timp în urmă Universul încă nu exista. Nu exista absolut nimic, doar vidul. Cu circa 13,7 miliarde de ani în urmă, în acest imens nimic a izbucnit din senin o explozie uriașă, din care a luat naștere Universul. Acest prim Univers era atât de fierbinte, încât conținea doar energie pură. După numai o secundă, o parte din această energie a fost transformată în semințele materiei, iar Universul s-a umplut de o ceață densă. Timp de patru sute de milenii, Universul a crescut iar ceața a început să formeze atomi. După un miliard de ani, un nor de ceață a devenit atât de dens încât a explodat, dând naștere primei stele. Ceilalți nori i-au urmat exemplul, iar stelele astfel formate s-au grupat încet-încet în galaxii. Pentru veridicitatea teoriei Big Bang-ului, cercetătorii se bazează pe 3 indicii majore:

1. Vârsta celei mai vechi stele este de 12 – 13,2 miliarde de ani, adică ea corespunde parţial cu vârsta Universului.

2. Analiza luminii emise de galaxii indică faptul că obiectele din spaţiu se îndepărtează unele de altele cu o viteză cu atât mai mare, cu cât sunt mai îndepărtate de Pământ, ceea ce sugerează faptul că galaxiile erau cândva adunate într-o regiune unică a spaţiului.

3. În toate regiunile Universului există şi astăzi o radiaţie de fond foarte slabă, rămăşiţă a torentelor de căldură şi lumină din primele momente ale Cosmosului.

Multe elemente din teoria Big Bang-ului sunt întâlnite în mitologie. Vidul de la început, din care a luat naştere lumea, era numit haos sau ocean de către majoritatea popoarelor. La Heliopolis, în Egipt, Nun era oceanul primordial din care a ieşit o stâncă pe care se afla Ra, soarele (la Memphis, cel care s-a născut pe stâncă era zeul Ptah). Într-un alt mit egiptean, valurile lui Nun au dat naştere unei insule pe care au apărut patru perechi de zei. În mitologia fino-ugrică, haosul primordial avea forma unui ocean imens, din care s-a Marduk vs. Tiamatnăscut Num, zeul care a creat lumea. La turci, Sombol-Burkan a construit lumea din lut scos din oceanul primordial. La mongoli, doi zei au coborât din cer în marea primordială şi au făurit lumea din nămol pe spatele unei broaşte ţestoase. În mitologia chineză, haosul avea forma unui ou (forma de sferă a Universului imediat după Big Bang) din care s-a născut Pan Ku, cel care a creat cerul şi Pământul din cojile oului. În Babilon, haosul era reprezentat de şarpele cu aripi Tiamat. Zeul Marduk, care semnifica ordinea, a ucis-o pe Tiamat şi a creat lumea din corpul ei. În mitologia nordică, haosul (vidul) era o prăpastie ce delimita focul şi gheaţa. Din ciocnirea celor două elemente (Big Bang-ul) s-a născut uriaşul Ymir, din trupul căruia va apărea lumea. La greci, conform Teogoniei lui Hesiod, haosul este cel care a dat naştere zeiţei Pământului (Gheea), zeului lumii subterane (Tartar), zeului iubirii (Eros), zeiţei nopţii (Nyx) şi zeului întunericului (Erebus). Gnosa valentineană susţinea că din haos s-a desprins Primul Principiu, sau Tatăl. Big Bang-ul sau explozia creatoare de materie este întâlnită şi la Hermopolis, în Egipt, unde se credea că lumea a apărut din ciocnirea celor patru elemente primordiale: apa, nemărginirea, întunericul şi aerul. Iar dogonii din Mali spun că pământul, aerul, focul şi apa din oul zeiţei Amma s-au ciocnit, provocând şapte explozii din care a apărut viaţa.

Povestea Big-Bang-ului, oricât de incredibilă ar părea, a fost creată cu cea mai importantă armă a oamenilor de știință: abilitatea de a transforma evenimente reale în ecuații matematice. Aceasta le-a permis cosmologilor să creeze o replică matematică a Universului, numită Modelul Standard al cosmologiei, care descrie întreaga evoluție a Cosmosului de la Big Bang până astăzi. Pentru cosmologi, Modelul Standard funcționează perfect. Are însă un mare defect: nu explică absolut totul. Cu cât oamenii de știință studiază mai intens Universul, cu atât realizează că Modelul lor standard nu este o copie exactă. Cu toată matematica sa complexă, Modelul Standard are încorporate o serie de teorii emise pentru a explica observații ce nu au sens, teorii incomplete sau nedovedite, fără de care, însă, povestea Big Bang-ului ar rămâne doar o poveste de adormit… adulții.

Teoria Big Bang-ului spune că Universul a fost creat printr-o explozie. Însă o explozie ar produce un Univers dezordonat, cu zone ce ar avea diferențe mari de temperatură între ele. Iar Universul nu este deloc așa. În toate direcțiile, temperatura pare a fi aceeași. Problema temperaturii a cauzat probleme Modelul Standard, clătinând serios ipoteza Big Bang-ului. Spre fericirea cosmologilor, un om a rezolvat aparent această problemă. În 1980, Alan Guth, profesor de fizica particulelor, a emis teoria inflației. Prin aceasta, Guth susține că Universul primordial a început să se dilate încet, permițând temperaturii să se uniformizeze. Apoi, într-o fracțiune de secundă s-a extins brusc, lăsând totul perfect neted și uniform. Deși teoria lui Guth rezolvă problema temperaturii, nu poate explica ce anume a cauzat inflația. Dacă ea a avut loc într-adevăr, ar fi avut nevoie de o energie mai mare decât ne-am putea imagina. Prin urmare, se pare că inflația s-a produs într-un mod miraculos și s-a oprit chiar înainte de a distruge Universul. Ocolind acest aspect, noua teorie a inflației pare să se încadreze perfect în Modelul Standard. Noua versiune a genezei începe tot cu Big Bang-ul. Apoi, într-o fracțiune de secundă, inflația contractă Universul de un cvadrilion de cvadrilioane de ori. Când temperatura se mai răcește, se formează blocuri de materie, iar gravitația începe să-și facă efectul. Însă, în acest punct, Modelul Standard se lovește de o altă problemă: galaxiile par să se învârtă mult prea repede.

Conform legii gravitației a lui Newton, stelele de la marginea unei galaxii ar trebui să se miște mult mai încet decât cele apropiate de centru. Acest lucru se observă clar în sistemul nostru solar: cu cât planetele sunt mai îndepărtate de Soare, cu atât se mișcă mai încet. Vitezele planetelor produc o linie numită curbă de rotație. Galaxiile ar trebui să producă aceeași curbă, însă nu o fac. În mod surprinzător, când este măsurată viteza stelelor de la marginea galaxiilor, se observă că acestea se mișcă la fel de rapid precum cele apropiate de centru. În acest caz, curba de rotație nu este o curbă, ci o linie dreaptă. Acest lucru ar trebui să ducă la o catastrofă universală, galaxiile dezbinându-se la asemenea viteze uriașe de rotație. Dar pentru că acest lucru nu se întâmplă, înseamnă că există mai multă gravitație. Pentru a avea mai multă gravitație, e necesară mai multă materie decât cea existentă în Univers. Cum cosmologii nu au găsit materia necesară, au inventat-o. Astfel a luat naștere materia neagră. Acest nou concept pur teoretic a rezolvat problema curbelor de rotație. Conform calculelor, materia neagră este de cinci ori mai multă decât cea obișnuită. Însă și ea are un mare defect: cosmologii nu știu ce este. Nu poate fi materie obișnuită, pentru că aceasta ori emite lumină, ori o reflectă. Iar materia neagră trebuie să fie invizibilă, formată din particule pe care nu le cunoaștem și să poată trece prin materie obișnuită. În ciuda faptului că materia neagră pare să existe doar în imaginația cosmologilor, fără ea Universul nu poate funcționa conform Modelului Standard.

După acceptarea materiei negre, povestea genezei pare să fie rezolvată. Big Bang-ul se produce, inflația preia controlul și totul se extinde. După un miliard de ani ia naștere prima stea, apoi materia neagră își face efectul: crează gravitația ce permite formarea galaxiilor. Universul continuă să se extindă iar, pe măsură ce trece timpul, expansiunea încetinește. Curând, Universul se va opri. Problema e că acest lucru nu se întâmplă în realitate. Universul nu își încetinește expansiunea ci, dimpotrivă, o accelerează. Această problemă sugerează că o nouă forță dă putere Universului. A fost numită energie neagră și, deși nimeni nu știe ce este, cauzează un fel de anti-gravitație, făcând lucrurile îndepărtate să se respingă. Pentru cosmologi, se pare că are proprietăți magice: nu doar cauzează expansiunea Universului dar, cu cât acesta se extinde mai mult, cu atât se crează mai multă energie neagră pentru a umple golurile. Ceea ce înseamnă că există ceva ascuns în nimic. Vidul dintre galaxii ar trebui să fie gol, fără nicio particulă. Însă, se pare că este plin de energie. La fel ca materia neagră, energia neagră nu este o soluție, ci descrierea unei probleme.

Pe lângă aceste probleme, rămâne cea mai importantă, punctul de plecare al Modelului Standard: dacă într-adevăr Universul a început cu o explozie uriașă, cum putea ea să se producă din nimic? Cosmologii au venit cu o „soluție” și de această dată. În interiorul vidului a apărut un punct de o natură specială (o aşa numită singularitate), ceva fără dimensiuni dar cu energie infinită. Din cauze necunoscute, acel punct a ieşit din starea de singularitate şi şi-a manifestat uriaşa energie printr-o explozie de proporţii colosale, explozie ce continuă şi astăzi. Imediat după explozie, Universul era conţinut într-o sferă de mărime subnucleară (oul cosmic din care a apărut lumea, prezent în mitologiile multor popoare), de numai 10–33 centimetri diametru. Iar din acel moment, Universul se extinde cu o viteză aflată în continuă creştere, din cauza prezenţei energiei negre.

Dacă acceptăm ideea că Universul fizic s-a născut din explozia acelui punct adimensional şi cu energie infinită, aflat în vidul de la început, apare întrebarea: ce l-a făcut să iasă din starea de singularitate? Ei, bine, răspunsul este simplu: o vibraţie. „La început a fost cuvântul” ne spune Noul Testament, o propoziţie cunoscută de mulţi dar înţeleasă de foarte puţini. Ce cuvânt a fost la început? Cum era acel cuvânt? Vorbit? Gândit? Scris? Era într-adevăr un cuvânt sau altceva? Cum e posibil ca un cuvânt să creeze Universul? Dacă înlocuim Cuvântul cu vibraţia pe care o reprezintă, ideea Bibliei are sens. Vibraţia primordială, ce a dat naştere primilor atomi acum aproximativ 13,7 miliarde de ani, care s-au divizat şi s-au extins, ajungându-se la Universul cunoscut astăzi, a creat „explozia” de care amintesc legendele lumii, Big Bang-ul oamenilor de ştiinţă. Tribul bambara din Mali consideră că Universul a apărut din Yo, sunetul rădăcină ce nu putea fi auzit. Cu alte cuvinte, este vorba despre aceeaşi vibraţie de care vorbeşte şi Biblia. Mayaşii considerau că lumea a apărut din întuneric după ce doi zei şerpi, Tepeu şi Gucumatz, au strigat „Pământ!”. Din nou, vibraţia reprezentată de cuvânt. Într-un mit egiptean, zeul Amon se aduce la viaţă singur, gândindu-se pe sine, apoi făcând oul din care iese. Tot în Egipt, la Memphis, zeul Ptah a creat lumea din capul şi limba sa, gândind-o şi vorbind-o. Aici vibraţia creatoare este reprezentată printr-un cuvânt gândit sau rostit.

Dar dacă într-adevăr o vibraţie a creat lumea, pe ea ce a creat-o? Ce a creat din nimic acel punct adimensional care a provocat Big Bang-ul? Ce a provocat inflația care a permis temperaturii să se uniformizeze după explozie? Ce provoacă acel surplus de gravitație, dacă materia neagră există doar în imaginația cosmologilor? Ce este acea energie care face Universul să continuie să-și accelereze expansiunea? Poate că întrebarea corectă ar fi cine, nu ce. Strămoşii noştri atribuiau crearea lumii unor ființe superioare, zeii. Ra, Amon, Thoth sau Ptah la egipteni, Pan Ku în China, Izanagi şi Izanami în Japonia, Zurvan în Persia, Ahura Mazda în zoroastrism, Marduk în Babilon, Anu în Akkad, Enlil în Sumer, Odin, Vili şi Ve în Scandinavia, Sombol-Burkan la turci, Ocirvani şi Tsagan-Sukurty la mongoli, zeii Phyva la tibetani, Chaos în Grecia, Diavolul în gnosticism şi bogomilism, Viracocha la incaşi, trei zei şerpi împreună cu trei zei celeşti la mayaşi, cei patru zei Tezcatlipoca la azteci, Nzame pentru triburile Fang din Africa, zeiţa Amma pentru dogonii din Mali, En-kai pentru masaii din estul Africii, Tangaroa pentru triburile din Oceania, etc. La fel se întâmplă și în religiile actuale: Dumnezeu a făcut lumea în viziunea creștinismului, Allah în islamism, Elohim în iudaism, Brahma în hinduism, şi aşa mai departe.

Ce părere au, însă, oamenii de ştiinţă? Este posibil ca o fiinţă să fi creat lumea? Mulți dintre ei spun că da. După îndelungi cercetări mai ales în ultimii 60 de ani, cei mai mulţi tind să încline în favoarea Universului construit de o entitate inteligentă. În sprijinul acestei afirmaţii, peste 600 de oameni de ştiinţă, doctoranzi la cele mai mari universităţi din lume, au semnat un document în care şi-au exprimat scepticismul cu privire la faptul că doar selecţia naturală, întâmplarea, a dus la complexitatea vieţii. Deşi mulţi oameni de ştiinţă sunt de acord cu teoria lui Darwin, totuşi nu există nici măcar o singură dovadă a unui strămoş comun al tuturor fiinţelor. Cel mai ilustru exemplu în acest sens este o eroare geologică numită Explozia cambriană. Din studiul fosilelor s-a demonstrat că viaţa nu a evoluat încet, după cum susţinea Darwin, ci brusc, cu o viteză uimitoare, acum aproximativ 530 milioane de ani. Într-o clipă geologică, regnul animal a sărit de la organisme simple la creaturi extraordinare cu coloană vertebrală, ochi compuşi şi membre articulate. În anii ’60, geo-chimiştii au ajuns la concluzia că atmosfera Pământului, la început, era diferită faţă de cea din ziua de azi, imagesfiind formată din dioxid de carbon, nitrogen şi vapori de apă. Adică ceea iese din interiorul unui vulcan atunci când erupe. În urma a numeroase experimente s-a demonstrat că, în acea atmosferă, nu se putea produce nicio celulă vie pe cale naturală. Cu alte cuvinte, viaţa pe Pământ nu putea să apară întâmplător, din nimic, ceea ce desfiinţează conceptul evoluţionist. În plus, complexitatea celulelor sau proprietatea ADN-ului de a reţine informaţiile i-au condus pe biochimişti la aceeaşi concluzie: viaţa nu putea fi creată decât de o fiinţă inteligentă. Concluzie pe care o susţin şi fizicienii, bazându-se pe faptul că toate forţele prezente în Univers (de la gravitaţie până la forţă electromagnetică) au exact valorile necesare pentru a susţine viaţa. Orice deviere în valorile acestor forţe, oricât de mică, ar face imposibilă existenţă oricărui organism viu. Merită menţionat şi un articol apărut în ziarul britanic The Telegraph pe 31 august 2010 în care, în urma experimentului de la Geneva cu acceleratorul de particule, s-a lansat ipoteza că Universul nostru ar fi putut fi creat într-un laborator de fizică, de către fiinţe dintr-o altă dimensiune. Nu zei cu puteri supranaturale, ci oameni probabil ca şi noi, însă mult mai evoluaţi tehnologic. Însă şi lumea acestor „oameni”, dacă ar fi fost materială, ar fi trebuit să fie creată de cineva. Este posibil să existe mai multe lumi, un multivers?

Încercând să găsească explicaţii asupra „momentului zero” al exploziei originale, mai mulţi fizicieni au demonstrat, pe baza teoriei fizicii cuantice, faptul că o particulă elementară poate fi detectată în două locuri în acelaşi timp. Ceea ce a generat ideea că spaţiul şi timpul sunt lucruri abstracte, iluzii ale gândirii omului. De asemenea, există şi teoria „supragravitaţiei”, bazată pe faptul că forţa gravitaţională este mult prea slabă în raport cu forţa electromagnetică sau cu alte forţe (deşi în Univers ea se este atotcuprinzătoare), care spune că gravitaţia se scurge într-un „univers paralel” şi că forţa gravitaţională ce rămâne în Universul nostru este mult diminuată. Aceste două teorii au dus la dezvoltarea Teoriei M (sau Teoria membranelor), care concluzionează că în lume există mai multe dimensiuni decât cele trei din Universul nostru. Iar cosmologii au întâlnit o nouă problemă, deși Modelul lor Standard părea să explice nașterea Universului: întregi grupuri de galaxii par să se miște într-un mod inexplicabil. Această mișcare a fost numită flux negru și a generat ideea existenței nu doar a unui univers, ci a mai multora.

Credinţa în mai multe lumi (sau universuri paralele) există încă din cele mai vechi timpuri. La scandinavi, arborele lumii, Yggdrasil, lega cele 9 lumi ale Universului. Acelaşi arbore este prezent şi în tradiţia maya, unde lega Pământul de cele 13 lumi superioare şi de cele 9 inferioare. Să nu uităm de multitudinea de universuri din hinduism sau de cele nouă „ceruri” din creştinism şi islamism. Kabbala susţine că, înainte de apariţia lumii materiale, au existat mai multe lumi, ce au fost distruse din cauza dezechilibrului universal. Aceste lumi sunt „regii care au domnit în pământul Edomului înainte de a domni vreun rege peste fiii lui Israel” (Geneza 36:31). Pentru a reechilibra Universul, a fost creată lumea fizică (Asiah), ceea ce permite Ymircelorlalte 3 lumi spirituale (Atsilut – lumea emanaţiilor, Beriah – lumea sufletelor şi Yetsirah – lumea îngerilor) să existe fără pericolul de a fi distruse. Ideea distrugerii primei lumi şi crearea alteia exista şi la incaşi, unde se credea că zeul Viracocha a creat o lume fără soare, lună şi stele (imaterială), pe care a distrus-o şi mai târziu a refăcut-o. În China se spunea că trei zei (Fuxi, Nuwa şi Shannong) au recreat lumea, care se afla într-o stare totală de dezordine după moartea primului om, Pan Ku. La azteci, cei patru zei Tezcatlipoca au fost nevoiţi să construiască lumea de mai multe ori pentru că, după fiecare încercare, crocodilul-femelă Cipactli mânca sau distrugea tot ce făcuseră ei. În India, la sfârşitul fiecărui ciclu cosmic ce durează 2.160 de milioane de ani, zeul Shiva distruge Universul, iar Brahma îl reconstruieşte, începând astfel un nou ciclu. În Colecția celor 6 Voci, una dintre cărțile lucrării Kandlour (ce reunește textele sacre ale vechilor lama), se spune că există ceruri diferite ce nu sunt accesibile tuturor divinităților. Aceste 6 domenii sunt împărțite în 28 de domicilii.

Dacă într-adevăr există mai multe lumi materiale, asemănătoare Universului nostru, și ele au avut un început. Dacă există lumi imateriale, așa cum susțin religiile lumii din cele mai vechi timpuri până astăzi, locuitorii acestora ar putea fi răspunzători pentru apariția lumii (sau lumilor) materiale. Kabbala evreiască ne oferă o variantă cu privire la această problemă. Potrivit Kabbalei, la început a existat o lume imaterială în care a luat naştere prima fiinţă, numită Adam Kadmon. Aceasta era o entitate pur spirituală, o parte din energia ce guvernează întreg Universul, pe care o numim Dumnezeu („Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său” – Geneza 1:27, „În ziua când a făcut Dumnezeu pe om, l-a făcut după asemănarea Lui” – Geneza 5:1). Lumina şi energia emanate din Adam Kadmon au format „recipiente” (kelim) ce trebuia să susţină mult prea puternicele emanaţii divine. Însă aceste „recipiente” au fost distruse, ceea ce a provocat haos şi o ruptură în Univers, care s-a împărţit în două lumi: cea materială şi cea spirituală. Însuşi Adam Kadmon a fost divizat într-o multitudine de suflete (ce conţin aceeaşi energie divină ca şi fiinţa primordială), care au fost aruncate în Lumea Cealaltă (lumea fizică). Avem, aşadar, din nou ideea exploziei care a creat Universul material, dar şi pe cea a sacrificiului fiinţei primordiale, sacrificiu întâlnit la multe popoare ale lumii. În mitologia aztecă, cei patru zei Tezcatlipoca au spintecat crocodilul-femelă Cipactli, iar din trupul ei au apărut lumea, zeul ploii şi primii oameni. Zeul suprem al Babilonului antic, Marduk, a creat lumea din corpul zeiţei Tiamat. Scandinavii considerau că prima fiinţă, uriaşul Ymir, a fost ucis de către zeii Odin, Vili şi Ve, care i-au folosit leşul pentru a modela Universul. În brahmanism se spune că zeii l-au omorât şi dezmembrat pe uriaşul Purusha pentru a crea lumea. Triburile din Polinezia susţin că Tu, zeul războiului, a vrut să-şi ucidă părinţii pentru a aduce lumina şi viaţa pe lume. Iar zeiţa Amma a Dogonilor a împăştiat prin lume bucăţi din Nommo, unul dintre fiii săi, pentru a restabili ordinea. Exact ideea de dezordine cosmică amintită de Kabbala, de mitologia chineză şi de multe altele.

Este posibil să existe lumi imateriale și ființe imateriale? Putem afla acest lucruri privindu-ne pe noi înșine. Conform majorității curentelor religioase, omul nu este format doar din trup, ci și din alte două componente, suflet și spirit. Pentru grecii antici, omul avea trei părți: soma, psyche și pneuma. Pentru egiptenii antici, la moartea corpului fizic supraviețuiau două componente: Ka (un fel de substanță subtilă) și Ba (sufletul, reprezentat ca o pasăre cu cap de om). Deoarece spiritul și sufletul sunt imateriale, corpul reprezintă doar un recipient pentru ele. Cum la naștere sufletul vine de undeva iar după moarte se îndreaptă tot undeva, putem presupune că locul din care vine și către care se îndreaptă este o lume imaterială, la fel ca și el. Ce este această lume imaterială, nimeni nu știe. Cum nu știm nici ce se întâmplă acolo, după ce legi este guvernată și de către cine este locuită. Tot ce putem bănui este că aceea este adevărata noastră casă, locul din care ne tragem și către care ne îndreptăm după o scurtă viață (sau mai multe) în universul material. Ocultistul californian N. Meadne Layne a numit această stare a realității Etheria. Ocultistul Stanislas de Guaita o numea în 1897 astral. Pentru hinduși este Akasha, pentru gnostici, Pleroma iar pentru creștini, musulmani și evrei – rai. Însă cel mai des folosit nume este Lumea Cealaltă. Ba chiar anumiți cercetători ai fenomenului OZN ori diferite persoane intrate în contact cu extratereștrii au concluzionat că aceștia provin dintr-o lume invizibilă, eterică, transcendentă. Toate credințele religioase sau oculte sunt de părere că în această lume imaterială locuiesc nu doar spiritele oamenilor, ci și alte entități superioare nouă. În acest caz, ele pot fi răspunzătoare pentru apariția lumii materiale. Ele au creat în nimic acel punct de energie care, printr-o ciudată explozie, a dat naștere materiei, Universul nostru.

Dacă lumea materială a fost creată de ființe spirituale, cum s-a reușit acest lucru? A stat cineva să creeze fiecare atom și să-l alipească altora, pentru a da naștere tuturor corpurilor cerești? A luat fiecare suflet și l-a încarnat? A dat fiecărei forțe în parte, de la gravitaţie până la forţă electromagnetică, anumite valori, încât totul să fie perfect? Privindu-ne lumea cu atenție, totul pare a fi făcut după același tipar. Norii de galaxii se adună în structuri aproape identice cu celulele privite la microscop. Forma atomilor seamănă cu cea a sistemelor solare sau a galaxiilor: un nucleu (o gaură neagră) în jurul căruia se deplasează electroni (stele). Chiar Ernest Rutheford, laureat al premiului Nobel, preciza în 1911, la Cambridge: „Cea mai mare parte a masei atomului se concentrează în centru, într-un nucleu greu, ce este înconjurat de orbitele electronilor, care se aseamănă cu cele ale planetelor în jurul Soarelui”. Totul pare a fi făcut după un tipar și, ținând cont de imensitatea Universului și a corpurilor cuprinse în el, pare imposibil ca una sau mai multe entități să fi creat totul manual. Cea mai logică posibilitate este cea care ne sugerează că lumea noastră materială a fost creată și este în continuare guvernată de un fel de program al unui fel de super-computer. Doar un astfel de program ar putea crea automat absolut tot ce este în Univers, după niște parametri stabiliți de „programatori”.

Dar dacă lumea nu a fost creată de un program al unui super-computer, ci chiar este un astfel de program, în genul celui descris de trilogia Matrix? Dacă realitatea noastră este doar una virtuală? Suntem conștienți de faptul că absolut toată materia este creată din atomi identici, însă nu putem înțelege cum de omul este făcut din același material ca piatra, de exemplu. Carnea și piatra sunt extrem de diferite, însă ambele sunt compuse din același gen de atomi. Mintea umană nu poate pricepe acest lucru însă, dacă asemănăm atomii cu biții, atunci totul capătă sens. Un computer poate crea sunete și imagini diferite, deși totul este format din biți. Un super-computer creat de ființe mult superioare nouă ar putea crea materie diversă, folosind atomi în loc de biți. Dacă lucrurile ar sta așa, ar însemna că realitatea nu este decât o iluzie. Dar exact acest lucru l-au afirmat majoritatea filosofilor din cele mai vechi timpuri. Poate la asta se refereau oameni iluminați ca Iisus sau Buddha, care își învățau discipolii ca materia nu contează, ci doar sufletul, acesta fiind probabil motivul pentru care numeroși călugări, creștini sau budiști, se retrag departe de lume, preferând să se ocupe doar de spiritualitate. Să nu uităm de fizicienii care au demonstrat, pe baza teoriei fizicii cuantice, faptul că spaţiul şi timpul sunt lucruri abstracte, iluzii ale gândirii omului. Dacă lumea materială este doar un program, atunci se explică modul în care anumiți oameni reușesc să învingă durerea (care este doar programată în mințile noastre), gravitația (prin levitație) sau să facă să dispară anumite obiecte ori persoane, care să reapară într-un alt loc (teleportare în genul copy-paste). Decât să inventăm materie neagră care să explice surplusul de gravitație sau energie neagră care să extindă Universul, e mai simplu să acceptăm ideea că lumea noastră este una virtuală, în care totul decurge după un program. La fel s-ar explica și destinul, despre care se spune că ne ghidează toate acțiunile. Dacă totul a fost programat, atunci destinul e doar o programare a acțiunilor fiecăruia dintre noi.

Dacă Universul material a fost creat de ființe energetice pentru a ne trimite aici sufletele de-a lungul uneia sau a mai multor ”vieți”, de ce a fost creat? Gnosticii, care și-au luat denumirea din cuvântul grecesc gnosis (”cunoaștere”), credeau că într-o lume imaterială, Pleroma, existau entități energetice numite eoni. Unul dintre aceștia, Sophia, a păcătuit și a fost aruncat într-o lume plină de întuneric și goliciune (vidul inițial). „Dorințele ei au fost substanța materiei din care s-a format lumea. (…) Din lacrimile ei s-a format o natură lichidă, din zâmbetul ei toate sunt lucitoare și din supărarea și uimirea ei s-au făcut toate elementele corporale ale lumii”. (Irineu – Adversus Haereses). Același lucru îl susține și Evanghelia după Filip: „Universul a venit întru existență din pricina unei greșeli”. Gnosticii considerau că lumea materială a fost creată din cauza unei greșeli, iar trupul uman este o închisoare: „Și am intrat în mijlocul temniței lor, care este închisoarea trupului”. (Apocryphon Johannis); „Și astfel aceia au fost închiși în temnița formelor plăsmuite, până la împlinirea veacului” (Despre obârșia lumii); „Aceasta este peștera modelării trupului în care viclenii au îmbrăcat ființa omenească” (Apocriful lui Ioan). Privind lucrurile din acest unghi, se naște întrebarea: dacă Universul fizic a fost creat ca o închisoare? Nu cunoaștem legile după care se guvernează lumea din care provinem, dar este posibil ca și acolo să existe un fel de infracțiuni sau ”păcate” și, bineînțeles, o formă de pedeapsă pentru aceste încălcări ale regulilor. Empedocle (secolul al V-lea î.Hr.) considera viața terestră un exil admițând, ca și hindușii, peregrinarea sufletului și prin animale ori plante, până la purificarea finală, care îi permite contopirea cu divinitatea. Pentru Platon, întruparea sufletului constituia o pedeapsă pentru păcatele săvârșite, țelul suprem al sufletului fiind întoarcerea la fericita lume a ideilor, a adevărului, a bunătății și frumuseții. Să nu uităm de gnostici care considerau materia ca fiind malefică iar trupul uman, o închisoare a spiritului.

Este posibilă reîncarnarea? Mulţi oameni de ştiinţă sau cercetători independenţi au descoperit nenumărate dovezi ale existenţei sale. Reîncarnarea exista în religiile dispărute, dar şi în multe dintre cele actuale: budism, hinduism, şamanism, la druizii celţi, la pitagoreicii şi orficii Greciei antice, la unele triburi amerindiene sau australiene, la taoişti, confucianişti, zoroastrieni, mithraici, maniheişti, etc. Dar şi la unii dintre marii gânditori ai lumii, precum Giordano Bruno, Campanella, Hume, Leibniz, Goethe, Lev Tolstoi sau Benjamin Franklin. Creştinismul condamnă credinţa în reîncarnare, deşi acceptă ideea posedării. Cu toate că unul dintre părinţii Bisericii Creştine, Origene (185-254) spunea că aceia care şi-au asasinat aproapele trebuie să se reîncarneze pentru a-şi ispăşi, în noua viaţă, crimele din viaţa precedentă. În plus, reîncarnarea este prezentă chiar şi în Biblie. În Evanghelia după Matei 17:10-13, Ioan Botezătorul este prezentat drept reîncarnarea profetului Ilie: „Şi ucenicii L-au întrebat, zicând: Pentru ce dar zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie? Iar El, răspunzând, a zis: Ilie într-adevăr va veni şi va aşeza la loc toate. Eu însă vă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte au voit; aşa şi Fiul Omului va pătimi de la ei. Atunci au înţeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul”. În aceeaşi evanghelie (11:14), referindu-se tot la Ioan, Iisus spune: „Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină”. Credinţa în reîncarnare reiese şi din capitolul 16, versetele 13-14: „Şi venind Iisus în părţile Cezareii lui Filip, îi întreba pe ucenicii Săi, zicând: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci”. Evreii nu au renunţat la credinţa în reîncarnare. Kabbaliştii spuneau că în Adam au sălăşluit 600.000 de evrei care au păcătuit împreună cu el. Avraam ar fi descoperit că există reîncarnarea, acesta fiind modul prin care sufletul lui Abel s-a mutat în Seth, iar cel al lui Cain în trupul egipteanului ucis de Moise. Iar istoricul evreu Flavius Josephus scria în Războiul evreilor (cartea a III-a, capitolul 8): „cei ce părăsesc viaţa… au obţinut un loc în cer, de unde roata timpului îi face să coboare iarăşi să locuiască în trupuri”. Într-un manuscris descoperit la Marea Moartă, fratele Iisus spune: „fericiţi cei ce trec prin multe încercări, căci suferinţele lor îi desăvârşesc. Ei devin astfel asemenea îngerilor Domnului din Ceruri şi nu vor muri niciodată, nici nu va trebui să se mai nască vreodată, căci naşterea şi moartea nu vor mai avea putere asupra lor.” Grecii antici erau şi ei adepţii acestei idei. Empedocle (secolul al V-lea î.Hr.) considera viaţa terestră un exil, admiţând peregrinarea sufletului şi prin animale ori plante, până la purificarea finală, care îi permitea contopirea cu divinitatea. După alte surse, sufletele celor drepţi aşteptau în Câmpiile Elizee dobândirea unui nou trup. Tot acolo, bând din apele râului Lethe, îşi uitau încarnările precedente. Pentru Platon, întruparea sufletului constituia o pedeapsă pentru păcatele săvârşite. O viaţă virtuoasă putea duce la încarnarea într-un corp de categorie superioară, iar una necumpătată, plină de răutăţi, putea duce la încarnări inferioare: un bărbat putea să devină femeie sau, mai rău, să decadă în regnul vegetal ori animal. Empedocle, Epimenide şi Pitagora susţineau că îşi aminteau încarnările anterioare. Iar textele gnosticilor conţin aluzii clare la reîncarnare. Biserica creştină a renunţat la reîncarnare atunci când împăratul Iustinian a convocat în anul 553 un conciliu la Constantinopol, forţându-l să elimine orice referire la acest fapt. Iustinian a condamnat concepţia reîncarnării deoarece soţia sa, Teodora, avea mâinile pătate de sângele multora, dar dorea să fie divinizată după moarte, neadmiţând că ar putea fi obligată să trăiască cel puțin încă o viaţă de penitenţe.

Această ipoteză nu poate câștiga prea mulți adepți deoarece nimeni nu poate accepta cu ușurință ideea că lumea în care trăiește este doar o închisoare iar propria sa viață aici, o pedeapsă. Dar este cea  mai logică variantă. Cu toții observăm că viața este mai des grea decât ușoară și are mai multe părți rele decât bune, lucru care i-a făcut pe mulți să considere viața ca fiind adevăratul iad. Creștinismul susține că Lucifer a fost exilat pe planeta noastră, ca pedeapsă, Terra devenind închisoarea lui. Însă același Dumnezeu care l-a exilat pe îngerul răzvrătit ne-a creat pe noi, oamenii, în același loc, lăsându-ne să trăim în închisoarea Diavolului, alături de el. Iar răutatea din ce în ce mai crescută în oameni, latura animalică ce a înlocuit rațiunea, ne face de multe ori să ne simțim înconjurați de cei mai răi deținuți ai unei închisori de maximă securitate. Astfel putem înțelege și de ce, indiferent cât de mult ne-am ruga, Dumnezeu nu ne ajută atunci când avem nevoie sau cum avem nevoie. E firesc să nu ne ajute nimeni din moment ce am fost aruncați într-o închisoare pentru a fi pedepsiți, lăsându-ni-se totuși șansa de a ne reabilita, cu condiția să reușim acest lucru singuri. De asemenea, putem înțelege și de ce oamenii buni au o durată scăzută de viață în comparație cu restul: sunt chemați în fața ”instanței judecătorești” în momentul în care și-au îndreptat greșeala, nefiind nevoie de mai mulți ani în ”temniță”.

De ce am fost ”încarcerați”? Probabil, în lumea imaterială pe care o putem numi Acasă, cu toții am săvârșit un fel de păcat / infracțiune / încălcare a legilor. Prin urmare, am fost aruncați în această închisoare, nu neaparat pentru a fi pedepsiți, cât pentru a ne repara greșelile. Biserica creștină vorbește despre un păcat originar, cu care fiecare om se naște. Cum nu poate fi vorba despre păcatul lui Adam, care este doar o poveste puerilă, poate fi vorba despre acea infracțiune din Lumea Cealaltă. Buddha spunea că trecem prin mai multe încarnări pentru a obține într-un final iluminarea, eliberarea de materie și contopirea cu divinitatea. Într-un limbaj simplist, suntem aruncați în temniță până ne reabilităm. Dacă într-adevăr există un destin, o hotărâre a duratei vieții noastre încă dinainte de naștere, acesta ar putea fi echivalent cu o sentință judecătorească; timpul petrecut într-o viață pe Pământ reprezintă perioada de ”încarcerare”. După moartea corpului, toate religiile susțin că sufletul are parte de o judecată. Adică, după expirarea termenului stabilit la precedenta judecată, se verifică dacă respectivul condamnat merită să fie eliberat, ori are nevoie de o nouă perioadă de întemnițare (o nouă reîncarnare) pentru a se reabilita (a atinge gradul de iluminare pomenit de Buddha). Același lucru l-ar putea constitui și karma orientalilor (totalitatea faptelor negative), care trebuie arsă pentru a atinge iluminarea: greșeala care ne-a trimis în închisoare, ce trebuie îndreptată pentru a obține eliberarea. Problema este că înainte de fiecare întrupare, „condamnatului” i se șterge complet memoria, acesta fiind motivul pentru care nu știm nimic despre Lumea Cealaltă, despre cine suntem cu adevărat sau despre rolul nostru în această lume. Pare o misiune imposibilă să încerci să-ți repari o greșeală de care nu-ți amintești. Însă totul este logic. Dacă știi unde ai greșit, îți vei repara greșeala și vei fi eliberat. Însă dacă o repari fără să știi ce ai de făcut, atunci vei face asta sincer, fără scopuri ascunse. Nu știm exact care este „păcatul” nostru, dacă avem cu toții unul singur ori acesta diferă de la persoană la persoană. Însă anumiți oameni evoluați spiritual ne-au oferit indicii, pe care majoritatea alegem să le ignorăm. Oameni ca Buddha sau Iisus ne-au transmis mesaje de pace, înțelegere și, mai ales, iubire. Cu toții ne-au învățat să evităm sentimentele negative și să le alegem doar pe cele pozitive, din care reies lucrurile cu adevărat importante: iubirea, compasiunea, înțelegerea. Dacă prin ajutorarea celorlalți și sacrificiu de sine putem obține eliberarea din „închisoarea” lumii materiale și întoarcerea Acasă, atunci ștergerea memoriei are sens. Cine face aceste lucruri pentru că simte nevoia de a le face, nu datorită conștientizării că doar astfel i se va deschide ușa „temniței”, poate fi considerat evoluat spiritual și cât mai aproape de „eliberare”. Iar cine alege iluziile lumii materiale în locul spiritualității mai are multe vieți de petrecut aici. Acest lucru pare să încerce să ni-l spună Iisus în Evanghelia după Toma, prin cuvintele „Dacă nu vă îndepărtați de lume, nu veți afla Împărăția”. Bineînțeles că așa ceva este dificil de realizat pentru cei mai mulți. Oricât de multe părți urâte ar avea, viața oferă și o sumedenie de plăceri, menite să ne îngreuneze misiunea. Nu sunt „ispite ale Diavolului”, așa cum le numește Biserica, ci doar piedici făcute pentru a fi depășite doar de aceia care sunt cu adevărat pe drumul cel bun al reabilitării. Oamenii se comportă în această „închisoare” exact ca într-una pământeană: puțini sunt eliberați pe bună purtare, majoritatea preferând să facă parte în continuare din mediul infracțional.

Dacă într-adevăr așa stau lucrurile, când vom începe să ne câștigăm libertatea?


Foto: Ruinele castelului Saranta Kolones


Ruinele castelului bizantin Saranta Kolones se află în parcul arheologic din Pafos, oraș situat în sud-vestul Ciprului. Saranta Kolones („Patruzeci de coloane”) și-a primit numele de la numerosele sale coloane de granit, care probabil făceau parte din piața castelului. În trecut avea un zid gros de trei metri, patru turnuri mari în colțuri și alte patru turnuri intermediare, de-a lungul zidurilor. Intrarea se făcea printr-un alt turn, în formă de potcoavă, situat în partea de est. Castelul era înconjurat de un șanț adânc, traversat de un singur pod de lemn. Se crede că Saranta Kolones a fost construit de bizantini la sfârșitul secolului al VII-lea pentru a proteja portul și orașul Nea Pafos de atacurile arabilor. A fost distrus de un cutremur în anul 1222.

45

46

47

48

50

49

54

51

52

53

55

56

57

58

59

DSC02239


Foto: Ruinele orașului Nea Pafos


Nea Pafos (Noul Pafos) se află pe coasta de sud-vest a insulei Cipru. La fel ca Palaepafos (Vechiul Pafos), numit astăzi Kouklia, Nea Pafos era închinat zeiței Afrodita. Se spune că a fost fondat de Agapenor, căpetenia arcadienilor care, după războiul troian, au naufragiat pe coasta Ciprului. Agapenor ca rege al Pafosului este menționat și într-un poem grecesc descoperit la Analecta, iar istoricul Herodot, la rândul său, amintea de o colonie arcadiană în Cipru. Portul orașului a fost reconstruit de Nicocles, ultimul rege al Pafosului, în timpul lui Alexandru Macedon. Nea Pafos a devenit capitala insulei în epoca elenistică, înlocuind orașul Salamis, când Ptolemeii au preferat o locație apropiată de capitala lor egipteană, Alexandria. Aproape distrus de un cutremur, după cum povestea filosoful roman Lucius Seneca, Nea Pafos a fost reconstruit de împăratul roman Octavius Augustus, conform lui Dio Cassius, și redenumit Augusta. Deși acest nume a fost folosit în numeroase inscripții, nu l-a putut înlocui din vorbirea curentă pe cel vechi. Astăzi, parcul arheologic Pafos, sau ce a mai rămas din anticul Nea Pafos, se află pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO, fiind una dintre principalele atracții turistice ale Ciprului.1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

13

14

15

16

61

63

Casa lui Aion, construită în secolul al patrulea, a fost descoperită în anul 1983. Conține un mozaic uriaș ce înfățișează cinci scene. În partea stângă superioară se pot vedea Leda și Zeus deghizat în lebădă. În partea dreaptă superioară se află Dionysos copil, înconjurat de nimfe. În partea inferioară se găsește Dionysos într-o procesiune triumfală, iar imaginea alăturată îl înfățișează pe Apollo pedepsindu-l pe Marsyas, care tocmai pierduse o confruntare muzicală. În centrul mozaicului se poate vedea un concurs de frumusețe între regina Cassiopeia și nereide, prezidat de Aion, zeul timpului.19

18

17

Casa lui Tezeu datează din secolul al doilea. Pe lângă decorațiunile geometrice deosebite, se pot observa și reprezentări mitologice, cum ar fi mozaicurile ce înfățișează nașterea lui Ahile sau pe Tezeu ucigând Minotaurul.20

21

22

23

24

Casa lui Dionysos, construită în secolul al doilea, conține cele mai impresionante mozaicuri. Una dintre scene îl înfățișează pe Dionysos întorcându-se din India într-un car tras de două pantere. Multe altele conțin scene de vânătoare. Unul dintre cele mai celebre mozaicuri este cel în care Zeus, transformat în vultur, îl răpește pe Ganymede (descris de Homer ca fiind cel mai frumos dintre muritori) pentru a-l duce pe muntele Olimp.25

26

27

28

29

30

31

32

33

Amfiteatrul Odeon, construit în secolul al doilea, cu aproximativ 1.200 de locuri: 34

35

36

37

38

39

Farul, construit de Imperiul Britanic în 1888:  40

41

42

43

Coral Bay văzut din Far: 44

Asklepionul sau sanctuarul lui Asklepios, zeul medicinei: 60

Rămășițele zidului roman: 62

Mucegai cu o formă ciudată, dintr-o grotă: 64

Pafosul modern, văzut din Pafosul antic: 65

Bineînțeles că n-am putut rezista tentației de a mă fotografia între coloanele Casei lui Tezeu sau pe scena Odeonului: 66

67


%d bloggers like this: