19. Războiul „stelelor”


war-gods

După ce a crescut, Enlil s-a întors pe Terra în fruntea unei armate, începând astfel primul mare război al zeilor împotriva fratelui său și a adepților acestuia.„A avut loc un război mare între fiii cerului care i s-au alăturat Tatălui și cei care s-au opus. Acești inamici au fost alungați iar noi, cei buni, am fost desemnați drept păzitori ai Pământului”, spune o inscripție veche de 50.000 de ani, descoperită de profesorul Philippe Garoche într-o peșteră din Franța în vara anului 1999.

În creștinism, arhanghelul Mihail i-a luat apărarea tatălui său, luptându-se cu fratele său mai mare, serafimul Lucifer. „Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer”, afirmă Apocalipsa lui Ioan din Noul Testament. O treime dintre îngeri a luptat de partea lui Lucifer, în timp ce Mihail a condus restul de două treimi. Fiind de două ori mai puțini, răzvrătiții lui Lucifer au fost învinși și aruncați în iadul din interiorul Pământului.

Grecii au numit primul război al zeilor Titanomachia sau războiul titanilor, care a avut loc în Thessalia. După ce și-a eliberat fraţii şi surorile, Zeus, fiul cel mai mic al titanilor Kronos și Rhea, a încercat să-şi detroneze tatăl. Într-o tabără erau şaisprezece titani (Kronos, Okeanus, Hyperion, Coeus, Crius, Iapetus, Mnemosyne, Tethys, Theia, Phoebe, Rhea, Themis, Atlas, Menoetius, Prometheus şi Epimetheus), în cealaltă erau cei şase zei (Zeus, Poseidon, Zeus vs. titaniHades, Hestia, Demeter şi Hera), alături de trei ciclopi şi trei hecantohiri. Prometheus şi Epimetheus i-au trădat pe ceilalţi titani, trecând de partea tinerilor zei. Zeus și ai lui și-au construit cartierul general pe muntele Olympos, numindu-se din acel moment olimpieni. Războiul a durat zece ani și a fost crâncen, după cum relata Hesiod în Theogonia: „un suflu arzător înfășură pe titani, fiii țărânii, în vreme ce văpaia se urca uriașă spre norul divin și, în ciuda puterii lor, ei își simțeau ochii orbiți când scăpăra lumina trăsnetului și a fulgerului. O dogoare năprasnică străbătea genunea. Priveliștea din ochi și sunetul din urechi erau aidoma celor pe care le-ar face, întâlnindu-se, Pământul și Cerul deasupra”. După ce au fost învinși, titanii au fost închiși sub pământ, în Tartar. Atlas, conducătorul titanilor în luptă, a primit pedeapsa cea mai aspră: a fost obligat de Zeus să stea pe marginea de vest a Pământului şi să susţină bolta cerească pe umerii săi. Singurii titani rămaşi liberi au fost Prometheus şi Epimetheus, pentru ajutorul dat în război. Aşa cum în creştinism Lucifer, primul înger, a fost învins şi înlocuit de Mihail, tot aşa la greci Kronos a fost învins şi înlocuit de Zeus. Iar dacă locuința lui Lucifer este iadul subpământean în viziunea creștinismului, închisoarea lui Kronos este aceeași, numită de greci Tartar.

Unele legende egiptene vorbesc despre lupta divinităților solare cu uriașul crocodil Maha, pe care îl străpung cu sulițele. Șu-Onuris îl însoțește întotdeauna pe tatăl său, Ra, în timpul călătoriei pe Nilul ceresc, stând cu sulița în mână la prora luntrei soarelui, pentru a-l păzi pe zeul-soare de The-Battle-of-Kashyyyk-2560-1600-star-wars-25176070-2560-1600uriașul crocodil. În alte legende, în Barca milioanelor de ani, alături de Ra se află Uadjet, cobra regală, Seth, care poartă o lance și două cuțite bine ascuțite, Maat, zeița adevărului și o mie de mici genii înarmate până în dinți. În fiecare noapte, barca soarelui este atacată de Marele Șarpe Apophis. „Brusc, are loc atacul. Marele șarpe Apophis a țâșnit. El își desface nenumăratele inele și încearcă să răstoarne ambarcația cu pasagerii ei. Seth s-a repezit și, împreună cu el, micile genii. Ei își împlântă cuțitele care fac să se zbârlească trupul lui Apophis, fără ca el să slăbească strânsoarea. Pentru că este necesar, ei trag săgeți, cu ajutorul arcurilor, dacă au, iar dacă nu, cu atât mai rău, ei îl scuipă, merge și așa. Apophis este doborât. Barca poate să-și continue drumul” (Claude Helft – Mitologia egipteană). Această luptă este de fapt o reeditare zilnică a uneia din trecutul îndepărtat, când șarpele Apophis l-a atacat pe Ra, zeul-soare fiind salvat de alte zeități, conduse de Seth, zeul-furtunii și al deșertului.

În mitologia chineză, Gonggong, zeul apelor, s-a răzvrătit împotriva zeilor conducători. Acest zeu cu chip de om, părul roșu și trupul de dragon a fost învins în cele din urmă de către zeul focului.

În hinduism, divinitățile erau împărțite în două tabere: Deva (zeii) și Asura (divinități opuse zeilor, numite adeseori demoni, la fel ca îngerii lui Lucifer în creștinism). Asura și-au luat numele de la conducătorul lor. Numele egiptean al lui Warhammer-Mark-Of-Chaos-628Osiris era Asar, care în sumeriană înseamnă „prințul apelor”. Asirienii au preluat acest nume pentru zeul lor suprem, pe care l-au numit Așur, iar indienii pentru a desemna întregul grup condus de către acesta. Aceste două tabere de divinități s-au aflat într-un permanent conflict, după cum relevă vedele, cărțile sacre ale indienilor. Se spune că, înainte de crearea oamenilor, zeii Deva au vrut să-i stăpânească pe demonii Asura. Pentru asta, ei trebuiau să bea nectarul nemuririi, amrita, care se pierduse în oceanul de lapte. Deoarece era greu de scos, zeii le-au cerut demonilor să-i ajute, promiţându-le şi lor amrita. Când amrita a ieşit la suprafaţă, zeul Vișnu s-a preschimbat în femeie, distrăgând atenţia demonilor, ca zeii să poată fura nectarul. Demonul Rahu a luat o înghiţitură din ea, dar ulterior a fost decapitat. Unul dintre Deva, Indra (de asemenea zeu al furtunii, la fel ca Enlil, Seth și Zeus), s-a luptat cu demonul Vritra, care avea forma unui dragon. Indra a consumat o mare cantitate de Soma, pentru a dobândi puterea de care avea nevoie,  a doborât cele 99 de fortărețe ale lui Vritra și a ajuns în cele din urmă la dragonul malefic. După o lungă bătălie, Indra a ucis demonul, zeii oferindu-i pentru această faptă titlul de rege.

Perșii au preluat cele două grupuri de divinități ale indienilor și le-au numit Ahura sau Amesha Spentas (zeii conduși de Ahura Mazda) și Daevas (demonii supuși ai lui Angra Maynu sau Ahriman). Perșii au inversat rolurile zeităților indiene, unde Deva erau buni iar Asura răi, după învățăturile profetului Zarathustra sau Zoroastru. Și în religia persană, cele două tabere de divinități se aflau într-un permanent conflict, la fel ca în toaurlte religiile antice. Numele lui Ahura Mazda nu provine doar din Asar al egiptenilor sau Așur al asirienilor, ci reprezintă un joc de cuvinte. Pe o inscripţie în piatră ridicată de faraonul Khufu (numit Keops de greci) în jurul anului 2.600 î.Hr, se poate citi „Ankh Hor Mezdau Sten-bat Khufu tu ankh” („Trăiască Horus Mezdau, regelui Khufu viaţa îi este dată!”). „Mezdau” al egiptenilor este foarte asemănător cu „Mazda” al perşilor şi înseamnă „înţelept”. Iar „Ahura” provine din „Ankh Hor”. Prin urmare, Ahura Mazda se traduce prin „trăiască Horus cel înţelept”, fiind Heru-Ur al egiptenilor sau Horus cel Bătrân, care mai târziu a fost numit Asar / Osiris, cel numit de sumerieni Enki.

În Scandinavia existau de asemenea două familii de divinități, aflate în conflict: Aesir (zei suverani, cu caracter marțial, războinic) și Vanir (divinități asociate cu fecunditatea și bogăția). Zeii Aesir, conduși de Odin (Enlil la sumerieni, Seth la egipteni, Indra la indieni sau Zeus pentru greci) au dus un război îndelungat cu cei din familia Vanir. DuThe Aesir Against the Vanir (1882) by Karl Ehrenbergpă victoria zeilor Aesir, cele două tabere încheie o pace, fac schimb de ostatici și chiar adoptă unele zeități din tabăra opusă. Astfel, de la Vanir trec în tabăra Aesirilor gemenii Freyr și Freyja, alături de tatăl lor, Njord, completând cu bogăția și fecunditatea lor atributele de suveranitate juridică și forță războinică. Adoptarea acestor zeități de către tabără câștigătoare se regăsește și la greci, unde zeii olimpieni i-au primit în rândurile lor pe Afrodita (zeița iubirii și a frumuseții, la fel ca Freyja) și titanii Prometheus şi Epimetheus. După această adopție apare în rândurile zeilor Aesir și gigantul Loki împreună cu copiii săi, mitologia scandinavă neexplicând motivul sosirii lor în tabăra zeilor. Însă se pare că este vorba despre aceleași zeități adoptate din rândurile clanului Vanir, scandinavii rebotezându-i și atribuindu-le noi însușiri, pentru a-și mări panteonul din Valhalla. La fel ca la greci, copiii lui Loki au fost închiși în lumea subterană: Hel a devenit regina lumii subpământene, lupul Fenrir a fost înlănțuit sub pământ iar șarpele Jormungandr a fost aruncat în oceanul care înconjoară Midgard, lumea oamenilor. Dacă ținem cont și de faptul că Aesir provine din aceiași rădăcină ca și Asura, Asar, Așur, Ahura, iar aceste divinități veneau din Asaland (Asia) conform istoricului Snorri Sturluson, devine clar că și în Scandinavia este vorba despre aceleași personaje și întâmplări ca în restul lumii.

Pentru celți, zeii Tuatha de Danann erau creatorii lumii. Numele lor se traduce ca („Triburile zeiței-mamă Danu”), nume care provine din cel al mesopotamianului Anu. E posibil ca, la origine, Danu să fi fost zeul cerului, în perioada matriarhală el transformându-se în zeiţ551078_355483851216501_251317606_na Pământului. Lebor Gabala („Cartea invaziilor”) din secolul al XII-lea spune că, în Irlanda, zeii au dat peste poporul Fir Bolg, condus de Eochai, cu care s-au luptat pentru insulă. Deoarece lupta dura mult prea mult, au hotărât să lupte câte zece din fiecare tabără, pe câmpia Mag Tured. Convins de Morrigan, zeița războiului, Nuada, regele zeilor, s-a hotărât să lupte chiar el cu campionul Streng. Nuada s-a ales cu mâna tăiată dar Eochai a fost ucis, așa că Tuatha de Danann au învins. Și acest război al zeilor este cel relatat de toate celelalte popoare, celții considerând însă că lupta nu s-a dat pentru supremația Terrei, ci pentru insula lor, Irlanda.

Trebuie remarcat faptul că, deși cei doi frați, Enki și Enlil, sunt priviți în general ca opuși, inițial opoziția era între fiul cel mare și tatăl său. În creștinism, Dumnezeu Tatăl este creatorul, iar Lucifer / Satan este nimicitorul. În hinduism, Brahma este zeul creator iar Șiva cel distrugător. Pentru egipteni, Ra era creatorul, asociat cu lumina, în timp ce Apophis era demonul distrugător, asociat cu întunericul. Egiptenii chiar îi considerau frați după mamă, pentru a sublinia opoziția dintre două forțe egale. De altfel, hghgfjCartea lui Dzyan din Tibet, menționată de Helena Petrovna Blavatsky, fondatoarea Societății Teosofice, afirmă că „au fost bătălii purtate între Creatori și Nimicitori, și luptele s-au dat pentru spațiu”. Acel spațiu nu este cel cosmic, așa cum ar părea la prima vedere, ci se referă la teritoriu, mai exact la planeta noastră. Pentru că, așa cum ne arată miturile multor popoare antice, armata lui Enlil a învins-o pe cea a fratelui său, Enki, într-un adevărat război al „stelelor” (zeii fiind adeseori identificați în antichitate cu corpuri cerești). Enlil a rămas pe Pământ, devenind noul rege, iar Enki și ai săi au fost nevoiți să se mute în lumea subterană. Multe mituri sumeriene ni-l prezintă pe Enki „dormind” în Abzu, lumea subpământeană, deși nu s-au păstrat mituri care să explice prezența sa în acel loc. În aceeași situație se află japonezul Susano-o, neexistând nicio legendă care să explice motivul pentru care zeul s-a mutat în iad. Însă miturile altor popoare, precum egiptenii, grecii și scandinavii, dezvăluie faptul că divinitățile înfrânte au fost închise acolo de către învingători, care au devenit noii conducători ai Pământului.

Se pare că Enlil nu i-a luat doar tronul Terrei fratelui său mai mare, ci și soția. La azteci, Tezcatlipoca, zeul furtunii, i-a furat soţia zeului apelor, Tlaloc. În Egipt, Seth a luat-o de soție pe Isis, văduva fratelui său. În Canaamalefic20n, Așerah, soția lui El, avusese o relație cu fratele acestuia, Dagon. La sumerieni, Damgalnuna (Damkina, în akkadiană), mama lui Marduk, numită și Ninhursag, a fost și consoarta lui Enki și a lui Enlil. În mitul Enlil și Sud, zeul a violat-o iar ea i-a devenit apoi soție. A renunțat la numele Ki sau Ninki, adoptând din acel moment numele Ninlil („Doamna Aerului”). Rămas fără tron și fără iubita sa soție, închis în lumea subterană, Enki a fost nevoit să se mulțumească cu fiica sa, Ninsar, care i-a devenit consoartă. Devenită regina lumii subpământene și a exilaților, Ninsar a preluat atributele și funcțiile mamei sale, fiind din acel moment numită Inanna (Iștar la babilonieni). I-a născut lui Enki o fată, numită Ninkurra care, la rândul ei, i-a oferit zeului o nouă fiică, pe Uttu. Situația devenea disperată pentru fostul conducător al Pământului, care nu reușea să obțină un moștenitor de parte masculină care să-i recupereze tronul. Mai ales că fosta sa soție, Ninlil / Ninhursag, i-a născut lui Enlil un fiu, pe Ninurta, cel care avea să moștenească tronul ceresc după tatăl său. Pentru a putea recupera tot i-a fost furat de către fratele său mai mic, Enki avea nevoie de o armată. Și astfel a întocmit un nou plan pentru a o obține.

About Claudiu-Gilian Chircu

Îmi merge mintea... pe 7 cărări şi în marşarier. Probabil asta înseamnă să fii dus cu pluta pe arătură. View all posts by Claudiu-Gilian Chircu

2 responses to “19. Războiul „stelelor”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: