1. Introducere


La început te ignoră. Apoi râd de tine. Apoi luptă împotriva ta. Apoi câștigi.” (Mahatma Gandhi)

  piramide

M-am născut într-un oraș din sud-estul României, pe vremea comunismului. Ca majoritatea copiilor din acea vreme, îmi petreceam vacanțele la bunici, care locuiau într-o comună din apropiere. Bunicii mei erau oameni simpli, gospodari și cu frică de Dumnezeu. Fiind creștini ortodocși, m-au educat în spiritul creștin, așa cum se obișnuia. În fiecare duminică mă duceau la biserică, iar acasă îmi răspundeau la nelămuririle apărute în mod firesc în mintea unui copil curios, așa cum eram. Pe cât puteau, pentru că nici ei nu își înțeleseseră pe deplin religia. Am învățat să citesc la trei ani și jumătate, astfel încât la cinci ani terminasem de lecturat întreaga bibliotecă a bunicilor, precum și cărțile vechi, aruncate în lada din magazie. Printre cărțile bunicilor se găseau câteva religioase, inclusiv Biblia. Deși n-am înțeles prea multe la acea vârstă, îmi plăceau poveștile cu îngeri și ideea existenței unei divinități care ne veghează încontinuu și care ne ferește de rău atât timp cât îi ascultăm poruncile. Însă mitologia creștină nu mi-a ajuns la suflet, ceva din interior mă făcea să o resping. Nu știu exact ce. Poate faptul că mi se impunea să iubesc un zeu pe care nu-l percepeam cu niciun simț, ceea ce nu pot înțelege nici măcar adulții, darămite un copil. Sau poate de vină erau nenumăratele lui pedepse.

În schimb, basmele românești m-au încântat peste măsură. Feți frumoși, prințese, zâne, zmei și balauri. Cu toții făceau parte dintr-o lume mirifică, total diferită de cea biblică. Și reală, din câte îmi spuneau bunicii. M-au învățat că poveștile erau întâmplări din trecutul îndepărtat al poporului nostru. În același timp, îmi spuneau că și legendele creștine erau purul adevăr, transmise nouă chiar prin gura Domnului. Am încercat să înțeleg cum puteau fi reale cele două mitologii, deși nu aveau niciun element comun. În basmele românești nu găsisem îngeri, profeți sau un zeu răzbunător, iar în legendele creștine nu întâlnisem eroi, balauri, zmei și zâne. Mintea mea de copil n-a putut pricepe cum puteau aceste două lumi diferite să reprezinte cronici ale aceluiași trecut.

Nu după mult timp am descoperit Legendele Olimpului de Alexandru Mitru, la fel ca majoritatea copiilor din acea perioadă, o carte care combina cele două elemente până atunci opuse. Miturile grecești aveau și eroi, monștri și prințese, la fel ca folclorul românesc, dar și zei agresivi precum cel biblic, creaturi demonice și divinități asemănătoare îngerilor. Cu cât încercam să găsesc un punct comun al acestor trei mitologii, cu atât cei din jur încercau să mă descurajeze. Îmi repetau că totul este doar o minciună, singurul adevăr fiind cel prezentat de creștinism. Încercam să îi cred, însă ceva mă oprea. Și mă făcea să caut în continuare adevărul.

După lovitura de stat din 1989, mascată sub forma unei revoluții, România a fost invadată de o serie de curente mistice, oculte și așa-zis spirituale. Făceam cunoștință în mod oficial cu supranaturalul, pe care până atunci îl întâlnisem în mică măsură doar în relatările bătrânilor din satul bunicilor. Am absorbit cu rapiditate toate informațiile care îmi cădeau pe mână, de la fenomenul OZN și extratereștri până la paranormal, ocultism și diverse mistere. Spre surprinderea mea, se potriveau într-o oarecare măsură cu miturile pe care le cunoșteam, completându-le pe alocuri. Ceea ce m-a dus la concluzia că un sâmbure de adevăr există în mitologie. Nu-mi rămânea decât să îl descopăr.

În timp, au urmat alte religii, atât antice cât și contemporane. În toate găseam elemente comune, care îmi demonstrau că toate conțin aceleași personaje și întâmplări, indiferent dacă era vorba despre mitologia incașilor, cultele tribale africane sau religiile indiene. Erau ca niște piese dintr-un puzzle uriaș, din care lipseau foarte multe părți. Dar mai ales liantul dintre toate acele religii, fără de care puzzle-ul rămânea în continuare incomplet. Iar acest liant l-a reprezentat religia sumeriană. În zeii sumerieni i-am recunoscut pe cei din restul religiilor; faptele lor începeau să capete sens, piesele puzzle-ului începeau să se îmbine iar tabloul devenea vizibil.

Responsabilă pentru dorința de cunoaștere a trecutului nu era doar pasiunea mea pentru poveștile cu zei, eroi și monștri, ci în primul rând curiozitatea. Încă de mic m-am întrebat cine suntem cu adevărat, care este rolul nostru pe Pământ, de ce suntem aici, cine ne-a creat, cu ce scop și unde vom ajunge după moarte. Dintotdeauna am știut că răspunsurile sunt îngropate în trecutul îndepărtat, așteptând să fie scoase la lumină. Iar religiile, oricât de bine se completau reciproc, nu mi-au putut satisface curiozitatea. Nu mi se părea logică ideea că am fost creați din pământ de niște ființe care locuiau în cer, care interveneau în viețile noastre indirect, fără a ni se arăta vreodată și care ne pedepseau adesea pentru lucruri de cele mai multe ori lipsite de importanță. Niște ființe atotputernice, care au creat ditamai Universul, însă aveau nevoie să ne închinăm lor, să le adresăm rugăciuni, imnuri și sacrificii. Religiile lumii formau un tablou, care totuși rămânea incomplet. Drept pentru care mi-am îndreptat atenția asupra științei, în special asupra istoriei și arheologiei. Istoria, principala metodă de studiu al trecutului, devenise una dintre marile mele pasiuni încă din primii ani de școală. Cu toatea acestea, nici știința nu a reușit să-mi ofere răspunsuri satisfăcătoare. La fel ca religia, și ea se baza în general pe supoziții, prezentate însă într-o manieră mai convingătoare. Părea la fel de ilogică varianta formării Universului dintr-o explozie a nimicului, care în cele din urmă a dus la apariția vieții absolut întâmplător, viață care s-a ramificat dintr-o celulă în milioane de specii de animale și plante. Ilogică părea și ipoteza migrației omenirii din sudul Africii, care nu a putut explica motivul pentru care sălbaticii din Epoca de piatră au parcurs mii de kilometri pentru a ajunge în locuri uneori extreme, cum ar fi Cercul Polar. N-am înțeles de ce din textele antice au fost considerate istorice doar anumite părți, în timp ce acelea care vorbeau despre ființe supranaturale, precum zeii, au fost catalogate drept mituri. Cel mai bun exemplu îl reprezintă listele faraonilor Egiptului sau listele regilor sumerieni, din care au fost ignorați cu desăvârșire de istorie zeii și semizeii. Să nu uităm că oamenii de știință sunt cei care au interpretat greșit calendarul maiaș, semănând panică în rândul populației Terrei prin eronata profeție legată de sfârșitul lumii în decembrie 2012. Probabil cele mai multe erori ale științei sunt legate de dinozauri. Manualele de specialitate conțin sute de specii, majoritatea inventate. Numai în anii 1870 colecţionarii de fosile Marsh şi Cope, aflați în competiție, au inventat împreună peste 130 de specii. Dubios este și modul în care cercetătorii au reușit să stabilească stilul de viață al dinozaurilor luându-se după doar câteva oase. La fel cum este și explicația pentru dispariția dinozaurilor, oamenii de știință preferând să considere că de vină ar fi un meteorit uriaș, care a lovit Pământul. Cu toate că nu s-a descoperit nici meteoritul criminal, nici modul prin care acesta ar fi putut reuși să ucidă doar dinozaurii mari, fără să afecteze în vreun fel mamiferele, iar pe cei mici să îi transforme în noi specii, cum ar fi păsările. Cum am putea accepta ideea că Tyranosaurus Rex s-a transformat, în timp, în găină?

În plus, toate fenomenele pe care ştiinţa nu le poate explica sunt considerate extrem de suspecte, iar dacă nu există posibilitatea de a le reproduce în laborator, ele vor fi declarate erori de observaţie şi vor fi ignorate, pentru a nu încurca ordinea desăvârşită care trebuie să domnească în jurul teoriilor. Din unghiul acestui punct de vedere, „absenţa dovezii înseamnă dovada absenţei”, ceea ce nu poate fi decât o mare aberație. Aceasta este una dintre marile greşeli ale oamenilor de ştiinţă, pe care profesorul J. Allen Hynek o numea „provincialism temporal”. Adică ochelarii de cal ai suficienţei pe care ştiinţa oficială se complace să-i poarte, de multe secole. Cu alte cuvinte, în fiecare epocă, toţi cei care trec prin şcoală capătă convingerea că savanţii din trecut rătăceau orbecăind într-un mod penibil, în schimb cei din prezent au scos omenirea la lumină, descoperind adevăratele răspunsuri la toate marile probleme. Ceea ce mai rămâne de cunoscut ar fi cel mult nişte mici detalii nesemnificative. Această mentalitate nu e recentă, ci ne caracterizează din cele mai vechi timpuri. Iată câteva exemple:

– Sextus Frontinus, inginer în vremea împăratului roman Vespasian, scria acum aproape două milenii: „Nu mai există idei pentru alte noi lucrări şi maşini de război; perfecţiunea lor a atins limita şi nu văd cum ar mai putea fi îmbunătăţite”.

– Celebră este credinţa că toate corpurile solare se învârt în jurul Pământului. Când Galileo Galilei a afirmat contrariul, Inchiziţia l-a silit să-şi retragă cuvintele. Cu toate acestea, se pare că demonstraţia lui Galilei nu a schimbat prea multe în mentalitatea oamenilor începutului de mileniu III. Un sondaj din 2010 a revelat faptul că 42% dintre români, 41% dintre englezi, 39% dintre francezi, 35% dintre germani, o treime dintre ruşi şi 32% din populaţia Uniunii Europene încă mai cred că Soarele se învârte în jurul Pământului. În mod surprinzător, americanii stau ceva mai bine la acest capitol. În 2005, doar 20% erau adepţii acestei idei.

– Leonardo de Vinci era convins că tot ce se putea descoperi în matematică fusese descoperit deja de înaintaşii săi.

– La apariţia locomotivei cu aburi se credea că, la o viteză mai mare de 30 kilometri pe oră, oamenii se vor sufoca ori le vor plesni plămânii.

– În 1801, când astronomul Piazzi a observat pe cer primul asteroid, Ceres, filosoful Friedrich Hegel a „demonstrat” că aşa ceva nu există. Lavoisier susţinuse şi el, cu ceva timp în urmă, în faţa Academiei Franceze, că meteoriţii nu pot exista. Argumentul său a fost: „Nu se poate să cadă pietre din cer, fiindcă nu există pietre în cer”. Logic, nu?

– Părintele medicinei experimentale, fiziologul Claude Bernard, declara la mijlocul secolului al XIX-lea: „Să închidem uşile. Nimeni nu-i va egala vreodată pe giganţii care au inventat maşina cu aburi”. De asemenea, experţii lui Napoleon al III-lea au demonstrat că dinamul electric nu se va învârti niciodată şi că toate motoarele electrice sunt, de fapt, nişte variante pentru perpetuum mobile.

– Când Thomas Edison a adus în faţa Academiei Franceze fonograful pe care îl inventase, savantul J. Bouilleaud a declarat că este imposibil şi că va fi pe veci imposibil ca nişte aparate din metal şi lemn să reproducă miracolul vocii omeneşti. Ba, mai mult, când aparatul a scos primele sunete, cineva din sală a sărit să-l strângă de gât pe Edison, pe care îl credea ventriloc, strigând: „Iată secretul invenţiei!

– În 1875, directorul oficiului de patente din Statele Unite şi-a prezentat demisia secretarului de stat pentru comerţ, motivând că nu are rost să rămână în post din moment ce tot ce se putea inventa fusese deja inventat.

– În 1877, marele chimist Marcellin Berthelot scria: „Universul nu mai are de acum înainte niciun mister”.

– În 1895, profesorul Lippmann îşi sfătuia un student, care dorea să devină fizician, să renunţe la această idee dacă nu dorea să devină un ratat. În acea vreme, practic toţi fizicienii erau de acord că „fizica este o ştiinţă închisă”, în care nu mai erau posibile descoperiri importante.

– Tot în 1895, Lordul Kelvin, preşedintele Societăţii Regale Britanice, afirma cu tărie că „zborul cu vehicule mai grele ca aerul este imposibil”. Multe alte personalităţi, printre care şi Simon Newcomb, îi împărtăşeau opinia. Lordul Kelvin a mai declarat şi că „radioul nu are niciun viitor” sau că „razele X se vor dovedi o şarlatănie”.

– Fizicianul Heinrich Hertz, cel care a dat numele său undelor radio, scrisese Camerei de Comerţ din Dresda că ar trebui descurajate cercetările legate de undele electromagnetice pe care le-a descoperit, întrucât ele nu vor avea nicio aplicabilitate practică.

– Unul dintre pionierii radiofoniei, Edouard Branley, a hotărât în 1898 să renunţe la experimentele sale, pe care le considera lipsite de perspectivă, şi să devină medic de cartier. Ba chiar şi-a instruit guvernanta să le interzică copiilor săi să-l citească pe Jules Verne, deoarece „ideile false deformează spiritele necoapte”.

– În 1923, laureatul Premiului Nobel, fizicianul Robert Millikan, afirma că „nu pare verosimil ca omul să poată folosi vreodată puterea atomului”. Cu puţin timp înainte, Henry Poincare declarase ceva asemănător: „bunul simţ singur este suficient să ne spună că distrugerea unui oraş prin dezintegrarea unei jumătăţi de kilogram de metal este o imposibilitate evidentă”. În 1935, unul dintre primii savanţi care au obţinut fisiunea nucleară, E. Rutherford, a fost întrebat când va putea fi utilizat practic acest proces, iar răspunsul său a fost categoric: „Niciodată”. Winston Churchill îşi exprima şi el opinia ceva mai târziu că „energia atomică ar putea fi la fel de bună ca explozibilii noştri de azi, dar e puţin probabil să producă lucruri mai periculoase”.

– În 1932, astronomul Moulton de la Universitatea din Chicago opina: „Nu-i nicio speranţă ca ideea fantastică a zborului spre Lună să devină realitate, din cauza barierelor insurmontabile pe care le pune depăşirea gravitaţiei pământene”.

– La începutul anilor 1940 era unanim răspândită ideea că avioanele nu vor putea depăşi viteza de 700 kilometri pe oră. Peste câţiva ani, că nu poate fi depăşită viteza sunetului. La ora actuală considerăm că nu poate fi depăşită viteza luminii, până la care mai avem destul.

În prezent puţini se gândesc la faptul că vom avea şi o ştiinţă a secolului XXII, XXV, ş.a.m.d., şi că urmaşii noştri îndepărtaţi se vor confrunta cu probleme la care nu vor avea răspunsuri, că teoriile lor le vor nărui pe cele precedente şi că unele fenomene, considerate la un moment dat „detalii nesemnificative”, vor reuşi după câtva timp să ne schimbe viziunea asupra lumii.

Totuși, deși aflate într-o continuă luptă de secole bune, știința și religia păreau a se îmbina perfect, completând tabloul care începuse să mi se dezvăluie din ce în ce mai clar. Vaticanul are până și astăzi oameni de știință, ceea ce demonstrează că cele două pot merge mână în mână. Iar o mare parte a fizicii moderne, mai ales cea cuantică, este inspirată din Kabbalah. Atât în religie, cât și în știință, era nevoie de o privire dincolo de aparențe, precum și de un simț critic care să înlăture multitudinea de minciuni. Hotărât să dezleg misterele lumii, m-am îmbarcat într-o îndelungată călătorie care avea să-mi dezvăluie un trecut fascinant al Pământului, atât de incredibil încât pare a se afla la granița dintre fantezie și realitate. N-am știut ce voi descoperi atunci când am pornit la drum și, mai ales, n-am știu că răspunsurile primite vor ridica și mai multe întrebări. Tot ce știam era faptul că adevărul se află ascuns în negura trecutului, așteptând să fie scos la lumină. Nimic nu-mi garanta că aș putea reuși să-l descopăr, mai ales că mulți au încercat de-a lungul timpului, însă fără succes. Dar de câte ori mă descuraja acest gând, auzeam parcă strigătele disperate ale trecutului:

Citiți voi, copii ai viitorului, și aflați secretele trecutului, atât de îndepărtate de voi, dar atât de aproape prin adevărul lor.” (Papirusul Anana)

Enoh, un om drept, ai cărui ochi au fost deschiși de către Dumnezeu, avu vedenia Celui Sfânt din ceruri, pe care îngerii mi-au arătat-o, și de la ei am auzit totul, și de la ei am înțeles ce vedeam, dar nu pentru acest neam, ci pentru unul de departe ce va veni.” (Cartea lui Enoh, 1:1-2)

Iar tu, Daniele, ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea până la sfârşitul vremii.” (Cartea lui Daniel, 12:4)

Fericit este cel ce citeşte şi cei ce ascultă cuvintele proorociei şi păstrează cele scrise în aceasta! Căci vremea este aproape.” (Apocalipsa lui Ioan 1:3)

Aşadar, nu voi face cunoscută această lucrare a mea, ceea ce însă nu mă va împiedica să o scriu (…) Poate apoi să fie păstrată în taină, până ce va veni timpul când va putea cuteza să iasă la lumină fără pericol sau până ce i se va putea spune cuiva care a ajuns la aceleaşi concluzii şi îmbrăţişează aceleaşi opinii că a existat deja unul, în nişte vremuri sumbre, care a gândit la fel ca tine.” (Sigmund Freud – Moise şi religia monoteistă, Partea I, Observaţia preliminară I)

Astfel îmi închei scrierile. Chei fie ele pentru cei ce vor veni după mine.” (Tăblițele de smarald ale lui Thoth Atlantul)

Zeii au vorbit. Nu trebuie decât să îi auzim, pentru a le putea descoperi secretele.

About Claudiu-Gilian Chircu

Îmi merge mintea... pe 7 cărări şi în marşarier. Probabil asta înseamnă să fii dus cu pluta pe arătură. View all posts by Claudiu-Gilian Chircu

21 responses to “1. Introducere

  • iosif

    Bravo Claudiu!!! Cartea ta devine impartasita! Si nu e o carte inchisa, ci una vie in care noul se alatura vechiului pe masura ce tu iti parcurgi drumul 🙂 Nu stiu daca cineva mi-a facut un dar mai frumos pe care sa nu mi-l fi facut numai mie si pe care sa nu-l conditioneze cu nimic. Prefer sa nu-ti multumesc, ci doar sa-l primesc cu o deosebita bucurie!
    Felicitari!

  • Claudiu-Gilian Chircu

    Încă nu mă felicita, că n-ai de ce. Când o fi gata, n-ai decât. Deocamdată am de refăcut tot și de completat părțile lipsă, ca să pot trece la următorul capitol. Mai e de așteptat… Sper totuși că nu prea mult, că m-am săturat eu de când scriu cartea asta. 😀

  • Viorica Trifa

    Claudiu am gustat putin din “nectarul” cartii tale si mi-a placut. Iti doresc “vant la pupa” in continuare si sper s-o gasesc cat mai curand in librarii. FELICITARI!…. si abia astept sa” te” citesc. 😀

  • Claudiu-Gilian Chircu

    Mulțumesc, Viorica. Și eu abia aștept să o termin, că mi-a mâncat câțiva ani din viață… 🙂

  • Liviu

    In sfarsit. O sa te eliminam din feisbuc ca sa te concentrezi pe carte. Ce ai de impartasit nu se compara cu ping-pongul feisbucist. O sa facem o lista cu magne B6, biloba si alte minerale, vitamine si verdeturi, in special iarba, cat mai multa iarba si cu desagii plini de asemenea cadouri o sa te internam intr-o manastire de maici, cum ar fi manastirea WTA. Te eliberam dupa ce citim manuscrisul!

  • Claudiu-Gilian Chircu

    Dacă tu ai impresia că mai apuc să scriu ceva închis cu atâtea măicuțe și cu iarbă… 😀

  • Liviu

    Tocmai: vor scrie maicutele… dupa dictare!

  • Daniela Rotaru

    Foarte interesanta carte! Abia astept sa citesc ce va urma!
    Mult succes!

  • ADOLF

    m-as ridica in picioare sa te aplaud, dar nu m-ai vedea si nici auzi asa ca nu-mi ramane decat sa-mi scot palaria in fata ta iar tu sa ma crezi…caci asta nu ai cum s-o vezi. citind parca ma regaseam in toate aceste istorisiri ale tale. curiozitatea chiar a omorat pisica, dar macar a murit impacata cu gandul ca le stie pe toate. iti dai seama ce limitata la gandire era lumea in acele vremuri desi in acelasi timp faceau niste descoperiri fantastic de utile si unicate. ce-or sa mai spuna si altii despre noi….ba da prosti si incuiati mai erau…asta e…macar sa fie asa…singurul meu regret este si va fi acela ca nu voi apuca acele vremuri caci asta-i ciclul vietii din pacate. ahhhh de-as putea sa-mi pun o dorinta …ar fi sa traiesc etern

  • cristytepes

    Reblogged this on Cristian The Impaler.

  • 1. Introducere | Secretele zeilor | radupopescublog

    […] via 1. Introducere | Secretele zeilor. […]

  • costel terebesi

    Foarte interesanta si documentata cartea Secretele zeilor.Felicitari!
    Dar pe zei cine i a creat,care este originea lor?
    Cred ca asa trebuia sa inceapa relatarile despre zei.

  • Claudiu-Gilian Chircu

    Ce rost ar avea să încep cu concluzia?

  • men men

    Claudiu,Zeii comunicau cu oamenii?Daca da,in ce limba comunicau?Numai  cu cei alesi de catre zei?Cum explici rasele umane? Ce trebuie sa faca omenirea pentru a primi toate informatiile lasate de zei si inaintasii nostri, astfel incit  fiinta umana sa nu mai fie manipulata?

  • Claudiu-Gilian Chircu

    Am explicat demult rasele umane. În cazurile celor care declară că au avut parte de întâlniri de gradul 3, în ce limbă au comunicat cu extratereștrii? Cât timp nu există nicio menționare a unui discurs ținut de vreun zeu în public, se înțelege că ei comunicau / comunică doar cu cei pe care îi aleg ei, după criterii necunoscute. Nu cred că omenirea va putea dezgropa toate acele informații, cum cred și că este imposibil să nu mai fie manipulată. Chiar dacă s-ar descoperi toate informațiile, majoritatea tot nu le-ar crede.

  • Stefania

    Buna ziua.
    Urmaresc ceea ce scrieti cu mare interes.
    Cand publicati cartea, sa dati de stire.
    Vreau sa o cumpar.
    Am citit o carte interesanta, mai veche (1980), despre Saturn (planeta si simbolistica ei in civilizatia primordiala).
    E foarte intrigant cat de studiata este si planeta Saturn in ultimele decenii de catre NASA.
    Eu am cartea in format PDF, de pe scribd.
    Cartea se numeste “The Saturn Myth” si este scrisa de David N. Talbott.
    Merita atentie, din punctul meu de vedere.
    Multumesc.

  • Bogdan

    Mult success! Toata stima pentru efort si multumiri pentru informatii.
    Sper sa- ti dai seama care sunt limitarile mitologiei, religiei si stiintei si sa le depasesti. Sa nu zici “nu se poate asa ceva…”

  • Claudiu-Gilian Chircu

    N-am zis niciodată asta, n-o să încep acum.

  • Darius

    Tu te rogi la zei ?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: