30. Apocalipsa


Dacă vreţi sa scăpaţi de sfârşitul lumii, mergeţi către începuturile ei.” – Octav Bibere

apocalypse-x-more-324474

Apocalipsa lui Ioan

Din multitudinea de texte vechi referitoare la sfârșitul lumii, Apocalipsa lui Ioan din Noul Testament, ultima carte biblică, este cea mai cunoscută dar și cea mai controversată. Agnosticul Robert G. Ingersoll o numea în secolul al nouăsprezecelea „cea mai nebunească dintre toate cărțile”, George Bernard Shaw a calificat-o drept „o descriere ciudată a viziunilor unui drogat” iar Thomas Jefferson, unul dintre fondatorii Statelor Unite ale Americii, o descria ca fiind „nălucirile unui maniac, nu mai demnă și nici mai capabilă de a fi explicată decât incoerența viselor noastre nocturne”. Însă, pentru cei mai mulți, Apocalipsa este considerată parte a cuvântului lui Dumnezeu pentru oameni, fiind de secole bune privită ca un adevăr indubitabil și o profeție sigură despre viitor. Interpretată în mii de moduri, Apocalipsa lui Ioan a înspăimântat omenirea veacuri întregi cu amenințarea iminentei Judecăți de Apoi. Însă, așa cum ne-au obișnuit textele vechi, și în această carte biblică lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. La fel ca Ragnarokul scandinavilor, Apocalipsa lui Ioan nu prezintă evenimente din viitor, ci dintr-un trecut îndepărtat, din timpul celui de-al doilea mare război al zeilor, care s-a încheiat cu distrugerea vieții pământene printr-o inundație globală. În plus, în această carte nu este vorba despre o revelație sacră a divinității, ci doar de evenimente ale trecutului înfățișate unui muritor în timpul unei petreceri „divine”. Cuvântul „apocalipsă” nu înseamnă „revelație”, așa cum ni se spune, ci exact ceea ce pare: „epoca lipsă”, adică perioada dinainte de Potop, ce a dispărut din istoria oficială a omenirii.

Autorul susține că, într-o duminică, se afla „în duh” pe insula Patmos din marea Egee. Nu știm ce înseamnă a fi „în duh”, prin urmare nu putem decât să presupunem că Ioan ori dormea, ori medita (lucru mai puțin probabil pentru un grec al acelor timpuri), ori era beat ori chiar drogat. La un moment dat a auzit în urma sa „glas mare de trâmbiţă” care i-a spus: „Ceea ce vezi scrie în carte şi trimite celor şapte Biserici: la Efes, şi la Smirna, şi la Pergam, şi la Tiatira, şi la Sardes, şi la Filadelfia, şi la Laodiceea” (1:11). Întorcându-se pentru a vedea persoana care i se adresează, Ioan a observat șapte sfeșnice de aur, în mijlocul cărora se afla „Cineva asemenea Fiului Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur” (1:13). Deși părerea generală este că Iisus este cel care îi vorbea lui Ioan, autorul subliniază că era vorba de cineva asemănător lui, nu de el însuși. În plus, Fiul Omului nu este o referire strictă la Iisus, fiind un epitet des aplicat oamenilor. Prin urmare, Ioan susține că vizitatorul său semăna cu un om (dar nu era identic cu unul). Aspectul fizic al acestui personaj este cel puțin14-offb1 bizar: „Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului. Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui era ca un vuiet de ape multe; În mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui” (1:14-16). Părul său „ca lâna albă şi ca zăpada” ne indică faptul că avea aspectul fizic al unuia dintre zeii din vechime, care erau reprezentați în mituri cu podoabe capilare de culori deschise, blonde sau chiar albe. Culoarea roșie a ochilor și a picioarelor, fața strălucitoare și sabia care îi ieșea din gură dau de înțeles că respectivul personaj purta un costum și o cască. E drept că ni-l putem imagina cu o sabie cu două tăișuri în gură, dar nu putem găsi niciun motiv logic pentru care cineva ar purta un asemenea accesoriu. Cel mai probabil este vorba despre o cască prevăzută cu două furtunuri în dreptul gurii, asemănătoare măștilor de gaze. Această cască poate fi răspunzătoare și pentru vocea metalizată a personajului, acel „glas mare de trâmbiţă” sau „vuiet de ape multe”. Nu știm ce era dispozitivul luminos din mâna sa de forma a „şapte stele”, dar putem bănui că acele „şapte sfeşnice de aur” în mijlocul cărora și-a făcut apariția reprezintă un mijloc de transport.

Văzând misterioasa apariție, Ioan a „căzut la picioarele Lui ca un mort”. Vizitatorul l-a sfătuit să nu se teamă și să scrie mesaje pentru îngerii a șapte biserici din Asia. Trebuie remarcat faptul că mesajele nu erau pentru conducători umani ai respectivelor biserici, Apocalipsa numindu-i „îngeri”. Celui din Efes i-a transmis următoarele: „adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai înainte; iar de nu, vin la tine curând şi voi mişca sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi” (2:5), ceea ce sugerează că era vorba despre unul dintre îngerii decăzuți sau un Veghetor. Orașul Efes, aflat pe coasta de vest a Asiei mici, a fost locul în care se găsea una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, și anume templul zeiței Artemis, numit Artemision în limba greacă. În Efes au avut loc trei sinoade bisericești în anii 190, 431 și 449, iar tradiția creștină susține că orașul a fost vizitat de apostolul Pavel dar și că aici au fost înmormântați Maria Magdalena și evanghelistul Luca. Să fie oare Artemis (Iștar) „îngerul Bisericii (templului) din Efes”?

Îngerului Bisericii din Smirna”, Ioan trebuia să-i transmită următoarele: „Nu te teme de cele ce ai să pătimeşti. Că iată diavolul va să arunce dintre voi în temniţă, ca să fiţi ispitiţi, şi veţi avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (2:10). Smirna, numit astăzi Izmir, locul nașterii poetului grec Homer, se află în sud-vestul Turciei, pe țărmul Mării Egee.

Mesajul pentru îngerul bisericii din Pergam era: „știu unde sălăşluieşti: unde este scaunul satanei; şi ţii numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea, în zilele lui Antipa, martorul Meu cel credincios, care a fost ucis la voi, unde locuieşte satana. Dar am împotriva ta câteva lucruri, că ai acolo pe unii care ţin învăţătura lui Balaam, cel ce învăţa pe Balac să pună piatră de poticneală înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce care jertfită idolilor şi să se dea desfrânării. Astfel ai şi tu pe unii care, de asemenea, ţin învăţătura nicolaiţilor. Pocăieşte-te deci, iar de nu, vin la tine curând şi voi face cu ei război, cu sabia gurii Mele” (2:13-16). Orașul Pergamon din Turcia de astăzi avea temple închinate zeităților Dionissos, Hera, Athena, Demetra, Asclepios și Serapis. Mitologia creștină susține că în anul 92, în templul lui Serapis a fost ucis Sfântul Antipa, primul arhiepiscop al Pergamului, ars de viu înăuntrul unui taur în flăcări ce îl reprezenta pe egipteanul Apis. Cum Serapis și Apis erau manifestări ale sumerianului Enki, numit Lucifer de creștini, putem intui că acest templu era locul „unde este scaunul satanei”.

„Îngerului” bisericii din Tiatira (oraș închinat zeităților Apollo și Artemis, numit astăzi Akhisar), vizitatorul i-a reproșat tolerarea unei femei numite Izabela, ce se considera prooroc și îi învăța pe oameni „să facă desfrânări şi Rev John Writes4să mănânce cele jertfite idolilor” (2:20). Nu știm de ce era atât de importantă această femeie încât să merite atenția unor entități superioare, însă e posibil ca ea să fie doar o copie a Izabelei din Vechiul Testament, soția regelui Ahab, care promova închinarea la Baal și persecuta profeții lui Yahweh. Tot pentru acest „înger”, vizitatorul mai are un mesaj cel puțin ciudat: „Şi celui ce biruieşte şi celui ce păzeşte până la capăt faptele Mele, îi voi da lui stăpânire peste neamuri. Şi le va păstori pe ele cu toiag de fier şi ca pe vasele olarului le va sfărâma, precum şi eu am luat putere de la Tatăl Meu. Şi-i voi da lui steaua cea de dimineaţă” (2:26-28). Cu alte cuvinte, cei care îi vor rămâne fideli vor primi stăpânirea omenirii, pe care o vor strivi „ca pe vasele olarului”, în același mod în care interlocutorul lui Ioan a luat putere de la tatăl său. Ba, mai mult, el le va oferi adepților săi planeta Venus. Această preluare a puterii pare o uzurpare de tron, iar singurul despre care știm că a preluat tronul în acest mod este Enki, care și-a atacat tatăl. Tot el este cel al cărui simbol era planeta Venus sau luceafărul de dimineață. Să fi fost Enki cel care îi vorbea lui Ioan?

Al cincilea „înger” era cel din Sardes (fosta capitală a regatului Lidiei, aflat pe teritoriul Turciei de astăzi), mesajul către el fiind: „Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort. Priveghează şi întăreşte ce a mai rămas şi era să moară. Căci n-am găsit faptele tale depline înaintea Dumnezeului Meu. Drept aceea, adu-ţi aminte cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi te pocăieşte. Iar de nu vei priveghea, voi veni ca un fur şi nu vei şti în care ceas voi veni asupra ta” (3:1-3). Îndemnul „priveghează” ne duce cu gândul tot la un Veghetor, căruia misteriosul personaj îi sugera să-și facă treaba pentru care se afla pe Pământ.

Celui de-al șaselea „înger”, cel din Filadelfia (aflat tot în Turcia și numit în prezent Alașehir), i s-a spus: „îţi dau din sinagoga satanei, dintre cei care se zic pe sine că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată, îi voi face să vină şi să se închine înaintea picioarelor tale şi vor cunoaşte că te-am iubit” (3:9). Despre această iubire vorbește chiar și numele orașului, Filadelfia traducându-se ca „iubire frățească”.

Ultimul mesaj îi era adresat „îngerului” din Laodicea: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte (…) Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol! Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti, şi veşminte albe ca să te îmbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi” (3:15-18). Cu această ocazie, vizitatorul lui Ioan și-a declinat identitatea: „Acestea zice Cel ce este Amin, martorul cel credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu” (3:14). Cuvântul românesc „amin” se scrie „amen” în latină, greacă şi ebraică. Varianta oficială a Bisericii este că „amen” înseamnă „aşa să fie”, ceea ce ar transforma citatul biblic în „acestea zice Cel ce este aşa să fie”. Privind lucrurile din acest unghi, fraza nu are niciun sens, nici măcar pentru cei mai fanatici creştini. Prin urmare, traducerea este greşită. Amen, Amun și Amon sunt numele zeității egiptene numite de greci Ammon și de cartaginezi Ba’al-Hamon. Prin urmare, cel care l-a trimis pe Ioan la îngerul bisericii ding-amun-d Laodicea nu folosea fraze ambigue, ci şi-a declinat identitatea: el era marele Amen / Amon al egiptenilor. De asemenea, acest zeu sub forma Amen (sau Amin în română) este pomenit la sfârşitul fiecărei rugăciuni creştine. Care ar fi motivul? Răspunsul îl găsim în cartea Despre Isis şi Osiris a istoricului Plutarh: „Aproape toţi cred că Amun, pe care grecii l-au făcut Amon, era pentru egipteni numele propriu al lui Jupiter. Manethon Sebenitul crede că acest cuvânt indică ceea ce este ascuns, sau chiar faptul de a te ascunde. Hecateu din Abdera însă spune că egiptenii se foloseau de acest nume pentru a se striga unul pe altul; că din firea lui acest cuvânt este o chemare; că acest popor crede că cel dintâi dintre zei, pe care îl confundă cu universul, este un zeu ascuns şi necunoscut şi că îl roagă să li se arate rostind «Amun»; pe atât este neamul egiptean de reţinut şi de secret în ce priveşte filosofia lui religioasă. Şi toate acestea sunt adeverite unanim de către cei mai înţelepţi dintre greci, ca Solon, Thales, Platon, Eudoxiu, Pitagora urmaţi, printre mulţi alţii, de Licurg însuşi, care toţi au călătorit în Egipt şi acolo au stat în preajma preoţilor din această ţară”. Aşadar, toţi aceşti înţelepţi greci pomeniţi de Plutarh consideră că egiptenii foloseau foarte des numele Amun / Amen, în speranţa că astfel li se va arăta zeul. Acesta este adevăratul motiv pentru care, la sfârşitul fiecărei rugăciuni, milioanele de credincioşi din ultimii două mii de ani îl pomenesc pe Amon, fără să fie conştienţi de acest lucru. Întemeietorii creştinismului au preluat o parte din cultul lui Amon şi l-au introdus în religia lui Iisus, sperând în continuare că zeul li se va arăta dacă numele lui va fi rostit de un număr suficient de ori. Zeul egiptean Amon era Enki al sumerienilor, ceea ce sugerează de altfel și mesajul către „îngerul” din Tiatira.

După ce a notat mesajele pentru cei șapte „îngeri” din Anatolia, Ioan spune că „m-am uitat şi iată o uşă era deschisă în cer şi glasul cel dintâi – glasul ca de Apocalypse_by_pierremassinetrâmbiţă, pe care l-am auzit vorbind cu mine – mi-a zis: Suie-te aici şi îţi voi arăta cele ce trebuie să fie după acestea. Îndată am fost în duh; şi iată un tron era în cer şi pe tron şedea Cineva. Şi Cel ce şedea semăna la vedere cu piatra de iasp şi de sardiu, iar de jur împrejurul tronului era un curcubeu, cu înfăţişarea smaraldului” (4:1-3). Cel mai probabil, Ioan a fost luat cu o navă și dus înaintea altui personaj cu înfățișare stranie, asemănător unor pietre prețioase ale căror culori naturale sunt brun, negru și roșu. Aspectul său fizic ciudat se poate explica tot printr-un costum similar celui purtat de primul personaj care l-a vizitat pe Ioan. „În mijlocul tronului şi împrejurul tronului” se aflau „patru fiinţe, pline de ochi, dinainte şi dinapoi”, identice celor zărite de Iezechiel în Vechiul Testament: una asemănătoare leului, una asemănătoare vițelului, una cu chip de om și ultima cu aspect de vultur (4:6-7). „Şi din tron ieşeau fulgere şi glasuri şi tunete; şi şapte făclii de foc ardeau înaintea tronului” (4:5), o adevărată feerie de lumini și sunete. În fața tronului se afla ceva „ca o mare de sticlă, asemenea cu cristalul” (4:6), adică un ecran, iar în jurul tronului erau douăzeci și patru de scaune pe care stăteau douăzeci și patru de bătrâni „îmbrăcaţi în haine albe şi purtând pe capetele lor cununi de aur” (4:4). Putem presupune că Ioan îi considera bătrâni din cauza culorii albe a părului lor, o culoare obișnuită, alături de cea galbenă, la rasa „zeilor”. Aceștia, care probabil constituiau Consiliul zeilor descris de miturile multor popoare, „căzând înaintea Celui ce şedea pe tron, se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor şi aruncau cununile lor înaintea tronului” (4:10).

În mâna celui de pe tron, Ioan a văzut o carte „scrisă înăuntru şi pe dos, pecetluită cu şapte peceţi” (5:1). Un „înger puternic” a întrebat cine este vrednic să rupă pecețile și să deschidă cartea. Cum nimeni nu s-a oferit, Ioan a început să plângă. Îngerul l-a liniștit și i-a arătat „un Miel, ca înjunghiat, şi care avea şapte coarne şi şapte ochi” (5:6). Creatura a luat cartea din mâna celui ce ședea pe tron, moment în care „cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor” (5:8). Aceștia „cântau o cântare nouă”, alături de ei auzindu-se „glas de îngeri mulţi, de jur împrejurul tronului şi al fiinţelor şi al bătrânilor, şi era numărul lor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii” (5:11). Să fi fost Ioan martorul unei slujbe religioase sau a nimerit în mijlocul unei petreceri? Această ipoteză nu ar fi una extravagantă, ținând cont că miturile antice ale majorității popoarelor descriau adeseori petreceri ale zeilor. Să nu uităm că țelul suprem al vikingilor era de a ajunge în Valhalla, unde să petreacă alături de zei.

Cei douăzeci și patru aveau în mâini pahare și instrumente muzicale. Cântau și se tot aruncau la pământ, ceea ce ar putea fi metoda lui Ioan de a descrie dansul. Nu doar aceștia cântau, ci se auzea „glas de îngeri mulţi, de jur împrejurul tronului şi al fiinţelor şi al bătrânilor”; cu alte cuvinte, muzica răsuna în toată sala. „Din tron ieşeau fulgere şi glasuri şi tunete; şi şapte făclii de foc ardeau înaintea tronului”, aceste sunete și jocuri de lumini fiind extremGods2 de asemănătoare cu cele dintr-un club ori o discotecă. Prin urmare, cel care stătea pe „tronul” înconjurat de lumini ar putea fi DJ-ul. Biblia susține că acesta chiar a comandat mâncare și alcool, Ioan auzindu-l spunând: „măsura de grâu un dinar, şi trei măsuri de orz un dinar. Dar de untdelemn şi de vin să nu te atingi” (6:6). Deși adeseori ignorat acest pasaj, nu poate reprezenta decât o negociere a prețurilor grâului (pâinii), untdelemnului (uleiului), orzului (berii) și vinului. Ce mai, o adevărată petrecere cu muzică, dans, mâncare și băutură! Nu lipsesc nici țigările, Ioan susținând că „a venit un alt înger şi a stat la altar, având cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur dinaintea tronului (pupitrul DJ-ului). Şi fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor” (8:3-4). De ce ar fi avut nevoie acele ființe de tămâie? Respectivul „înger” nu a fost trimis să ducă tămâie „pe altarul de aur dinaintea tronului”, ci țigări DJ-ului. Ioan nu văzuse țigări în viața lui, prin urmare nu le putea descrie. După cunoștințele lui, tămâia era cea care scotea un asemenea fum, așadar nu putea fi vorba decât despre așa ceva. Însă noi astăzi putem recunoaște o țigară ca fiind acel obiect din mâna „îngerului”, care scotea fum. Se pare că Ioan a făcut cunoștință tot atunci și cu ciocolata. Un glas din cer l-a trimis la un înger să-i ceară „o carte mică, deschisă”, pe care o ținea în mână. Îngerul i-a spus: „Ia-o şi mănânc-o şi va amărî pântecele tău, dar în gura ta va fi dulce ca mierea. Atunci am luat cartea din mâna îngerului şi am mâncat-o; şi era în gura mea dulce ca mierea, dar, după ce-am mâncat-o pântecele meu s-a amărât” (10:9-10). Nu știm ce era acea „cărticică”, dar sunt mari șanse să fi fost o banală bucată de ciocolată, care să-i fi făcut gura „dulce ca mierea” și să-l fi stricat la burtă („pântecele meu s-a amărât”).

Când mielul cu „şapte coarne şi şapte ochi” a rupt primele patru peceți ale cărții luate de la DJ-ul de pe „tron”, lui Ioan i s-au arătat cei patru călăreți apocaliptici. Primul, călare pe un cal alb, era înarmat cu un arc „şi i s-a dat lui cunună şi a pornit ca un biruitor ca să biruiască” (6:2). Celui de-al doilea, care călărea un cal roșu, „i s-a dat să ia pacea de pe pământ, ca oamenii să se junghie între ei; şi o sabie mare i s-a dat” (6:4). Al treilea, înfățișat pe un cal negru, „avea un cântar în mâna lui” (6:5). Ultimul avea un cal galben-vânăt iarfour-horsemen-of-the-apocalypse numele său era „Moartea; şi iadul se ţinea după el; şi li s-a dat lor putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabie şi cu foamete, şi cu moarte şi cu fiarele de pe pământ” (6:8). Pentru a afla cine sunt acești patru călăreți apocaliptici, care au înfricoșat nenumărate generații de aproape două milenii, nu trebuie decât să aruncăm o privire în mitologia egipteană. Aici, actorii principali ai marilor conflicte divine erau în număr de patru, fiecare având o culoare specifică: Ra era galben, Osiris era negru, Seth era roșu iar Horus, alb. Aceștia au fost identificați cu Anu, Enki, Enlil și Marduk ai popoarelor mesopotamiene. Primul călăreț, cel ce avea calul alb, era înarmat cu un arc. Marduk / Horus prezenta adeseori aspecte ale unei divinități războinice. Biblia afirmă că „i s-a dat lui cunună şi a pornit ca un biruitor ca să biruiască”, în timp ce lui Marduk i s-a oferit conducerea Pământului, după care a pornit cel de-al doilea război al zeilor împotriva unchiului său. Celui care călărea un cal roșu „i s-a dat să ia pacea de pe pământ, ca oamenii să se junghie între ei; şi o sabie mare i s-a dat”. Popoarele antice susțineau că epoca de Aur a omenirii, perioada de pace și armonie, s-a sfârșit odată cu sosirea lui Enlil / Seth. Venirea sa pe planeta noastră a dus la începerea primului război al zeilor. Despre călărețul calului negru Biblia afirmă că „avea un cântar în mâna lui”. În Cartea egipteană a morților, Osiris / Enki era judecătorul lumii de dincolo, în fața căruia inima fiecărui defunct era cântărită într-o balanță. În plus, acțiunile sale au pus în balanță suveranitatea Pământului în repetate rânduri, atunci când și-a atacat tatăl, când a pornit revolta Veghetorilor și când a trimis oamenilor religia prin Enoh, toate aceste evenimente chiar având loc în era Balanței. Apocalipsa lui Ioan îl numește Moartea pe călărețul calului galben. Anu / Ra este cel care a aprobat moartea oamenilor în timpul celui de-al doilea război al zeilor, atât prin molime cât și prin Potop. Despre acești patru cavaleri (adică nobili, diferențiindu-se de restul) apocaliptici, Biblia afirmă că „li s-a dat lor putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabie şi cu foamete, şi cu moarte şi cu fiarele de pe pământ”. Din miturile antice știm că al doilea război al zeilor, precum și molimele sau foametea din acea perioadă au cuprins toată porțiunea de uscat a Pământului, care reprezintă astăzi 29,2% din suprafața totală a planetei noastre. Adică aproximativ un sfert din suprafața Terrei sau, după cuvintele Bibliei, „a patra parte a pământului”.

Când a fost ruptă a cincea pecete, Ioan a văzut „sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o” (6:9), adepții lui Enlil uciși în acel mare război, ce așteptau răzbunarea: „până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ?” (6:10). Apocalipsa susține că „fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei” (6:11).

După ce a fost ruptă cea de-a șasea pecete, „s-a făcut cutremur mare, soarele s-a făcut negru ca un sac de păr şi luna întreagă s-a făcut ca sângele, și stelele cerului au căzut pe pământ, precum smochinul îşi leapădă smochinele sale verzi, când este zguduit de vijelie. Iar cerul s-a dat în lături, ca o carte de piele pe care o faci sul şi toţi munţii şi toate insulele s-au mişcat din locurile lor. Şi împăraţii pământului şi domnii şi căpeteniile oştilor şi bogaţii şi cei puternici şi toţi robii şi toţi slobozii s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor, Strigând munţilor şi 07stâncilor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi pe noi de faţa Celui ce şade pe tron şi de mânia Mielului; Că a venit ziua cea mare a mâniei lor, şi cine are putere ca să stea pe loc?” (6:12-17). Aceste întâmplări par a descrie exact perioada celui de-al doilea mare război al zeilor, anticii susținând că atunci a fost acoperit Soarele (ceea ce a dat naștere erei glaciare), stelele au căzut pe Pământ iar bătălia finală dintre armatele lui Enlil și Marduk a fost precedată de un cutremur devastator. În a doua versiune a legendei Luanei din munții Buzăului, ea i-a învățat pe oameni să se ascundă în stânci pentru a se salva din calea flăcărilor aruncate de dușmani, ca dovadă existând mulțimea de așezări rupestre din zona Carpaților de curbură, în special între Colți și Bozioru. Ioan susține că tot atunci a văzut patru „îngeri” ce țineau „cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici peste mare, nici peste vreun copac” (7:1). Un alt „înger” „care se ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu” (7:2) le-a ordonat celor patru să țină vânturile în frâu până când vor fi pecetluiți „pe frunţile lor” o sută patruzeci și patru de mii de oameni, dintre „robii Dumnezeului nostru”, câte douăsprezece mii din fiecare trib al lui Israel. Această descriere a îngerilor ce țineau vânturile în frâu amintește de perioada de secetă menționată de Epopeele lui Ghilgameș și Atra-Hasis, cea din urmă afirmând că

Ploile zeilor în lăcașul lor să rămână;

Jos, pe Pământ, apele să nu mai curgă din izvoare.

Și vântul să bată, pământul să usuce,

Și norii să se facă mari, dar apa să nu-și lase”.

După ce a fost ruptă ultima pecete, „s-a făcut tăcere în cer, ca la o jumătate de ceas” (8:1). Apoi, Ioan a văzut șapte „îngeri” cărora li s-a dat câte o trămbiță. Un alt „înger” și-a făcut apariția și a aruncat foc pe Pământ. Imediat după „s-au pornit tunete şi glasuri şi fulgere şi cutremur” (8:5). Primind semnalul, cei șapte au început să sufle în trâmbițele lor. „Şi a trâmbiţat întâiul înger, şi s-a pornit grindină şi foc amestecat cu sânge şi au căzut pe pământ; şi a ars din pământ a treia parte, şi a ars din copaci a treia parte, iar iarba verde a ars de planets-full-hd-blue-space-apocalypse-collisions-950292tot. A trâmbiţat, apoi, al doilea înger, şi ca un munte mare arzând în flăcări s-a prăbuşit în mare şi a treia parte din mare s-a prefăcut în sânge; Şi a pierit a treia parte din făpturile cu viaţă în ele, care sunt în mare, şi a treia parte din corăbii s-a sfărâmat. Şi a trâmbiţat al treilea înger, şi a căzut din cer o stea uriaşă, arzând ca o făclie, şi a căzut peste izvoarele apelor. Şi numele stelei se cheamă Absintos. Şi a treia parte din ape s-a făcut ca pelinul şi mulţi dintre oameni au murit din pricina apelor, pentru că se făcuseră amare” (8:7-11). Despre focul care a căzut din cer arzând o mare parte a planetei noastre vorbesc miturile multor popoare, care specifică însă că această întâmplare a avut loc înainte de Potop, mai exact în timpul bătăliei finale dintre armatele lui Enlil și Marduk. De exemplu, pentru indienii hopi, „prima lume a fost distrusă, ca pedeapsă pentru ticăloşia oamenilor, de către un foc a-toate-nimicitor”, pentru scandinavi uriașul Surtr a dat foc universului în timpul Ragnarokului iar în Ramayana prințul Rama a lansat împotriva demonului Ravana arma „aducătoare de moarte prin foc ceresc”. După ce a trâmbițat al patrulea „înger”, Apocalipsa susține că „a fost lovită a treia parte din soare, şi a treia parte din lună, şi a treia parte din stele, ca să fie întunecată a treia parte a lor şi ziua să-şi piardă din lumină a treia parte, şi noaptea tot aşa” (8:12). În capitolul al doisprezecelea, coada unui balaur roșu „târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ”. O întâmplare asemănătoare se găsește în scrierea persană Bundahish, unde Angra Mainyu a „atacat şi tulburat cerul”, stăpânind „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”. În acelaşi timp, planetele s-au răsculat împotriva cerului, stârnind haos în tot Cosmosul. Acest episod a avut loc în timpul marelui război al zeilor, după „îngheţul pustiitor şi necruţător” (era glaciară). Vedem așadar din nou că Apocalipsa lui Ioan nu reprezintă o profeție a viitorului, ci amintirea trecutului. De ce a fost lovită a treia parte din cer? Răspunsul se găsește la sumerieni, pentru care cerul era împărțit în trei regiuni: partea superioară era a lui Enlil, partea mediană a lui An iar cea inferioară a lui Enki. În timpul celui de-al doilea mare război al zeilor, Marduk a luat locul tatălui său. Prin urmare, acea parte de cer împânzită „cu întunecime” de Angra Mainyu (Enlil) sau de îngerii Apocalipsei era cea moștenită de Marduk.

Ce erau acel „munte mare arzând în flăcări” care a căzut în mare, prefăcând în sânge a treia parte a ei, și acea „stea uriaşă, arzând ca o făclie”, numită Absintos, care „a căzut peste izvoarele apelor”, făcând amară a treia parte din ele? Mulți au interpretat aceste două obiecte în fel și chip, considerându-le asteroizi, meteoriți sau chiar planete de mici dimensiuni. Însă un corp ceresc natural nu ar putea face o parte din ape roșii sau amare. Cel mai probabil este vorba despre arme ale „zeilor”, bombe chimice, lansate din nave în cel de-al doilea mare război al lor. Miturile antice ne spun că Enlil a lovit omenirea cu diferite molime, însă nu ni s-a oferit nicio descriere a modalității în care acest lucru s-a întâmplat. Dacă a fost vorba de viruși artificiali, creați în laborator, Apocalipsa lui Ioan tocmai ne-a descris modalitatea în care aceștia au fost împrăștiați pe Pământul măcinat deja de cumplitul război.

După ce al cincilea „înger” a sunat din trâmbiță, Ioan a văzut „o stea căzută din cer pe pământ şi i s-a dat cheia fântânii adâncului. Şi a deschis fântâna adâncului şi fum s-a ridicat din fântână, ca fumul unui cuptor mare, şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii” (9:1-2). Și din acest pasaj reiese descrierea unei bombe teribile, asemănătoare „muntelui înflăcărat” și „stelei” Absintos. O astfel de „stea” căzută din cer, care a penetrat scoarța terestră, ajungând până în lumea subterană (cartierul general al Veghetorilor), se întâlnește și în Ramayana. Numită „Arma Strămoșului”, pe care prințul Rama o primise de la Agastya și „o ținuse pentru împrejurarea supremă”, era o bombă nemaintâlnită până în acel moment: „săgeata aceasta care avea adunată în ea energia tuturor ființelor, strălucea ca Soarele. Ea putea să răzbată un munte, putea trăsni după aceea un șir de o sută de elefanți, și apoi putea să prefacă în pulbere alt șir de o sută de care, iar în cele din urmă tot mai putea să sfărâme, la o depărtare de zece yoiana, o cetate de granit”. Conform miturilor, această armă a fost lansată de Enlil la începutul bătălieiarmageddondfd finale dintre el și Marduk, chiar înainte de Potop. Atacând lumea subterană, ea a cauzat enorme mișcări tectonice, descrise de strămoșii noștri ca o serie de cutremure devastatoare. Astfel, Marduk și Veghetorii săi au fost nevoiți să-și părăsească ascunzătoarea și să înfrunte armata lui Enlil. Epopeea lui Ghilgameș, descrie acest episod astfel: „La primele licăriri ale zorilor, un nor negru (nava lui Enlil) s-a ivit în slava cerului, tuna acolo unde Adad, stăpânul furtunii (Enlil), călărea pe nori. Peste dealuri și câmpii, zeii Șullat și Haniș, crainicii Furtunii, o călăuzeau. Apoi zeii din hăurile Infernului (Veghetorii) se ridicară. Nergal (Marduk) deschise zăgazurile apelor din lumea de dincolo, Ninurta, stăpânul războiului, deschise canalele, iar cei șapte judecători ai Infernului, Anunnaki (căpeteniile Veghetorilor), înălțară torțele lor, aprinzând toată țara cu flacăra lor strălucitoare (au lansat arme asemănătoare rachetelor). În Apocalipsa biblică, după ce „steaua” a lovit „fântâna adâncului”, din care s-a ridicat fum similar unei ciuperci atomice, „din fum au ieşit lăcuste pe pământ şi li s-a dat lor putere precum au putere scorpiile pământului. Şi li s-a poruncit să nu vatăme iarba pământului şi nici o verdeaţă şi nici un copac, fără numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor” (9:3-4). Aceste „lăcuste” venite din lumea subterană nu erau insecte obișnuite, aspectul lor fizic fiind mai mult decât straniu: „înfăţişarea lăcustelor era asemenea unor cai pregătiţi de război. Pe capete aveau cununi ca de aur, şi feţele lor erau ca nişte feţe de oameni. Şi aveau păr ca părul de femei şi dinţii lor erau ca dinţii leilor. Şi aveau platoşe ca platoşele de fier, iar vuietul aripilor era la fel cu vuietul unei mulţimi de care şi de cai, care aleargă la luptă. Şi aveau cozi şi bolduri asemenea scorpiilor; şi puterea lor e în cozile lor, ca să vatăme pe oameni cinci luni” (9:7-10). Cel mai probabil, „lăcustele” din Adânc sunt navete de luptă de mici dimensiuni, asemănătoare avioanelor noastre, trimise de Veghetori în luptă ca urmare a atacului armatei lui Enlil împotriva cartierului lor general subteran. Apocalipsa dezvăluie în mod clar identitatea conducătorului „lăcustelor”: „au ca împărat al lor pe îngerul adâncului, al cărui nume, în evreieşte, este Abaddon, iar în elineşte are numele Apollion” (9:11). Nu încape nicio îndoială că acest Apollion este zeul numit de greci și romani Apollo, nimeni altul decât Marduk, fiul lui Enki, conducătorul Veghetorilor în cel de-al doilea război al zeilor. Un alt text apocaliptic, descoperit la Marea Moartă și intitulat Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului, susține că Belial va fi conducătorul „fiilor întunericului” în bătălia sfârșitului lumii. Numele Belial provine din babilonianul Bel („Domnul”), unul dintre epitetele lui Marduk, pe care canaanienii l-au transformat în Baal. Prin urmare, și acest manuscris descrie Apocalipsa din trecut, indicându-l tot pe Marduk ca fiind conducătorul Veghetorilor.

După ce a sunat din trâmbiță cel de-al șaselea „înger”, „au fost dezlegaţi cei patru îngeri, care erau gătiţi spre ceasul şi ziua şi luna şi anul acela, ca să omoare a treia parte din oameni” (9:15). Aceștia fuseseră „legaţi la râul cel mare, Eufratul” (9:14). Nu știm cine i-a legat pe acești „îngeri” lângă Eufrat, cum nu știm nici dacă este vorba despre patru zei mesopotamieni. Ar putea fi vorba despre Azazel / Enki și ajutoarele sale, ținând cont că, în Cartea lui Enoh, Dumnezeu i-a spus arhanghelului Mihail: „Du-te, leagă-l pe Semjaza și pe ajutoarele lui care s-au împreunat cu femeile, spurcându-se cu ele în necurăția lor. Iar când fiii lor se vor fi omorât unul pe celălalt, și când ei vor vedea nimicirea celor iubiți de ei, leagă-i trainic timp de șaptezeci de neamuri pe câmpiile Pământului, până în ziua judecății și sfârșitului lor, până la judecata ce va fi pentru vecii vecilor. În acele zile ei vor fi aruncați în prăpastia de foc, în chinurile temniței în care vor rămâne pe vecie. Și toți aceia care vor fi osândiți și nimiciți vor fi de acum încolo legați de ei până la sfârșitul tuturor neamurilor” (10:11-16). De asemenea, în mitologia scandinavă, Loki și copiii săi, zeița Hel, lupul Fenrir și șarpele Jormungadr, au fost legați în lumea subterană până la Ragnarok; odată eliberați, ei au început cruntul război împotriva zeilor Aesir, ce a dus la distrugerea lumii. La fel ca în miturile scandinave, și acești patru „îngeri” ai Apocalipsei creștine au pornit la război după ce au fost dezlegați. „Şi numărul oştilor era de douăzeci de mii de ori câte zece mii de călăreţi, căci am auzit numărul lor” (9:16), povestește Ioan, indicându-ne numărul exact al soldaților implicați în acel război: două sute de milioane. „Şi aşa am văzut, înarmaghedon vedenie, caii şi pe cei ce şedeau pe ei, având platoşe ca de foc şi de iachint şi de pucioasă; iar capetele cailor semănau cu capetele leilor şi din gurile lor ieşea foc şi fum şi pucioasă. De aceste trei plăgi: de focul şi de fumul şi de pucioasa, care ieşea din gurile lor, a fost ucisă a treia parte din oameni. Pentru că puterea cailor este în gura lor şi în cozile lor; căci cozile lor sunt asemenea şerpilor, având capete, şi cu acestea vatămă” (9:17-19). Acești „cai” cu capete de lei și cu „platoşe ca de foc şi de iachint şi de pucioasă”, din gurile cărora ieșea „foc şi fum şi pucioasă” nu par a fi animale obișnuite ci, mai degrabă, mijloace de transport probabil de genul motocicletelor de astăzi, dotate cu aruncătoare de rachete. Acești „cai” motorizați, alături de navetele „lăcuste”, au luptat în bătălia finală ce a precedat Potopul, ucigând o treime din populația Pământului.

Ioan afirmă că a văzut și „alt înger puternic, pogorându-se din cer, învăluit într-un nor şi pe capul lui era curcubeul, iar faţa lui strălucea ca soarele şiapocalypse_by_chevsy-d4i4zz6 picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc, și în mână avea o carte mică, deschisă. Şi a pus piciorul lui cel drept pe mare, iar pe cel stâng pe pământ, Şi a strigat cu glas puternic, precum răcneşte leul. Iar când a strigat, cele şapte tunete au slobozit glasurile lor” (10:1-3). Acest „înger” ce stătea „pe mare şi pe pământ”, ce ne duce cu gândul la colosul din Rhodos, „şi-a ridicat mâna dreaptă către cer și s-a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, Care a făcut cerul şi cele ce sunt în cer şi pământul şi cele ce sunt pe pământ şi marea şi cele ce sunt în mare, că timp nu va mai fi” (10:6). În acest fragment, Ioan pare a descrie aterizarea lui Enlil la locul bătăliei finale, existând în descrierea „puternicului înger” o serie de elemente specifice zeului furtunii: Soarele, focul, partea dreaptă, numărul șapte, norii și tunetele sunt simboluri ale lui Enlil, întâlnite în majoritatea religiilor antice.

Lui Ioan i s-a dat apoi „o trestie, asemenea unui toiag” și i s-a cerut să măsoare cu ea „templul lui Dumnezeu şi altarul şi pe cei ce se închină în el”, dar nu și curtea din afara templului, deoarece aceasta „a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare cetatea sfântă patruzeci şi două de luni” (11:2). Dacă acest templu este cel al lui Solomon, atunci este vorba de Marea Piramidă din Egipt, așa cum am demonstrat deja în urmă cu câteva capitole. Biblia nu ne oferă detalii despre motivul călcării în picioare a „cetății sfinte” de către neamuri, timp de trei ani și jumătate („patruzeci şi două de luni”), însă acest episod pare a descrie Bătălia Piramidelor, în care Enlil și armata sa au atacat Veghetorii baricadați în Marea Piramidă de la Giza imediat după Potop. Cineva, probabil un „înger”, i-a spus lui Ioan că „voi da putere celor doi martori ai mei şi vor prooroci, îmbrăcaţi în sac, o mie două sute şi şaizeci de zile (patruzeci și două de luni a câte treizeci de zile, adică tot trei ani și jumătate)”. Acești doi martori „sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului pământului”, o referire clară la Enki, al cărui nume înseamnă „Domnul Pământului”. Nu poate fi vorba despre oameni obișnuiți, deoarece „dacă voieşte cineva să-i vatăme, foc iese din gura lor şi mistuieşte pe vrăjmaşii lor; şi dacă ar voi cineva să-i vatăme, acela trebuie ucis. Aceştia au putere să închidă cerul, ca ploaia să nu plouă în zilele proorociei lor, şi putere au peste ape să le schimbe în sânge şi să bată pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi” (11:5-6). Cel mai probabil, aceste două personaje, care stau înaintea lui Enki, sunt soli ai lui Enlil trimiși pentru a-i convinge pe Veghetori să se predea. Însă, după cum am văzut, Marduk a refuzat să renunțe la luptă, fiind în cele din urmă închis în Marea Piramidă. Exact același lucru ni-l sugerează și Apocalipsa lui Ioan: „când vor isprăvi cu mărturia lor, fiara care se 4horsemen1ridică din adânc va face război cu ei, şi-i va birui şi-i va omorî” (11:7). Ba, mai mult, ne indică locul exact în care s-a petrecut acțiunea: „și trupurile lor vor zăcea pe uliţele cetăţii celei mari, care se cheamă, duhovniceşte, Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor” (11:8). Dacă cel răstignit este Iisus, așa cum susține creștinismul, locul ar trebui să fie Ierusalimul, iar varianta oficială iudeo-creștină este că Sodoma s-a aflat undeva la sudul Mării Moarte. Aceste două locații nu sunt în Egipt, oricum le-am lua în calcul. Însă Apocalipsa afirmă că cetatea cea mare „se cheamă, duhovniceşte” Sodoma și Egipt, adică la modul figurat. Dacă este vorba despre Marea Piramidă din Egipt, atacul împotriva ei la scurt timp după Potop poate semăna cu atacul asupra Sodomei, descris în Vechiul Testament. La finalul conflictului, după capitularea lui Enki și a restului Veghetorilor, în Marea Piramidă a fost sacrificat Marduk, care a refuzat să se predea, ceea ce ar putea însemna acea „răstignire” la care se referea Ioan. Despre cei doi soli uciși de Marduk, Apocalipsa spune că „locuitorii de pe pământ se vor bucura de moartea lor şi vor fi în veselie şi îşi vor trimite daruri unul altuia, pentru că aceşti doi prooroci au chinuit pe locuitorii de pe pământ” (11:10). După trei zile și jumătate, cadavrele celor doi au fost reanimate și luate la cer: „duh de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s-au ridicat pe picioarele lor şi frică mare a căzut peste cei ce se uitau la ei. Şi din cer au auzit glas puternic, zicându-le: Suiţi-vă aici! Şi s-au suit la cer, în nori, şi au privit la ei duşmanii lor” (11:11-12). Să mai susțină creștinismul că Iisus este singurul care a înviat după trei zile și s-a ridicat la cer… După plecarea celor doi în „nori”, „s-a făcut cutremur mare şi a zecea parte din cetate s-a prăbuşit şi au pierit în cutremur şapte mii de oameni, iar ceilalţi s-au înfricoşat şi au dat slavă Dumnezeului cerului” (11:13), acesta fiind probabil momentul în care Veghetorii s-au predat.

După ce al șaptelea „înger” a suflat în trâmbița sa, „s-au pornit, în cer, glasuri puternice care ziceau: Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său şi va împărăţi în vecii vecilor” (11:15). Cei douăzeci și patru de bătrâni din Consiliul zeilor i-au mulțumit conducătorului lor pentru că a preluat puterea și pentru că îi va pedepsi pe inamici: „neamurile s-au mâniat, dar a venit mânia Ta şi vremea celor morţi, ca să fie judecaţi, şi să răsplăteşti pe robii Tăi, pe prooroci şi pe sfinţi şi pe cei ce se tem de numele Tău, pe cei mici şi pe cei mari, şi să pierzi pe cei ce prăpădesc pământul” (11:18). Apoi „s-a deschis templul lui Dumnezeu, cel din cer, şi s-a văzut în templul Lui chivotul legământului Său, şi au fost fulgere şi vuiete şi tunete şi cutremur şi grindină mare” (11:19), din care reiese, fără să ne supunem la un exercițiu de imaginație prea dificil, descrierea aterizării unei nave.

Capitolul al doisprezecelea al Apocalipsei descrie alte evenimente importante din istoria Pământului, pe care le-am întâlnit deja în miturile antice, cum ar fi nașterea lui Enlil. Ioan susține că din cer i s-a arătat un semn: „o femeie înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele. Şi era însărcinată şi striga, chinuindu-se şi muncindu-se ca să nască” (12:1-2). Apoi a văzut un alt semn: „iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti” (12:3). Acesta „stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naşte”, întocmai ca titanul Kronos din miturile grecești, care își înghițea copiii imediat după nașterea lor. Acea femeie „a născut un copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier. Şi copilul ei fu răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui, iar femeia a fugit în pustie, unde are loc gătit de Dumnezeu, ca să o hrănească pe ea, acolo, o mie două sute şi şaizeci de zile” (12:5-6). Acestă femeie „înveşmântată cu soarele” adică de partea luminii, a binelui, a taberei lui Anu și Enlil (simbolizată de Soare), ce călca Luna în picioare (adică era o inamică a taberei lui Enki, simbolizată de Lună), nu poate fi decât Ninhursag, care și-a părăsit familia, trecând de partea lui Anu și Enlil. Unul dintre epitetele ei în Mesopotamia era „regina cerului” și exact acest lucru semnifică acea „cunună din douăsprezece stele” pe care o purta pe cap. „Balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea”, care a fost aruncat pe Pământ împreună cu îngerii săi și care aștepta să înghită copilul nou-născut este „șarpele” Enki sau Kronos al grecilor. Acel „copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier”, abia născut de Ninhursag, este Enlil. Știm deja că Anu a fecundat-o artificial pe Ninhursag după vizita sa pe Pământ; Enki a aflat și a încercat să-și ucidă rivalul la tron în jurul anului 426.000 î.e.n. Însă „copilul ei fu răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui”, adică dus pe planeta zeilor, acolo unde a stat până în momentul în care a fost gata să se întoarcă pe Terra, pentru a-și învinge fratele. Ninhursag „a fugit în pustie, unde are loc gătit de Dumnezeu”, dându-i-se „cele două aripi ale marelui vultur, ca să zboare în pustie, la locul ei, unde e hrănită acolo o vreme şi vremuri şi jumătate de vreme, departe de faţa şarpelui” (12:14). Enki a urmărit-o, încercând să obțină și el un fiu de la ea. „Şi şarpele a aruncat din gura lui, după femeie, apă ca un râu ca s-o ia apa” (12:15), ne spune Apocalipsa. „Şi pământul i-a venit femeii într-ajutor, căci pământul şi-a deschis gura sa şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul, din gură. Şi balaurul s-a aprins de mânie asupra femeii şi a pornit să facă război cu ceilalţi din seminţia ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus. Şi a stat pe nisipul mării” (12:16-18), continuă Ioan. Ninhursag a stat ascunsă „o mie două sute şi şaizeci de zile”, adică trei ani (divini) și jumătate, până când Enlil a sosit pe planeta noastră pentru a-l aangel-vs-dragon-wallpapersfreedesktop.com_1taca pe Enki. Apocalipsa ne descrie și lupta dintre cei doi frați: „Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el” (12:7-9). Această „cădere” a lui Enki, exilul său pe planeta noastră, dovedește fără echivoc faptul că lui Ioan i s-au arătat evenimente din trecut, nicidecum dintr-un viitor apocaliptic.

Ioan afirmă că, pe când Balaurul Enki stătea pe nisipul mării, a văzut „ridicându-se din mare o fiară, care avea zece coarne şi şapte capete şi pe coarnele ei zece cununi împărăteşti şi pe capetele ei: nume de hulă. Şi fiara pe care am văzut-o era asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ei ca o gură de leu. Şi balaurul i-a dat ei puterea lui şi scaunul lui şi stăpânire mare” (13:1-2). Cu şapte capete şi zece coarne, această Fiară are un aspect fizic identic cu cel al Balaurului. Ținând cont că Balaurul este Enki, Fiara identică cu el nu poate fi decât Marduk, fiul și moștenitorul său, ce era totodată și clona sa. Faptul că Fiara Marduk a moștenit tronul Balaurului Enki reiese și din pasajul „Balaurul i-a dat ei puterea lui şi scaunul lui şi stăpânire mare”. Ioan susține că „unul din capetele fiarei era ca înjunghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte fu vindecată şi tot pământul s-a minunat mergând după fiară” (13:3), dar și că Fiara „a fost rănită cu sabia şi a rămas în viaţă” (13:14), miturile antice confirmând faptul că, în timpul celui de-al doilea război al zeilor, Marduk a fost rănit de către unchiul său, Enlil.

Despre această Fiară se mai spune că „şi-a deschis gura sa spre hula lui Dumnezeu, ca să hulească numele Lui şi cortul Lui şi pe cei ce locuiesc în cer. Şii s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască şi i s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia şi poporul şi limba şi neamul” (13:6-7). Iar noi știm din legendele antice că Marduk a pornit cel de-al doilea război al zeilor împotriva unchiului său și că el a fost pentru o bună perioadă de timp conducătorul Pământului. Oamenii „s-au închinat balaurului, fiindcă i-a dat fiarei stăpânirea; şi s-au închinat fiarei, zicând: Cine este asemenea fiarei şi cine poate să se lupte cu ea?” (13:4). Într-adevăr, Enki și Marduk au fost venerați împreună. În Babilon, deşi a preluat atributele şi funcţiile celorlalţi zei, Marduk nu a făcut acelaşi lucru şi cu tatăl său, Enki fiind mereu la loc de cinste, alături de fiul său. Acest lucru se observă din turnurile gemene, foarte des întâlnite în arhitectura arabă care, deşi pentru arabi îi simbolizează pe Avraam şi pe fiul său, Ismael, în realitate sunt simboluri ale lui Enki și Marduk. Acelaşi lucru reiese şi din cele două mari piramide din Ghiza, considerate de unii morminte ale celor doi zei: cea a lui Kefren este mai mică decât cea a lui Keops dar, fiind ridicată pe un teren mai înalt, se află la aceeaşi înălţime cu aceasta. Evreii, care îl venerează pe Marduk sub numele Yahweh, au avut grijă să introducă în scrierile lor numărul 40 (echivalentul titlului de Mare Prinţ) al lui Enki, ca omagiu pentru tatăl zeului lor: Potopul a durat 40 de zile şi 40 de nopţi; spionii israeliţi au explorat Canaanul timp de 40 de zile; Eli, Saul, David şi Solomon au domnit câte 40 de ani; israeliţii au rătăcit în deşert timp de 40 de ani; la 40 de ani, Moise a fugit din Egipt, s-a întors după 40 de ani pentru a-şi lua poporul şi a murit după alţi 40; Moise a petrecut pe muntele Sinai trei perioade de câte 40 de zile şi 40 de nopţi; Otniel a fost judecător 40 de ani; sub Ghedeon au fost 40 de ani de pace; filistenii i-au asuprit pe israeliţi timp de 40 de ani; Ilie a mers 40 de zile prin pustiu până la muntele Horeb; Isac şi Esau s-au căsătorit la vârsta de 40 de ani; Iisus a petrecut 40 de zile în deşert; s-a înălţat la cer după 40 de zile de la învierea sa. Coarnele de berbec folosite de preoţii evrei sunt tot simbolul lui Enki. În plus, la mijlocul secolului al XX-lea, Brigada 35 de Paraşutism din cadrul Forţelor Defensive Israeliene avea ca siglă un şarpe înaripat de culoare verde. Şarpele înaripat e Lucifer sau Quetzalcohuātl iar verdele e culoarea zeului egiptean Osiris, care sunt doar trei dintre numele alternative ale lui Enki. Cu alte cuvinte, Apocalipsa lui Ioan nu minte atunci când susține că oamenii „s-au închinat balaurului, fiindcă i-a dat fiarei stăpânirea; şi s-au închinat fiarei”.

În capitolul al șaptesprezecelea, Ioan a fost dus „în duh, în pustie”, unde a văzut „o femeie şezând pe o fiară roşie, plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne. Şi femeia era îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur, plin de urâciunile şi de necurăţiile desfrânării ei. Iar pe fruntea ei scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului. Şi am văzut o femeie, beată de sângele sfinţilor şi de sângeleLady of the Apocalypse - Rodney Matthews mucenicilor lui Iisus” (17:3-6). „Îngerul” care îl însoțea i-a spus că acea fiară călărită de femeie „era şi nu este şi va să se ridice din adânc şi să meargă spre pieire. Şi se vor mira cei ce locuiesc pe pământ ale căror nume nu sunt scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, văzând pe fiară că era şi nu este, dar se va arăta” (17:8). Iar „cele şapte capete sunt şapte munţi deasupra cărora şade femeia. Dar sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul mai este, celălalt încă nu a venit, iar când va veni are de stat puţină vreme. Şi fiara care era şi nu mai este – este al optulea împărat şi este dintre cei şapte şi merge spre pieire. Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi, care încă n-au luat împărăţia, dar care vor lua stăpânire de împăraţi, un ceas, împreună cu fiara” (17:9-12). În plus, „apele pe care le-ai văzut şi deasupra cărora şade desfrânata, sunt popoare şi gloate şi neamuri şi limbi. Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe desfrânată şi o vor face pustie şi goală şi carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc” (17:15-16), iar „femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpânire peste împăraţii pământului” (17:18). Dacă interpretarea dată de „înger” imaginilor prezentate este reală, apare inevitabil întrebarea: de ce era nevoie să i se arate lui Ioan simboluri, în loc de lucruri concrete? De ce i s-a arătat o femeie pe o fiară, în loc de o cetate pe șapte munți, alături de zece conducători? După cum se vede din textul biblic, Ioan nu a putut înțelege imaginile ce i-au fost prezentate, fiind nevoie de explicațiile „îngerului” de lângă el. Ținând cont de nivelul tehnologic mult evoluat al zeilor și de involuția unui simplu muritor de acum două milenii, chiar nu se găsea o metodă mai simplă de transmitere a unei informații? Astăzi, dacă un părinte ar încerca să-și învețe copilul câteva lucruri despre un oraș și despre conducătorii săi, nu ar apela la desene cu femei și balauri cu zece coarne. Prin urmare, logica ne spune că imaginile văzute de Ioan nu erau inutile, ci explicația lor e cea falsă. Fiara care „era şi nu este şi va să se ridice din adânc”, ce avea culoare roșie, șapte capete și zece coarne, este aceeași din capitolul al treisprezecelea, adică Marduk. Desfrânata împodobită cu pietre scumpe (ce denotă faptul că era de viță nobilă), „beată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus (Enlil)”, ce îl călărea pe Marduk și pe fruntea căreia era scris numele Babilonului, nu poate fi decât marea zeiță a Babilonului, „curtezana zeilor”, „vulva cerului” sau „prostituata divină”, nimeni alta decât Iștar, sora și consoarta lui Marduk. Reprezentarea ei călare pe Marduk poate fi o metodă de a simboliza relația sexuală dintre cei doi. După cum am văzut, Iștar a luptat alături de Enki și Marduk în cel de-al doilea mare război al zeilor. Ea este cea din viziunea apocaliptică a lui Ioan, „Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului”.

Ioan povestește că a văzut și „o altă fiară, ridicându-se din pământ, şi avea două coarne asemenea mielului, dar grăia ca un balaur și toată stăpânirea celei dintâi fiare ea o pune în lucrare, în faţa ei. Şi face pământul şi pe locuitorii de pe el să se închine fiarei celei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Şi face semne mari, încât şi foc face să se pogoare din cer, pe pământ, înaintea Pope Benedict XVI thanks World Youth Day volunteers at a ceremony at The Domain in Sydneyoamenilor, și amăgeşte pe cei ce locuiesc pe pământ prin semnele ce i s-au dat să facă înaintea fiarei, zicând celor ce locuiesc pe pământ să facă un chip fiarei care a fost rănită cu sabia şi a rămas în viaţă. Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei” (13:11-15). Această „fiară” mai mică a fost numită „Antihrist” de către literatură creștină ulterioară – deși Apocalipsa nu folosește nici măcar o singură dată acest cuvânt – și echivalată cu o mulțime de personaje de-a lungul timpului. În Apocalipsa lui Ezdra, înfățișarea Antihristului este asemănătoare unei fiare sălbatice; pe chip are scris cuvântul „Antihrist”; ochiul său drept este precum luceafărul dimineții, în timp ce stângul stă nemișcat, are gura largă de un cot, dinții de o palmă, degetele ca niște coase iar urmele pașilor săi sunt late de două palme. În realitate, identitatea sa este mult departe de cea intuită de cercetători și teologi. Simbolizarea sa ca „fiară” denotă o legătură de rudenie cu prima fiară, Marduk. Singura rudă a lui Marduk care „face pământul şi pe locuitorii de pe el să se închine fiarei celei dintâi” este fiul acestuia, Enoh / Nabu. Din miturile antice știm că Enoh a fost un slujitor devotat al tatălui său, lucru exemplificat de Ioan prin „toată stăpânirea celei dintâi fiare ea o pune în lucrare, în faţa ei”, el fiind totodată cel care care a adus oamenilor prima religie. Tot lui i s-au încredințat secretele magiei, astfel reușind să facă „semne mari, încât şi foc face să se pogoare din cer, pe pământ, înaintea oamenilor, și amăgeşte pe cei ce locuiesc pe pământ prin semnele ce i s-au dat să facă înaintea fiarei”. Enki, cel numit „Balaurul” în Apocalipsă, era considerat zeul înțelepciunii; ulterior, în viziunea anticilor, Enoh a preluat acest atribut de la bunicul său. Ioan subliniază această idee prin expresia „grăia ca un balaur”. Nu cu voce groasă, așa cum am fi tentați să credem, ci cu înțelepciune, precum „Balaurul” Enki. Așadar, „antihristul” de care se tem sute de milioane de oameni nu este decât Enoh / Nabu, fiul și moștenitorul lui Marduk.

Apocalipsa susține că Fiară cea mică, Enoh, „îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase” (13:16-18). Ce înseamnă cu adevărat acest număr, care reprezintă unul dintre cele mai mari mistere ale omenirii de aproape două milenii? S-au dat sute de explicaţii mai mult sau mai puţin plauzibile, însă nimeni n-a reuşit să-i afle adevărata semnificație. Figuri dominante ale diverselor epoci au fost asociate cu acest „număr al fiarei”, ca de exemplu Nero, Napoleon Bonaparte, Hitler sau Papa (oricare dintre ei). Citatul lui Ioan Teologul nu doar a băgat în ceaţă milioane de oameni, ci a și creat hexakosioihexekontahexafobia sau frica de numărul 666.

În matematică, 666 este suma primelor 36 de numere, fiind un număr triunghiular. Numerele triunghiulare sunt cele care pot forma un triunghi echilateral. Acesta este primul indiciu în decodificarea numărului. 666 este, de asemenea, suma pătratelor primelor şapte numere prime. În general, acest număr este privit ca unul malefic, fiind asociat cu Satan datorită citatului biblic. Acesta este cel de-al doilea indiciu.

Puţini ştiu că, pentru traci în general şi pentru daci în special, 666 a fost un număr extrem de important. Legendele lor susţineau că Gemenii Divini Zalmoxis revin pe Pământ odată la 666 de ani. În timpul lui Burebista s-a decis ca primul an al calendarului dac să fie considerat anul naşterii Gemenilor Divini (adică 713 î.Hr.), iar cel de-al 666-lea (47 î.Hr.) să fie anul 666-celebrity-wallpaperreformelor politico-religioase. Acest număr apare pe tot felul de inscripţii de pe întreg teritoriul tracilor, ca SSS, CCC (C = 6 grec) sau VIVIVI (VI = 6 latin). De exemplu, o rugăciune a unei femei gete, zalmoxiană, a fost găsită pe o placă de marmură de la Tomis: „Ayrelia Beneria Symforo Syn dio Syn ze sase tri Kai tethi gatri Ayris nonam Niascharian”. Această rugăciune se traduce astfel: „Strălucitoare, curată, măreaţă Doamnă, sunt credincioasă, sunt cu trei de şase, dar atât te rog: cândva să mă ajuţi să renasc”. Numărul 666 nu este întâlnit doar în textul curent („trei de şase”), ci şi ascuns. Citind doar majusculele, reiese „AB SSS K AN”, ce se traduce „cu 666 de ani”. Conform doctorului Napoleon Săvescu, acesta era semnul la care se închinau tracii întorşi la adevărata religie, semn pe care îl purtau pe mâna dreaptă sau pe frunte. În cartea Dacia Secretă, Adrian Bucurescu prezintă mai multe astfel de exemple. Pe o placă de marmură descoperită în oraşul Tetova din Macedonia se află următoarea inscripţie: „Sunt cu numărul trei de şase, care pentru mine e sfânt. Mi-ar plăcea să mă înalţ în Tărâmul Zeilor”. Pe un opaiţ de la Drobeta scrie, de la dreapta la stânga: „E NAMOR SSS” („cu numărul 666”). Pe un opaiţ descoperit în cetatea veche de la Celei-Corabia (judeţul Olt) este scris „CVIVI”, combinaţie între 6 grecesc (C) şi 6 latinesc (VI). Tot în astfel de combinaţii apare 666 pe cărămizi şi ţigle găsite la Bumbeşti-Jiu, precum şi în alte cetăţi dacice.

Aşadar, tracii asociau acest număr cu Gemenii Divini. Acesta este cel de-al treilea indiciu al nostru, care ne poate ajuta să descifrăm unul dintre cele mai bine păstrate coduri ale istoriei. Vă vine sau nu să credeţi, răspunsul a fost chiar în faţa noastră în tot acest timp.

Pentru strămoşii noştri, indiferent de cultura din care făceau parte, anumite numere (1,3,7,9,12, etc.) erau foarte importante. Aceste numere şi-au păstrat importanţa chiar şi ziua de azi. Deşi numerologii dau tot felul de explicaţii pentru aceste numere, o ignoră pe cea mai importantă: numerele reprezintă divinităţi. 1 este zeul suprem, indiferent de religie. 2 este un cuplu de zei, ce îi semnifică de obicei pe Gemenii Divini (Enki și Ninhursag, Marduk şi Iştar, Apollo şi Artemis, Freyr şi Freyja). Cifra 3 este o trinitate, întâlnită în majoritatea religiilor. De exemplu, prima trinitate din Mesopotamia era formată din Anu, Enlil şi Enki. A fost urmată de cea de-a doua, formată din Enki şi copiii săi, Marduk şi Iştar. În brahmanism avem Trimurti compusă din Brahma, Vişnu şi Şiva, în creştinism Sfânta Treime, și așa mai departe. Cifra 4 reprezintă familia „satanică”, adică pe Enki şi Ninhursag, alături de copiii lor, Marduk şi Iştar. Pentru egipteni, cifra 8 reprezenta marea Ogdoadă din Hermopolis iar 9, Marea Enneadă din Heliopolis (grupuri de opt, respectiv nouă zei). 12 este numărul titanilor şi al zeilor olimpieni în Grecia antică, numărul zeilor conducători sumerieni, numărul apostolilor lui Iisus în creştinism, etc. În concluzie, numerele „magice” reprezintă entităţi superioare oamenilor, pe care le-au numit zei. Prin urmare, sunt mari şansele ca şi 666 să reprezinte una sau mai multe astfel de zeităţi. Ioan spunea că „este număr de om”, prin om înţelegându-se o persoană, o entitate sau o fiinţă.

În Apocalipsă, 666 e asociat cu Răul, cu Satan, cu Fiara sau cu Antihristul. La traci, era asociat cu Gemenii Divini, adică Marduk (cel numit de creştini Satan) şi sora sa, Iştar. Ioan scria: „cine are pricepere să socotească numărul fiarei”, dându-ne un indiciu foarte important în aflarea semnificaţiei reale a acestui număr. Pentru a socoti „numărul fiarei”, este necesar să apelăm la matematică.

Triada satanicaDupă cum ne-a relevat matematica, 666 este un număr triunghiular, adică poate fi simbolizat printr-un triunghi echilateral. Iar acest triunghi asociat cu răul nu poate fi decât triada „satanică” ce a pornit din Mesopotamia, formată din Şarpele Enki şi copiii săi, gemenii Marduk şi Iştar, aşa cum se poate observa alături. Marduk şi Iştar, fiind gemeni, sunt pe poziţii egale, pe aceeaşi linie. Enki, tatăl lor, fiindu-le superior, este reprezentat mai sus decât ei. Toţi trei sunt egali (unghiurile şi laturile sunt egale), de aceea trinitatea a fost reprezentată printr-un triunghi echilateral. Însă, pentru a arăta că Enki este puţin mai sus decât copiii săi, el reprezintă unghiul de sus.

Această trinitate reprezintă un întreg iar membrii ei, câte un procent din acest întreg. Dacă ţinem cont de regula de mai sus, că toţi trei sunt egali, ar trebui să considerăm că fiecare dintre cei trei reprezintă 33,33333% din acest întreg. Însă, trebuie să ne amintim că Enki este aproape egal cu copiii săi, fiind puţin mai sus. Prin urmare, împărţirea trinităţii în procente se poate realiza într-un mod foarte simplu: Marduk şi Iştar reprezintă câte 33% (fiind egali) iar tatăl lor, care este aproape egal cu ei dar puţin mai sus, 34%. Astfel se explică importanţa numărului 33 în satanism şi masonerie: 33 este zeul lor, Marduk sau Satan, o parte din trinitatea „satanică”, cele 33 de procente.

Prin varianta de mai sus se arată o diferenţă de 1% între Enki şi copiii săi. Dar dacă vrem să micşorăm diferenţa dintre ei? Atunci apelăm la zecimale. Marduk şi Iştar, care sunt gemeni (deci egali), vor reprezenta câte 33,3% din întreg. Iar tatăl lor, care este puţin mai sus decât ei, 33,4%. Prin urmare, diferenţa dintre ei este de doar 0,1 procente, ceea ce se apropie mai mult de ideea de triunghi echilateral, cu toate părţile sale (unghiuri sau laturi) egale.

Din câte ne spun miturile multor popoare, în timpul celui de-al doilea mare război al zeilor, Marduk a devenit conducătorul pământenilor și al Veghetorilor, alături de sora sa, care i-a devenit consoartă. Exprimând în procente partea fiecăruia din întreg, ar însemna că ei împreună reprezintă 66,6% din trinitate. Sau, în prima metodă de calcul, 66%. Prin urmare, 666 poate reprezenta ori numărul de procente ale celor doi conducători ai Terrei, fără virgulă (în antichitate, matematica cu zecimale nu era la îndemâna omului simplu, ci doar a iniţiaţilor), ori pe cei doi de zece ori mai puternici (66,6 X 10 = 666). Pe vremuri se practica această exagerare. Zeul egiptean Thoth era numit de greci Hermes Trismegistos, adică „Hermes de trei ori mare”, Iisus era numit de gnosticii setieni „cel de trei ori bărbat”, etc. Așadar, este posibil ca 666 să îi reprezinte pe Marduk şi Iştar (66,6) de zece ori mai puternici. Dacă folosim prima metodă de calcul, cea fără zecimale, suma procentelor Gemenilor este 66. Iar în viziunea masonilor, sataniştilor, ocultiştilor şi numerologilor, 66 are aceeaşi valoare ca şi 666.

Putem trage concluzia că 666 îi reprezintă pe cei doi copii ai Şarpelui original, Marduk şi Iştar, conducătorii Pământului, indiferent dacă sunt sau nu de zece ori mai puternici. După cum am văzut, numărul 666 era asociat cu Gemenii Divini în viziunea tracilor, iar în Apocalipsa lui Ioan cu Răul, fiind numărul Fiarei, fiul Balaurului. Aşa se explică şi de ce Marduk, după ce a renunţat la Babilon, şi-a ales Ierusalimul, un oraş ale cărui coordonate însumate dau 66°60’ (31°47′N + 35°13′E), sau de ce slujitorul său, Solomon (Enoh), primea anual un tribut de 666 talanţi de aur (Cartea a doua a Regilor 10:14).

Este posibil totuși ca acest număr să nu îi reprezinte pe Marduk și Iștar? Am văzut că 666 este un număr triunghiular; prin urmare simbolizează o trinitate, și nu un cuplu. Pentru a afla semnificația numărului 666, trebuie întâi să o descoperim pe cea a cifrei 6.

În majoritatea religiilor, zeii erau echivalați cu corpuri cerești. Strămoşii noştri îşi vedeau zeii venind din cer şi plecând în acelaşi loc. Cum tot ce vedeau pe cer erau stelele şi planetele, logica le-a spus că acestea nu puteau fi decât respectivii zei. Planetele poartă chiar şi astăzi numele unor zei. Un bun exemplu este Cartea lui Enoh, în care îngerii sunt consideraţi stele (cei decăzuţi sunt stele căzătoare) iar oamenii, animale. Adeseori anticii foloseau stelele pentru a-și reprezenta grafic zeitățile. Numărul razelor stelelor reprezintă numărul planetei echivalate cu un zeu, numărând din exterior către Soare. Steaua cu patru raze este Saturn, a patra planetă din sistemul nostru Solar, steaua cu cinci este Jupiter (a cincea planetă), cea cu şase este Marte (a şasea planetă), cea cu șapte este Pământul, cea cu opt, Venus, iar cea cu nouă raze, planeta Mercur. De multe ori steaua cu raze era înlocuită cu un cerc înconjurat de puncte, numărul lor având aceeaşi semnificaţie ca numărul razelor stelelor. Nu cred că mai există cercetători care să nu recunoască faptul că steaua cu opt raze era simbolul zeiţei sumeriene Inanna sau al Afroditei, zeități identificate cu planeta Venus, a opta din sistemul nostru solar.

Iudaismul sau mozaismul a păstrat această tradiție. Iniţial, simbolul evreilor era steaua cu cinci colţuri, adică Jupiter, a cincea planetă din exterior către Soare. Romanul Jupiter sau grecul Zeus, numit de sumerieni Enlil, a fost primul dumnezeu al evreilor, introdus de Moise / Akhenaton sub numele Aton. După întoarcerea lor din exilul babilonian, evreii au adoptat ca simbol steaua cu șase raze, adică Marte, a şasea planetă. Marte al latinilor era Martu al sumerienilor sau Marduk al babilonienilor, noul dumnezeu al evreilor, pe care l-au numit Yahweh („cel care a devenit Luna”). Numele acestui zeu se scrie întotdeauna YHWH, cele patru litere simbolizând faptul că este al patrulea conducător al Terrei, după Anu, Enki şi Enlil. Numărul 6 a devenit echivalent al zeului evreilor, Yahweh, evreii folosindu-l în toate acțiunile lor importante. Dacă Marduk era reprezentat numeric prin cifra 6, tatăl său, Enki, considerat egalul său (așa cum am văzut mai devreme), era reprezentat prin aceeași cifră însă doar în raport cu Marduk. Anticii îi simbolizau pe Enki și Marduk în două moduri. Când era vorba doar de ei, cei doi zei erau reprezentați prin numărul 12 (suma celor doi 6). Însă Enki și Marduk de cele mai multe ori făceau parte dintr-o trinitate, alături de Iștar, așa cum se observă cel mai bine în Babilon. În acest caz, cei doi zei 6 erau alăturați, formând numărul 66, care în același timp reprezintă numărul lor de procente din respectiva trinitate. Prin urmare, numărul triunghiular 666 este format din cei doi zei 66, Enki și Marduk, alături de încă unul, egal cu ei. Cine ar putea fi această divinitate dacă nu Iștar, cea alături de care formau marea trinitate a Babilonului, cea de-a treia mare conducătoare a Veghetorilor în cel de-al doilea mare război al zeilor? Prin urmare, numărul care a stârnit groaza multor generații de creștini îi reprezintă pe Enki, Marduk și Iștar.

Apocalipsa afirmă că Fiară cea mică „îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei”. Cei care consideră Apocalipsa lui Ioan o previziune a viitorului se tem că vor fi obligați să poarte microcipuri sau acte cu coduri de bare ce conțin numărul 666, fără a realiza că „profeția” lui Ioan nu e decât o amintire a unui trecut demult uitat. După cum demonstra doctorul Napoleon Săvescu, tracii întorşi la religia primordială purtau numărul 666 pe mâna dreaptă sau pe frunte, întocmai cum susține Apocalipsa. Nu doar tracii, ci și alte popoare apelau la simboluri asemănătoare desenate sau chiar tatuate pe frunte. Chiar și astăzi, hindușii își desenează pe frunți un cerc roșu ce simbolizează al treilea ochi, deschis de către șarpele Kundalini. Ochiul este simbolul Veghetorilor iar al treilea ochi poate semnifica al treilea Veghetor (o parte dintr-o trinitate) sau chiar trei Veghetori (întreaga trinitate), întocmai ca 666. Să ne amintim că Fiara din Apocalipsă este descrisă ca având culoare roșie, aceeași pe care o folosesc și hindușii.

De unde provine obiceiul desenării simbolului Veghetorilor pe frunte? Hindușii îl imită pe unul dintre principalii lor zei, Șiva (Enki al sumerienilor), cel care este întotdeauna reprezentat cu al treilea ochi deschis. Tot el este și 64718_433393026748501_1891906117_nșarpele Kundalini, energia care ajută la deschiderea acestui ochi (cu alte cuvinte, este Veghetorul care aduce cunoașterea). Unii practicanți Reiki își desenează pe frunte simbolul Nin Giz Zida („șarpele de foc” în tibetană), denumire preluată din limba sumeriană, Ningişzida („domnul copacului cel bun”) fiind unul dintre epitetele lui Enki. La fel ca hindușii și practicanții Reiki, tracii au preluat acest obicei de la zeul lor suprem, Zamolxis (același Enki), care, după o tradiție geto-dacă, a fost tatuat în frunte de niște răufăcători, din acest motiv umblând legat la cap. Din păcate nu știm nici cine erau acei răufăcători și nici motivul pentru care zeul a fost tatuat pe frunte, însă putem afla folosind miturile altor popoare. În cartea Facerea din Vechiul Testament, după ce Cain și-a ucis fratele, a fost izgonit de către Dumnezeul său, nu înainte de a primi un semn: „și a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare” (4:15).  Nu se știe ce fel de semn era acela, însă teologii iudei și creștini bănuiesc că era transmis tuturor urmașilor lui Cain. În limba sumeriană, Kain înseamnă „gura care acuză” iar în Apocalipsa lui Ioan, Balaurul Enki este numit de către îngeri „pârâşul fraţilor noştri, cel ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua şi noaptea” (12:10). Fără îndoială că pedeapsa lui Cain este în realitate cea a exilatului Enki / Zamolxis, semnul pe care l-a primit fiind acel „tatuaj” din frunte, despre care aminteau dacii. Metoda însemnării pe frunte a unui răufăcător nu este ieșită din comun, ci una des utilizată în antichitate. Goții își însemnau sclavii prin tatuaje. De asemenea, romanii își tatuau sclavii și infractorii, cel mai adesea pe frunte sau pe mâna dreaptă. În zona mării Mediterane, tatuajele au devenit asociate cu criminalitatea la mijlocul secolului al treilea, pe frunțile condamnaților fiind inscripționate infracțiunile de care s-au făcut vinovați, pedeapsele și numele victimelor lor. În Grecia și Roma antică, sclavii tatuați nu puteau deveni cetățeni ai țărilor respective nici măcar dacă își cumpărau libertatea. În principiu, tatuajele erau semne permanente ale vinovăției, degradante pentru cel care le purta. În timp, infractorii au devenit mândri de tatuajele lor, chiar și astăzi fiind considerate semne ale onoarei în lumea infracțională (ca exemplu, membrii mafiei japoneze Yakuza își acoperă corpurile cu tatuaje). În concluzie, Apocalipsa lui Ioan ne spune că în vremea celui de-al doilea mare război al zeilor, Enoh i-a convins pe majoritatea pământenilor să poarte tatuaje la vedere, pe frunte sau pe mâna dreaptă, simboluri ale lui Enki și Marduk. Scopul acestor însemnări era de a recunoaște adepții Veghetorilor și de a-i diferenția de cei care îi urmau pe Anu și Enlil în marele război al zeilor. Teologii consideră că semnul lui Cain s-a transmis urmașilor săi iar Apocalipsa lui Ioan confirmă acest lucru, susținând că ambii copii ai lui Enki aveau frunțile însemnate: Fiara Marduk avea „pe capetele ei: nume de hulă” iar pe fruntea lui Iștar era „scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului”. Aceste „nume de hulă” de pe frunțile zeilor, la fel ca tatuajele infractorilor din antichitate, nu erau decât semne umilitoare și permanente ale vinovăției.

Se pare că nu doar Veghetorii își însemnau adepții prin această metodă, ci și zeii din cealaltă tabără. Ioan spune că a văzut pe muntele Sion Mielul (Iisus / Enlil) „şi cu El o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau numele Lui şi numele Tatălui Lui, scris pe frunţile lor” (14:1). Acești o sută patruzeci și patru de mii de virgini („care nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciorelnici”) au fost „răscumpăraţi dintre oameni, pârgă lui Dumnezeu şi Mielului” (14:4). Nu știm prețul plătit Veghetorilor de către Anu și Enlil pentru acei virgini, însă Apocalipsa susține în mod explicit, chiar de două ori, că acei o sută patruzeci și patru de mii „fuseseră răscumpăraţi de pe pământ” (14:3). După ce un „înger” „care zbura prin mijlocul cerului” i-a amenințat pe pământeni că a sosit ceasul judecății, un al doilea „înger” a anunțat că „a căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul furiei desfrânării sale” (14:8). Cum Babilonul original era Eridu, primul oraș al lui Enki, probabil la distrugerea sa se referă mesajul „îngerului”. Un al treilea „înger” și-a făcut apariția pentru a-i amenința cu chinuri veșnice pe cei care au primit semnul Veghetorilor pe frunte sau mână. Apoi, Ioan a văzut un „înger” ce ședea pe un nor alb, care a aruncat o seceră pe Pământ „şi pământul a fost secerat”, iar un alt „înger”, care „a ieşit din templul cel ceresc”, a aruncat un cuțitaș „şi a cules via pământului şi strugurii i-a aruncat în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Şi teascul a fost călcat afară din cetate şi a ieşit sânge din teasc, până la zăbalele cailor, pe o întindere de o mie şase sute de stadii” (14:19-20). Acestă seceră amintește de cea folosită de Kronos pentru a-l castra pe tatăl său în mitologia greacă, o armă neobișnuită. Prin urmare, secera și cuțitașul aruncate de „îngeri” pe Pământ ar putea fi două dintre teribilele arme folosite în cel de-al doilea mare război al zeilor, descrise în miturile multor popoare antice.

Ioan susține că a văzut apoi „în cer, alt semn, mare şi minunat: şapte îngeri având şapte pedepse – cele de pe urmă – căci cu ele s-a sfârşit mânia lui Dumnezeu” (15:1) și „ca o mare de cristal, amestecată cu foc, şi pe biruitorii fiarei şi ai chipului ei şi ai numărului numelui ei, stând în picioare pe marea de cristal şi având alăutele lui Dumnezeu” (15:2), care cântau. După acestea, „s-a deschis templul cortului mărturiei din cer” (nava lui Anu) din care au ieșit cei șapte „îngeri” cu cele șapte pedepse. Una dintre cele patru creaturi de lângă tronul ceresc le-a dat „cele şapte cupe de aur pline de mânia lui Dumnezeu” (alte arme?) iar „templul se umplu de fum, din slava lui Dumnezeu şi din puterea Lui, şi nimeni nu putea să intre în templu, până ce se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri” (15:8). Cei șapte au primit ordin să verse „cupele de aur”. Primul a vărsat-o pe Pământ, „și o bubă rea şi ucigătoare s-a ivit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau chipului fiarei” (16:2). Al doilea „a vărsat cupa lui în mare, şi marea s-a prefăcut în sânge ca de mort, şi orice suflare de viaţă a murit, din cele ce sunt în mare” (16:3). Al treilea „a vărsat cupa lui în râuri şi în izvoarele apelor şi s-au prefăcut în sânge” (16:4). Al patrulea „a vărsat cupa lui în soare şi i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui” (16:8). Al cincilea „a vărsat cupa lui pe scaunul fiarei şi în împărăţia ei s-a făcut întuneric şi oamenii îşi muşcau limbile de durere” (16:10), însă în continuare „au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor şi a bubelor lor, 1-miscellaneous-digital-art-zombie-apocalypse-wallpaperdar de faptele lor nu s-au pocăit” (16:11). Al șaselea „a vărsat cupa lui în râul cel mare Eufrat şi apele lui au secat, ca să fie gătită calea împăraţilor de la Răsăritul Soarelui” (16:12), moment în care Ioan a văzut „ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura proorocului celui mincinos trei duhuri necurate ca nişte broaşte” (16:13), care „sunt duhuri diavoleşti, făcătoare de semne şi care se duc la împăraţii lumii întregi, să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atotţiitorul” (16:14). Armatele s-au adunat „la locul ce se cheamă evreieşte Harmaghedon” (16:16). După ce și-a vărsat „cupa” în aer cel de-al șaptelea „înger”, „s-au pornit fulgere şi vuiete şi tunete şi s-a făcut cutremur mare, aşa cum nu a fost, de când este omul pe pământ, un cutremur atât de puternic.Şi cetatea cea mare s-a rupt în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit, şi Babilonul cel mare a fost pomenit înaintea lui Dumnezeu, ca să-i dea paharul vinului aprinderii mâniei Lui. Şi toate insulele pieriră şi munţii nu se mai aflară. Şi grindină mare, cât talantul, se prăvăli din cer peste oameni. Şi oamenii huliră pe Dumnezeu, din pricina pedepsei cu grindină, căci urgia ei era foarte mare” (16:18-21). Toate aceste urgii, de la molime, secetă, otrăvirea apelor sau întuneric până la cutremure devastatoare, s-au întâmplat, conform cronicilor mesopotamiene (și nu numai) în timpul celui de-al doilea război al zeilor. Ne amintim din Epopeea lui Atra-Hasis că Enki este cel care i-a sfătuit pe oameni să nu îi mai venereze pe zeii „cerești”, Anu și Enlil, ceea ce reiese și din Apocalipsa lui Ioan. Harmaghedon, locul unde cei mai mulți așteaptă să aibă loc bătălia finală a Apocalipsei într-un viitor nu prea îndepărtat, a fost identificat cu Tell Megiddo din actualul Israel. Acolo au avut loc câteva mari bătălii de-a lungul timpului, „împăraţii lumii” adunându-și armatele în trecut. Prima consemnată de istorie este cea din anul 1.478 î.e.n., când faraonul Tuthmosis al III-lea a învins o coaliție a statelor vasale canaaniene, condusă de regele din Kadeș. A doua mare bătălie de la Meggido a avut loc în anul 609 î.e.n., când faraonul Necho al II-lea, alături de aliații săi asirieni, a pornit la război împotriva babilonienilor. Regele iudeu Iosia nu le-a permis egiptenilor să treacă prin teritoriul său, așa că a fost nevoit să îi înfrunte la Meggido, unde și-a pierdut viața. Ultima mare luptă în acel loc a avut loc la finalul Primului Război Mondial, în 1918 trupele Imperiului Britanic, Franței și regatului Hedjaz înfruntându-le pe cele ale Imperiului Otoman și ale Germaniei.

După ce i-a fost arătată „mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului” (17:5), Iștar, Ioan a văzut „un alt înger, pogorându-se din cer, având putere mare, şi pământul s-a luminat de slava lui” (18:1), ce a strigat: „A căzut Babilonul cel mare şi a ajuns locaş demonilor, închisoare tuturor duhurilor necurate, şi închisoare tuturor păsărilor spurcate şi urâte” (18:2). După multe laude aduse lui Iisus și tatălui său, Ioan a „văzut cerul deschis şi iată un cal alb, şi Cel ce şedea pe el se numeşte Credincios şi Adevărat şi judecă şi se războieşte întru dreptate. Iar ochii Lui sunt ca para focului şi pe capul Lui sunt cununi multe şi are nume scris pe care nimeni nu-l înţelege decât numai El. Şi este îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi numele Lui se cheamă: Cuvântul lui Dumnezeu. Şi oştile din cer veneau după El, călare pe cai albi, purtând veşminte de vison alb, curat. Iar din gura Lui ieşea sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea. Şi El îi va păstori cu toiag de fier şi va călca teascul vinului aprinderii mâniei lui Dumnezeu, Atotţiitorul. Şi pe haina Lui şi pe coapsa Lui are nume scris: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (19:11-16). După această apariție armageddondin cer a lui Iisus (Enlil) și a armatei sale, lui Ioan i s-a arătat „fiara şi pe împăraţii pământului, şi oştirile lor adunate, ca să facă război ce Cel ce şade pe cal şi cu oştirea Lui” (19:19). Această bătălie finală a celui de-al doilea război al zeilor, ce a avut loc înaintea Potopului, s-a încheiat cu victoria lui Enlil, lucru confirmat și de Apocalipsă: „fiara a fost răpusă şi, cu ea, proorocul cel mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi au fost aruncaţi de vii în iezerul de foc unde arde pucioasă. Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia care iese din gura Celui ce şade pe cal, şi toate păsările s-au săturat din trupurile lor” (19:20-21). În Epistola a doua către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel apare o idee asemănătoare: „atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale” (2:8). La finalul acestui mare război, Enki a fost închis din nou în temnița sa subterană. Ioan susține la rândul său că a „văzut un înger, pogorându-se din cer, având cheia adâncului şi un lanţ mare în mâna lui. Şi a prins pe balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi l-a legat pe mii de ani. Şi l-a aruncat în adânc şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească neamurile, până ce se vor sfârşi miile de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat câtăva vreme” (20:1-3). Miturile ne spun că, după marele război, Enki a fost din nou eliberat. Apocalipsa afirmă și ea că „și către sfârşitul miilor de ani, satana va fi dezlegat din închisoarea lui. Şi va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, şi să le adune la război; iar numărul lor este ca nisipul mării. Şi s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită. Dar s-a pogorât foc din cer şi i-a mistuit. Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor” (20:7-10). După ce Balaurul a fost închis, Ioan spune că a văzut „sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui Iisus şi pentru cuvântul lui Dumnezeu, care nu s-au închinat fiarei, nici chipului ei, şi nu au primit semnul ei pe fruntea şi pe mâna lor. Şi ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos mii de ani” (20:4). Această înviere a 1-miscellaneous-digital-art-zombies-zombie-crowd-wallpapermorților este descrisă și în Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, unde se spune că „trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba” (15:52), dar și în Epistola întâia către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, unde același apostol declară că „însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi, după aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul” (4:16-17).

După ce a asistat la judecata morților și aruncarea păcătoșilor în „iezerul cel de foc”, Ioan a „văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este” (21:1). Ultima parte a acestui verset („şi marea nu mai este”) indică în mod clar că Pământul cel nou și cerul cel nou au apărut după retragerea apelor Potopului. Incașii din regiunea peruană Cuzco afirmau și ei că, după Potop, zeul Viracocha a refăcut Soarele, Luna și stelele (un nou cer), apoi „a reînnoit populaţia omenească a Pământului”. În Scandinavia, după cruntul 62668_432501636846792_543373669_nRagnarok, zeii supraviețuitori și-au refăcut casa cerească Asgard. Iar conform poemului Voluspa:

Se vede iar ieșind

Pentru a doua oară

Pământul din mare,

Gingaș înverzit.

Cu alte cuvinte, doar după al doilea război al zeilor și Potop și-au făcut apariția un „cer nou şi pământ nou”.

Ioan susține că a observat și aterizarea unei nave: „am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei” (21:2). A auzit și un glas puternic din dreptul tronului ceresc, care spunea: „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (21:3-4). Acest pasaj ne amintește de Epopeea lui Ghilgameș, unde se spune că supraviețuitorii Potopului, Utnapiștim și soția sa, au primit nemurirea dar și privilegiul de a locui în Grădina zeilor. Cel care ședea pe tron i-a spus lui Ioan: „celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii” (21:6). Conform cronicilor antice, așa cum vom vedea, acest izvor al vieții se afla în Grădina zeilor, acolo unde a fost mutat Utnapiștim. După o descriere detaliată a navei numite „noul Ierusalim”, ni se dă de înțeles că ea a aterizat în Grădina zeilor, Ioan afirmând că apa vieții „izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului, și în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii” (22:1-2). În această Grădină a zeilor, Apocalipsa spune că „noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor” (22:5). N-ar trebui să ne pară fantastică această afirmație, cronicile fiind pline cu descrieri ale unor „sori” artificiali ce luminau cetățile zeilor. Însă, la fel ca mai toate „profețiile” din această carte biblică, și sferele luminoase au existat pe Pământ în trecut, nu în viitor.

Cine e personajul care l-a însoțit pe Ioan în toată această călătorie cerească? „Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu ca să mărturisească vouă acestea, cu privire la Biserici. Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, steaua care străluceşte dimineaţa640x398_3504_Apocalypse_Rider_2d_fantasy_horse_apocalypse_rider_mount_evil_picture_image_digital_art(22:16), spune el. În altă versiune a Bibliei, expresia „steaua care străluceşte dimineaţa” este înlocuită cu „luceafărul de dimineață”. Zeul identificat cu planeta Venus sau cu luceafărul de dimineață era, în majoritatea culturilor antice, Enki. Să ne amintim că în capitolul al treilea și-a mai declinat o dată identitatea, susținând că el este Amon, unul dintre numele egiptene ale aceluiași Enki. Prin urmare, nu Iisus / Enlil era cel care i-a arătat lui Ioan evenimentele din cel de-al doilea război al zeilor, ci fratele acestuia, Enki.

Apocalipsa Evangheliei lui Matei

Apocalipsa lui Ioan nu este singurul text neotestamentar referitor la sfârșitul lumii. În capitolul 24 al Evangheliei lui Matei, Iisus a fost întrebat de către ucenicii săi care va fi „semnul venirii” sale „şi al sfârşitului veacului”. Acesta le-a răspuns: „veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul. Căci se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri. Dar toate acestea sunt începutul durerilor” (24:6-8). Într-adevăr, Potopul a avut loc după aproximativ nouăzeci și trei de milenii de la începutul marelui război al zeilor, timp în care pământenii au avut de suferit și din cauza molimelor trimise de Enlil, foametei și cutremurelor. Iisus spune că atunci vor apărea „hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi”, care vor încerca să-i amăgească pe cei aleși. „Hristos” înseamnă „cel uns”, unși fiind în vechime doar regii, iar proorocul este o persoană cu inspirație divină care prezice viitorul. Prin urmare, Iisus se referă la regi și profeți mincinoși, ceea ce amintește de evenimentul care a dus la începerea celui de-al doilea război al zeilor: Marduk s-a declarat fiul lui Enki și a cerut tronul Pământului, ocupat în acel moment de Enlil. Miturile egiptene ne-au relevat că a avut loc un o îndelungată judecată a Consiliului zeilor, lui Horus / Marduk fiindu-i acordat titlul de rege după ce Thoth / Enoh (cel căruia divinitățile i-au arătat viitorul) a demonstrat că, din punct de vedere genetic, este într-adevăr fiul lui Osiris / Enki. Seth / Enlil nu a fost de acord cu această decizie a Consiliului, ceea ce a dus la un mare război între el și nepotul său. Din punctul său de vedere, Marduk și Enoh erau un rege și un prooroc mincinos, ceea ce reiese și din Evangheliei lui Matei. Iisus mai spune că, în acea perioadă, zilele vor fi scurtate „iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui” (24:29), aceleași detalii des întâlnite în multe culturi despre perioada celui de-al doilea război al zeilor. „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă. Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini” (24:30-31), mai spune Iisus / Enlil, povestind despre începutul bătăliei finale dintre el și Marduk. Nu lipsește nici judecata finală de la finalul războiului: „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre” (25:31-32). Dacă am ajuns la concluzia că aceste „profeții” ale Apocalipsei viitoare se referă în realitate la cea din trecut, din timpul marelui război al zeilor încheiat cu Potopul, surprinzător este faptul că Iisus compară aceste două evenimente, sugerând că sunt identice: „Şi precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi venirea Fiului Omului. Căci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, și n-au ştiut până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi, la fel va fi şi venirea Fiului Omului” (24:37-39).

Apocalipse apocrife creștine

Pe lângă aceste texte ale Noului Testament, există o mulțime de alte scrieri apocaliptice creștine, inspirate din cele biblice, care prezintă același sfârșit al lumii din trecut. Una dintre ele, numită Revelația lui Ioan Teologul sau Apocalipsa lui pseudo-Ioan, spune că „În zilele acelea, spicul grâului va da o litră de făină (aproximativ o jumătate de kilogram) iar o singură mlădiță va rodi o mie de ciorchini de struguri, iar un ciorchine va da o jumătate de vas de vin. Însă în anul ce va urma acestuia, nu se va găsi pe fața pământului nici măcar o jumătate de litră de făină ori o jumătate de vas cu vin” (perioada de foamete din timpul celui de-al doilea război al zeilor). Apoi se vor arăta Tăgăduitorul și Antihristul (cele două fiare din Apocalipsa lui Ioan), care vor face răutăți timp de trei ani. Enoh și Ilie (cei doi martori din capitolul unsprezece al cărții biblice) se vor întoarce pe Pământ pentru a-l demasca pe Antihrist, iar acesta îi va omorî pe altar. După aceea, toți oamenii vor muri, însă Mihail și Gavril vor sufla în coarnele berbecului ce aleargă pe nori iar oamenii vor învia. Îngerii vor duce în cer toate icoanele, crucile și cărțile sfinte, toți oamenii vor fi răpiți pe nori, duhurile rele se vor uni sub stăpânirea Antihristului și se vor ridica pe nori iar îngerii vor pârjoli Pământul, care va rămâne curat. „Atunci voi trimite îngerii Mei peste toată fața Pământului din care vor pârjoli 8.500 de coți iar munții cei înalți vor fi mistuiți de foc; toate stâncile vor fi topite de pară și se vor preface în praf, toți pomii vor ajunge cenușă. Se va șterge urma oricărei fiare ce umblă pe fața pământului și a oricărei târâtoare ce mișună, și nicio pasăre ce zboară-n văzduh nu va mai fi; nimic nu va mai mișca pe pământ, iar pământul va rămâne nemișcat”, spune Dumnezeul autorului textului. Zeul Savaot va coborî pe Pământ cu oștile cerești și îi va învinge pe cei răi. La fel ca în Apocalipsa biblică, după ce Mielul va rupe pecețile Cărții, stelele vor cădea din ceruri, Luna se va ascunde, Soarele își va opri lumina, cerurile vor dispărea, Pământul se va rupe, jumătate din mare va dispărea iar iadul se va arăta. „Apoi Domnul va mătura păcatul de pe pământ, care va rămâne în urmă alb ca zăpada, făcându-se curat precum o foaie de hârtie, fără peșteri, munți, dealuri ori stânci; drept și alb ca zăpada va fi pământul de la un capăt la celălalt. Iar frâiele pământului vor fi arse în foc”.

Îngerul Temeluh va strânge la un loc mulțimea păcătoșilor, după care va lovi Pământul, care se va desface în mai multe părți, păcătoșii fierbând în grozave chinuri. În final, demonii și oamenii vor fi judecați, ceea ce ne duce cu gândul la procesul Veghetorilor de la finalul Bătăliei Piramidelor, ce a avut loc după retragerea apelor Potopului. Să remarcăm și prezența lui Enoh în timpul evenimentelor acestei Apocalipse, despre care știm deja că a jucat un rol important în cea din trecut.

prorok_ezdraÎntr-un alt astfel de text creștin, intitulat Apocalipsa lui Ezdra, „Dumnezeu a zis: «Mai întâi voi aduce un cutremur pentru pieirea tuturor fiarelor cu patru picioare şi a oamenilor; iar când vei vedea că fratele îşi lasă fratele pradă morţii, că fiii se vor ridica împotriva părinţilor, că femeia va uita de soţul ei, că un popor se va porni împotriva altuia cu război, atunci vei şti că sfârşitul este aproape. În zilele acelea, fratele nu se va mai îndura de frate, nici bărbatul de femeia lui, nici prietenii de prieteni, nici robul de stăpânul lui; fiindcă cel care este vrăjmaşul omului va ieşi din Tartar şi îi va învăţa multe răutăţi pe oameni”. Așa cum am văzut, eliberarea „vrăjmaşului” Enki din lumea subterană, războiul și marele cutremur au avut loc în trecutul îndepărtat al planetei noastre. „Apoi va răsuna trâmbița, iar mormintele se vor deschide și morții vor învia întru nestricăciunea vieții. Atunci vrăjmașul, auzind înfricoșătoarea amenințare, se va ascunde în întunericul cel mai dinafară. Iar cerul, pământul și mările vor fi nimicite. Apoi voi arde optzeci de părți din cer și opt sute de părți din pământ”, spune Dumnezeul care îi vorbea profetului. Întrebat de Ezdra cum a păcătuit Pământul, acel Dumnezeu a răspuns: „Pentru că vrăjmașul se va ascunde la auzul trâmbiței, este destul acest lucru ca să topesc pământul dimpreună cu toți vrăjmașii spiței omenești”, ceea ce confirmă faptul că distrugerea vieții pe Pământ prin molime, război și o inundație globală a avut ca scop doar înfrângerea lui Enki și a Veghetorilor săi.

Apocalipsa Vechiului Testament

Elemente ale sfârșitului lumii se întâlnesc și în multe dintre cărțile Vechiului Testament, toate referindu-se, de asemenea, la cel de-al doilea război al zeilor care a avut loc acum aproximativ treizeci și două de mii de ani. „Şi tu, fiul omului, spune: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeul ţării lui Israel: Vine, vine sfârşitul asupra celor patru laturi ale pământului. Iată îţi vine sfârşitul! Trimite-voi împotriva ta mânia Mea şi te voi judeca după căile tale şi după toate ticăloşiile tale te voi pedepsi. Ochiul Meu nu te va cruţa, nici nu te va milui, ci-ţi voi răsplăti după căile tale, ticăloşiile tale vor fi peste tine şi vei cunoaşte că Eu sunt Domnul” (Cartea lui Iezechiel 7:1-3). Acest „Ochi” al Domnului pare a fi Ochiul lui Ra din mitologia egipteană, leoaica Sekhmet, pe care conducătorul zeilor a trimis-o pentru a pedepsi pământenii răzvrătiți. „Râurile vor bate din palme, deodată, munţii se vor bucura de faţa Domnului, că vine, vine să judece pământul. Judeca-va lumea cu dreptate şi popoarele cu nepărtinire” (Psalmul 97:10-11); „Mulţimi şi iar mulţimi în Valea Judecăţii. Căci aproape este ziua Domnului în Valea judecăţii! Soarele şi luna se întunecă şi stelele îşi pierd lumina lor. Din Sion Domnul va striga puternic şi din Ierusalim va slobozi tunetul Său: pământul şi cerurile se vor cutremura atunci” (Cartea lui Ioel 4:14-16). Acest loc al judecății finale este amintit și în Apocalipsa lui Ezdra, unde zeul care își anunța întoarcerea declara: „îmi voi întinde braţul şi voi apuca lumea din cele patru colţuri şi îi voi aduna pe toţi în Valea lui Ieosafat şi voi şterge sămânţa oamenilor ca lumea să nu mai fie”. În scripturile evreiești, de obicei momentul Apocalipsei este numit „ziua Domnului”: „Iată ziua Domnului, ea vine aprigă, mânioasă şi întărâtată la mânie ca să pustiiască pământul şi să stârpească pe păcătoşi de pe el. Luceferii de pe cer şi grămezile de stele nu-şi vor mai da lumina lor; soarele se va întuneca în răsăritul lui şi luna nu va mai străluci. Atunci voi pedepsi lumea pentru fărădelegile ei şi pe cei nelegiuiţi pentru păcatele lor. Voi smeri mândria celor îngâmfaţi şi obrăznicia celor cruzi o voi arunca la pământ. Voi face ca oamenii să fie mai rari decât aurul cel mai scump, mai căutaţi decât aurul de Ofir. Pentru aceasta voi prăbuşi cerurile; şi pământul se va clătina din locul lui, din pricina mâniei Domnului Savaot, în ziua iuţimii mâniei Lui” (Cartea lui Isaia 13:9-13); „Iată că vine ziua Domnului, când se vor împărţi prăzile tale în mijlocul tău. Şi voi aduna toate neamurile pentru război împotriva Ierusalimului, şi cetatea va fi luată, casele vor fi jefuite şi femeile necinstite. Atunci jumătate din cetate va fi dusă în robie, iar restul poporului Meu Apocalypse_Wallpaper_by_evilapenu va fi stârpit din cetate. Atunci Domnul va ieşi la luptă şi se va război împotriva acestor popoare, ca în vreme de luptă, ca în vreme de război” (Cartea lui Zaharia 14:1-3); „Tăceţi toţi înaintea Domnului Dumnezeu, că aproape este ziua Lui, că Domnul a pregătit ospăţ şi a sfinţit pe cei chemaţi ai Lui!” (Cartea lui Sofonie 1:7). „Ziua Domnului” este menționată și în Noul Testament, unde Iisus spune: „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat” (Evanghelia lui Ioan 8:56), referindu-se la momentul distrugerii Sodomei și Gomorei, ceea ce confirmă faptul că aparține trecutului, nicidecum viitorului. „În ziua aceea Domnul se va năpusti cu sabia Sa grea, mare şi puternică, asupra leviatanului, a şarpelui care fuge, asupra leviatanului, a şarpelui încolăcit, şi va omorî balaurul cel din Nil” (Cartea lui Isaia 27:1). Această ucidere a balaurului este descrisă și în Apocalipsa lui Ioan, fiind momentul în care Mihail l-a învins și l-a aruncat pe Pământ, dar și în mitologia egipteană, unde „Şarpele Nilului” sau „Şopârla malefică” Apophis a fost învinsă de protectorii lui Ra, conduși de Seth. Așadar este vorba tot despre un eveniment din trecut. „În ziua aceea, va fi un jertfelnic în mijlocul pământului Egiptului şi un stâlp de pomenire la hotarul lui, pentru Domnul. Acesta va fi un semn şi o mărturie pentru Domnul Savaot în pământul Egiptului. Când vor striga către Domnul în strâmtorările lor, atunci El le va trimite un mântuitor şi un răzbunător care-i va mântui. Domnul se va face ştiut în Egipt şi Egiptenii vor cunoaşte pe Domnul în ziua aceea” (Cartea lui Isaia 19:19-21), o aluzie evidentă la Bătălia Piramidelor de după Potop. „În vremea aceea nu va mai fi lumină, ci frig şi ger. Va fi o zi deosebită pe care Domnul singur o ştie; nu va fi nici zi şi nici noapte, ci în vremea serii va fi lumină” (Cartea lui Zaharia 14:6-7), pasaj în care întâlnim o menționare a erei glaciare în timpul căreia a avut loc cel de-al doilea război al zeilor și adevărata Apocalipsă. „«Voi nimici totul de pe faţa pământului», zice Domnul. «Voi nimici oamenii şi dobitoacele, păsările cerului şi peştii mării! Voi face să se poticnească nelegiuiţii şi voi pierde pe oameni de pe faţa pământului», zice Domnul” (Cartea lui Sofonie 1:2-3), „Nici aurul, nici argintul nu vor putea să-i izbăvească în ziua mâniei Domnului, căci tot pământul va fi mistuit de focul mâniei Lui; căci El va distruge, da, va pierde într-o clipă pe toţi locuitorii pământului” (Cartea lui Sofonie 1:18), „Atunci Domnul va fi înfricoşător pentru ei, căci El va distruge pe toţi dumnezeii pământului şi înaintea Lui se vor închina locuitorii ţinuturilor celor mai de departe, fiecare din locul său” (Cartea lui Sofonie 2:11). Într-adevăr, o mare parte a zeilor a fost distrusă în cruntul război dinainte de Potop.

Apocalipsa de la Marea Moartă

Am văzut în Apocalipsa lui Ioan că nu Balaurul Enki a fost conducătorul armatei ce a luptat împotriva lui Enlil, ci fiul său, Fiara Marduk, Ioan susținând că a văzut „fiara şi pe împăraţii pământului, şi oştirile lor adunate, ca să facă război ce Cel ce şade pe cal şi cu oştirea Lui” (19:19). Același lucru l-au afirmat și popoarele antice care au păstrat amintirea celui de-al doilea război al zeilor de dinaintea Potopului: Marduk era conducătorul Veghetorilor, al semizeilor și al oamenilor. În literatura ebraică mai există un text care afirmă acest fapt, descoperit în apropierea Mării Moarte, numit Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului. Manuscrisul începe astfel: Luis royo - fantasy art - dragon and unicorn (lovecry org)Prima luptă a fiilor luminii împotriva fiilor întunericului – adică împotriva oștirii lui Belial – va fi un atac asupra oștirilor edomiților, moabiților, amoniților, filistenilor, asupra kiteenilor din Asiria și împotriva călcătorilor Legământului care le-au dat ajutor. Când fiii luminii, care acum sunt în exil, se vor întoarce din «pustia neamurilor», așezându-și tabăra în deșertul Ierusalimului, copiii lui Levi, Iuda și Beniamin vor purta război împotriva tuturor acestor neamuri. După acest război, ei vor năvăli asupra kiteenilor din Egipt. La scurtă vreme, ei vor porni război împotriva regilor din nord, fiind porniți în mânia lor să-și nimicească vrăjmașii și să le ia puterea”. După cum am mai spus, numele Belial este format din babilonianul Bel („Domnul”), unul dintre epitetele lui Marduk, pe care canaanienii l-au transformat în Baal, și particula „el”, care înseamnă „zeu”, Belial traducându-se cel mai corect prin „Domnul zeu” sau „Dumnezeu”. De asemenea, în Cartea lui Ieremia din Vechiul Testament, zeul care îi vorbea profetului anunța o luptă împotriva aceluiași personaj: „voi pedepsi pe Bel în Babilon şi voi smulge din gura lui cele înghiţite de el; popoarele nu se vor mai îngrămădi spre el de acum înainte” (51:44), iar în Cartea lui Sofonie, același zeu spunea: „voi distruge din locul acesta pe Baal până la ultimele lui rămăşiţe, numele slujitorilor săi, împreună cu al preoţilor” (1:4). La fel ca în Apocalipsa lui Ioan, textul Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului susține că oamenii vor lupta alături de zei: „În ziua căderii kiteenilor, luptă aprigă și vărsare de sânge va fi dinaintea Domnului lui Israel, căci aceasta e ziua hărăzită de El pentru cea de pe urmă luptă împotriva Fiilor Întunericului. Iar puterile cerești se vor alătura oștirilor oamenilor, Fiii Luminii luptând împotriva Fiilor Întunericului cu adevărată putere dumnezeiască, în mijlocul strigătelor de război ale zeilor și oamenilor, în ziua prăpădului”. Deși „Fiii Luminii” și „Fiii Întunericului” sunt considerați îngeri de către teologi, expresia „în mijlocul strigătelor de război ale zeilor și oamenilor” ne indică faptul că ei erau vechii zei ai Pământului, între cei doi termeni neexistând vreo diferență pentru antici. Echivalarea îngerilor cu zeii reiese și dintr-un text descoperit la Nag Hammadi în 1945, numit Ascensiunea lui Isaia, într-un pasaj ce se referă, de asemenea, la Apocalipsă: „Atunci tu vei judeca și vei nimici prinții, îngerii, zeii acestei lumi și lumea condusă de aceștia, căci m-au negat și au spus: «Suntem doar noi și nu mai există nimeni în afară de noi»” (10:12-13). Manuscrisul Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului abundă în informații clare și detaliate, spre deosebire de restul textelor apocaliptice: „Când aceștia vor lupta cu kiteenii… și vărsării de sânge, Fiii Luminii vor avea sorți de izbândă de trei ori pentru a nimici puterile vrăjmașe, însă tot de trei ori vor fi puși pe fugă de oștile lui Belial. Atunci, puterea lui Dumnezeu le va întări inimile și la cel de-al șaptelea atac mâna Domnului va birui până la urmă… pe toți îngerii și pe toți bărbații… El va apărea… și va face ca adevărul… aducând blestem asupra Fiilor Întunericului… și ei se vor da prinși”. Capitolul intitulat Despre succesiunea campaniilor aduce chiar mai multe informații: „Din cei treizeci și cinci de ani de război, primii șase sunt pentru adunarea oștirii, toată comunitatea luând parte la acesta. Pentru cei douăzeci și nouă de ani rămași, războiul va fi purtat în mai multe campanii separate. În primul an… vor lupta în Mesopotamia; în cel de-al doilea, împotriva lidienilor; în cel de-al treilea, împotriva restului Siriei, împotriva lui Uț, Hul, Togar și Maș (copiii lui Aram, menționați în Facerea 10:23), care se află de-a lungul Eufratului; în cel de-al patrulea și al cincilea an, împotriva lui Arpacșad; în timpul celui de-al șaselea și al șaptelea an, împotriva tuturor asirienilor, persanilor și răsăritenilor până la Marele Deșert; în cel de-al optulea an, împotriva Elamului; în cel de-al nouălea an, împotriva fiilor lui Ismael și Ketura (din Arabia de Sud, enumerați în Facerea 25:1-5). Pentru următorii zece ani, lupta va fi dusă împotriva hamiților, oriunde aceștia își vor avea sălașul; și pentru anii rămași, vor lupta împotriva tuturor… oriunde li s-ar afla așezările”.

Deși este privit ca un text apocaliptic, și acest manuscris se pare că se referă la marele război al zeilor din trecut. Pe lângă faptul că Marduk conduce armata „Fiilor Întunericului” și a oamenilor împotriva „Fiilor Luminii”, întocmai ca în războiul de dinaintea Potopului, descrierea exactă a evenimentelor și detaliile numeroase nu par a fi rezultatul unor viziuni ale viitorului – care de obicei sunt vagi și neclare -, ci cronica unui eveniment care a avut loc deja. Textul descrie organizarea și strategia militară, modul în care se va desfășura lupta, armele care vor fi folosite, echipamentele purtate și chiar textele inscripționate pe steaguri, arme și armuri: „Linia trebuie să fie alcătuită din o mie de oameni. Fiecare linie-de-front trebuie să aibă o adâncime de șapte bărbați, unul în spatele celuilalt. Toți trebuie să poarte scuturi din bronz, strălucind precum oglinzile (…) Fiecare scut trebuie să fie de doi coți și jumătate lungime și de doi coți și jumătate lățime. Bărbații trebuie să poarte în mâini o suliță și o lance. Lungimea suliței trebuie să fie de șapte coți, din care un cot și jumătate trebuie să fie lama (…) După ei, trei detașamente de pedestrime vor warhammer-mark-of-chaos-628înainta și vor lua poziție între linii. Primul detașament va arunca șapte sulițe în liniile vrăjmașe. Pe ascuțișul fiecărei sulițe vor scrie: «Tăișul vădește puterea Domnului». Iar pe cea de-a doua lance vor scrie: «Zvâcnirile sângelui îi nimicește pe ucigași prin mânia Domnului». Iar pe cea de-a treia suliță vor scrie: «Focul sabiei va nimici răul prin judecata lui Dumnezeu». Toți aceștia vor arunca sulițele de șapte ori și apoi se vor întoarce la pozițiile lor. După ei vor înainta celelalte două detașamente ale oștirii și vor lua poziție între cele două linii. Primul… va purta sulițe și scuturi iar celălalt sulițe și săbii, pentru a nimici vrăjmașul prin dreapta judecată a lui Dumnezeu și pentru a cuceri linia dușmanului (…) Cele șapte linii de bătaie vor fi flancate în stânga și în dreapta de călărime. Fiecare linie va fi însoțită de două sute de călăreți și astfel vor fi în total șapte sute de-o parte și șapte sute de cealaltă parte”. Nu putem să ignorăm folosirea în acest război apocaliptic a săbiilor, sulițelor, scuturilor, cailor, steagurilor și preoților, elemente specifice trecutului, nicidecum unui viitor în care luptele se vor duce cu arme automate, bombe, avioane, elicoptere și vapoare. De altfel, generalul Yigael Yadin, șef al Marelui Stat Major al Armatei Israeliene în perioada 1949-1952, observa că războiul descris în acest manuscris corespunde standardelor romane cu privire la organizare militară, proceduri și strategie. Prin urmare, face parte din trecut, nicidecum din viitor. Probabil cea mai clară dovadă în acest sens îl reprezintă un pasaj din același text, în care este folosit timpul trecut: „Tu ai pogorât asupra noastră biruința mâinii Tale – Tu ai purtat război împotriva vrăjmașilor noștri și a oștirilor lui Belial – cele șapte neamuri netrebnice – pentru a cădea în mâinile poporului sărman pe care Tu l-ai răscumpărat prin puterea-ți măreață și… în pace și siguranță”.

Războiul dintre cele două tabere a fost unul crunt, așa cum ne-au descris deja anticii. „Când Belial se va încinge spre a-i ajuta pe Copiii Întunericului, astfel ca prin tainica voință a Domnului «aurul să fie pus la încercare», trupurile pedestrașilor vor începe să cadă; atunci preoții vor suna semnalul de adunare pentru ca a doua linie să se avânte în luptă”. După lupte îndelungate, „Fiii Întunericului” conduși de Marduk au fost înfrânți: „Când mâna lui Dumnezeu se va ridica împotriva lui Belial și a tuturor puterilor aflate în stăpânirea lui, spaima îi va împresura; iar când strigătele de luptă ale Israelului și ale îngerilor se vor auzi, vor prigoni Asiria; și când fiii lui Iafet nu vor mai putea nicicând să se ridice, și când kiteenii vor fi nimiciți… apoi… când mâna Domnului lui Israel va birui oștile lui Belial, preoții vor trâmbița sunetul aducerii aminte, și cu toții vor primi partea cuvenită de pradă”. Deși acest manuscris ne dă de înțeles că Dumnezeul ceresc a luptat în marele război, se pare că altcineva a condus armata „Fiilor Luminii” în luptă: „Aceasta este ziua pe care Dumnezeu a hotărât-o pentru… Domniei Nelegiuite. Însă el îi va ajuta veșnic pe cei părtași la izbăvirea Lui prin puterea lui Mihail, căpetenia îngerilor (…) Astfel, domnia lui Mihail va fi slăvită asupra îngerilor”. În mitologia iudeo-creștină, Mihail este mâna dreaptă a conducătorului Universului; același lucru îl sugerează și acest manuscris, Mihail fiind „mâna lui Dumnezeu” care se va ridica împotriva lui Belial”. De asemenea, în Cartea lui Daniel din Vechiul Testament se spune că „în vremea aceea se va scula Mihail, marele voievod care ocroteşte pe fiii poporului tău, şi va fi vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi până în vremea de acum” (12:1). Dacă în aceste două texte el este conducătorul „Fiilor Luminii” în lupta împotriva „Fiilor Întunericului” și a oamenilor, iar Iisus în Apocalipsa lui Ioan, ambele nume îl reprezintă pe sumerianul Enlil, cel care în cel de-al doilea război al zeilor l-a învins pe Marduk și armata acestuia formată din Veghetori, semizei și oameni.

Din miturile antice ne amitim că, în bătălia finală dintre Enlil și Marduk, pământul a fost pârjolit, apoi inundat. Un alt manuscris descoperit la Marea Moartă, numit Cartea imnurilor sau Psalmii recunoștinței, sugerează același lucru, menționând atât focul, cât și Potopul în timpul bătăliei finale a Apocalipsei:

Când vremea judecății va veni

Când mânia Domnului se va arăta

Asupra celor părăsiți,

Când mânia Lui se va pogorî asupra celor nelegiuiți,

Când mânia judecății de apoi

Va cădea asupra tuturor lucrărilor lui Belial,

Când torentele Morții vor cuprinde,

Atunci nu va mai fi scăpare;

Când râurile lui Belial

Se vor învolbura

– Râuri ce sunt ca focul

Mistuind tot ceea ce apele sale au tras,

Râuri ale căror valuri nimicesc

Copacii uscați și pe cei înverziți,

Râuri ce sunt ca focul

Și care mătură cu scânteieri arzătoare

Înghițind tot ceea ce poartă apele lor

– Un foc ce mistuie

Toată temelia de lut,

Și orice trainică fundație;

Când temeliile munților

Devin cârpe în flăcări,

Când rădăcinile de granit sunt schimbate

În râuri de smoală,

Când pârjolul va mistui

Înăuntru, în marele adânc,

Când potopul lui Belial se va revărsa

Asupra iadului însuși;

Când adâncimile abisului vor fi tulburate,

Aruncate în noroiul gros,

Când pământul plânge în chinuri

Pentru nenorocirile făcute în lume,

Când adâncurile sale sunt zguduite,

Și toate cele sunt înspăimântate

Tremurând de cumplita soartă;

Când cu al Său strigăt

Dumnezeu se face auzit,

Iar tăriile Sale răsună

Căci al Său adevăr este arătat,

Și oștile cerului dau glas strigătului lor

Și temelia lumii se clatină;

Când bătălia purtată de ostașii cerului

Cuprinde lumea întreagă

Până la judecata de apoi.

– Oare fost-a vreodată

Luptă ca aceasta?”.

De fapt a fost una exact ca aceasta, acum aproximativ treizeci și două de milenii…

Apocalipsa lui Enoh

Cea mai clară dovadă că profețiile apocaliptice se referă nu la viitor, ci la trecut, o întâlnim în Cartea lui Enoh, descoperită tot la Qumran, în apropierea Mării Moarte. Încă din primul capitol, manuscrisul afirmă: „Cel Mare și Sfânt va veni din sălașul Său, și Dumnezeul veșnic va umbla pe pământ pe muntele Sinai. Și va apărea din sălașul Lui și se va ivi în toată puterea măreției sale din cartea-lui-enohcerul cerurilor. Și toți vor fi loviți de spaimă, și Veghetorii se vor cutremura, și mare frică și groază îi va cuprinde pe toți din toate părțile pământului. Și munții cei înalți se vor zgudui, iar dealurile înalte vor fi făcute mici, și se vor topi precum ceara dinaintea flăcării. Și pământul va fi zdrobit cu totul, și tot ce se află pe fața pământului va pieri, și va fi o judecată a tuturor. Dar cu cei drepți El va face pace. Și îi va feri pe cei aleși, și mila va coborî asupra lor (…) Și iată! El vine însoțit de zece mii dintre sfinții Săi pentru ca El să aducă judecată împotriva lor și să-i nimicească pe toți nelegiuiții. Și pentru a osândi toate făpturile pentru faptele nelegiuite pe care le-au săvârșit în răutatea lor, și pentru toate lucrurile rele pe care păcătoșii nelegiuiți le-au vorbit împotriva Lui” (1:3-9). Nu doar în primul capitol, ci și în multe altele, manuscrisul prezintă elemente ale sfârșitului lumii: „În ziua aceea Alesul Meu se va afla pe tronul de slavă și le va cerceta faptele (…) Atunci voi face ca Alesul Meu să locuiască printre ei. Și voi schimba cerul și voi face din el binecuvântare și lumină veșnică, și voi schimba pământul și voi face din el o binecuvântare” (45:3-5); „În zilele acelea, când El va aduce un foc cumplit asupra voastră, voi unde veți fugi și unde veți găsi scăpare? (…) Toți luminătorii se vor înspăimânta și întreg pământul se va înfricoșa și se va cutremura” (102:1); „În zilele acelea Domnul le-a poruncit să strângă pe copiii pământului și să le mărturisească din înțelepciunea lor: Arătați-o lor pe aceasta, căci voi sunteți călăuzele lor și răsplata de pe tot pământul. Căci Eu și fiul Meu ne vom uni cu ei pe veci pe căile dreptății din viețile lor; și voi veți avea pace, bucurați-vă, copii ai dreptății” (105:1-2). Observăm în această carte aceleași evenimente descrise de restul textelor apocaliptice: sosirea lui Dumnezeu și a fiului său în fruntea unei armate pentru a pedepsi divinitățile malefice și pe adepții lor umani, un mare război, distrugerea Terrei, judecata finală și salvarea celor drepți, care vor locui cu zeii benefici pe un nou Pământ, sub un nou cer. Spre deosebire de restul scrierilor ce compun literatura apocaliptică, acest manuscris prezintă detaliat cauzele sfârșitului lumii. Acum foarte mult timp „venise o vreme când copiii oamenilor se înmulțiseră și în acele zile li se născuseră fiice frumoase și pline de grație. Și îngerii, copiii cerului, le-au văzut și au poftit după ele, și și-au spus între ei: «Veniți să ne alegem femei dintre oameni și să avem copii cu ele»” (6:1-2). Departe de a fi o coincidență, tot primele două versete ale aceluiași capitol șase (numărul lui Marduk) descriu același eveniment în Facerea biblică: „Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe pământ şi li s-au născut fiice, Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit” (6:1-2). În Cartea lui Enoh, Azazel (Enki) și Veghetorii săi au făcut copii cu pământencele, apoi le-au împărtășit oamenilor și semizeilor o serie de „taine ale cerului”. Aflând de la Enoh toate acestea, conducătorul suprem ceresc a hotărât pedepsirea Veghetorilor și a adepților lor umani: „Du-te, leagă-l pe Semjaza și pe ajutoarele lui care s-au împreunat cu femeile, spurcându-se cu ele în necurăția lor. Iar când fiii lor se vor fi omorât unul pe celălalt, și când ei vor vedea nimicirea celor iubiți de ei, leagă-i trainic timp de șaptezeci de neamuri pe câmpiile Pământului, până în ziua judecății și sfârșitului lor, până la judecata ce va fi pentru vecii vecilor. În acele zile ei vor fi aruncați în prăpastia de foc, în chinurile temniței în care vor rămâne pe vecie. Și toți aceia care vor fi osândiți și nimiciți vor fi de acum încolo legați de ei până la sfârșitul tuturor neamurilor. Nimicește tot răul de pe fața Pământului și fă ca toată fărădelegea să se sfârșească, și fă ca răsadul dreptății și al adevărului să iasă la iveală și va fi ca o binecuvântare; iar faptele dreptății și ale adevărului vor aduce bucurie veșnică” (10:11-16). Întocmai ca și călăreții din Apocalipsa lui Ioan, cei patru arhanghelii însărcinați cu distribuirea pedeapsei „divine” i-au legat pe Veghetori în lumea subterană și i-au făcut pe semizei să se lupte între ei, antrenând astfel Pământul într-un crunt război. Nu toți arhanghelii au fost de acord cu sentința, însă și-au îndeplinit misiunea: „Și în ziua aceea Mihail i-a zis lui Rafael: «Puterea duhului mă face să mă cutremur din pricina asprimii judecății lucrurilor tainice, a judecății îngerilor; cine poate să îndure judecata aspră care a fost îndeplinită, și în fața căreia se risipesc?». Și Mihail i-a zis din nou lui Rafael: «Cine să fie cel a cărui inimă să nu fie înmuiată de toate acestea, și a cărui liniște să nu fie tulburată de acest cuvânt de judecată ce a fost coborât asupra lor din pricina celor care i-au adementi astfel?». Și când Mihail se afla în fața Domnului Duhurilor, i-a zis lui Rafael astfel: «Nu le voi ține partea în fața Domnului, căci Domnul Duhurilor s-a mâniat pe ei că s-au purtat ca dumnezeii. De aceea, tot ce stă ascuns va veni asupra lor în vecii vecilor; căci nici înger nici om nu vor avea parte, ci numai ei și-au primit judecata în veci»” (68:2-5). După ce le-a descris Veghetorilor pedeapsa care îi așteaptă, Enoh a făcut același lucru și cu adepții lor umani: „Vai vouă, păcătoșilor, pentru cuvintele gurii voastre și pentru faptele nelegiuite ale mâinilor voastre ce din necredința voastră s-au născut. Veți fi mistuiți în văpăi ce ard mai rău decât focul. Aflați că el îi va chema pe îngeri despre faptele voastre, va întreba soarele, luna și stelele despre păcatele voastre, căci voi ați făcut judecată asupra celor drepți pe pământ” (100:9-10). În Apocalipsa lui Pavel, versetele de la patru la șase susțin că Soarele, Luna, stelele și marea i-au cerut lui Dumnezeu să-i lase să distrugă omenirea. „Și va chema să aducă mărturie fiecare nor, fiecare ceață, fiecare ploaie; căci ele vor fi oprite să coboare asupra voastră din pricina voastră, și ele vor păstra păcatele voastre. Și acum dați daruri ploii ca ea să nu se oprească în a coborî peste voi, și picăturilor de rouă dați-le aur și argint ca să coboare și ele. Și promoroaca și zăpada împreună cu frigul lor, și toate furtunile de zăpadă cu toate nenorocirile lor se vor năpusti asupra voastră (era glaciară), și în acele zile nu veți putea să le stați în cale” (100:11-13), a continuat Enoh. Care erau acele păcate pentru care oamenii trebuiau pedepsiți? Vechiul Testament este zgârcit în explicații, spunând doar că „răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele” (6:5). Însă Cartea lui Enoh ne oferă răspunsul concret: „Domnul a dat o poruncă pentru cei ce sălăşluiesc pe Pământ – ca ei să piară căci au aflat toate tainele îngerilor, toate silniciile demonilor, toate puterile lor – cele mai tainice dintre ele – toate puterile celor care practică magia, puterea vrăjitoriei şi puterea celor care făuresc chipuri turnate pretutindeni pe Pământ. Şi cum este produs argintul din ţărâna pământului, şi cum metalul moale poate fi extras din pământ” (65:6-7). În plus, povestește Enoh, „El mi-a zis: «Din pricina nelegiuirilor lor (oamenilor), li s-a hotărât judecata şi aceasta nu va fi înlăturată de Mine nicicând. Din pricina vrăjitoriilor ce le-au căutat şi le-au învăţat, Pământul şi cei ce se află pe el vor fi nimiciţi». Şi aceştia (Veghetorii) nu vor avea niciodată loc de căinţă, căci ei le-au arătat tainele şi ei sunt cei osândiţi” (65:10-11). Prin urmare, „păcatul” omenirii nu era răutatea, ci dezvoltarea sa în urma informațiilor primite de la Veghetori. În plus, acei „păcătoși” „vor ajunge fără credință din cauza smintelii inimilor lor” (99:8), această pierdere a credinței fiind explicată în Epopeea lui Atra-Hasis, unde Enki i-a învățat pe oamenii loviți de molime, foamete și secetă să nu se mai închine zeilor cerești, confirmându-se din nou perioada apocaliptică. La fel ca în Biblie, în Cartea lui Enoh Dumnezeu a hotărât distrugerea pământenilor printr-un Potop, fiind salvați doar Enoh, Noe și familia acestuia, ei fiind singurii oameni „neprihăniți” care meritau să locuiască alături de zei.

Păcatele Bisericii creștine

În concluzie, cei care așteaptă sfârșitul lumii de câteva milenii îl așteaptă inutil, ținând cont că el a avut loc acum foarte mult timp, toate profețiile apocaliptice referindu-se la Potop. A doua sosire a lui Iisus / Enlil pe Pământ a avut loc cu puțin timp înainte de acea catastrofă globală, el întorcându-se pentru a-l pedepsi pe Enki pentru că a civilizat omenirea și pentru a se lupta cu Veghetorii conduși de Marduk. Religiile, al căror unic scop este manipularea maselor, au modificat evenimentele istoriei reale a planetei noastre. Pentru un control eficient al omenirii, e nevoie de o amenințare constantă; prin urmare, au mutat Apocalipsa din trecut într-un viitor care poate sosi dintr-o clipă în alta. „Păcatul” omenirii distruse de Potop a fost doar acceptarea civilizării oferite de către Veghetori. Religiile au ascuns acest lucru, inventând alte „păcate” pentru a ține constant omenirea în jug. Bineînțeles, doar reprezentanții oficiali ai religiilor dețin modalitatea ștergerii respectivelor „păcate”, pe care o oferă turmelor de dreptcredincioși de cele mai multe ori contra cost… Dacă aceste „păcate” erau la început într-un număr extrem de mic, ca de exemplu nerespectarea celor zece porunci ale 58927_607941609238446_185791965_nlui Moise, în timp s-a ajuns la sute, majoritatea fiind extrem de aberante. Cele recunoscute de Biserica Ortodoxă au fost publicate în Sfânta taină a spovedaniei pe înțelesul tuturor (1997) de Ioachim Pârvulescu unde, pe lângă cele șapte păcate capitale – „mândria (trufia), iubirea de argint și zgârcenia, desfrânarea, zavistia (ura, invidia, viclenia, perfidia), lăcomia (neînfrânarea), mânia (supărarea, ținerea de minte a răului), lenea (trândăvia)” – întâlnim alte aproape trei sute de „păcate” de care doar preoții ne pot „elibera”. „Păcate au existat de când este omul pe pământ, însă puterea de iertare a venit numai acum aproape 2000 de ani, prin Mântuitorul Iisus Hristos și numai prin Biserica Sa, prin preoții Săi și prin Tainele instituite de El”, declară protosinghelul Pârvulescu, adăugând că „toate răutățile și păcatele ce se întâmplă în lume, care produc mari pagube omenirii, sunt datorate lipsei de Spovedanie”. Iată câteva dintre „păcatele” pe care trebuie să le recunoască cei ce se tem de pedeapsa divină, conform acestei cărți ce se dorește a fi „un îndrumător cât mai actual pentru Spovedanie”, pentru a nu fi chinuiți în iad pentru eternitate:

Păcate ale copiilor:

– „Nu am învățat rugăciunile pe de rost: Înger, îngerașul meu, Tatăl nostru și altele.”

– „Nu m-am rugat înainte de a-mi face temele și înainte de a merge la școală pentru a-mi lumina Dumnezeu mintea ca să pot învăța bine.”

– „Am mâncat dulciuri Miercurea și Vinerea, fără să mă uit la ele dacă sunt de post sau nu.”

– „Am copiat la școală.”

– „Am dat diavolului.”

– „M-am mândrit și m-am dat mare înaintea colegilor la școală că am haine frumoase și că am bani.”

– „M-am uitat la reviste și la poze pornografice spurcându-mi vederea.”

– „M-am uitat, din curiozitate, la filme pornografice și mi-am întinat vederea, mintea și inima.”

– „Nu mi-am făcut metaniile (10-20) în fiecare zi.”

– „Când am trecut pe lângă biserică nu m-am închinat tot timpul.”

– „Nu am purtat tot timpul cruciuliță la gât ca să mă ferească Dumnezeu de rele.”

– „Câteodată diavolul mi-a dat o lenevie și o plictiseală fiind în biserică de m-a scos afară în timpul slujbei.”

– „Am fost la discotecă fără să-mi dau seama că acolo este casa diavolului care își bate joc și râde de toți tinerii ce merg acolo.”

– „Mi-am pierdut timpul uitându-mă la televizor la filme distructive și neinstructive.”

– „Fiind băiat am sărutat o fată și am îmbrățișat-o, luându-ne după oamenii maturi.”

Păcate împotriva Duhului Sfânt:

– „Am interpretat din Biblie versete după mintea mea, fără să cercetez învățăturile Sfinților Părinți.”

– „Mi-am otrăvit sufletul citind cărți eretice.”

– „Am crezut în reîncarnare și am zis că nu există suflet, rai, iad, viață viitoare etc.”

– „Am râs de preoți că sunt inculți.”

– „Am zis câteodată că atâtea rele se întâmplă în lume și Dumnezeu nu ia măsuri.”

– „Am judecat pe preoți că una spun și alta fac punându-mă eu pe scaunul de judecată în locul lui Dumnezeu, fără să-mi dau seama ce este preoția în esență și că preoții au și ei aceleași legi ale firii, însă posedă mari daruri supraomenești, depășind chiar și pe îngeri în această putere sfințitoare.”

– „Am adus ață de la mort și apă de la vrăjitor în casă să-mi meargă bine.”

Păcate strigătoare la cer:

– „Fiind căsătorit(ă) ne-am ferit de a face copii căzând în păcatul onaniei.”

– „Am făcut malahie (masturbație) înainte de căsătorie și în timpul căsătoriei. Fac și în prezent.”

– „Am făcut sodomie și gomorie (perversități sexuale) cu soția mea, cu alte femei, cu rude.”

– „Am făcut bărbat cu bărbat și femeie cu femeie.”

Păcate împotriva celor zece porunci:

– „N-am crezut că Taina Botezului iartă păcatul strămoșesc.”

– „Am avut îndoieli în puterea Sfintelor Taine.”

– „M-am căsătorit cu un(o) sectar(ă), cu un(o) catolic(ă).”

– „Ca femeie m-am împreunat cu bărbatul meu înainte de cununia religioasă la biserică. Nu am știut că dacă o femeie face asemenea păcat al curviei înainte de cununie nu mai are voie să îmbrace haina albă de mireasă, ce simbolizează curățenia trupească și sufletească.”

– „Am grăit glume cu colegi și prieteni folosind cuvinte sfinte.”

– „Am privit la diferite priveliști păcătoase, jocuri, râsuri.”

– „De rușine nu m-am închinat tot timpul când am trecut pe lângă biserici.”

– „Mi-a fugit mintea în altă parte în timpul rugăciunii și nu m-am luptat să o aduc înapoi.”

– „Din neștiință, am zis uneori că toate religiile sunt bune și de la Dumnezeu lăsate, neștiind că, în esența lor, foarte multe sunt împotriva lui Dumnezeu, Singurul Mântuitor, așa cum ne învață Biserica Ortodoxă.”

– „Ca femeie m-am rujat, pudrat, pensat, machiat, desfigurându-mi astfel chipul firesc pe care mi l-a lăsat Dumnezeu.”

– „Ca femeie am purtat cercei, inele, mărgele, diferite zorzoane pentru așa-zisa înfrumusețare, neglijând că Dumnezeu ne-a dat fiecăruia frumusețea naturală pe care trebuie să o păstrăm.”

– „Ca femeie am smintit mulți bărbați în viața mea datorită nesimțirii mele sufletești, deoarece puteam foarte ușor să evit orice privire, orice gest, orice cuvânt, orice atingere de la bărbați, însă nu am făcut-o. De aceea mă simt vinovată înaintea lui Dumnezeu.”

– „Ca femeie am purtat îmbrăcăminte indecentă (fustă și rochie scurtă, crăpată sau transparentă). Nu mi-am dat seama că prin acest port am ispitit mulți bărbați și i-am făcut să păcătuiască în mintea și în inima lor cu mine când m-au văzut așa dezvelită.”

– „Când eram fetiță (15-16 ani) de asemenea m-am purtat indecent în familie față de tata și frații mei.”

– „Am luat din terenul bisericii.”

– „Nu am cedat din terenul meu pentru biserică.”

– „Am fost la nuntă, am jucat și am dansat.”

– „M-am mândrit că sunt cineva.”

– „Am lovit pe tata sau mama fără să-mi dau seama că este un păcat foarte mare și, așa cum spun Sfinții, risc să nu-mi putrezească (atunci când voi muri) mâna cu care am lovit pe părinții mei.”

– „Am vândut vin sau țuică împreunată cu apă pentru a lua bani mai mulți.”

– „Miercurea și Vinerea nu am ținut post tot timpul vieții mele.”

– „Am ascultat pe la uși sau pe la ferestre ce se vorbea.”

– „Am trimis sau am primit scrisori de dragoste (după căsătorie).”

– „În ziua când m-am împărtășit am vomat.”

– „Am fumat și fumez încă.”

– „Nu m-am rugat în toate momentele vieții, atât la bucurii, cât și la necazuri și strâmtorări.”

– „Am râs, vorbit, dormit mult.”

– „Am ascultat, am cântat și am învățat și pe alții cântări lumești.”

– „Am cheltuit mulți bani pentru bijuterii. Cu acești bani puteam să fac mult bine oamenilor dându-mi de pomană din această viață și strângându-mi comoara în ceruri, care este veșnică.”

– „Am jucat cărți de noroc și la diferite jocuri electronice de noroc.”

– „Fără să știu sau cu știință am mâncat sau băut lucruri necurate (în care căzuseră un șoarece, o pisică).”

– „M-am uitat la televizor la filme pornografice și de sexualitate spurcându-mi mintea, inima și trupul cu acele imagini pe care mi le-a întipărit diavolul în mintea mea, cu voia mea.”

– „Am vândut sau am dat gratuit (în loc să le ard) reviste, poze sau casete pornografice, producând astfel mult rău oamenilor.”

– „Ca femeie am folosit prezervative, pastile anticoncepționale sau sterilet pentru a nu rămâne gravidă.”

– „Ca femeie am intrat în biserică cu capul descoperit, atrăgând astfel atenția bărbaților asupra mea și smintindu-i.”

– „Ca bărbat, am intrat în biserică când am avut scurgere noaptea și fără să fac 50 de metanii mari.”

– „Am visat că am făcut păcate cu cineva și când m-am trezit eram exact ca și cum aș fi făcut păcatul.”

– „Am trecut cu vederea greșelile copiilor mei și nu i-am bătut la timpul potrivit.”

– „Nu am știut și nu știu încă să mă spovedesc cum trebuie. În loc să fiu la obiect cu explicarea păcatului, fac multe introduceri, parafrazări și divagații înaintea duhovnicului în Scaunul de Spovedanie și astfel îl plictisesc pe duhovnic.”

Păcate împotriva milosteniei trupești:

– „N-am mers să cercetez pe cel din închisoare.”

– „N-am primit pe cel străin în casa mea.”

– „N-am îmbrăcat pe cel gol.”

Citind absurditățile de mai sus observăm cu ușurință că, după părerea Bisericii, absolut orice om păcătuiește încontinuu. Cum doar Biserica pare a fi cea care ne scapă de „păcate”, manipularea maselor prin această metodă este evidentă. Din păcate, nu doar creștinismul apelează la aceste „păcate” inventate și la amenințările unei pedepse divine ce va lovi atât după moartea individului, cât și după Apocalipsă, ci mai toate cultele religioase. Dacă ar ști lumea că „păcatul” omenirii din ochii divinităților cerești a fost doar acceptarea civilizării oferite de către Veghetori, restul fiind pure invenții umane, s-ar elibera din jugul religiilor…

 

Apocalipsa mayașă

Nu doar reprezentanții religiilor profită de pe urma unei amenințări a Apocalipsei, ci și organizații secrete precum masoneria, diferite guverne și, mai nou, scriitori sau realizatori de filme, deoarece sfârșitul lumii s-a dovedit a fi o afacere foarte profitabilă. Ne amintim de nebunia din anul 2000, când eram intoxicați cu „prezicerile” lui Nostradamus și presupuse alinieri ale unor planete ce ar fi trebuit să aducă Armaghedonul, dar și de cea din 2012, „prezisă” de mayașii care și-ar fi încheiat calendarul în respectivul an. Știm prea bine că lumea nu s-a sfârșit nici în 2000, nici în 2012, și nici nu a trecut printr-o schimbare majoră, așa cum se profețea. Manipulatorii maselor susțin că acest lucru se datorează nu vreunei erori de calcul, ci doar că Apocalipsa a fost amânată din diferite motive (au oprit-o extratereștrii sau i s-a făcut milă lui Dumnezeu de noi). Și totuși, au prezis mayașii că se va sfârși lumea în 2012? Chiar s-a terminat calendarul lor în acel an?

ÎCalendarul mayasn primul rând, mayaşii nu aveau un calendar, ci trei. Calendarul solar, numit Haab, era împărţit în 18 luni a câte 20 de zile, plus alte cinci zile la final, rezultând anul de 365 de zile. Al doilea, Tzolkin, era Calendarul Anului Sacru, în care cele 20 de zile principale erau rotite de 13 ori, rezultând un an de 260 de zile. Cele două calendare erau contopite pentru a crea Marele Ciclu Sacru de 52 de ani. Acest ciclu de 52 de ani era sfânt nu doar pentru mayaşi, ci pentru toate popoarele din America Centrală şi de Sud. Acest lucru se datorează zeului Quetzalcoatl, care le-a dăruit oamenilor calendarul şi le-a promis că se va întoarce la finalul unui astfel de ciclu. Cele două calendare aveau formă circulară, prin urmare fără început sau sfârşit. La fel şi cel al Marelui Ciclu Sacru, obţinut prin contopirea celor două.

Cel de-al treilea calendar este denumit Numărătoarea Lungă. Cercetătorii au stabilit că prima zi a sa este 11 august 3114 î.Hr., dată la care probabil mayaşii considerau că au fost creaţi oamenii. Numărătoarea Lungă nu este un calendar propriu-zis, ci o enumerare a unor date importante. În fiecare oraş mayaş s-au descoperit stele de piatră pe care era inscripţionat acest „calendar”, dar de obicei datele difereau. Lucru absolut firesc, ţinând cont că fiecare comunitate îşi nota cele mai importante evenimente proprii (cum ar fi domniile regilor, războaiele cu alte triburi, molime, etc.). De exemplu, Numărătoarea Lungă de pe Stela 2 din Chiapa de Corzo începe cu data de 6 decembrie 36 î.Hr., cea de pe Stela C din Tres Zapotes cu 1 septembrie 32 î.Hr., cea de pe Stela 1 din El Baul cu 2 martie 37, iar cea de pe statueta Tuxtla de lângă La Mojarra începe cu data de 12 martie 162. Există şi date comune mai multor inscripţii, cum ar fi 11 august 3114 î.Hr. sau datele unor eclipse. Mult prea comentata zi de 20 decembrie 2012 se pare că există într-o singură inscripţie de pe Monumentul 6 din El Toruguero. Unii au interpretat-o ca fiind ultima zi a erei prezente. Alţi cercetători au considerat data de 21 decembrie 2012 ca fiind ziua în care zeul mayaș Bolon Yokte’ K’uh va reveni pe Pământ. Ţinând cont că există o singură menţionare a anului 2012 pe o inscripţie obscură, pe care fiecare cercetător a interpretat-o după capacităţile imaginaţiei sale, aceasta nu poate fi considerată o profeţie veritabilă a mayaşilor. De exemplu, în Templul Inscripţiilor din Palenque apare într-o porţiune din text data de 21 octombrie 4772. După logica celor care susţin ideea de Apocalipsă în 2012, unii ar putea considera 4772 ca fiind anul sfârşitului. În concluzie, calendarul mayaş nu se termină în 2012 (fiind un cerc nu are început sau sfârşit) şi nici nu credeau mayaşii că în acel an va veni Apocalipsa. Doar unul singur credea că se va întâmpla ceva în acel an, mai exact cel care a lăsat acea inscripţie dubioasă. Iar istoria ne învaţă că de-a lungul timpului au existat numeroşi astfel de „profeţi”, ale căror previziuni nu s-au împlinit. În măsura în care nici măcar mayaşii nu au luat în seamă această „profeţie” (care există pe o singură inscripţie, din miile lăsate în urmă), de ce ar face asta oamenii secolului XXI? În plus, remarcabil este faptul că, din multitudinea de cercetători ai culturii Maya, până acum câţiva ani nici măcar unul singur nu a pomenit ceva despre anul 2012. Dacă mayaşii ar fi preconizat că se va întâmpla ceva în acel an, ciudat este că nimeni nu a observat acest lucru, deşi cultura mesoamericană a fost studiată intens de nenumăraţi cercetători. În realitate, cei care conduc lumea ne-au manipulat constant prin câteva aşa-zise Apocalipse, menite doar să creeze panică în rândul maselor, frica fiind cea mai eficientă metodă de control.

Zeul Bolon Yokte’ K’uh, despre care mayaşul din El Toruguero „profeţea” că se va întoarce în 2012, este de fapt nu o divinitate, ci un grup, al celor Nouă Zei Subpământeni ai Nopţii, numiţi de obicei Bolon Ti Ku, nimeni alții decât Veghetorii. Prima partea a numelui acestui grup de divinități provine din aceeași particulă Bel (unul dintre epitetele lui Marduk în Babilon) ca și Baal, Baldur sau Belial, Marduk fiind unul dintre personajele principale ale Apocalipsei. Chiar dacă nu avem de a face cu o profeție apocaliptică, cercetătorii au găsit o legătură cu un personaj central al respectivelor evenimente. Dar dacă mayașii nu știau prea multe despre Apocalipsa din trecut, poate predecesorii lor aveau mai multe informații.

Mayașii au preluat atât calendarul, cât și cunoștințele astrologice și scrisul de la olmeci, care au reprezentat prima mare civilizație a Mexicului. Datările cu carbon radioactiv din orașul mexican La Venta au indicat faptul că olmecii s-au stabilit aici între anii 1.500 și 1.100 î.e.n., dispărând brusc în jurul anului 400 î.e.n. În anii 1940, arheologul american Matthew Stirling a descoperit în La Venta o stelă de piatră înaltă de mai bine de patru metri, lată de doi și groasă de aproape un metru, care a fost numită „Stela Bărboșilor”. Pe ea era reprezentată întâlnirea dintre doi bărbați înalți, cu veșminte bogate și încălțări elegante, ce aveau vârfurile întoarse. Eroziunea sau mutilarea deliberată a distrus complet chipul unuia dintre ei. Celălalt, un bărbat caucazian, cu nasul proeminent și o barbă lungă și stufoasă, pe care arheologii l-au botezat „Unchiul Sam”, era intact. „Stela Bărboșilor” era îngropată lângă piramida conică, între șase sute de coloane de bazalt, înalte de trei metri. În cartea Amprentele zeilor, Graham Hancock scria: „scena întâlnirii, pe care o înfățișa, trebuie să fi fost – cine știe din ce motiv? – de o importanță capitală pentru olmeci, de unde și această stelă grandioasă și formidabilul scut de coloane ridicate ca s-o protejeze”. Într-adevăr, dimensiunile stelei sugerează faptul că era vorba despre două personaje importante. Aspectul fizic al celor doi bărbați – trăsături caucaziene, bărbi, înălțime și haine bogate – sugerează că este vorba despre doi dintre zeii vechi. Această întâlnire foarte importantă, pe care olmecii au hotărât să o ascundă între șase sute de coloane de bazalt înalte de trei metri, nu poate fi decât una singură: cea dintre Marduk și tatăl său. „Profețiile” apocaliptice iudeo-creștine vorbesc despre eliberarea „Balaurului” și reuniunea sa cu „Fiara”. Așa cum am văzut deja, la scurt timp după începerea celui de-al doilea război al zeilor, Marduk l-a eliberat pe Enki, ce fusese crucificat pe Vârful Omu din munții Bucegi. Reuniunea celor doi a dus la un crunt și îndelungat război, în care omenirea a avut cel mai mult de suferit, terminat cu o inundație globală. E posibil ca olmecii să fi reprezentat această întâlnire care, indiferent dacă era privită ca una din trecut ori din viitor, le-a părut a fi înfricoșătoare, cauzatoare de imense distrugeri. Drept pentru care au ales să o îngroape înconjurată de șase sute (șase e numărul lui Marduk) de coloane foarte înalte – pentru a fi siguri că nimeni nu va avea acces la această informație -, nu înainte de a distruge chipul unuia dintre zei, pentru a nu fi recunoscut în cazul în care cineva ar fi recuperat, totuși, „Stela Bărboșilor”. Probabil un conducător olmec a ordonat realizarea stelei după ce a primit informația despre întâlnirea divină de la vreun profet, iar un predecesor al său o ordonat ascunderea stelei, considerând-o a fi un eveniment mult prea crunt pentru a rămâne la vedere.

Dacă într-adevăr profețiile apocaliptice despre viitor sunt în realitate amintiri ale trecutului, cum s-a putut întâmpla o asemenea confuzie? Dacă anumite persoane au privit spre viitor, cu ajutorul divinităților ori prin metode de clarviziune / șamanism, cum de au văzut trecutul? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să înțelegem timpul.

Timpul

Alături de spațiu, timpul reprezintă o noțiune de bază a fizicii, ambele fiind miezul multor structuri. Însă nimeni nu știe ce sunt ele cu adevărat. Încă din antichitate, numeroși filosofi și oameni de știință au încercat să descopere natura timpului. Sfântul Augustin din Hippo remarca faptul că „încercarea de a defini timpul se manifestă prin înșiruirea unor cuvinte ce se vor pierde fără a reuși, însă, să contureze un portret al acestuia”, în acea vreme oamenii considerând că timpul și spațiul ne-au fost date de Dumnezeu. Însă acest lucru nu i-a oprit pe cercetători. Galileo Galilei a fost primul om de știință care a demonstrat că timpul este un parametru-cheie în legile mișcării, el descoperind în 1637 principiul ceasului cu pendul jucându-se cu un felinar Infinity-Time1pe care îl pendula în timpul unei slujbe religioase plictisitoare. În 1686 Isaac Newton și-a fondat teoria despre timp, considerând că Universul este asemănător unui mecanism de ceasornic, părțile acestuia mișcându-se cu precizie matematică, stabilită de legi fixe și previzibile. Din punctul său de vedere, timpul era absolut și universal, fiind același pentru toată lumea. Alexander Friedman a demonstrat că un Univers infinit, aflat în continuă expansiune, poate avea un început localizat în timp. La începutul secolului XX, Albert Einstein a răsturnat toate teoriile existente, demonstrând că timpul este relativ și că variază în funcție de mișcare și de gravitație. Teoria sa a deschis calea către studiul găurilor negre, al găurilor de vierme și al călătoriilor în timp. Hermann Minkowski a arătat că teoria lui Einstein despre relativitatea timpului implică o legătură între spațiu și timp, cele două noțiuni neputând fi separate. El afirma că „de acum înainte, timpul și spațiul în sine sunt sortite să se veștejească până vor ajunge simple umbre”. Fizicianul John Archibald Wheeler, inventatorul termenului de „gaură neagră”, considera găurile negre niște țesături infinite ale timpului. „Timpul este modalitatea prin care natura a făcut ca lucrurile să nu se întâmple toate deodată”, declara el.

Totuși, aceste încercări de definire a timpului nu au oferit răspunsurile necesare. Are timpul un început și un sfârșit? De ce se mișcă într-o singură direcție? Și, de fapt, ce este timpul? Demonstrația lui Albert Einstein, conform căreia timpul este relativ, a cauzat un șoc pentru comunitatea științifică și cea religioasă. Nu era ușor de acceptat ideea că intervalul de timp dintre două puncte stabile nu este fix, ci depinde de contextul în care este măsurat. Însă în 1971, doi fizicieni au instalat două ceasuri atomice într-un satelit care urma să se învârtă în jurul Pământului, ele înregistrând o diferență de 59 de nanosecunde față de ceasurile de pe Pământ, demonstrându-se astfel acuratețea teoriei lui Einstein. La începutul mileniului al treilea, majoritatea fizicienilor sunt convinși că timpul nu se scurge ireversibil și că în curând vom avea instrumentele necesare descoperirii adevăratei naturi ale timpului, care ar putea fi mai complexă decât bănuim. În plus, pentru fizica modernă, noțiunile de trecut, prezent și viitor nu mai au sens, considerându-le doar etichete menite să ne organizeze viețile. Einstein mai spunea că „trecutul, prezentul și viitorul sunt doar iluzii” iar fizicienii moderni, la fel ca filosofii din toate timpurile, se întreabă dacă scurgerea timpului este un adevărat efect fizic, ori doar o iluzie. Multe relatări despre întâlniri cu extratereştri conțin afirmații de genul: „timpul nostru este altfel” sau „noi trăim concomitent trecutul, prezentul și viitorul”. Este oare posibil așa ceva?

În Tunelul timpului, Rodica Bretin prezenta mai multe întâmplări în care trecutul și prezentul s-au intersectat. Una dintre ele îl are ca protagonist pe francezul Nicolas Gautier, care pe 4 septembrie 1923 a plecat în Cambodgia, 437xla Angkor („Orașul zeilor”). În a zecea zi de vizită, Gautier a văzut în Angkor Vat o dansatoare apsara, care i-a dansat până când au apărut niște războinici cu lănci și scuturi, care au prins-o. Aceștia au aruncat cu o lance spre Gautier, însă arma a trecut prin el ca prin aer. Speriați, războinicii și apsara au fugit. După 31 de ani de la această întâmplare, arheologii francezi au descoperit un basorelief ce înfățișa condamnarea unei frumoase apsara la moarte prin strivirea de către un elefant. Iar într-o cronică, ambasadorul tibetan Rgya Nysho nota că în anul 1.171 a fost martorul execuției unei apsara, fiica unui nobil, condamnată pentru că nu și-a îndeplinit menirea. Ea dansase în fața unui zeu fără nume, apărut noaptea în templu, pe care gărzile l-au făcut să dispară. Dansatoarea a fost strivită de un elefant, exact ca în basorelieful descoperit în 1954.

Și John D. Ralphs în Explorând a patra dimensiune (1992) descria un caz similar, în care trecutul și prezentul s-au intersectat, însă nu doar o dată, ci în repetate rânduri. Mediumul Matthew Manning relata în 1978 că, după ce s-a mutat într-o casă veche, a conversat de mai multe ori cu Robert Webbe, proprietarul casei cu două secole și jumătate în urmă. Fiecare dintre ei îl auzea pe celălalt, fără să îl vadă, considerând că celălalt este o fantomă. Când Manning i-a spus lui Webbe că el murise în 1736, iar ei se aflau în 1968, Webbe i-a replicat că totul e o aiureală, deoarece lumea se afla abia în 1726, adăugând că probabil a înnebunit, din moment ce îi tot auzea în cap vocea interlocutorului său. Și totuși, niciunul dintre ei nu era nebun și nici nu era vorba despre fantome. Din cauze necunoscute, în acel loc se intersectau adeseori trecutul și viitorul, fiecare dintre cei doi trăind în propriul său prezent, aflat în anul 1726 și, respectiv, 1968.

Chiar dacă omenirea se încăpățânează să considere timpul a fi liniar, fizicienii și filosofii îl consideră ciclic. De altfel, ciclic îl credeau și anticii. De exemplu, în China se spunea că au trecut zece kis (epoci pierite) de la începutul timpului până la Confucius. După cum scria Gustav Schlegel în Uranographie chinoise din 1875, la sfârșitul fiecărui kis, „într-o convulsie generală a naturii, marea iese din matca ei; munții țâșnesc din pământ, râurile își schimbă cursurile, ființele omenești și toate celelalte sunt nimicite, iar vechile urme se șterg”. Scripturile budiste vorbesc despre cei „șapte Sori”, fiecare dintre ei încheiat prin apă, foc sau vânt. La finalul celui de-al șaptelea Soare, actualul „ciclu al lumii”, se așteaptă ca „pământul să izbucnească în flăcări”. Tradițiile aborigene din Sarawak și Sabah reamintesc că odinioară cerul se afla „jos” și ne spun că „șase Sori au pierit… în prezent lumea este luminată de al șaptelea Soare”. Oracolele Sibiline vorbesc despre „nouă Sori și nouă vârste” și profețesc alte două vârste care vor urma. Aztecii credeau că au fost patru ere, numite tot Sori, înainte de a noastră. Indienii hopi din Arizona consemnează trei Sori precedenți, fiecare sfârșindu-se printr-o uriașă hour-glassanihilare urmată de renașterea treptată a omenirii. Conform World Mythology, miturile lor spun că „prima lume a fost distrusă, ca pedeapsă pentru ticăloșia oamenilor, de către un foc a-toate-nimicitor, care a venit de sus și de jos. A doua lume s-a sfârșit când globul pământesc s-a răsturnat de pe axă și totul s-a acoperit de gheață. A treia lume s-a terminat cu un potop universal. Lumea actuală este a patra. Soarta ei depinde de purtarea locuitorilor săi, dacă va fi sau nu conformă cu planurile Creatorului”. Scripturile sacre indiene Purana vorbesc despre patru ere ale Pământului, numite yuga, care totalizează doisprezece mii de „ani divini” sau „Era Mare” Mahayuga. Grecii antici aminteau și ei de patru ere ale omenirii. Calendarele din America Centrală și de Sud, asemănătoare cu cel egiptean, erau bazate pe cicluri de câte cincizeci și doi de ani. Toate acestea prezintă timpul ca pe un ciclu ce se repetă la infinit, reprezentat grafic ca un cerc, numit de obicei „roata timpului”. Această „roată” a dus la nașterea cercului zodiacal despre care vorbește și Rigveda când amintește de „o roată cu doisprezece spițe, pe care s-au așezat 720 de fii ai lui Agni” (1:64). Dacă timpul ar fi circular, deplasându-se într-un singur sens, atunci absolut toate evenimentele s-ar repeta. Prin urmare, un punct ce se deplasează pe acel cerc într-o singură direcție va trece la un moment dat prin locul pe care tocmai l-a părăsit. Astfel, viitorul devine trecut iar trecutul, viitor. Prin această ipoteză am putea înțelege de ce oamenii cărora li s-a arătat viitorul au văzut trecutul și, în același timp, am putea înțelege și de ce se consideră că istoria se repetă. În acest caz, am putea înțelege și ipoteza destinului, prezentă în multe religii dispărute și contemporane. Dacă evenimentele se repetă identic ori aproape identic în fiecare ciclu temporal, înseamnă că se urmează de fiecare dată același „scenariu”, pe care îl putem numi destin. Și tot prin ipoteza timpului ciclic am reuși să înțelegem de ce, în Apocalipsa lui Ioan, Balaurul Enki va fi închis, apoi eliberat și din nou închis.

Dacă evenimentele se repetă încontinuu și, după cum se vede, cu aceleași personaje, putem explica și teoria reîncarnării, prezentă astăzi mai ales în culturile orientale. Adepții acestei credințe nu cunosc nici regulile după care un spirit se reîntrupează pe Pământ, nici durata de timp la care o face. Însă considerând că evenimentele se repetă identic, în fiecare ciclu temporal, prin urmare și ființele, putem presupune că reîncarnările au loc o dată în fiecare ciclu. Fizica cuantică oarecum confirmă teoria reîncarnării, diferența dintre ea și religiile orientale reprezentând-o posibilitatea ca fiecare om să primească exact corpul pe care l-a avut în precedenta viață. De exemplu, dacă o persoană ar fi închisă într-o cutie vidată și impenetrabilă, ar muri prin asfixiere în scurt timp; însă mișcarea aleatorie a moleculelor care o compun ar face ca, peste un număr de ani (ce se scrie ca un 1 urmat de un milion ori un miliard ori un miliard de zerouri), respectiva persoană să fie recompusă în starea moleculară pe care o avea înaintea morții și să învie pur și simplu. Exact acest lucru afirmă toate textele apocaliptice: după sfârșitul lumii și judecata finală, morții vor învia într-o nouă lume. Totuși, privind spre istoria Pământului de la exilul Veghetorilor până la Potop, observăm că, deși anumite evenimente par să se repete, nu sunt totuși identice. Prin urmare, ori este vorba despre un ciclu temporal mult mai mare, care încă nu s-a sfârșit, ori de unul mai mic, care se repetă într-un mod asemănător, însă nu identic.

Dar dacă timpul este într-adevăr ciclic, dar reprezentarea sa grafică nu ar trebui să fie în formă de cerc? Și dacă nu se scurge întotdeauna în aceeași direcție și cu aceeași viteză? Știm că pământenii au fost la un moment dat deosebit de avansați tehnologic, în timp au involuat apoi au reevoluat. Prin urmare, se respectă ciclul temporal. Considerăm timpul ca un oval așezat vertical, un punct din partea sudică reprezentând punctul maxim al Sundial in Sanddezvoltării civilizației, iar unul de la polul opus fiind punctul minim al dezvoltării. Deplasându-ne într-un sens pe acest oval, să spunem în cel al acelor de ceasornic, omenirea trece încontinuu de la involuție la evoluție și viceversa. Dacă timpul se scurge din punctul de jos spre cel de sus pe o porțiune din oval, oare revine la punctul sudic pe un drum diferit sau pe unul asemănător? Dacă din acel punct timpul se scurge în sens invers? Această idee, oricât de trăsnită ar părea, e folosită chiar și astăzi în măsurarea timpului. Stabilind ca punct de referință presupusa naștere a lui Iisus, până în acel moment calculăm anii în mod descrescător, iar după, în sens invers, crescător. Dacă istoria într-adevăr se repetă, putem ști cu siguranță că o face după parcurgerea unui ciclu temporar? Ori după parcurgerea a jumătate de ciclu și în sens invers? Dacă timpul s-ar scurge astfel, ar face-o oare cu aceeași viteză în ambele sensuri? Dacă pe ovalul imaginat de noi urcă de la punctul maxim al evoluției la cel minim cu o anumită viteză și coboară cu una diferită? Vedem că astăzi, din punct de vedere tehnologic, omenirea pare să avanseze mult mai repede decât acum câteva secole. Prin urmare, o trecere a timpului cu viteze diferite poate fi posibilă, cel puțin teoretic, Einstein chiar susținând că timpul este relativ, viteza sa fiind influențată de mișcare și de gravitație. În plus, ne amintim că, pentru sumerieni, un an divin era egal cu 3.600 de ani pământeni, în timp ce pentru egipteni și indieni, anul divin era de zece ori mai mic, având doar 360 de ani pământeni. E oare posibil ca timpul să se scurgă până într-un punct cu o viteză, iar din acel punct cu o viteză de zece ori mai mare? Evanghelia lui Matei din Noul Testament afirmă un lucru asemănător, referindu-se la perioada Apocalipsei: „Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile” (24:22). Dacă timpul își schimbă viteza, cum s-ar putea realiza acest lucru? Prin cel puțin trei metode. Prima, cea mai puțin probabilă, se referă la creșterea gravitației Pământului și a Soarelui de zece ori mai mult, o dată la câteva milenii. A doua, mai realistă, presupune o creștere a vitezei de rotație a Pământului atât în jurul axei sale, cât și în jurul Soarelui. Dacă într-adevăr Terra este un corp artificial, creat de ființele pe care le numim zei ori extratereștri, schimbarea vitezei de rotație ar fi una posibilă pentru ei. Și chiar nedetectată de noi, dacă ar avea loc treptat, pe parcursul a câteva milenii. Oamenii de știință ne oferă o a treia metodă, și anume deplasarea axei Pământului în urma unui cutremur cu magnitudine mare, așa cum s-a întâmplat în 2004, când un cutremur de 9,1 grade, ce a provocat un tsunami în Oceanul Indian, a modificat axa Terrei cu aproximativ 6,67 centimetri, scurtând ziua cu 6,8 microsecunde. Această teorie poate fi plauzibilă, mai ales amintindu-ne că miturile lumii vorbesc despre cutremure devastatoare înainte de Potop, însă modificarea axei nu ar modifica trecerea timpului, ci doar durata zilelor. Pământul ar efectua o rotație completă în jurul axei sale în mai puțin de douăzeci și patru de ore, însă timpul nu și-ar schimba la propriu viteza. Prin urmare, rămâne în picioare modificarea intenționată a vitezei de rotație a Pământului, atât în jurul axei sale cât și în jurul Soarelui, de către „zei”. Parcă pentru a confirma această ipoteză, Vechiul Testament afirmă despre Yahweh că „El este Cel care schimbă timpurile şi ceasurile, Cel care dă jos de pe tron pe regi şi Cel care îi pune” (Cartea lui Daniel 2:21).

Cât durează un ciclu temporal? În astrologie există conceptul de Mare An, un ciclu ce durează 25.920 de ani pământeni, timp în care planeta noastră străbate toate cele douăsprezece case zodiacale, parcurgând câte 2.160 de ani în fiecare zodie. Dacă acest Mare An nu se referă la trecerea planetei prin dreptul unor constelații, ci la ciclul temporal al Pământului? Dacă acest ciclu ar dura 25.920 de ani? În acest caz, am putea presupune că timpul parcurge o jumătate de cerc cu o viteză constantă în zece cicluri mici de câte 2.160 de ani, cealaltă jumătate cu o viteză de zece ori mai timemare – adică un ciclu de 2.160 de ani -, ultimul ciclu rămas fiind împărțit în două, reprezentând perioada în care Pământul își schimbă viteza (1.080 de ani pentru accelerare și alți 1.080 pentru decelerare, situați grafic la polii ovalului imaginat de noi). O schimbare treptată a vitezei Pământului pe parcursul a mai bine de un mileniu nu poate fi detectată în vreun fel de pământeni și, din păcate, nici nu poate fi verificată, cel puțin nu în prezent. Însă, pe viitor, să sperăm că tehnologia ne va oferi răspunsurile care ne frământă de mii de ani despre timp și despre secretele pe care le ascunde. Până în acel moment, însă, putem doar să înțelegem de ce viziunile viitorului, apocaliptice ori nu, sunt de fapt amintiri ale trecutului. Și viceversa.

Ar fi posibil ca lumea să treacă prin cicluri temporale de câte 25.920 de ani? Dacă da, înseamnă că fiecare astfel de ciclu ar trebui să se încheie cu o mare distrugere sau o apocalipsă, atunci când omenirea se află în punctul maxim de dezvoltare tehnologică. Cum după calculele noastre Potopul a avut loc acum aproximativ treizeci și două de milenii, finalul unui ciclu temporal ar trebui să provoace o altă catastrofă în jurul anilor 5.000 – 4.000 î.e.n. Și se pare că exact așa au stat lucrurile. În 1997, cercetătorii William Ryan şi Walter Pitman de la Universitatea Columbia au ajuns la concluzia că Marea Neagră a fost un lac cu apă dulce inundat ulterior de un masiv torent de apă, acum șapte milenii. La rândul său, oceanograful Robert Ballard, cel care a descoperit epava Titanicului, a ajuns în 2012 la concluzia că acum aproximativ șapte milenii a avut loc într-adevăr un Potop ce a dus la apariția Mării Negre, cauzat de topirea ghețarilor în timpul unei perioade de încălzire globală. Dacă după fiecare apocalipsă ia naștere o nouă lume, exact în acea perioadă consideră creaționiștii că a apărut Pământul. Să nu uităm că, tot atunci, s-a dezvoltat practic peste noapte civilizația sumeriană, urmată la scurt timp de cea egipteană și cea indiană.

Se scurge timpul în tot Universul în același mod ca pe Terra? Puțin probabil, Einstein demonstrând deja că timpul este relativ, fiind influențat de factori precum mișcarea sau gravitația. Iar în capitolul Stargate am văzut că timpul pe planeta zeilor este diferit de al nostru, călătorii umani printr-o „poartă stelară” nesuportând defazajul temporal dintre aceste două locații. Prin urmare, dacă timpul pe Pământ se scurge într-un mod diferit, este posibil ca nature-black-white-zombie-hand-wallpaperdoar planeta noastră să fie prinsă în acea buclă temporală. Dacă așa stau lucrurile în realitate, cine ar fi putut creat bucla? Nimeni alții decât „zeii”, care „schimbă timpurile şi ceasurile”. Când au creat această buclă temporală și în ce scop? Nu putem ști cu siguranță, însă putem intui. Dacă Pământul a devenit închisoarea Veghetorilor, împăratul Anu trebuia să fie sigur că aceștia nu pot părăsi planeta. Am văzut deja că și-au construit „porți stelare” cu care voiau să evadeze. Prin urmare, era nevoie de o măsură de securitate mai eficientă. O buclă temporală ar putea reprezenta exact acea măsură. În timp ce pe planeta zeilor timpul se scurge într-un anumit mod, probabil chiar liniar, evoluând pe măsura trecerii anilor, Pământul închis într-o sferă a timpului ar fi ținut pe loc, condamnat să-și repete istoria la infinit. Sau, cel puțin, până la distrugerea totală a planetei.

About Claudiu-Gilian Chircu

Îmi merge mintea... pe 7 cărări şi în marşarier. Probabil asta înseamnă să fii dus cu pluta pe arătură. View all posts by Claudiu-Gilian Chircu

25 responses to “30. Apocalipsa

  • georgiana

    ce sa ma “ambalez”, ca sunt KO cu creierii!!!
    bine ca este doar o teorie pentru ca Sfintii Parinti care au marturisit de-a lungul celor doua milenii ca la sfarsitul vremurilor vor veni cei doi profeti ce n-au cunoscut moartea in trup, adica Enoh si Ilie, pentru a-l infrunta pe Antihrist si care vor face minuni mari si semne în Ierusalim ca sa întoarca pe evrei la Hristos si daca expunerea alambicata de mai sus ar putea fi adevarata macar o nanosecunda din aia, atunci credinta noastra zadarnica este, martirii s-au jertfit in van, iar Dumnezeu e un impostor!!
    Lumea deja e in cadere libera, tehnologia ultra-performanta nici vorba sa tina loc de evolutie spirituala, ii tine pe oameni in dependenta, inchisi, cu ochii in ecrane, astfel ca sunt aproape gata sa se inchine Fiarei, ochiul duhovnicesc al multora dintre noi fiind mort de-a binelea… poate fi el desenat multicolor pe frunte… 😦 si din pacate, da, pecetea chiar asta inseamna… desfiintarea banilor lichizi! oare cum supraveghezi o natiune mai usor ca atunci cand stii ce face cu banii?
    si o remarca: a observat cineva asemanarea dintre Cladirea Parlamentului European din Strasbourg si Turnul Babel al lui Pieter Brughel, pictat în 1563??
    Aveti totusi in vedere ca Mântuitorul a spus: Cerul si pamântul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece (Matei 24, 35). (se refera la viitor)!!!
    Din Muntele Athos (si chiar si de la noi din tara) monahii spun ca da, noi suntem cei de pe urma!
    Sa nu ne facem iluzii: a doua venire (Parusia) nu a avut loc in nicio “bucla” de timp….

  • adi

    cum se face ca in societatea de azi, daca este condusa din umbra de loki, cum ai zis, este promovata intens utilizarea mainii drepte/partilor drepte(enlil)? ba in timpul comunismului era propaganda. daca erai stangaci… aveau baietii grija de tine.

    hai sa va plictisesc cu o povestioara din viata mea. eram prin bucale, in tramvai, cu inca 3 tovarasi, si din o discutie din alta, ne-am aprins si tipul imi zice ca daca chiar cred toate cacaturile de la televizor, cu religie si altele, sa imi fac o mare cruce in fata lui. si mi-am facut.

    dar hop. la caterinca, am facut cu stanga. am pufnit amandoi in ras, dar asta nu a fost nimic. doua batrane m-au vazut si au inceput sa vorbeasca de mine ca eu sunt antihristul si ceilalti sunt followerii mei, si ma mai vazuse si o tante, care m-a demonstrat cum zidurile confortului oamenilor dintr-o cutie plimbatoare cad cand le dai ceva sa urasca, sa barfeasca. needless to say, dupa ce am coborat am mai ras vreo 2 zile. nu ca m-ar deranja asocierea cu Enki *nu ar fi prima/ultima data*

    acum de ce naiba va ganditi eu ca folosesc sectiunea de comments a acestui blog ca jurnal? neh, nu asta era ideea. voiam sa ajung la urmatoarea: atat timp cat eu respect liberul arbitru al altora, nu ii ranesc fizic sau emotional, i can do whatever the floc i want. daca am abilitatea de a imi face cruce cu mana stanga, teribilistul din mine o va face. nu am ranit pe nimeni, nu am incalcat nici o regula universala. daca facutul crucii si statul in genunchi sunt privite din perspectiva stiintei mudrelor, atunci mana cu care faci acest gest capata o valoare mult mai mare decat a face misto de babute pocaite. let this sink. inca o data, daca mi-ar putea raspunde cineva la prima intrebare, i’d appreciate it 😀

  • KLAUDYU

    Georgiana, sper că ești conștientă că te cerți cu subtitlul blogului „Conspirații și Mistere”. Fraza „e doar o teorie, nu te ambala prea tare” nu îți era adresată, ci era doar subtitlul blogului în acel moment.
    Da, au observat mulți asemănarea dintre Clădirea Parlamentului European din Strasbourg și Turnul Babel al lui Brughel, ținând cont că acea fotografie circulă pe net de câțiva ani. Eu mă întreb totuși câți au aflat că Turnul lui Brughel nu seamănă absolut deloc cu cel real, care avea formă de piramidă.
    Mântuitorul tău a mai spus și că nu va trece o generație până se va întoarce, dar se pare că alegem doar ce ne convine din Biblie, la fel ca restul creștinilor.
    Chiar așa, să nu ne facem iluzii. A doua venire nu a avut loc pentru că nu vrei tu. M-aș fi așteptat la niște argumente măcar logice, dar se pare că voința ta e de ajuns. Dacă nu vrei tu ceva, nu se întâmplă. Cine mai are nevoie de dumnezei când există oameni cu asemenea puteri?

  • marian

    Ce parere ai despre poemul demonism am lui Eminescu?

  • KLAUDYU

    E foarte interesant. Și aici Eminescu a lăsat să iasă la iveală câteva dintre informațiile secrete omului de rând, pe care el le deținea. Ormuz al perșilor, titanii grecilor, demonii creștinismului… De aici reiese că el cunoștea echivalările entităților respective din mai multe religii. Iar acest poem îmi pare a fi cel mai „întunecat” dintre toate operele sale, fiind în același timp și cel mai „sincer”, doarece scoate la lumină adevărata părere a poetului despre lumea în care trăim. Dacă ar studia cineva operele lui Eminescu așa cum trebuie, nu cum ni se predă la școală, sunt sigur că ar descoperi o mulțime de informații extrem de interesante. Dar cine să facă asta?

  • marian

    Explica si cat de neinsemnati suntem noi oamenii de rand fata de ei iar la ultimele versuri pedeapsa morala ce o primeste invinsul ,sa fie batjocorit de proprii copii créa ce ma face sa ma intreb cine e bun si ciné e rau un toata treaba asta.drumul pana la adevar e forte confuz si cu cat ne apropiem mai mult àpare si dezinformarea

  • Ionel Vasiloni

    Stati calmi si nu va panicati.Biblia are ultimul cuvint,ISUS HRISTOS,seful universului e la cirma.Vrasmasul sufletelor noastre cauta sa ne abata de la adevar,ptr.ca stie ca mai are putina vreme si pune pe piata tot felul de minciuni.Hristos Domnul spunea in Ioan,5/39-Cercetati Scripturile,ptr.ca socotiti ca in ele aveti viata vesnica,da tocmai ele marturisesc despre Mine.SI viata vesnica incepe de aici de pe pamint prin cunoasterea lui Dumnezeu si a lui Isus Hristos.In mod sigur va fi si o alta lume si suntem informati despre aceasta in 2 Petru=3/13 Dar noi dupa fagaduinta Lui,asteptam ceruri noi si un pamint nou,in care va locui neprihaanirea.Si cu toti sa zice,=Vino Doamne Isuse=

  • KLAUDYU

    Eu stau calm. Tu, însă, pari cam panicat…

  • adi

    vrei sa stii cine e iisus? nu e carmuitorul universului. e pentru babe ce e spider man pentru copii.

    ia dovada

    PS regula tipografica foarte importanta: se pune spatiu dupa “.” “,” “!” etc

  • KLAUDYU

    Dacă ar exista, Iisus ar fi foarte mândru de ea. Cum s-a luptat ea în miez de noapte cu Satana care face contrabandă cu țigări, în numele lui Iisus din Nazaret… Și ce frumos cânta ea la început… :)) „Că a lor e împărăția cerurilor…”

  • jexy

    Pt cel ce a scris comentariu..despre Apocalipsa lui Ioan …prietene esti praf, habar nu ai de simboluri din Biblie macar trebuia sa te documentezi pe partea religioasa (sabia cu doua taisuri= Cuvantul lui D-zeu, Biblia se explica pe ea insasi daca citeai atent pricepeai exact ce reprezinta cele 7 stele si cele 7 sfesnice … explicatia o ai in cap 1 versetul 20 asa ca te a depasit acest comentaiu)
    Nu mai vb de lucruri simple ca de ex. Ioan era in duhul…pai cerd ca nu ai citi Biblia niciodata in viata ta de la un capat la altul cartea Apocalipsa lui Ioan sa ti faci maca o idee despre ce vb Ioan (la fel Apostolul Ioan explica de ce era el in insula Patmos,cum ziceam Biblia se explica pe ia insasi) ar trebui scris mult despre aceasta si nu este timp si spatiu… trebuia cel putin sa stii ca cartea Apocalipsei se interpreteaza in 4 mari parti: 1) PRETERISTA= descrie evenimentele contemporane ei (sec 1 d.Hr) 2) ISTORICA= evenimentele din istoria Biserici ce se va intampla
    3)VIITORISTA= evenimentele ce vor avea loc inainte de revenirea lui Hristos / sau dupa rapirea credinciosilor 4)SIMBOLISTICA=adevarurile spirituale separate de orice context istoric ex.(Dumnezeu biruie raul intodeauna,Biserica impotriva paganismului)
    P.s. scuzati eventualele greseli am scris de pe telefon..fiti vegheatori…caci venirea Domnului Isus este aproape…inca ISUS HRISTOS VA IUBESTE CUM NU VA IUBIT NIMENI NICIODATA!!!

  • KLAUDYU

    Nu văd niciun comentariu referitor la Apocalipsa lui Ioan, așa că o să consider că mi te adresezi mie. Dacă pentru tine articolul și comentariul sunt sinonime, nu mă miră gândirea ta defectuoasă sau schingiuirea limbii române.
    Oaie care ești, dă-mi voie să îți spun că ești complet cretin. Și nu mă refer la cuvântul franțuzesc pentru „creștin”. Ești cretin pentru că, deși articolul are o logică, tu ești incapabil să o înțelegi. În mintea ta subnutrită nu există decât interpretarea bisericii căreia îi slujești ca un sclav devotat. Când am citit rahatul ăsta de carte (Biblia) prima oară, tu încă aveai probleme cu cărțile de colorat (acum 28 de ani). Dar asta contează prea puțin. „Cartea Apocalipsei se interpreteaza in 4 mari parti”… Pentru că așa vrei tu sau popii tăi? E o regulă de interpretare? N-am voie să vin cu altă variantă, în afara celor bisericești? Și dacă eu nu vreau? Se interpretează așa de către voi, cre(ș)tinii, nu de către oamenii neîndobitociți de vreo religie. Așa că nu încerca să-mi impui varianta voastră imbecilă, pentru că nu sunt lobotomizat ca să o accept. „Trebuia sa te documentezi pe partea religioasa” nu înseamnă decât „trebuia să îți intre în cap doar varianta Bisericii, nu să cauți tu răspunsuri alternative”. Hai sictir…
    Sunt sigur că n-ai înțeles de ce te-am făcut cretin. Îți dau un singur exemplu: tu nici măcar nu știi dacă evenimentele din Apocalipsă sunt fapte reale sau Ioan doar a compus o poveste simbolică. Dacă sunt fapte reale, atunci Ioan chiar l-a văzut pe unul cu o sabie în gură. Dacă sabia aia e doar un simbol (poate chiar al cuvântului zeului tău), înseamnă că Ioan n-a văzut nimic. Cât timp nu ești hotărât care variantă i se potrivește Apocalipsei, nu ai cum să-mi critici interpretarea.
    Lasă-ne cu sfaturile tale („fiti vegheatori” – ce sunt ăștia? Cumva te referi la Veghetori, îngerii decăzuți din Cartea lui Enoh?) și cu aerele de înfumurat atotștiutor („venirea Domnului Isus este aproape…inca ISUS HRISTOS VA IUBESTE”). Sunt sătul de capete seci, incapabile să gândească singure, care cred că știu adevărul, deși se fac de râs prin prostia pe care o afișează cu orice ocazie. Du-te cu sfaturile și aerele tale pe bloguri creștine, sfințite cu trafaletul lui Daniel, unde poți să behăi în aceeași limbă ca restul, în loc să-mi mânjești spațiul personal cu rahaturi. Și ia cu tine și iubirea zeului tău, pentru că nu-mi doresc să fiu iubit de bărbați, fie ei și inventați acum două milenii.
    Nu contează că ai scris de pe telefon, multitudinea ta de greșeli e impardonabilă. Litere lipsă sau în plus, lipsa articolului hotărât, cacofonie („ca cartea”), litere mici în loc de majuscule, majuscule în loc de litere mici, folosirea exagerată a punctelor de suspensie, „ia” în loc de „ea”, „va” în loc de „v-a”… Toate acestea nu indică o grabă, ci doar o necunoaștere a limbii române de clasa a II-a. Iar asta nu se poate scuza. Pentru că ești un semianalfabet, nu ai ce căuta aici. Întoarce-te doar după ce vei învăța să te exprimi corect românește. Dacă e prea greu, roagă-te la zeul tău imaginar, care umblă cu sabia în gură prin fanteziile lui Ioan, să te ajute cu asta.

  • jexy

    Iti raspund simplu (psalmul 14 versetul 1) Nebunul zice in INIMA lui: “Nu exista DUMNEZEU!!” si concret daca acum 28 de ani ai citit Biblia… se pare ca ai citit o degeaba :)) (apropo nu suntem la doar o vorba sa ti mai urlu) :))

  • KLAUDYU

    Iţi răspund şi eu la fel de simplu (psalmul 69, versetul 186206 din cartea sfântă pe care am inventat-o acum): “Prostul zice că există dumnezei, fără motive, doar pentru că e incapabil să-şi trăiască viaţa fără a fi sclavul cuiva”. Eu recunosc că sunt nebun, tu când o să recunoşti că eşti prost?
    Nu e chiar degeaba. Pentru că am citit-o îmi pot da seama că e cea mai mare mizerie scrisă vreodată de oameni. În plus, îmi pot da seama că aceia care o consideră sfântă sunt complet cretini.
    Apropo, eşti într-o discuţie, e normal să foloseşti corect limba română. Nu contează unde are loc discuţia sau în ce împrejurări. Faptul că nu ştii să scrii îţi demonstrează handicapul intelectual, ce îţi apropie IQ-ul de cel al moluştelor. În locul tău mi-ar fi ruşine să mă exprim în public, dar văd că tu te mândreşti cu faptul că eşti prost. Ba chiar ţi se pare şi amuzant. Aşa că… rămâi la nivelul dobitoacelor, nu te mai chinui să gândeşti, că poate îţi pocneşte ceva în cap, şi pregăteşte-te să moşteneşti împărăţia cerurilor. Măcar de aţi moşteni-o mai repede, să scăpăm odată de idioţi… 😉

  • KLAUDYU

    Şi pentru că am alergie atât la dobitoci, cât şi la creştinopaţi (ceea ce, în principiu, e acelaşi lucru), mai ales la analfabeţi şi semianalfabeţi, nu ai ce căuta într-o discuţie aici. Nu e vorba de discriminare religioasă, dar trebuie să ai un anumit IQ ca să poţi dialoga cu oamenii de aici. Cum nici un gândac de bucătărie nu poate dialoga cu academicieni, de exemplu. Prin urmare, pentru a evita să te faci de râs în continuare, comentariile tale vor fi blocate automat. Sper să nu te oftici prea tare şi să faci vreo prostie. Doar ai rugăciunea ca rezolvare la orice, aşa că profită de ea. 😉

  • De Ce Neu

    Cautand mai multe informatii despre 666 am ajuns la articolul tau pe care l-am gasit foarte interesant mai ales ca are legatura cu dacii nostrii. Sunt intrigat de faptul ca si masonii folosesc simbolul ascesta (de exemplu logoul orasului Alba Iulia in care este evidentiat dar in oglinda aLBa IULIa, si il afiseaza peste tot) si nu stiu ce sa mai cred despre el.

  • KLAUDYU

    Normal că masonii îl folosesc, din moment ce le reprezintă zeitățile.

  • Martin

    saitu acesta va spalat creeru,vati perdut cu totul

  • KLAUDYU

    Sper că ești conștient că, din 9 cuvinte, n-ai reușit să scrii corect nici jumătate. Spăla-ți-aș „creeru” de entitate superioară, sensibilă și rațională ce ești, ce transcenzi timpul manifestându-te ca ființă empirică, dotată cu afectivitate și voință! :))

  • Adi

    9 cuvinte care trebuiau sa fie 11 daca cineva nu pleca de la lectia cu cratimele

  • cristian

    Cred ca este prima interpretare rezonabila a Apocalipsei. Cel putin prima de acest fel pe care o citesc eu. Nu o data m-am intrebat cum de oamenii se “ingramadesc la” profetii in general dar mai ales la cele apocaliptice, deoarece certitudinea viitorului face inutila parcurgerea prezentului. Iar estimarea viitorului are aceeasi valoare (filosofic vorbind) cu a unui semn de circulatie gen “atentie curba periculoasa” devenind o estimare a unei probabilitati.
    In privinta buclei temporale ma intreb daca nu cumva “pacatul originar” sau impartasirea de cunostinte pamantenilor a reprezentat o greseala in absenta cresterii spirituale a acestora, adica a transcenderii timpului…
    Cred ca prelucrarea informatiilor filosofice sau tehnologice este total diferita daca omul traieste prezentul in sintagma “aici si acum”, (cu alte cuvinte traieste in intregul sau afectiv si cognitiv) sau daca acesta se raporteaza la lume doar prin filtrul cognitiv, al speculatiilor, al superstitiilor.
    Oare ceea ce ne-au impartasit zeii a venit prea devreme?
    As vrea sa cred ca nu, nu si de data asta…

  • cristina

    NR 6= PITONEC(pitones)=ELPONTI=NEPOTIL(Nero L IT)=OPLITEN…..ETC etc

  • cristytepes

    Reblogged this on The Impaler.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: