8. Zeii canaaneenilor


Căci Eu îi voi duce în pământul cel bun, unde curge lapte şi miere, după cum m-am jurat părinţilor lor, şi vor mânca, se vor sătura, se vor îngrăşa, se vor îndrepta spre alţi dumnezei şi vor sluji acelora, iar pe mine mă vor lepăda şi vor călca legământul meu, pe care l-am dat lor.” – Yahweh (Deuteronomul 31:20)

maxresdefault

Canaanul era o regiune din Orientul Apropiat, situată pe teritoriul Libanului, Israelului, Palestinei, vestului Iordaniei și sud-vestului Siriei de astăzi. Printre cele mai mari orașe-state ale Canaanului se numără Ierihon (unul dintre cele mai vechi din regiune), Ebla (parte a Imperiului Akkadian pe vremea lui Sargon cel Mare și a lui Naram-Sin), Meggido, Kadeș, Tyre, Ierusalim, Byblos (primul oraș din Fenicia, conform legendelor, construit de zeul Kronos) și Ugarit. Deși popoarele semite ale Canaanului aveau identități culturale proprii, indiferent dacă vorbim despre fenicieni, amoniți, amoriți, moabiți, aramei sau israeliți, cu toții fac parte din același grup etnic al canaaneenilor. În secolul al XXI-lea î.e.n., din Canaan au plecat amoriții spre Mesopotamia, unde au distrus ultima dinastie regală sumeriană și au construit orașe-state precum Babilonul. Tot canaaneeni sunt și hycsoșii, care au invadat și condus Egiptul timp de aproximativ o sută de ani, o parte dintre ei întorcându-se în Canaan, iar alta stabilindu-se în sudul Europei ca greci sau eleni. Canaaneeni erau și fenicienii, care în 814 î.e.n. au fondat Cartagina în nordul Africii.

Despre religia canaaneenilor nu s-au știut prea multe, singurele detalii fiind cele din Vechiul Testament și din câteva cronici de la începutul erei noastre. Totul s-a schimbat în 1928, când o peșteră descoperită accidental de un țăran a dus la dezgroparea ruinelor Ugaritului. Săpăturile arheologice au durat din 1929 până în 1970, cu o pauză între 1940 și 1947, din cauza celui de-Al Doilea01a Război Mondial. Alte inscripții din Levant și tăblițele din orașul Ebla, descoperit în 1964, au completat informațiile oferite de textele din Ugarit, ajutându-i pe cercetători să-și facă o idee despre religia canaaneenilor. S-a observat că religia Canaanului a fost puternic influențată de populațiile vecine, demonstrând evidente influențe mesopotamiene și egiptene. De exemplu, în perioada hycsoșilor, Baal al canaanienilor a fost echivalat cu Seth al egiptenilor, fiind chiar reprezentat cu coroana Egiptului Inferior pe cap. Zeițele canaaneene Athtart și Anat erau potretizate cu peruci asemănătoare celei a egiptenei Hathor. Yah, zeul egiptean al Lunii, făcea parte din panteonul de la Ebla, iar zeița huriană Hebat era venerată în Ierusalim. La rândul lor, canaaneenii au influențat religiile altor popoare, cum ar fi egiptenii, care le-au adoptat în panteonul lor pe Qeteș, Athtart și Anat. Grecii, canaaneeni la origine, și-au păstrat și ei câteva elemente ale religiei lor primordiale. De exemplu, împărțirea planetei între Zeus, Poseidon și Hades este identică cu împărțirea între Baal, Yam și Mot, iar cele 12 munci ale lui Herakles sunt copiate din povestea lui Melkart din orașul fenician Tyr.

Canaaneenii își numeau zeii Elohim, după cum demonstrează și o tăbliță descoperită la Ebla, de prin 2.300 î.e.n., unde zeul Dagon era în fruntea unui panteon format din 200 de Elohim. Numele se traduce prin „Copiii lui El”, Elohim fiind identic cu sumerianul Anunna („Copiii lui An”) sau cu akkadianul Anunnaki („Copiii lui An și Ki”). El era zeitatea supremă în Canaan, autoritatea divină și creatorul lumii. Epitetele sale îi indică aria competențelor: „ab șnm” („Tatăl anilor”), „mlk” („Regele”), „’b’adm” („Tatăl bărbaților”), „batnyu binwati” („Creatorul creaturilor”), „’El gibbor” („Războinicul El”), „qaniyunu ’olam” („Eternul creator”) și „’abu bani ’ili” („Tatăl zeilor”). Avea mulți copii, cei mai importanți fiind Baal Hadad, Yam și Mot. Iconografia îl înfățișează cu o barbă lungă și așezat, spre deosebire de Baal care apare în mers, aruncând un fulger. Taurul era simbolul său, din acest motiv fiind reprezentat cu o pereche de coarne pe cap și Einion_portraitnumit „Toru ’El” („Taurul El” sau „Zeul taur”). Într-un mit este numit Elqunirșa („El, creatorul pământului”), iar în câteva texte El-wa-Elyon. Zeul suprem El este identic cu An al sumerienilor sau Anu al akkadienilor, la fel ca Ra al egiptenilor, Ouranos al grecilor sau Brahma al hindușilor. Cum cultul lui Ouranos nu era foarte răspândit în Grecia, al lui Anu în lumea akkadiană sau al lui Brahma în India, unde foarte puține temple i-au fost dedicate, în Ugarit nu s-a descoperit nici măcar un singur templu închinat lui El. Remarcăm că și canaaneenii au preferat pentru zeul suprem un nume format din două litere, la fel ca sumerienii și egiptenii. Pe lângă acest El, conducător al panteonului, a mai existat încă unul, echivalat cu Enlil. Chiar dacă „el” înseamnă în limbile vest-semitice „zeu”, provenind din akkadianul „il / ilu”, este în același timp și prescurtarea lui Ellil, numele dat uneori de akkadieni zeului sumerian Enlil. După cum notau autori antici, precum Philo din Byblos și fenicianul Sanchuniathon, El sau Elus nu era zeul suprem, ci fiul lui Epigeius (Cerul) și Ge (Pământul). Acest al doilea El, fratele zeului apelor și fertilității, Dagon, se afla în conflict cu nepotul său, Baal, la fel ca Enlil / Seth cu nepotul său, Marduk / Horus. Atribuirea aceluiași nume mai multor zeități (de obicei două) era o practică obișnuită în lumea antică.

Într-un text ritual cu pasaje mitologice, numit de obicei Nașterea zeilor binevoitori, El lasă însărcinate două zeițe, care îi nasc pe Șahr sau Șahar și Șalim, numiți în ugaritică „șhr w slm” (probabil „Zori” și „Amurg”), ce aveau ca epitet „ilm n’mm wjsmm” („Zei binevoitori și plini de îndurare”). Aceștia au o poftă de mâncare uriașă, devorând totul în calea lor cu gurile deschise de la Cer la pământ. Zeul El îi trimite în deșert, unde cei doi caută mâncare timp de mulți ani. Nu se știu prea multe despre acești doi zei, care apar doar în acest mit, în uneleur_wk08_288_siblingrivarlymashup texte votive și în câteva nume de persoane. Însă identificarea lui El cu An și cu Ra face lumină și în acest caz. Pentru egiptenii antici, Soarele avea trei nume: Atum la răsărit, Ra la amiază și Khepri la asfințit. Cum aceste trei ipostaze ale Soarelui nu reprezintă o zeitate cu trei nume, ci trei divinități-soare (conducători) după modelul mesopotamian, unde în Consiliul Zeilor Anu îl avea la dreapta pe Enlil și la stânga pe Enki, același lucru se întâlnește și în Canaan. Șahr („Zori”) reprezintă Soarele la răsărit (Atum) sau pe Enlil din dreapta, iar Șalim („Amurg”) Soarele la apus (Khepri) sau pe Enki din stânga tatălui ceresc. Orașul Ierusalim din Israel, numit Urușalim în Scrisorile din Amarna ale lui Abdi-Heba și Yerușalem sau Yerușalayim în Cartea lui Iosua din Vechiul Testament, i-a fost închinat zeului Șalem, Yerușalem traducându-se prin „Așezarea lui Șalem”.

Dagon (Dgn în ugaritică și Dagan, Dagana sau Daguna în akkadiană) era venerat în special în regiunea Eufratului de Mijloc. Era zeul fertilității, al grânelor și al pescuitului, fiind reprezentat cu trup de peşte, două capete (unul uman sub cel de peşte), picioare omeneşti şi coadă (identic cu Uan / Oannes în Babilon și cu Ea / Enki în reliefurile asiro-babiloniene) sau cu partea superioară de om și cea inferioară de pește. Într-un poem asirian, Dagon judecă morții alături de Nergal, iar un text babilonian îl numește paznicul închisorii subterane în care se aflau cei șapte copii ai zeului Emmeșarra. Dagon conducea panteonul din Ebla și juca un rol deosebit în Tuttul și Mari. În timpul perioadei Ur III era integrat în cultul oficial sumerian, având un important sanctuar în Puzriș-Dagon, centrul pentru dragon-the-fish-godvite din Nippur. În perioada babiloniană veche avea un templu și în Isin. În a doua jumătate a celui de-al doilea mileniu î.e.n., cultul său s-a răspândit în vestul Siriei și în Palestina. În Epoca de Fier se bucura de popularitate în rândul filistenilor, fiind prezent de pildă în nume de cetăți, precum Beth-Dagon. De asemenea, era venerat în Ebla, în Ugarit și în rândul amoriților. Deși avea temple în Ugarit și multe persoane îi purtau numele, nu se găsește în textele mitologice ale acestei cetăți, cu excepția numirii lui Baal „fiul lui Dagon”. Ca „bel pagre” („Stăpânul trupurilor neînsuflețite”), în Mari și Ugarit primea sacrificii pentru cei morți. În Ebla, unde era în fruntea unui panteon format din 200 de Elohim, era numit „Be-Dingir-Dingir” („Stăpânul zeilor”) și „Bekalam” („Stăpânul ținutului”). Consoarta sa era Belatu („Doamna”), amândoi fiind venerați într-un complex templier impresionant, numit E-Mul („Casa Stelei”). Un sfert din oraș și una dintre porțile principale purtau numele lui Dagon. În unele surse, soția sa este Șala, iar în altele Ișara. Dagon era numit „stăpân” în multe orașe, cum ar fi Tuttul, Irim, Ma-Ne, Zarad, Uguaș, Siwad și Sipișu. Printre epitetele lui se mai găsesc „Ti-lu ma-tim” („Roua Pământului”) și „Be-ka-na-na” („Stăpânul Canaanului”). În prologul celebrului său cod de legi, regele amorit Hammurabi, fondatorul Imperiului Babilonian, se intitula „cuceritorul așezărilor de-a lungul Eufratului, cu ajutorul lui Dagan, creatorul său”. O inscripție despre expediția împăratului akkadian Naram-Sin în Munții Libanului spune: „Naram-Sin a distrus Arman și Ibla cu arma zeului Dagan, care a ajutat la creșterea regatului său”. O stelă a împăratului asirian Așunasirpal II îl numește pe acesta favorit al lui Anu și Dagan. Numele zeului poate fi întâlnit și în nume regale mesopotamiene: Iddin-Dagan și Ișme-Dagan din Isin sau regii asirieni Ișme-Dagan I și Ișme-Dagan II. De asemenea, tribul dogonilor din Mali, ai căror zei erau amfibieni, i-a preluat numele. Acest zeu al apelor și al fertilității, cu aspect identic cu al lui Enki, venerat în Mesopotamia, Canaan și Africa, considerat conducător al zeilor, frate al lui El, al cărui fiu s-a luptat cu acesta, este fără îndoială zeul înțelepciunii, fiul cel mare al zeului suprem Anu.

Baal sau B’l este titlul câtorva zei semitici, însemnând „domn, stăpân”, ce provine din akkadianul „bel”. Pot fi deosebiți între ei prin epitetele care le-au fost atribuite, ce se referă la reședințele lor, anumite orașe sau munți. Baal-Zephon locuia pe muntele Jebel el-Aqra din Siria. Avea temple în Ugarit și era venerat în Egipt în timpul Dinastiei a XIX-a. Baal-Carmelos era zeul muntelui Carmelos din Palestina și este menționat în Vechiul Testament. Când fenicienii au colonizat nordul Africii, au adus cu ei cultul lui Baal-Hammon, nimeni altul decât Amon al egiptenilor. Cel mai cunoscut dintre ei este ugariticul Baal-Hadad, zeul vremii, una dintre cele mai importante zeități pentru regiunile vestice ale Orientului Apropiat. Ca „Rkb’rpt” („Călărețul norilor”), era prezent în furtunile care anunță toamna cu tunete și fulgere, norii groși ad08-02-04/60ucători de ploaie și briza de coastă. La fel ca Baal-Zephon, sălașul său se afla pe vârfurile pierdute în nori ale muntelui Jebel el-Aqra. Un alt epitet al său era „zbl” („prinț”), originea numelui Baal-Zebub din Vechiul Testament. Tatăl său este Dagon în unele texte și El în altele. La fel ca fenomenele naturale pe care le reprezintă, Baal-Hadad este o forță elementară dar imprevizibilă și instabilă. Numele său provine din cel al lui Adad, zeul furtunii la akkadieni, numit Ișkur de sumerieni, nimeni altul decât Enlil. Și în Canaan, și în Mesopotamia, era reprezentat cu o coroană cu coarne de taur, ținând în mâini fulgerul și trăsnetul. Baal-Hadad s-a luptat cu dragonul marin Lotan, ca egipteanul Seth cu Apophis, ca indianul Indra cu Vritra, ca hititul Teșub cu Illuyanka sau ca Zeus al grecilor cu Typhon. De fapt chiar a fost echivalat de antici cu Teșub al hitiților, cu Seth al egiptenilor, cu Zeus al grecilor și cu Jupiter al romanilor, toate aceste nume reprezentându-l pe Enlil, zeul furtunii, fiul lui Anu și regele Pământului.

Sub numele Baal-Hadad par a se ascunde două personaje. Unul era fiul lui El, celălalt al lui Dagon. Unul era regele Pământului, celălalt avea titlul de prinț. Unul s-a aflat în conflict cu fiii zeului suprem El, celălalt chiar cu El. Canaaneenii îi atribuiseră zeului de pe muntele Jebel el-Aqra două nume: Baal-Hadad și Baal-Zephon. Cum mai multe zeități purtau titlul Baal („domn, stăpân”), avem și în acest caz două personaje. Primul Baal-Hadad este Enlil, iar al doilea nu poate fi decât nepotul său, Marduk. Când sub numele El se ascundea zeul suprem, Anu, Baal era fiul său, Enlil, ce se lupta cu frații săi pentru tron. Când El era Enlil, fratele lui Dagon / Enki, inamicul său, Baal, era Marduk.

Attrt sau Athtart în ugaritică, Aștart pentru fenicieni, Aștoret în Vechiul Testament, Astarte pentru greci ori Uni-Astre pentru etrușci, numită și Așerah sau „Stăpâna Așerah a Mării”, era binecunoscută în întregul Orient Apropiat și în Egipt începând cu cel de-al doilea mileniu î.e.n. În textele babiloniene este numită Așratu și considerată „Stăpâna belșugului și fertilității” și „nora lui Anu”. Era zeița fertilității, a sexualității și a războiului, simbolurile sale fiind leul, calul, sfinxul, porumbelul și planeta Venus. În Ugarit, numele ei apare în liste de ofrande, texte despre sacrificii, ritualuri și liste de zei, dar nu și în nume de persoane. În miturile ugaritice pare să-și fi pierdut din importanță în favoarea lui Anat, iubita lui Baal. Athtart este consoarta lui El, căruia i-a născut 70 de fii, dar trăiește separat de soțul ei, „lângă mare”. Ea este „mama tuturor zeilor”, inclusiv a lui Baal, deși pare să prefere alți câțiva dintre copiii săi, ca în mitul Baal și Mot, unde se bucură de moartea zeului furtunii. Un alt epitet al ei este „doică a zeilor”, care îi subliniază funcția de zeiță-mamă. Mai era numită Elat sau Ilt („Zeița”), forma feminină a lui El. În panteonul fenician, conform descrierii lui starbeingoneSanchuniathon, Aștart era sora lui El și fiica Cerului şi a Pământului. După ce a fost detronat şi izgonit de către fiul său, zeul Cerului a încercat să-l păcălească trimiţându-i-o pe „fiica sa cea virgină”, Aștart. Ea îi naşte lui El şapte fiice (numite de greci titanide sau artemide) şi doi fii, Pothos şi Eros. Mai târziu, cu acordul lui El, Aștart şi Hadad conduc Pământul împreună. Pentru a-şi arăta suveranitatea, zeița purta pe cap capul unui taur. În Fenicia mai era numită și Ba’alat Gebal („Doamna Byblosului”). Cultul ei a intrat în Egipt în timpul Dinastiei a XVIII-a (între secolele XVI și XIII î.e.n.), de multe ori făcând pereche cu Anat. Cele două zeiţe apar ca fiicele lui Ra şi îi sunt date ca soţii lui Seth. Grecii au identificat-o cu Hathor, cu Sekhmet și cu Isis. În Israel și Iuda a fost venerată ca soție a lui Yahweh, Vechiul Testament susținând că statuia ei a stat multă vreme la loc de cinste în Marele Templu al lui Yahweh din Ierusalim. În folclorul iudaic medieval a fost transformată într-un demon al dorinței, Astaroth. Indiferent dacă este numită Athtart, Aștart, Aștoret, Așerah, Astarte, Uni-Astre, Așratu sau Astaroth, cert este că numele ei derivă din cel al akkadienei Iștar. Într-un ritual de invocare a zeității principale a wiccanismului, Astarte este a doua în lista epitetelor zeiței: „Isis, Astarte, Diana, Hekate, Demeter, Kali, Inanna”. Toate aceste nume, precum și rolurile ei în mituri, o identifică cu Ninhursag a sumerienilor.

O altă manifestare a ei era zeiţa Qeteș, adoptată și de mitologia egipteană, numită și Quadșu, Qudșu, Qodeș, Qadeș, Qadașu, Qadeșa, Qedeșet, Kedeș şi Kodeș, care provin din BSBA270303220rădăcina semitică „qdș”, ce înseamnă „sfânta”. Pe Stela lui Kaha din Dinastia a XIX-a, Qeteș apare goală, călărind un leu, flancată de doi zei, întinzând lotuşi către egipteanul Min (zeul fertilităţii) şi şerpi către canaaneeanul Reșep (zeul războiului). Cei doi zei semnifică cele două aspecte ale zeiţei dar şi pe soţul şi fiul ei. Qeteș este numită „Amanta zeilor” (la fel ca Inana şi Iștar), „Stăpâna stelelor din Cer”, „Mare magiciană, amanta stelelor” („Mare magiciană” era titlul lui Isis), „Iubita lui Ptah” (titlul lui Sekhmet), „Ochiul lui Ra, cea fără egal” (la fel ca Hathor şi Sekhmet), ceea ce ne dezvăluie adevărata identitate a zeiței.

Anat, al cărei nume apare ca ’nt în textele ugaritice, era o zeiță populară în regiunile vestice ale Orientului Apropiat și în Egipt, de la jumătatea celui de-al doilea mileniu î.e.n. până în epoca elenistă. Zeița este cel mai bine cunoscută din textele cuneiforme găsite în Ugarit și din reprezentările de pe monumentele egiptene. Epitetele ei „blt ’nt” („Fecioara Anat”) și „’nt hbly” („Anat distrugătoarea”) indică asemănări cu zeița babiloniană Iștar. Ca și aceasta, ea este frumoasă, o amantă pasională dar și otumblr_mjkvbwEK3i1rkqh3eo1_1280 războinică feroce și însetată de sânge, „îmbrăcată precum un bărbat și prinsă cu cingătoarea precum o femeie”. În acest rol marțial ea îl apăra pe faraon de dușmanii săi. În Miturile lui Baal din Ugarit ea este fiica marelui zeu El iar relația cu tatăl său se aseamănă cu purtarea lipsită de respect a lui Iștar față de Anu în Epopeea lui Ghilgameș. După cum arată epitetul său de „fecioară”, ea rămâne fără soț, deși textele fac aluzie la relații intime cu Baal. Relația lor sexuală constituie subiectul unui număr de texte ugaritice, cunoscute în mod obișnuit sub numele de Iubirile lui Baal și Anat. Deși atracția erotică dintre cele două zeități este descrisă în detaliu, actul sexual propriu-zis are loc doar indirect. Anat trebuie să se transforme într-o junică, pe care „Taurul” Baal o încalecă pătimaș. Deși nu este asociată în mod explicit cu procrearea și cu maternitatea, pe monumentele egiptene ea apare alături de zeul fertilității, Min. În Concursul dintre Horus și Seth, ea și Astarte sunt fiicele lui Ra care i-au fost date lui Seth ca soții, înlocuindu-le pe Isis și Nepthys din mitul original. Într-o inscripție din Memphis, din secolele XV-XII î.e.n., Anat este numită „Bin-Ptah”, adică „Fiica lui Ptah”. În Elephantina din Egipt, un papirus din secolul al V-lea menționează o zeiță numită Anat-Yahu, venerată în templul construit la granița cu Nubia de iudeii refugiați din cauza cuceritorilor babilonieni, venerată ca iubita zeului Yahu. În Vechiul Testament nu este menționată ca zeiță, însă numele ei apare în cele ale unor orașe precum Beth Anath și Anathoth. Soția egipteancă a patriarhului Iosif este numită Asenath, adică „Sfântă pentru Anat”. În Cartea Judecătorilor apare eroul Șamgar, fiul lui Anat. Această „fiică a lui Ptah”, iubită a unuia dintre cei doi Baal, mai exact a celui numit de iudei Yahu, care făcea pereche cu Astarte / Ninhursag, nu poate fi decât fiica ei și a lui Enki, Ninsar / Iștar.

Kothar-wa-KhasisKothar-wa-Khasis era meșteșugarul zeilor, echivalat de egipteni cu Ptah al lor. Este aproape identic nu doar cu Ptah, ci și cu Hephaistos al grecilor și cu Gibil al sumerienilor. Numele său în ugarită, Ktr.w.hss, ar putea fi tradus ca „Priceput-și-Înțelept”. Apare în miturile ugaritice ca fierar, argintar, arhitect și făuritor de arme. În Miturile lui Baal el face palatul lui Baal, darurile pentru Așera și armele pe care Baal le folosește pentru a-l înfrânge pe Yam. Se credea că locuia într-un loc îndepărtat, numit fie Kptr, fie Hkpt. Ultimul se poate citi ca Hikaptah („Casa ka-ului lui Ptah”), numele dat de egipteni orașului Memphis. Cum Ptah, Hephaistos și Gibil reprezintă unul dintre aspectele lui Enki, identitatea lui Kothar este clară.

În Miturile lui Baal, Yam („Marea”), zeul apelor, este unul dintre dușmanii lui Baal Hadad, pe care îl provoacă la luptă, fiind în 8c98fa38834640c8132512914aa826cffinal înfrânt cu ajutorul armelor magice făcute de Kothar-wa-Khasis. Numit și Judecătorul Nahar, are ca epitete „zbl jm” („Stăpânul mării”) și „tpț nhr” („Prinț fluviu”). Fiind foarte important pentru popoarele de navigatori, primea în mod regulat ofrande. Palatul său se afla în abisul asociat cu adâncimea apelor, la fel ca Abzu, casa lui Enki pentru sumerieni. Era numit „Șarpele”, fiind asociat și cu dragonul cu șapte capete Lotan. Într-un mit, Yam a fost alungat de zei de pe muntele divin Sappan (numit astăzi Jebel Aqra). În Miturile lui Baal este numit Yw sau Yaw. Ca zeitate-șarpe, prezintă asemănări cu Apophis al egiptenilor, care de asemenea s-a luptat cu zeul furtunii, Seth. Ca zeu al mărilor, este identic cu Poseidon al grecilor, fiind în același timp similar cu Enki al sumerienilor și cu Dagon din Canaan. Până și lupta sa cu Baal Hadad / Enlil este aceeași întâlnită în toate religiile lumii.

În Canaan, Mot era zeul morții. Etimologia numelui său derivă din semiticul „mwt” („a muri”) și akkadianul „mutummain-qimg-3ae86586d9d9b443873fc0bc9d17fa1c(„moarte”). În textele mitologice din Ugarit el este marele adversar al lui Baal Hadad. Domeniul său în mituri este „cea mai adâncă parte a pământului”, o țară de „putreziciune, murdărie, salivă și mucozități”. Se spunea că poate apărea uneori cu formă de șarpe. Triada grecilor, formată din Zeus, Poseidon și Hades, este copiată din cea a Canaanului, compusă din Baal Hadad, Yam și Mot. Zeul lumii subterane, ce avea uneori aspect de șarpe, dușman al lui Baal Hadad / Enlil, similar cu Hades, este același Enki.

Reșep este unul dintre vechii zei, aparținând panteonului din Ebla. În Ugarit, deși se găsește prea puțin în mituri, era sufici8dea9d42-b460-4e6d-b6b5-fa0a74241abdent de popular pentru a i se aduce în mod regulat ofrande. Apărea foarte des și în nume de persoane. Se presupune că numele său este legat de „rșp” („foc”). Egiptenii l-au adoptat și ei; ca zeu al molimelor era invocat pentru a lupta împotriva forțelor răului. Fenicienii au lăsat în Cipru, Anatolia și Siria un număr de sculpturi reprezentându-l pe zeu. A fost identificat încă din antichitate cu zeul htonic babilonian Nergal, aspectul distrugător al lui Marduk.

Hauran, Hawran sau Horon este un zeu htonic ce apare în numele de persoane de la începutul mileniului al doilea până în circa 600 î.e.n., în special în Siria, Palestina și Mari. A fost venerat și în Egipt în timpul dinastiilor a XVIII-a și a XIX-a. Horon este unul dintre zeii înspăimântători, populari datorită răului pe care îl puteau aduce dușmanilor cuiva. Era menționat în texte magice și în blesteme. De asemenea, și el se aseamănă foarte mult cu mesopotamianul Nergal. Numele său pare a proveni din cel al egipteanului Horus, fiind format din prima parte a numelui acestuia, „hor”, și sumerianul „an” (sau „on” pentru canaaneeni), adică „Cer”. Iar Horus și Nergal sunt același Marduk.

Șapaș era zeița ugaritică a Soarelui. Este menționată în liste votive și în câteva texte mitologice din Ugarit. Epitetul ei era „nrt woman-sun-goddessilm” („Făclia zeilor”). Numele ei este legat de „șmș” („Soare”), fiind în realitate aspectul feminin al akkadianului Șamaș. Ca și la arabii presargonizi și la huriți, în Ugarit zeitatea solară era feminină. Nu există dovezi că în Ugarit s-a dezvoltat o teologie solară puternică, în care să fi fost inclus elementul de justiție divină ca în Mesopotamia și Egipt, prin urmare este de înțeles rolul minor precum și aspectul feminin acordat lui Șamaș.

Aștar sau Attar, scris în ugaritică ’ttr, era personificarea aspectului masculin al planetei Venus ca luceafăr de dimineață. Era venerat și în sudul Arabiei, unde reprezenta o combinație între luceafărul de dimineață și cel de seară. În Siria el era fiul lui Astarte. Nu există dovezi ale unui cult al lui Aștar în Ugarit, dar un text grecesc din secolul al V-lea îi menționează numele în legătură cu sacrificiile de copii din triburile de beduini din Sinai. Este evident că numele său provine din cel al akkadienei Iștar, prin urmare Aștar / Attar nu este decât zeificarea laturii ei masculine, ceea ce explică și absența cultului lui în Ugarit.

Yarikh, Jerah, Jarah sau Jorah era zeul Lunii în religia Canaanului. Printre epitetele lui se numărau „Iluminătorul cerurilor”, „Iluminătorul miriadelor de stele” și „Stăpânul secerii”. Orașul Ierihon îi poartă numele. A fost identificat cu Nanna al sumerienilor și Sin al akkadienilor, adică cu Enki. Soția lui Yarikh era Nikkal, varianta canaaneeană a sumerienei Ningal, consoarta lui Nanna.

În mileniul al doilea î.e.n., Kamoș sau Kamiș era venerat în mare măsură în Siria, în special în Ebla și în Karkemiș. În primul mileniu î.e.n. era zeul național al moabiților. În Vechiul Testament, unde este numit Chemoș, se spune că Solomon i-a adus cultul în Ierusalim, iar Iosia l-a eradicat. Tradiția greacă l-a identificat cu Ares, adică cu Ninurta al mesopotamienilor, zeul războiului și fiul cel mare al lui Enlil.

În Ebla, o zeitate importantă era Malik, căruia multe persoane îi purtau numele. Cu toate acestea, apare rareori în textele de cult oficiale ori în listele de ofrande. Numele lui derivă de la cuvântul „mlk” („rege”). Se bănuiește că Malik nu era o zeitate propriu-zisă, ci un sinonim sau un epitet pentru o altă zeitate. Prin urmare, ar putea fi același cu Moloch, Molech, Molekh, Moloch_Sargent_BPL250x300Molok, Molek, Melek, Molock, Moloc, Melech, Milcom sau Molcom, care în primul mileniu î.e.n. era zeitatea națională a amoniților. Numele său provine din același „mlk”, adică „rege”. Este menționat în Vechiul Testament, unde este numit „urâciunea amoniților”, căci Solomon i-a instituit cultul în Iudeea. Tot acolo se spune că i se sacrificau copii prin foc în Gehenna sau Gehinnom, o vale din apropierea Ierusalimului. Afirmația biblică a fost comparată cu cele din surse greci și latine, care vorbeau despre sacrificii ale copiilor în Cartagina, colonie feniciană (adică tot canaaneeană). Cleitarchus, Diodorus Siculus și Plutarh au menționat arderea copiilor ca ofrandă pentru Baal Hammon, zeul suprem cartaginez, pe care l-au echivalat cu Kronos / Saturn. Cu toate astea, se bănuiește că acele relatări au fost exagerate. După ce romanii au distrus Cartagina, au dus o propagandă intensă de transformare a foștilor lor inamici în ființe crude și prea puțin civilizate, fiind posibil ca sacrificiile copiilor să facă parte din acea propagandă. Nici în Canaan arheologii nu au găsit urme ale vreunei zeități numite Moloch, ceea ce ar putea însemna că redactorii biblici au folosit aceeași propagandă ca și romanii împotriva dușmanilor lor. Totuși, în cartea Molech: A God of Human Sacrifice in the Old Testament (1989), profesorul John Day susține că în două texte antice zeul Malik a fost echivalat cu Nergal al babilonienilor. Există o ușoară asemănare între numele Malik și Marduk (primele două litere și ultima), ceea ce ar sugera că sunt șanse ca profesorul Day să aibă dreptate.

În perioada feniciană, Melqart sau Melek-qart („Rege al orașului”) era principala zeitate a cetății Tyr și, mai târziu, a coloniei sale, Cartagina, care a și primit numele zeului. În akkadiană era numit Milqartu. Purta titlul „Ba’l Șur”, adică „Stăpân al Tyrului”. A fost venerat în întreaga lume feniciană și punică din Siria până în Spania. Grecii și romanii l-au identificat cu semizeul Herakles / Hercules, fiul lui Zeus și cel mai mare erou al antichității, ceea ce ne duce cu gândul tot la mesopotamianul Ninurta.

Elohim ai canaaneenilor nu sunt cu nimic diferiți de zeitățile celorlalte popoare. Deși departe de a fi completă, mitologia Canaanului ne poate ajuta să înțelegem mitologia biblică, implicit pe cea iudaică, creștină și musulmană, părți esențiale ale istoriei zeilor.

About Claudiu-Gilian Chircu

Îmi merge mintea... pe 7 cărări şi în marşarier. Probabil asta înseamnă să fii dus cu pluta pe arătură. View all posts by Claudiu-Gilian Chircu

One response to “8. Zeii canaaneenilor

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: