Tag Archives: anu

29. Cronologia epocii lipsă


an-alien-world-where-reptoid-beings-mark-stevenson

După ce am aflat principalele evenimente ale Pământului de până la Potop, e timpul să încercăm și stabilirea perioadelor în care au avut loc. Pentru acest lucru, vitale sunt informațiile din lista regilor sumerieni. Dacă Potopul a avut loc în jurul anului 30.000 î.e.n., perioada domniilor celor zece regi, conform scrierilor lui Berossus și tăblițelor sumeriene, este următoarea:

Lista regi sumerieni

Aceste date reprezintă într-adevăr perioadele domniilor acestor regi, ori ale nașterii lor? Au fost într-adevăr Continue reading


23. Enoh


În zilele și în anii aceia, Ea, înțeleptul din Eridu, l-a făurit spre a fi un model pentru oameni.” (Mitul lui Adapa)

enochrerg

Învățăturile Veghetorilor se opuneau ordinului împăratului Anu de a nu interveni în dezvoltarea pământenilor. Însă, fără supravegherea fratelui său, Enki și-a putut crea în voie armata de semizei. Până într-o zi, când împăratul Anu a aflat ce se întâmpla pe Terra. Cum a aflat?

Capitolul 9 al Cărții lui Enoh susține că „atunci Mihail, Uriel, Rafael și Gabriel și-au coborât privirile din cer și au văzut mult sânge vărsat pe Pământ. Și și-au spus unul altuia: «Pământul lăsat nelocuit strigă cu vocea strigătelor lor până la porțile cerului. Sufletele oamenilor vă cheamă, spunând: Duceți a noastră pricină la Prea-Înaltul»” (9:1-3). Cei patru arhangheli s-au dus la „Domnul veacurilor” și l-au anunțat de faptele Veghetorilor lui Azazel, întrebându-l ce să facă în această privință. În capitolul 12, îngerii i-au cerut lui Enoh, „un om drept, ai cărui ochi au fost deschiși de către Dumnezeu”, să ducă Veghetorilor un mesaj, prin care să îi înștiințeze că vor fi pedepsiți pentru faptele lor. Enoh a făcut enoch_angelașa cum i s-a poruncit „și toți s-au înfricoșat și i-a cuprins un tremurat îngrozitor” (13:3). Veghetorii i-au cerut lui Enoh să scrie o petiție în numele lor, prin care își cereau iertare, pe care să i-o citească Dumnezeului ceresc. Enoh s-a așezat „lângă apele lui Dan, în țara lui Dan, la sud-vest de muntele Hermon”, unde a citit petiția până a adormit. În vis a văzut pedeapsa care îi aștepta pe îngerii răzvrătiți și a auzit o voce care i-a poruncit să le povestească Veghetorilor tot ce i s-a arătat. După ce s-a trezit, Enoh s-a întors la îngerii lui Azazel, „și ei toți stăteau laolaltă plângând către Abelsiail, loc așezat între Liban și Seneser, având fețele acoperite” (13:9). I-a anunțat că petiția lor a fost respinsă, că vor rămâne pentru totdeauna pe Pământ, iar copiii lor, semizeii, vor fi uciși. Apoi le-a povestit vedenia pe care o avuse: „Iată, în vedenie m-au chemat norii și negura m-a strigat, mișcarea astrelor și fulgerele m-au grăbit și m-au zorit, iar bătăile vântului din vedenie m-au ridicat și m-au purtat la cer” (14:8). Deși el credea că a avut o vedenie, descrierea pare o răpire în toată regula, aidoma celor realizate de OZN-urile din zilele noastre. Enoh a fost dus într-o „casă mare clădită din pietre de cristal”, ce avea un tavan ca „o cărare de stele și fulgere, între ele aflându-se heruvimi de foc”, și pereți înconjurați de „un foc puternic”. Această „casă” l-a dus la o alta mai mare, ce avea poarta, podeaua și tavanul ca de foc, iar „deasupra erau fulgere și o cărare de stele”. În interiorul acesteia l-a întâlnit pe Dumnezeu, ce ședea pe un tron măreț, care „arăta ca de cristal, iar roțile acestuia străluceau ca soarele”. Domnul i-a spus să le comunice Veghetorilor că vor fi pedepsiți, mesajul final fiind „pacea nu o veți găsi”. Apoi Enoh a fost dus în diferite locuri din cer și de pe Terra, pe care niciun pământean nu le văzuse până în acel moment.

Așa au stat, oare, lucrurile? Dacă arhanghelii au observat faptele Veghetorilor și l-au înștiințat apoi pe împăratul ceresc, de ce au făcut-o atât de târziu? Toate faptele Veghetorilor au avut loc într-o lungă perioadă de timp. Au răpit „fiicele oamenilor”, le-au lăsat însărcinate, semizeii au crescut și au realizat acele fapte de vitejie pentru care au devenit „eroii din vechime”. În plus, Veghetorii le-au adus oamenilor diverse cunoștințe, pe care aceștia din urmă nu puteau să le asimileze foarte repede. Astrologia, astronomia, mineritul, scrisul, medicina naturistă, prelucrarea metalelor și toate celelalte învățături ale Veghetorilor nu puteau fi învățate peste noapte, mai ales de către niște oameni primitivi care „nu ştiau să mănânce pâine, nici cu haine goliciunea să-şi acopere. Ierburile le păşteau ca oile, din bălţi beau apă, ca fiarele pădurii”. Prin urmare, toate aceste lucruri s-au întâmplat într-o foarte mare perioadă de timp, în care îngerii împăratului ceresc nu au văzut nimic. Ar trebui să credem că au privit spre alte locuri ale cosmosului câteva secole, sau poate chiar milenii și, la un moment dat, absolut întâmplător, și-au îndreptat privirea către Pământ? În plus, cum puteau ei să vadă de pe planeta lor ce se întâmplă pe Terra? Nu știm ca Anu să fi avut sisteme de supraveghere pe planeta noastră, acesta fiind de fapt rolul Veghetorilor. Singura variantă plauzibilă este că arhanghelii lui Anu au aflat faptele lui Enki după ce au fost înștiințați de către cineva. Însă cine ar fi putut face acest lucru? Singurii zei / îngeri care știau ce se întâmplă pe Pământ erau Veghetorii lui Enki, iar aceștia nu și-ar fi trădat conducătorul. În acest caz, poate că denunțătorul nu era un Veghetor, ci singurul om care a avut ocazia de a ajunge în cer și de a discuta cu Anu. Pentru a afla cum s-au petrecut lucrurile cu adevărat, trebuie să aflăm cine era Enoh.

Conform Vechiului Testament, pe Pământ au trăit zece patriarhi de la Adam până la Potop. După ce Abel a fost ucis iar Cain izgonit, la vârsta de 230 de ani Adam l-a avut pe Seth. La 205 ani, lui Seth i s-a născut Enos. Acesta l-a avut pe Cainan, care l-a avut pe Maleleil, care l-a avut pe Iared, care l-a avut pe Enoh. Fiul cel mare al lui Enoh a fost Matusalem, tatăl lui Lameh. Ultimul din această listă este Noe, fiul lui Lameh, supraviețuitorul Potopului. Cartea Jubileelor consemnează și numele soțiilor acestora: Seth a avut-o pe Azura, Enos pe Noam, Cainan pe Mualaleth, Maleleil pe Dinah, Iared pe Baraka, Enoh pe Edna, Matusalem o altă Edna, Lameh pe Betenos iar Noe pe Emzara.

Biblia prezintă și speța lui Cain, care a trăit în „ţinutul Nod, la răsărit de Eden”, departe de cea a lui Seth. Lui Cain i s-a născut Enoh, tatăl chiar construind o cetate pe care „a numit-o după numele fiului său”. Lui Enoh „i s-a născut Irad; lui Irad i s-a născut Maleleil; lui Maleleil i s-a născut Matusal, iar lui Matusal i s-a născut Lameh”. Acesta din urmă și-a luat două soții, care i-au dăruit trei fii: Iabal, Iubal și Tubalcain. În total tot zece patriarhi, la fel ca în neamul lui Seth. Deși cele două familii au trăit la o distanță mare una de cealaltă, fără a avea vreun contact, se pare că și-au botezat majoritatea copiilor în mod asemănător: Enos și Enoh / Enoh, Cainan / Cain, Maleleil / Maleleil, Matusalem / Matusal, Iared / Irad, Lameh / Lameh. Această similitudine se explică ori printr-o lipsă acută de imaginație în ambele clanuri, ori printr-o coincidență improbabilă, ori printr-o invenție a redactorilor Bibliei. După cum se poate observa din tabelul de mai jos, neamul lui Cain este identic cu al lui Seth, având câteva mici modificări ale numelor (Cain în loc de Cainan și Matusal în loc de Matusalem) dar și locurile schimbate între Enoh și Maleleil:

Tabel 1

Despre Enoh din clanul lui Seth, al șaptelea patriarh, Biblia nu oferă amănunte, spunându-ne doar că „a umblat Enoh înaintea lui Dumnezeu, după naşterea lui Matusalem, două sute de ani şi i s-au născut fii şi fiice. Iar de toate, zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani. Şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu” (Facerea 5:22-24). Cartea lui Enoh îi prezintă însă viața pe larg. Pe lângă episodul cu Veghetorii, descris mai sus, Enoh a mai fost dus în cer de câteva ori, pentru a i se face cunoscute „toate tainele cerurilor”. Arhanghelul Uriel l-a învăţat astronomia, i-a oferit calendarul, i-a arătat crearea lumii dar și viitorul, în special lupta finală dintre cele două tabere de îngeri. Lui Enoh i s-a spus să noteze toate aceste informații, pe care să i le lase fiului său, Matusalem. Când a împlinit 365 de ani a fost mutat în cer, A Treia Carte a lui Enoh susținând că a fost transformat în îngerul Metatron. Cartea Îngerului Raziel din secolul al XIII-lea spune că Enoh a moștenit de la tatăl său o carte ce conținea legile spirituale ale naturii şi ale vieţii, inclusiv ştiinţa stelelor, a planetelor şi legile spirituale ale creaţiei, dar și ştiinţa puterii cuvântului, a gândului şi a sufletului, adică armonia dintre existenţa fizică şi cea spirituală. Acea carte i-a fost oferită lui Adam de către îngerul Raziel („zeul secretelor”) și a fost predată din generaţie în generaţie până a ajuns la Enoh. După ce acesta a fost ridicat la cer, devenind îngerul Metatron, arhanghelul Rafael i-a luat cartea şi i-a dat-o lui Noe, care i-a folosit învăţăturile pentru a-şi construi arca.

Dacă în Biblie au fost zece patriarhi antediluvieni, același lucru se întâlnește și în Lista Regilor Sumerieni. În tăblița catalogată ca W-B/144, Alulim și Alalgar au domnit în Eridu timp de optsprezece șar (64.800 de ani). Apoi, tronul a fost mutat în Bad-tibira, unde au domnit Enmenluanna, Enmengalanna și păstorul Dumuzi. Aceștia au fost urmați de Ensipadzidanna din Larsa, Enmenduranna din Sippar și Ubara-Tutu din Șuruppak. La acești opt regi, tăblița W-B/62 mai adaugă încă doi, ultimul dintre ei fiind Ziusudra, supraviețuitorul Potopului. Totalul domniilor lor variază de la o tăbliță la alta. În W-B/144, opt regi au condus timp de 241.200 de ani, în W-B/62, zece regi au condus timp de 456.000 de ani iar în UCBC 9-1×19, opt regi au ocupat tronul o perioadă indescifrabilă. Referindu-se la scrierile preotului babilonian Berossus, Alexandru Polihistor din Caldeea afirma: „în cartea a doua se spunea despre cei zece regi din Caldeea, și perioadele de domnie ale fiecăruia, care însumate dau o sută douăzeci de șar, sau patru sute treizeci și două de mii de ani, ajungând până în vremea Potopului”. Abidenus, un discipol al lui Aristotel, îl citează și el pe Berossus, amintind de cei zece regi prediluvieni care au domnit în total o sută douăzeci de șar. La rândul său, Apolodor din Atena amintea de cei zece regi care au domnit o sută douăzeci de șar. Ultimul dintre aceștia, cel de-al zecelea, numit Ziusudra ori enoch576x720Utnapiștim de sumerieni, Atra-Hasis de akkadieni sau Sisithrus de greci, a supraviețuit Potopului, întocmai ca Noe, al zecelea patriarh biblic. Iar dacă în mitologia ebraică al șaptelea patriarh, Enoh, a fost primul om care a ajuns în cer, același lucru se spune și despre al șaptelea rege sumerian, Enmenduranna. Miturile sumeriene susțin că Enmenduranna a fost dus în cer de câteva ori de zeii Șamaș și Adad, pentru a învăța secretele cerului și ale Pământului. Sumerienii considerau că Enmenduranna a fost învățat și arta divinației, el fiind strămoșul tuturor preoților zeului-Soare. Povestea similară cu cea a lui Enoh precum și ocuparea poziției a șaptea îl identifică pe rege cu patriarhul biblic. În plus, Enmenduranna era conducătorul orașului Sippar, principalul centru de cult al zeului-Soare Utu / Șamaș din Sumer, dar și primul preot al acestuia, în timp ce Enoh a trăit pe Pământ 365 de ani, exact numărul de zile al unui an solar. În capitolul 82 al Cărții lui Enoh chiar se observă dorința autorului de a se adopta anul solar, în defavoarea celui lunar: „binecuvântați sunt cei drepți, binecuvântați sunt cei care merg pe calea dreptății și nu păcătuiesc asemenea păcătoșilor, în toate zilele lor când Soarele străbate cerul, intrând și ieșind pe porți câte treizeci de zile, împreună cu cârmuitorii a mii de mulțimi de stele și cu cei patru intercalați care împart cele patru părți ale anului, care le conduc și care intră cu ele timp de patru zile. Oamenii se vor înșela cu privire la ei și nu îi vor socoti în întreaga socoteala a anului; da, oamenii se vor înșela și nu îi vor recunoaște cum trebuie” (82:4-5). Mai jos putem vedea un tabel cu regii sumerieni, orașele lor și anii de domnie din trei tăblițe de lut, alături de lista preotului babilonian Berossus. Se observă că Berossus nu a respectat ordinea sumerienilor, pe păstorul Daos sau Daonos trecându-l pe poziția a șasea, deși la sumerieni era al cincilea, pe Megaloros l-a mutat pe poziția a cincea în loc de a opta iar pe Amempsinos pe locul opt, în loc de șase.

Tabel 2

Enmenduranna se traduce ca „Domnul încoronat ce face legătura cu cerul”, nume ce subliniază funcția sa de rege dar și pe cea de Mare Preot oracular. El era cel care comunica cu zeii și le transmitea oamenilor învățăturile lor. Enoh, mai exact Enokh, nu este un nume ebraic, ci sumerian, însemnând „cel care vorbește cu Domnul”, nume care i se potrivește datorită comunicării sale cu conducătorul cerului, dar și care poate semnifica aceeași funcție de preot oracular. Ținând cont de toate aceste asemănări dintre Enoh și Enmenduranna, putem concluziona că reprezintă aceeași persoană. Astfel, datorită legendelor sumeriene, am aflat că Enoh nu era un om de rând, ci rege și Mare Preot. Zeul pe care îl venera era Utu / Marduk, fiul lui Enki. Cartea lui Enoh ne oferă o dovadă suplimentară a faptului că Enoh era un adept al Veghetorilor. În capitolul 83, el îi spune fiului său: „două vedenii am avut înainte de a lua soție, fiind foarte diferite între ele; prima a fost când învățam să scriu, a doua înainte de a o lua pe mama ta”. În capitolul 13, Veghetorii i-au cerut să scrie o petiție iar în capitolul 81, cei șapte arhangheli i-au poruncit să noteze toate secretele care i-au fost împărtășite, pentru a i le oferi apoi fiului său, Matusalem. Este evident faptul că Enoh știa să scrie, deși nu ni se spune cine l-a învățat acest lucru. Însă legendele lumii afirmă că Veghetorii lui Enki sunt cei care i-au învățat pe oameni scrisul. Chiar și Cartea lui Enoh recunoaște acest lucru în capitolul 69: Penemue, unul dintre Veghetori, „a învățat omenirea să scrie cu cerneală și pergament, și prin urmare mulți au păcătuit din veci în veci până azi”. Așadar Enoh, Marele Preot al lui Marduk, a fost un adept al Veghetorilor. De fapt, Cartea lui Enoh recunoaște acest lucru și în mod direct: „înainte de a se împlini toate aceste lucruri, Enoh a fost răpit de pe Pământ; și nimeni nu a știut unde a fost și nici ce a devenit. Toate aceste zile el le-a petrecut cu sfinții și cu îngerii Veghetori” (11:1-2). Totuși, miturile din întreaga lume susțin că, înainte de Potop, zeii le împărtășeau „secretele cerului” doar semizeilor care, la rândul lor, transmiteau oamenilor o parte dintre acestea. De asemenea, în acea perioadă, regi erau doar zeii și fiii lor. Ar fi putut fi Enoh un semizeu?

În religiile mesopotamiene existau șapte semizei, numiți Apkallu în akkadiană și AbgoannesFishal în sumeriană, creați de Enki pentru a aduce omenirii civilizația. Acești preoți ai lui Enki erau reprezentați cu partea inferioară de pește și cea superioară de om sau ca oameni ce purtau costume în formă de pește. Se spune că s-au împerecheat cu oamenii și au comis nenumărate păcate, înfuriindu-i astfel pe zei, ceea ce i-a echivalat cu naphilimii din Biblie sau semizeii. Primul dintre ei era Uanna, despre care se spunea că este „cel care a terminat planurile pentru cer și Pământ”. Al doilea era Uannedugga, „cel înzestrat cu inteligență cuprinzătoare”. Al treilea se numea Enmedugga, fiind „cel căruia i s-a atribuit o soartă bună”. Următorul a fost Enmegalamma, „care a fost născut într-o casă”. Al cincilea, Enmebulugga, era „cel care a crescut pe o pășune”. Penultimul se numea An-Enlilda, fiind „vrăjitorul orașului Eridu”. Iar ultimul, al șaptelea, a fost Utuabzu, cel „care a urcat la cer”.

Există câteva asemănări între acești Abgal / Apkallu, patriarhii biblici și regii sumerieni antediluvieni. Potrivit preotului babilonian Berossus, zeul Oannes a apărut din apele Golfului Persic și i-a învăţat pe oameni arta scrierii, diverse ştiinţe şi meşteşuguri (cum să-şi ridice case sau temple, folosindu-se de geometrie), cum să cultive pământul şi să culeagă roadele. Acest Oannes (forma akkadiană a sumerianului Uanna) avea trup de peşte cu două capete (unul uman sub cel de peşte), picioare omeneşti şi coadă, descrierea sa fiind identică cu cea a lui Enki / Ea în reliefurile asiro-babiloniene. Aloannesulim, primul din lista regilor sumerieni, are un nume aproape identic cu cel al lui Alalu, primul zeu exilat pe Pământ în legendele hitite. Iar Adam, primul patriarh biblic, am demonstrat deja că este Enki. Al doilea Abgal, Uannedugga, era „cel înzestrat cu inteligență cuprinzătoare”. Al doilea patriarh biblic, Seth, era fiul lui Adam, născut „după asemănarea sa şi după chipul său” (Facerea 5:3). Cum Adam era Enki, zeul inteligenței și al înțelepciunii, un fiu identic cu el nu putea fi decât la fel de inteligent, confirmându-se astfel descrierea celui de-al doilea Abgal. În plus, kabbaliștii credeau că Adam i-a împărtășit lui Seth învățăturile secrete ale Kabbalei, primite de la îngerul Raziel, iar musulmanii consideră că lui Seth i s-a oferit înțelepciunea pentru a continua să propovăduiască legile lui Allah după moartea lui Adam, confirmându-se înzestrarea sa cu „inteligență cuprinzătoare”. Despre cel de-al treilea Abgal, Enmedugga, se spunea că „i s-a atribuit o soartă bună”, cel de-al treilea rege sumerian, Enmenluanna, fiind cel mai longeviv dintre toți, domnind doisprezece șar sau 43.200 de ani (ori chiar 72.000 de ani în altă tăbliță sumeriană). Al patrulea Abgal, Enmegalamma, are un nume extrem de asemănător cu cel al lui Enmengalanna, al patrulea rege sumerian. Al cincilea rege, Dumuzi, era numit „păstorul”, în timp ce despre cel de-al cincilea Abgal, Enmebulugga, se spunea că „a crescut pe o pășune”. Al șaselea Abgal, An-Enlilda, era numit „vrăjitorul orașului Eridu”, iar numele celui de-al șaselea patriarh biblic, Iared, înseamnă „cel din Eridu”. Cel de-al șaptelea Abgal, Utuabzu, este cel „care a urcat la cer”, la fel ca al șaptelea patriarh biblic, Enoh, și al șaptelea rege sumerian, Enmenduranna. Utuabzu („Soarele din Abzu”) conține numele zeului-Soare Utu, Enmenduranna era regele principalului centru de cult al lui Utu și Marele Preot al acestuia, iar legăturile lui Enoh cu Soarele le-am văzut deja. Ținând cont de toate aceste asemănări, putem presupune că Enoh, Enmenduranna și Utuabzu sunt una și aceeași persoană. Prin legendele despre Abgal / Apkallu ni se confirmă faptul că Enoh era semizeu și că rolul său era de a civiliza omenirea. În plus, de aici aflăm că tatăl său a fost Enki. Acest lucru reiese și din Biblie, unde tatăl lui Enoh este numit Iared. Cine ar putea fi „cel din Eridu” dacă nu zeul orașului respectiv, Enki?

AgastyaIdentici cu cei șapte Abgal / Apkallu sunt Saptariși din hinduism, cei șapte înțelepți, patriarhii religiei vedice. Deși numele lor diferă în scripturile hinduse, cea mai veche listă ce conține aceste nume se găsește în Jaiminiya Brahmana, a treia dintre cele patru Vede. Aici, Saptariși sunt numiți Vașista, Bharadvaja, Jamadagni, Gautama, Atri, Visvamitra și Agastya. Cel de-al șaptelea din această listă este cel de-al șaptelea din precedentele, Agastya fiind Enoh, Enmenduranna și Utuabzu. Pentru a rezolva oarecum problema paternității sale, ținând cont că era creat de Enki dar îl servea pe Marduk, indienii susțin că Agastya a fost creat de zeii Mitra (Marduk) și Varuna (Enki). Pentru indieni, Agastya este primul guru, cel care le-a adus oamenilor yoga. Pentru alții, el le-a oferit oamenilor medicina și astrologia, în concordanță cu Cartea lui Enoh, unde acestuia i s-au oferit cunoștințe de astrologie și astronomie printre multe altele.

Dacă cei șapte Abgal / Apkallu, care au civilizat lumea în viziunea mesopotamienilor, aveau înfățișare de pești, un lucru asemănător se întâlnește și în miturile dogonilor din Mali. Ei spun că au fost civilizați de Nommo, emisarii zeului Amma, spirite ale apelor asemănătoare peștilor, aflate în toate formele de existență ale apei. Numele tribului provine din cel al canaanianului Dagon sau Dogon, zeul fertilității și al apelor, ce avea înfățișare de pește, echivalat deja cu Enki. Numele zeului Amma provine din cel al egipteanului Amon / Amun / Amen (numit de greci Ammon sau Hammon), același Enki al sumerienilor. Chiar și denumirea Nommo este inversul ușor modificat al numelui aceleiași divinități egiptene. Dacă primul personaj din lista patriarhilor, a regilor sumerieni și a celor șapte Abgal / Apkallu îl reprezintă pe zeul rebel Enki, dogonii susțin că primul Nommo s-a răzvrătit împotriva ordinii zeului suprem, fiind pedepsit pentru acest lucru. Fără îndoială că Nommo sunt aceiași semizei despre care vorbesc miturile celorlalte popoare. Din păcate dogonii nu au detalii despre ei, pentru a putea afla mai multe amănunte despre Enoh, însă le putem găsi în alte culturi.

Chinezii păstrează și ei amintirea a zece conducători antediluvieni, numiți Cei Zece Măreți. Primul a fost Pangu sau P’an ku, creatorul Universului. După moartea sa, lumea a fost condusă de Cei Trei Suverani, Fu Xi, Nüwa și Shennong. Fu Xi sau Fu Hsi este considerat inventatorul scrisului, pescuitului și vânătorii. Nüwa, sora și soția sa, este cea care a creat oamenii și a reparat zidul cerului. Al treilea suveran, Shennong ori Shen-nung, al cărui nume înseamnă „fermierul divin”, i-a învățat pe chinezii antici agricultura și medicina naturistă. Cei Trei Suverani au fost urmați de Cei Cinci Împărați: Huangdi sau Împăratul Galben, Zhuanxu sau Gaoyang, Ku sau Gaoxin, Yao și Shun. Acești opt eroi civilizatori, lăudați pentru înțelepciunea și moralitatea lor, le-au adus oamenilor focul, i-au învățat cum să-și construiască locuințe, au inventat calendarul, scrierea și agricultura. Al zecelea din lista chinezilor este Yu cel Mare, eroul Potopului și fondatorul dinastiei Xia. Ca divinități civilizatoare, în număr de zece, dintre care ultimul a supraviețuit Potopului, putem concluziona că este vorba despre aceleași personaje întâlnite în Mesopotamia, Israel, India și Mali. În acest caz, al șaptelea dintre ei ar trebui să fie Enoh / Enmenduranna / Utuabzu / Euedorachos / Agastya. Împăratul Ku, numit și Gaoxin sau Gaoxin Shi, era fiul lui Jiao Ji și strănepotul Împăratului Galben. După ce a primit titlul de împărat, a început să călătorească toamna și iarna pe un cal iar primăvara și vara pe un dragon. Acest zbor al lui Ku amintește de călătoriile în cer ale lui Enoh, Enmenduranna și Utuabzu. A avut patru consoarte, una dintre ele născându-i un fiu după ce a visat că a înghițit Soarele, legendă din care reiese legătura împăratului Ku cu astrul zilei, întâlnită la aceiași Enoh, Enmenduranna și Utuabzu. Chinezii spuneau despre el că era foarte înțelept, că s-a născut cu două rânduri de dinți și că a inventat instrumentele muzicale.

La rândul lor, și egiptenii antici au păstrat liste cu divinități ce au domnit înaintea oamenilor. Mai jos puteți vedea trei astfel de liste, păstrate în Papirusul Torino, Piatra Palermo și Aegyptiaca preotului Manethon. Deși este vorba despre aceleași divinități în toate trei, numărul lor variază, la fel ca în Mesopotamia, ceea ce face imposibilă stabilirea exactă a numărului primilor conducători ai Pământului:

Tabel 3

Filosoful Platon scria în dialogul Critias despre Atlantida, un regat puternic, condus de fiii zeului Poseidon și ai muritoarei Cleito. Acești regi semizei erau în număr de zece și se numeau Atlas, Gadeiros, Ampheres, Euaimon, Mneseos, Autochthon, Elasippos, Mestor, Azaes și Diaprepres. Deoarece Platon nu ne-a lăsat amănunte despre ei, preferând doar să-i enumere, nu putem ști dacă este vorba despre aceiași zece regi semizei antediluvieni amintiți de sumerieni, babilonieni, akkadieni, chinezi, indieni și evrei. Însă primul rege al Atlantidei poartă numele conducătorului titanilor în războiul împotriva zeilor olimpieni, în celelalte culturi fiind vorba despre același Enki. Al șaptelea rege atlant este numit Elasippos, un nume asemănător cu Sippar, orașul celui de-al șaptelea rege sumerian. Sunt vagi similitudini și între numele ocupanților pozițiilor a treia, a patra și a opta din lista regilor atlanți și a celor sumerieni menționați de Berossus: Ampheres / Amelon, Euaimon / Ammenon, Mestor / Megalaros. În plus, dacă multe popoare vorbeau despre zece regi care au condus Pământul până când acesta a fost acoperit de apele Potopului, Platon amintește de zece regi care au condus un teritoriu ce s-a scufundat în apă.

Arabii vorbeau și ei despre zece regi mitici ai tribului adiților, plecați din Babilon, care au domnit înainte de Potop. Tot aici îl întâlnim pe Idris, un profet menționat în Coran, despre care tradiția islamică susține că a fost ridicat la ceruri fără a muri. Coranul spune despre el că a fost „un om al adevărului”, drept și răbdător. Pentru unii, numele său înseamnă „interpretul”, pentru alții, „instructorul”. Exegeții povestesc că Idris a fost unul dintre „primii oameni care au folosit creionul și de asemenea unul dintre primii oameni care au observat mișcarea stelelor, punând bazele măsurătorilor științifice”. Cele mai vechi relatări despre Ibris îi atribuie „treizeci de părți din scriptura revelată”, unii cercetători considerându-l atât profet, cât și mesager al lui Allah. Deși nu este o opinie general acceptată, Idris a fost identificat cu ebraicul Enoh datorită asemănărilor dintre cei doi.

Mai jos pot fi observați într-un tabel patriarhii biblicii, regii sumerieni, semizeii Abgal, învățații Saptariși și pe Cei Zece Măreți chinezi:

Tabel 4

Pe lângă Enoh, Enmeduranna, Ibris și Utuabzu, mai există un personaj considerat primul muritor care a urcat la cer: Adapa. Mitul lui Adapa spune că acesta era un om înțelept, destoinic și neprihănit, „preot uns, păstrătorul riturilor sfinte”, creat de Ea / Enki „spre a fi un model pentru oameni”. În fiecare zi, Adapa venea la templul lui Enki din Eridu pentru a-i aduce zeului ofrande. Odată, pe când pescuia într-o luntre în Limanul Lunii Noi, Vântul de Miazănoapte i-a răsturnat ambarcațiunea. Supărat, Adapa l-a blestemat, astfel că vântului i s-a rupt o aripă. Aflând despre această faptă, Anu i-a poruncit vizirului său, Ilabrat, să i-l aducă pe preotul buclucaș. „Atunci Ea, care știa tot ce se petrece în ceruri, îl îndemnă pe Adapa să poarte părul răvășit și haine cernite”. În plus, i-a spus că va fi chemat în cer, în fața lui Anu, pentru a da socoteală pentru fapta sa. „Ajuns în fața lui Anu, când el te va îmbia cu pâinea morții, nu cumva să mănânci din ea. Când te va îmbia cu apa morții, nu cumva să bei din ea. Dacă îți va dărui un veșmânt, tu să-l îmbraci. Dacă vei primi oloi, unge-te cu el. Nu trece cu vederea povața pe care ți-am dat-o, nu uita ceea ce ți-am spus!”, l-a sfătuit zeul. Apoi l-a ajutat „să aleagă calea cerurilor”. Ajuns în fața lui Anu, Adapa a fost întrebat de ce a frânt aripa Vântului de Miazăzi, recunoscând sincer că s-a enervat deoarece Vântul i-a răsturnat luntrea. Deoarece paznicii porții cerești l-au susținut pe Adapa, „inima lui Anu se potoli, îmbunându-se”. Împăratul nu a putut să nu se întrebe: „oare de ce a dezvăluit zeul Ea unui om neînsemnat tainele cerului și ale Pământului? L-a făcut om de vază, dându-i un nume”. Contrar logicii, deși nu a găsit un răspuns la această întrebare și uitând că Adapa ar fi trebuit pedepsit pentru distrugerea aripii Vântului de Miazăzi, Anu s-a întrebat: „oare ce vom face noi pentru el?”. Imediat s-a hotărât: „Pâinea vieții să i-o aducem, ca să mănânce!”. Însă Adapa nu a uitat ce l-a învățat Ea. „Când Pâinea vieții i-a fost adusă, el n-a mâncat din ea; când Apa vieții i-a fost adusă, el n-a băut din ea. Când i-au adus veșmânt, el l-a îmbrăcat. Când i-au adus oloi, el s-a uns singur”. Anu l-a privit, a izbucnit în râs și i-a spus: „Vino încoace, Adapa. De ce n-ai mâncat și n-ai băut? Nu vei avea parte de viață fără de moarte. Oh, prefăcută omenire!”. Adapa a recunoscut că Ea / Enki l-a învățat să refuze mâncarea și băutura. Auzind acest lucru, împăratul Anu l-a trimis înapoi. „Luați-l și duceți-l înapoi pe Pământ”, le-a spus el paznicilor.

awr_mesotreeAdapa este considerat unul dintre cei șapte Abgal / Apkallu, trimiși de Enki să civilizeze oamenii. În plus, fiind primul om care a zburat în cer, fiu al lui Enki și preot, Adapa nu poate fi decât Enoh. Povestea sa ne poate ajuta să aflăm adevărul despre modul în care a fost înștiințat Anu de faptele Veghetorilor lui Enki. Însă, pentru acest lucru, trebuie rezolvate inadvertențele din Mitul lui Adapa. Nu știm de ce Anu i-a acordat nemurirea lui Adapa, legenda neexplicând acest aspect. Se înțelege că i-a oferit darul imortalității datorită sincerității de care a dat dovadă. Însă, dacă împăratul se întreba „oare de ce a dezvăluit zeul Ea unui om neînsemnat tainele cerului și ale Pământului?”, fără să găsească un răspuns, e greu de crezut că i-ar fi oferit acelui „om neînsemnat” și nemurirea, pe lângă „tainele cerului și ale Pământului”. În Geneza biblică, Adam a fost izgonit din Eden după ce a căpătat cunoașterea, zeilor Elohim fiindu-le teamă că ar putea obține și imortalitatea: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!”. Dacă zeii evreilor gândeau în acest fel, de ce zeii sumerienilor ar fi reacționat într-un mod opus? În plus, miturile lumii spun că zeii acordau nemurirea doar pentru fapte excepționale și niciodată oamenilor, ci numai semizeilor. De exemplu, pentru greci, semizeii Herakles și Achilleus au devenit nemuritori și au fost primiți în rândul zeilor pentru faptele lor eroice de neegalat. Lui Ghilgameș i-a fost refuzată nemurirea, secretul fiindu-i încredințat doar după o foarte lungă călătorie pe aproape tot mapamondul. În Epopeea lui Ghilgameș, Utnapiștim a primit acest dar deoarece a reușit să supraviețuiască Potopului, salvând în același timp și toate speciile de animele existente în acel moment pe Terra. Prin urmare, Anu nu i-ar fi oferit nemurirea lui Adapa doar pentru că a recunoscut că a rupt aripa Vântului de Miazăzi din cauza nervilor, ci pentru un merit deosebit. Iar acesta nu poate fi decât unul singur: Adapa a fost recompensat deoarece i-a adus la cunoștință lui Anu faptele lui Enki și ale Veghetorilor săi.

Mitul lui Adapa susține că Enki l-a învățat pe Adapa să refuze „pâinea morții” și „apa morții” oferite de Anu, ceea ce a dus la ratarea șansei preotului de a deveni nemuritor. Nu poate fi vorba despre o greșeală a zeului. El, care „știa tot ce se petrece în ceruri”, a știut și că lui Adapa îi vor fi oferite pâine și apă. Prin urmare, știa și că acestea îl vor face nemuritor. Așadar, este vorba despre o faptă premeditată; Enki a vrut ca preotul său să nu primească nemurirea. De ce ar fi făcut acest lucru? Adapa era înțelept, destoinic și neprihănit, creat de Enki „spre a fi un model pentru oameni”, un „preot uns, păstrătorul riturilor sfinte”, ce își făcea datoria în mod exemplar, aducându-i zilnic zeului ofrande. Enki nu pare să fi avut niciun motiv pentru a-și înșela nu doar un adept devotat, ci chiar unul dintre fii. Însă, motivul pe care Mitul lui Adapa nu îl dezvăluie este unul foarte serios, și anume trădarea. Se pare că Enki știa că Adapa plănuiește să îl anunțe pe Anu de faptele Veghetorilor, știa și că îi va fi oferit darul nemuririi ca recompensă, așa că l-a înșelat. Dar dacă știa ce va face preotul său, de ce nu l-a oprit? Răspunsul este simplu: Enki vroia ca Anu să afle. Știa că împăratul îl va trimite pe Enlil pe Pământ pentru a-i pedepsi pe Veghetori. Marduk, fiul lui Enki, crescuse, fiind pregătit să preia tronul de la Enlil și să-și răzbune tatăl. Însă, spre deosebire de primul război al zeilor, pe care l-a pierdut din cauza inferiorității numerice, Enki dispunea acum de o armată numeroasă, compusă din multitudinea de semizei dotați cu capacități ieșite din comun, bine înarmați și antrenați. Pe lângă aceștia, Veghetorii aveau și o sumedenie de oameni dispuși să lupte de partea lor, pe care îi învățaseră deja cum să-și facă arme și cum să le folosească. Așadar, pentru ca planul să reușească, era nevoie ca Enlil să se întoarcă pe Pământ. Și pentru ca acest lucru să se întâmple, cineva trebuia să-i ofere un motiv bun. Iar cel mai potrivit pentru această misiune a fost Enoh.

Biblia afirmă că, în acea vreme, „răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ” și „toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele” (Facerea 5:5). Învățați de Veghetori să-și facă arme, oamenii le-au și folosit, alimentați fiind de semizeii care nu conteneau să-și etaleze faptele de vitejie. Toate aceste lupte aveau ca scop inocularea predilecției pentru violență și creșterea agresivității oamenilor, pentru a se putea transforma în soldați. Hesiod scria că, în acea perioadă, oamenii trăiau o sută de ani ca şi copii, dar puţini ani ca adulţi, petrecându-şi acest timp în conflict unii cu alţii. Oamenii și semizeii nu se luptau doar între ei, ci se antrenau adesea și cu creaturile lui Enki, monștrii din legende, rodul experimentelor lui genetice. Pe lângă epoca de aur în care trăiseră oamenii până atunci, această perioadă părea una de haos. Cu alte cuvinte, așa cum spune Biblia, „se umpluse pământul de silnicii” sau, conform Cărții lui Enoh 8:2, „nelegiuirea s-a întins; depravarea s-a înmulțit, creaturile încălcau orice ordin și distrugeau tot ce le ieșea în cale”. Iar singurii vinovați pentru acest haos erau Veghetorii. În capitolul 175 al Cărții egiptene a morţilor, Thoth recunoaște că Veghetorii au inventat războaiele, au dezlănţuit dezastre, au făcut ravagii şi nedreptăţi, o descriere cât se poate de apropiată de cea a Cărţii lui Enoh: „odată cu îngerii căzuţi a venit pe Pământ răul”. Deși Enoh a primit la rândul său învățăturile Veghetorilor, nu era un adept al lor, ci al lui Marduk, considerat în acea vreme fiul lui Enlil. Fără să știe sărmanul că zeul pe care îl slujea era în realitate fiul celui pe care îl trăda. Scrierile sumeriene, akkadiene, babiloniene, asiriene, ebraice și arabe susțin că el era „un om al adevărului”, cinstit și neprihănit, un adevărat „model pentru oameni”. Prin urmare, nu putea fi de acord cu situația de pe Pământ. Trebuia să facă ceva în această privință iar singurul care ar fi putut restabili ordinea, readucând omenirea în epoca sa de aur, era Anu. Așa că Enoh s-a hotărât să fie el cel care îl înștiințează pe împărat. Pentru acest lucru, trebuia să găsească o modalitate de a ajunge în cer, pe planeta lui Anu.

În Mitul lui Adapa, Enoh i-a rupt Vântului de Miazăzi o aripă, deoarece acesta i-a răsturnat luntrea. Vântul din poveste nu poate fi un curent de aer obișnuit, deoarece acesta nu se poate rupe în niciun mod posibil, aripile sale fiind doar metaforice. Cel mai probabil este vorba despre una dintre navele zeilor, numite adeseori în mituri „păsări metalice”. meggyesi1231_2Dacă ar fi vorba despre o navă, Enoh / Adapa nu i-ar fi putut rupe o aripă printr-un blestem, ci printr-o faptă concretă. Însă cum ar fi putut face acest lucru? Să fi trecut o navă pe lângă el, răsturnându-i barca, iar el a aruncat cu ceva în navă, nimerind-o în aripă? Cine ar fi condus o navă atât de aproape de suprafața apei? Și cu ce ar fi putut arunca Enoh încăt să rupă o aripă a unei nave? Varianta cea mai logică este că el a furat o navă, pe care a încercat să o conducă singur spre planeta lui Anu. Însă cum nu știa să conducă nave, a reușit cu chiu cu vai să o pornească dar s-a prăbușit cu ea, rupându-i una dintre aripi. Știind că va trebui să-i dea o explicație lui Enki, care sigur ar fi aflat de distrugerea navetei, Enoh a inventat povestea cu blestemul. În același timp, și-a mințit zeul că Anu aflase deja despre fapta sa și că îl așteaptă în cer, pentru ca astfel Enki să îi ofere un mijloc de transport. Dar zeul inteligenței și al înțelepciunii nu putea fi păcălit atât de ușor. El, care „știa tot ce se petrece în ceruri”, știa cu siguranță și ce se întâmpla pe Pământ. Prin urmare, știa și că Adapa plănuia să îl anunțe pe Anu de faptele Veghetorilor. Dar cum el își dorea ca împăratul să afle și să-l trimită pe Enlil pe Terra, s-a prefăcut că înghite balivernele lui Enoh. Însă, știind că Enoh va fi recompensat cu nemurirea, l-a păcălit pentru a-l pedepsi. Ajuns în fața lui Anu, Enoh / Adapa a povestit tot ce se întâmpla pe Pământ. Aflând faptele Veghetorilor, împăratul s-a înfuriat, fiind nevoie de intervenția paznicilor porții sale pentru a se calma. În cele din urmă, „inima lui Anu se potoli, îmbunându-se”. L-a studiat pe omul din fața sa, care avea un aspect fizic neîngrijit (Enki îl sfătuise să poarte „părul răvășit și haine cernite”), întrebându-se de ce fiul său cel mare a civilizat asemenea ființe neimportante („oare de ce a dezvăluit zeul Ea unui om neînsemnat tainele cerului și ale Pământului?”). L-a recompensat totuși pentru fidelitate pe Enoh / Adapa, care a intrat în capcana lui Enki, refuzând darul imortalității. Când Enoh i-a explicat că Enki l-a sfătuit să refuze acele daruri, Anu a înțeles că fiul său cel mare i-a întins muritorului o capcană. Prin urmare, știa intențiile lui Enoh și, deoarece i-a permis să ajungă la Anu, înseamnă că plănuia ceva. Ceea ce nu putea fi un lucru bun. „Luați-l și duceți-l înapoi pe Pământ”, le-a spus Anu paznicilor, însă nu înainte de a-i cere lui Enoh să-i transmită lui Enki un mesaj: „Enoh, scrib al dreptății, du-te, spune-le Veghetorilor cerului care au părăsit înaltul cerului, eternul loc sfânt, și s-au pângărit cu femei, și au făcut așa cum fac copiii Pământului, și și-au luat soții: «Voi ați adus mare nimicire asupra Pământului. Și nu veți cunoaște pacea și nici iertarea păcatelor; și câtă vreme ei se bucură de copiii lor, vor vedea moartea celor iubiți de ei; se vor plânge de nimicirea copiilor lor și vor cere îndurare veșniciei, dar îndurare și pace aceștia nu vor avea»”. În plus, „copiii oamenilor nu vor pieri din pricina tainelor pe care Veghetorii le-au descoperit și i-au învățat pe fiii lor”, l-a asigurat Anu pe Enoh. Semizeul a făcut așa cum i s-a poruncit și s-a dus direct la Enki: „Azazel, pacea nu o vei afla, o grea osândă ți-a fost rânduită. Și tu nu vei cunoaște îndurare și nicio rugăminte nu-ți va fi ascultată, din pricina fărădelegilor pe care tu le-ai arătat și din pricina tuturor lucrărilor nelegiuite, nedrepte și pline de păcat pe care le-ai pregătit pentru oameni”. Bineînțeles că aceste amenințări l-au lăsat rece pe Enki, totul întâmplându-se conform planului său. Însă s-a prefăcut speriat și, alături de el, și Veghetorii săi („și toți s-au înfricoșat și i-a cuprins un tremurat îngrozitor”). Pentru ca Anu să nu bănuiască faptul că totul făcea parte dintr-un plan, chiar l-a rugat pe Enoh să scrie o petiție în numele său, prin care își cerea iertare. Anu a respins cererea Veghetorilor, trimițându-l pe Enoh la ei cu o altă serie de amenințări. Aflând că nu au primit îndurarea, „ei toți stăteau laolaltă plângând către Abelsiail, loc așezat între Liban și Seneser, având fețele acoperite”, într-o reprezentație dramatică ce ar fi putut să le aducă premiul Oscar pentru cea mai bună interpretare, dacă ar fi existat în acea vreme asemenea decernări de premii. Planul lui Enki a reușit, Cartea lui Enoh afirmând că împăratul ceresc a trimis pe Pământ patru arhangheli care să-i pedepsească atât pe Veghetori, cât şi pe copiii acestora. Conducătorul lor era Mihail, nimeni altul decât Enlil, fratele cel mic al lui Enki.

Concepţia generală este că zeul suprem s-a supărat pe Veghetori din cauza împerecherii lor cu muritorii. Cu toate astea, Cartea lui Enoh ne spune foarte clar că motivul supărării nu are nicio legătură cu sexul, ci cu intervenţia Veghetorilor în dezvoltarea oamenilor. „Am mai văzut şi alte forme ascunse în acel loc (închisoarea subterană a Veghetorilor). Am auzit vocea îngerului spunând: «Aceştia sunt îngerii care au coborât pe Pământ, şi care au arătat tainele copiilor wrath-of-godoamenilor, şi care au ademenit copiii oamenilor să păcătuiască»” (64:1-2). Din acest pasaj se înțelege că păcatul îngerilor a fost dezvăluirea „tainelor”, neexistând vreo referire la relaţiile sexuale. Chiar dacă propoziția „au ademenit copiii oamenilor să păcătuiască” poate fi considerată o aluzie la împerechere, cel mai probabil se referă la alte păcate mult mai grave, cum ar fi crimele, avorturile, magia sau războaiele. Capitolul 65 subliniază de două ori motivul pedepsirii Veghetorilor şi oamenilor: „Domnul a dat o poruncă pentru cei ce sălăşluiesc pe Pământ – ca ei să piară căci au aflat toate tainele îngerilor, toate silniciile demonilor, toate puterile lor – cele mai tainice dintre ele – toate puterile celor care practică magia, puterea vrăjitoriei şi puterea celor care făuresc chipuri turnate pretutindeni pe Pământ. Şi cum este produs argintul din ţărâna pământului, şi cum metalul moale poate fi extras din pământ” (65:6-7). Aşadar, oamenii trebuiau omorâţi pentru că au aflat tainele îngerilor, nu pentru că s-au împerecheat cu aceştia. „Şi El mi-a zis: «Din pricina nelegiuirilor lor (oamenilor), li s-a hotărât judecata şi aceasta nu va fi înlăturată de Mine nicicând. Din pricina vrăjitoriilor ce le-au căutat şi le-au învăţat, Pământul şi cei ce se află pe el vor fi nimiciţi». Şi aceştia (Veghetorii) nu vor avea niciodată loc de căinţă, căci ei le-au arătat tainele şi ei sunt cei osândiţi” (65:10-11). Din nou, nicio referire la sex. În capitolul 9, arhanghelii îl anunță pe Dumnezeu faptele lui Azazel: „tu ai văzut ce a făcut Azazel, care a adus toate nedreptățile pe Pământ și a arătat lumii tainele veșnice care erau în cer, și pe care oamenii se străduiau să le învețe” (9:6). Mesajul lui Dumnezeu pentru Veghetori, transmis prin Enoh, era următorul: „Voi ați fost în cer, dar nu toate tainele v-au fost până acum arătate; voi le știați pe cele neînsemnate, și pe acestea cu inimile voastre împietrite le-ați făcut cunoscute femeilor, iar prin aceste taine femeile și bărbații au adus răul pe Pământ” (16:2). Prin urmare, îngerii lui Azazel / Enki au fost pedepsiţi pentru că au intervenit în dezvoltarea umană, iar pământenii pentru că au primit acele învăţături. Acelaşi lucru se întâlneşte şi în mitologia greacă: titanul Prometheus a fost pedepsit de către Zeus, conducătorul zeilor, pentru că le-a adus oamenilor focul din cer, adică iluminarea, la fel ca Șarpele din Vechiul Testament, care a convins oamenii să guste din fructul cunoașterii. Existența unui ordin al lui Anu ce interzicea intervenția zeilor în dezvoltarea omenirii reiese și din mai multe mituri sumeriene, ce susțin că Igigi / Veghetorii „în treburile oamenilor ei nu se amestecau”.

Împăratului ceresc nu i-a păsat de acele încrucişări dintre oameni şi îngeri, lucru care se observă în toate culturile antice: zeii din ambele tabere se împerecheau cu pământenii, nimeni nefiind deranjat de acest lucru. Ba, mai mult, încrucişările dintre oameni şi zei au continuat după Potop şi niciun zeu nu s-a arătat nemulţumit din această cauză. Când evreii plecaţi din Egipt au ajuns în Canaan, au găsit acolo uriaşi, deşi se presupune că toţi au fost omorâţi de Potop: „Şi au împrăştiat printre fiii lui Israel zvonuri rele despre pământul pe care-l cercetaseră, zicând: «Pământul pe care l-am străbătut noi, ca să-l vedem, este un pământ care mănâncă pe cei ce locuiesc în el şi tot poporul, pe care l-am văzut acolo, sunt oameni foarte mari. Acolo am văzut noi şi uriaşi, pe fiii lui Enac, din neamul uriaşilor; şi nouă ni se părea că suntem faţă de ei ca nişte lăcuste şi tot aşa le păream şi noi lor»” (Numerii 13:33-34); „Fraţii noştri ne-au înfricoşat, hunt_of_the_nephilim_by_h4lfm4d-d4bjulnspunându-ne: «Poporul acela e mai mare, maţ mult şi mai puternic decât noi; cetăţile de acolo sunt mari şi cu întărituri până la cer; şi am mai văzut acolo şi pe fiii lui Enac»” (Deuteronomul 1:28); „Ascultă, Israele, de acum tu vei trece Iordanul, ca să intri şi să cuprinzi popoare mai mari şi mai puternice decât tine şi cetăţi mari cu ziduri până la cer, Precum şi pe poporul cei mare, mult la număr şi înalt la statură, pe fiii lui Enac, de care tu ai auzit spunându-se: Cine se va împotrivi fiilor lui Enac?” (Deuteronomul 9:1-2). Aceşti uriaşi erau numiţi „fii ai lui Enac / Anac”, „Anachimi” sau „Refaimi”: „Apoi a venit Iosua în vremea aceea şi a lovit pe toţi Anachimii de la munte, din Hebron, din Debir, din Anab, din toţi munţii lui Iuda şi din toţi munţii lui Israel şi i-a dat Iosua nimicirii împreună cu cetăţile lor. Şi n-a rămas niciunul din Anachimi în pământul fiilor lui Israel, ci numai în Gaza, în Gat şi în Aşdod au rămas din ei.” (Iosua Navi 11:21-22). Chiar din Gat era cel mai celebru uriaş al Bibliei, Goliath, care „era la statură de şase coţi şi o palmă” (1 Regi 17:4). Iar unul dintre Refaimi este descris în Deuteronomul 3:11: „Căci numai Og, regele Vasanului, mai rămăsese din Refaimi. Iată patul lui, pat de fier, şi astăzi este în Rabat-Amon: lung de nouă coţi şi lat de patru coţi, coţi bărbăteşti”. Dacă înălţimea lui Goliath era de 3,12 metri iar patul lui Og era lung de 4,32 metri şi lat de 1,92, putem considera că aceştia făceau parte din neamul uriaşilor, Anachimi sau Refaimi. Cum este posibil să existe uriaşi cu mult timp după Potop, deşi se crede că au murit cu toţii? Explicaţia este simplă: încrucişările dintre oameni şi zei au continuat după Potop, astfel născându-se Anachimii şi Refaimii. Pănă şi numele Anachim dezvăluie cine erau aceştia: fiii lui Anac erau fiii Anunnakilor mesopotamieni. Asemănarea fonetică dintre cele două nume fiind izbitoare, nu putem considera că este o coincidenţă, Biblia, legendele din Mesopotamia și ale celorlalte popoare referindu-se la aceleaşi personaje şi întâmplări.

Raphael24rtrCe s-a întâmplat cu Enoh? Facerea 5:22-24 afirmă că „de toate, zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani. Şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu”. Însă un fragment din Cartea lui Noe, descoperit la Marea Moartă, începe cu „în ziua a paisprezecea din ce-a de-a șaptea lună a anului 500 din viața lui Enoh”. Conform cronologiei Bibliei, Enoh a fost ridicat la cer cu 775 de ani înainte de Potop. Facerea 6:3 susține că Dumnezeu a hotărât să inunde Pământul cu o sută douăzeci de ani înainte de Diluviu. Ceea ce înseamnă că, în timpul vieții sale pe Terra, Enoh nu avea cum să afle despre această distrugere a lumii, din moment ce a fost dus în cer cu 655 de ani înainte ca Dumnezeu să o plănuiască. Însă capitolele 54 şi 89 ale Cărții lui Enoh susțin că el ştia că va veni Potopul, primind această informaţie printr-o viziune. Ba, mai mult, Dumnezeu i-a dezvăluit și motivul pentru care a hotărât calamitatea: oamenii trebuiau distruşi din pricina învăţăturilor primite de la Veghetori. Cum ar fi putut Dumnezeu să îi dezvăluie lui Enoh un plan pe care avea să-l întocmească abia peste mai bine de șase secole? Toate aceste inadvertențe au o singură explicație: Enoh nu a fost mutat în cer la vârsta de 365 de ani, ci mult mai târziu, probabil cu puțin timp înainte de Potop. Nu cred că a fost luat de pe Pământ deoarece „a plăcut Enoh lui Dumnezeu”, ci pentru a fi salvat de puhoiul de ape ce urma să acopere planeta. Redactorii Bibliei au ales acest număr nu pentru că ar reprezenta vârsta pe care o avea Enoh când a fost mutat în cer, ci pentru că semnifică numărul de zile ale unui an solar, ascunzând astfel în cartea Facerii legătura patriarhului cu Soarele. Deoarece, așa cum am văzut în miturile din Mesopotamia, Enoh a fost Marele Preot al zeului-Soare Utu / Marduk.

Folclorul iudaic susține că, după mutarea sa în cer, Enoh a fost zeificat, din muritor devenind înger. A fost botezat Metatron și a devenit scribul lui Yahweh (uneori și mesagerul lui), primind cea mai înaltă poziție în ierarhia îngerilor. El era singurul care avea permisiunea de a se așeza în prezența lui Yahweh, ceea ce l-a făcut pe rabinul Elishah ben Abuyah din primul secol să îl considere și pe îngerul-scrib tot o divinitate. Metatron a fost numit adeseori „Yahweh cel mic” sau „Tetragrammaton cel mic”. Valoarea numerică a numelui său este egală cu cea a lui El Shaddai, unul dintre numele dumnezeului biblic, prin urmare s-a spus despre el că are un „nume ca al stăpânului său”. În Talmudul babilonian, Metatron este numit „prinț al lumii”. Zoharul îl numește „tânărul” și îl identifică cu îngerul care a condus exodul israeliților din Egipt. A treia carte a lui Enoh explică transformarea lui Enoh în Metatron, susținând că i s-a transformat carnea într-o flacără, venele în foc, pleoapele în fulgere și ochii în torțe aprinse. Dumnezeul care l-a luat pe Enoh în slujba sa, transformându-l într-o divinitate, nu poate fi împăratul ceresc Anu. În primul rând, folclorul iudeo-creștin susține că Mihail este mâna dreaptă a conducătorului lumii, nicidecum Metatron. În al doilea rând, Yahweh al evreilor este Marduk al babilonienilor, zeul pe care Enoh îl slujea ca Mare Preot în timpul vieții sale pământene.

Nabu-Lawrie-HighsmithÎn religia babiloniană și asiriană, Marduk avea într-adevăr un scrib, ce îi era în același timp și ministru (cel mai de seamă sfetnic, mâna dreaptă a zeului). Acesta, numit Nabu de babilonieni și Nebo de asirieni, a fost considerat mai târziu fiul lui Marduk, născut de pământeanca Sarpanitum (sau Zarpanit, Zarpandit, Zerpanitum, Zerbanitu ori Zirbanit). Faptul că doar tatăl său era zeu, în timp ce mama sa era o simplă muritoare, îl transformă pe Nabu în semizeu. Însă pentru babilonieni și asirieni el era zeul scrisului și al scribilor, păstrătorul Tăblițelor Destinului, pe care consemna toate faptele pământenilor, mâna dreaptă și moștenitorul lui Marduk. Uneori era venerat și ca zeu al înțelepciunii, al apelor și al fertilității, moștenind aceste domenii de la bunicul său, Ea / Enki. Era reprezentat cu o căciulă cu coarne (ce semnifică semiluna, simbolul familiei lui Enki), strângându-și mâinile (un gest antic al preoțimii), uneori călărind dragonul înaripat al lui Marduk (întocmai ca al șaptelea dintre Cei Zece Măreți ai chinezilor, Ku, ce zbura pe un dragon primăvara și vara). Numele său provine din rădăcina akkadiană „nb”, ce înseamnă „a chema” sau „a anunța”, însemnând „cel care a fost chemat” sau „cel care anunță” (ce subliniază funcția de mesager). Principalul său centru de cult era Borsippa, orașul înfrățit cu Babilonul lui Marduk. În astrologia babiloniană i s-a atribuit planeta Mercur.

În descrierea lui Nabu îl recunoaștem cu ușurință pe Metatron, fostul Enoh. Nabu a fost identificat de greci cu Hermes iar de romani cu Mercur. Inițial, Hermes era considerat zeul fertilității și inventatorul focului, având uneori formă de șarpe, fiind reprezentat ca un bărbat matur, cu barbă (simbolul vechilor zei, primii sosiți pe planeta noastră), îmbrăcat ca un călător sau un păstor. Acesta nu poate fi decât Enki al sumerienilor. Unul dintre simbolurile lui Hermes era caduceul, toiagul cu doi şerpi încolăciţi în jurul lui şi o pereche de aripi în vârf, simbolul lui Enki. Mai târziu, Hermes a devenit mesagerul zeilor, zeul călătorilor, al hoţilor, al păstorilor, al literaturii şi al invenţiilor. În timpul Greciei clasice și elenistice era reprezentat ca un tânăr cu corp atletic, gol sau acoperit cu o robă. Cu ajutorul sandalelor sale înaripate, Hermes se deplasa pe Pământ, în cer și în lumea subterană. Prin atributele sale, prezintă conexiuni cu magia, sacrificiile, inițierea și contactul cu alte planuri ale existenței, servind ca mediator între lumea oamenilor și cea a zeilor. Acest al doilea Hermes pare a fi Enoh, cel devenit Metatron. Mitologia greacă confirmă faptul că el era muritor, primind viața veșnică abia după ce a supt lapte din sânul zeiței Hera.

Thoth-Când au întâlnit cultura egiptenilor, grecii și-au echivalat panteonul cu cel al acestora. Pe Hermes l-au identificat cu egipteanul Djehuty, pe care l-au numit Thoth. Și aici se pare că era vorba despre două divinități cu același nume. Reprezentat ca un babuin, primul Thoth era zeul suprem al orașului Khmun (numit Hermopolis de greci), conducătorul unui grup de opt divinități, zeul fertilității, al Lunii, al înțelepciunii și al magiei, cel care s-a creat singur prin gândire, el fiind nimeni altul decât sumerianul Enki. Mai târziu, Thoth a devenit zeul scribilor, mediatorul conflictelor dintre zei, creatorul alfabetului, al scrisului, al religiei și al astronomiei. Era considerat scribul lui Osiris în lumea subterană. Aspectul său fizic a fost modificat, fiind reprezentat ca un om cu cap de ibis (cuvânt din care a apărut numele Idris, dat de arabi lui Enoh). Dacă primul Thoth era zeul Lunii, al doilea prezintă conexiuni cu Soarele. Într-un mit, el a câștigat cinci zile de la Lună, pe care le-a alipit celor 360 existente în acel moment, creând astfel anul solar de 365 de zile. Istoricul Manethon afirma că Thoth a scris 36.525 de cărți, o referire evidentă la cele 365,25 zile ale anului solar. Acest al doilea Thoth nu poate fi decât Enoh / Metatron al evreilor. Ca amănunt suplimentar, dacă evreii aveau Cartea lui Enoh, despre care se spunea că a fost scrisă de profet, în Egiptul ptolemeic se vorbea despre Cartea lui Thoth, scrisă de zeu însuși.

Grecii și-au combinat al doilea Hermes cu cel de-al doilea Thoth al egiptenilor, rezultând Hermes Trismegistus („Hermes de trei ori măreț”), zeul înțelepciunii și al scrisului, patronul astrologiei și al alchimiei, cel care conducea sufletele în lumea de dincolo. Dintre miile de texte atribuite lui, cele mai cunoscute sunt Tăblițele de Smarald, Asclepius și Corpus Hermeticum. În acesta din urmă, Hermes Trismegistus este descris ca un om care a devenit zeu sau ca un om ce era fiul unui zeu, descrieri cât se poate de exacte ale lui Enoh. În tradiția islamică, Hermes Trismegistus este echivalat cu Idris, care este același Enoh al evreilor. Bahá’u’lláh, fondatorul credinței Bahá’i din Persia, l-a identificat și el pe Hermes cu Idris. În Hitat se spune despre Hermes Trismegistus că „datele despre el sunt diferite. Se spune că ar fi fost unui dintre cei șapte Veghetori, cu misiunea de a veghea cele șapte case (planete) și că ar fi trebuit să îndeplinească poruncile lui Utarid (Mercur), a fost și numit după el; căci Utarid înseamnă în limba caldeenilor Hermes. Conform altora, el ar fi cutreierat din diverse motive Egiptul și ar fi stăpânit țara ca rege; el a fost înțeleptul timpului său”, citat în care îi identificăm pe cei doi Hermes / Thoth, zeul Enki și semizeul Enoh.

HermesOcultistul Edgar Cayce susținea că Hermes sau Thoth a fost un inginer venit de pe Atlantida, care a construit piramidele din Egipt. Capitolul 33 din culegerea Hitat spune că Hermes Trismegistus a citit în stele despre venirea Potopului, drept pentru care a ordonat ridicarea piramidelor de la Gizeh, în care a ascuns comori, scrieri ale învăţaţilor şi tot ce trebuia salvat de la dispariţie. Iar învăţatul Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în Ştiri despre Egipt şi minunile sale că regele Saurid a avut un vis în care „Pământul s-a întors pe dos cu tot cu locuitorii săi, îngroziţi, oamenii au fugit care încotro, stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor”. Cei o sută treizeci de prezicători ai săi i-au interpretat visul, spunând că lumea va fi distrusă printr-un Potop. Saurid s-a hotărât să ridice piramidele de la Gizeh, în care „au fost înglobate toate ştiinţele secrete ale egiptenilor, constelaţiile au fost desenate pe ele”, printre care „ştiinţa talismanelor, aritmetica şi geometria”. Despre acest rege Saurid, fiul lui Sahluk, fiul lui Sirbak, fiul lui Tumidun, fiul lui Tadrasan, fiul lui Husal, Hitat spune că „era Hermes, pe care arabii îl numesc Idris”. La fel ca în legenda lui Saurid, capitolele 54 şi 89 din Cartea lui Enoh susţin că Enoh a aflat printr-o viziune că va veni Potopul. Tot aici sunt descrise și piramidele din Egipt, deși nu reiese nicio legătură între Enoh și construirea lor: „Și am mers de acolo spre mijlocul Pământului, și am văzut un loc binecuvântat, în care se găseau pomi cu crengi verzi și înflorite. Acolo am văzut un munte sfânt iar sub munte, spre răsărit, se găsea o apă curgătoare ce se vărsa spre miazăzi. Și am văzut către răsărit un alt munte mai înalt decât acesta, și între ei se găsea o vale adâncă și îngustă, și aici de asemenea era o apă ce se vărsa pe sub munte. Și în partea de apus se mai afla un munte, la o înălțime mai mică decât primul, și o vale adâncă și uscată se afla între aceștia și o altă vale adâncă și uscată se afla la marginile celor trei munți. Și toate văile erau adânci și înguste, formate din pietre tari, și nu aveau copaci asupra lor” (26:1-5). Întrebând care este menirea acelui tărâm, lui Enoh i s-a răspuns că „este pentru cei care au fost blestemați pe vecie; aici se vor aduna toți cei blestemați care au rostit cu buzele lor cuvinte rușinoase împotriva Domnului și au batjocorit slava sa” (27:2). Deși nu se specifică în text, putem bănui că este vorba despre platoul Gizeh. Marea Piramidă este construită la intersecția dintre cele mai lungi linii latitudinale și longitudinale, ceea ce poate fi considerat „mijlocul Pământului”. Cei trei munți „sfinți”, pe lângă care se găsea o apă curgătoare, sunt cele trei piramide, aflate în apropierea Nilului. Enoh descrie „muntele” de la răsărit ca fiind cel mai înalt, în timp ce, la Gizeh, Marea Piramidă este cea estică. Cel mai mic „munte” văzut de Enoh era cel de la apus, întocmai cum pe platoul Gizeh piramida vestică este cea mai mică dintre cele trei. Din Cartea lui Enoh reiese nu că i s-au arătat piramidele de la Gizeh, ci planurile lor (probabil o proiecție tridimensională), care să-l ajute să le construiască.

Miturile sumeriene, egiptene, ebraice și babiloniene ne pot ajuta să aflăm misiunea exactă a lui Enoh. Se spune că a fost trimis pentru a civiliza omenirea, însă nu ni se relevă domeniul din care făceau parte informațiile pe care le-a transmis oamenilor. Însă putem afla și acest lucru. Facerea 4:26 afirmă că în timpul lui Enos, cel de-al treilea patriarh din neamul lui Seth, „au început oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu”, adică atunci au început să se roage, cu alte cuvinte atunci a apărut religia. Însă în linia genealogică a lui Cain, al treilea patriarh este Enoh, un nume aproape identic cu Enos. Pe Enoh din linia lui Seth l-am identificat cu regele sumerian Enmenduranna, care le-a adus oamenilor arta divinației, fiind considerat strămoșul tuturor preoților. De asemenea, Enoh era și al doilea Thoth al egiptenilor, despre care se spunea că a inventat religia. Prin urmare, Enoh este fondatorul religiei primordiale, redactorii Bibliei încercând să ascundă acest lucru în spatele personajului Enos. În acele vremuri, religia era mult diferită de cele de astăzi. Preoții se îndeletniceau nu doar cu medierea între oameni și zei, ci și cu astrologia, astronomia, magia și medicina. Dacă magia ajuta preoții să comunice cu divinitățile, și studiul planetelor se afla într-o strânsă legătura cu religia, oamenii acelor timpuri echivalându-și zeii cu corpurile cerești, obicei care s-a păstrat până nu demult. Planetele poartă și astăzi numele unor zeități din mitologia greco-romană. Lucru absolut firesc, de altfel: oamenii își vedeau zeii coborând din cer; cum tot ce puteau vedea pe cer erau stelele și planetele, logica le-a spus că zeii erau respectivele corpuri cerești. Din Cartea lui Enoh reiese că acesta a fost inițiat în tainele astronomiei și astrologiei. În plus, aici este evidentă și legătura dintre studiul astrelor și religie, Enoh comparând îngerii cu stelele, pe cei decăzuți numindu-i „stele căzătoare”. Până și arheologia confirmă apariția religiei în timpul vieții lui Enoh. Conform listelor regilor sumerieni, păstrate pe tăblițe de lut și în cartea preotului Berossus, Enoh a trăit între anii 253.200 și 188.400 î.Hr. Arheologii au descoperit că în această perioadă (mai exact în jurul anului 223.000 î.Hr.) au avut loc primele ritualuri ceremoniale funerare în Europa și Asia Mică. Se pare că apariția religiei a fost pregătită încă de la apariția omului, după cum consideră din ce în ce mai mulți oameni de știință. Cercetătorii de la Universitatea Yale susțin că credințele religioase, ca parte a naturii umane, se află adânc întipărite în creierul uman, totul fiind programat genetic înca de la apariția noastră ca specie. Iar în cartea Why God won’t go away („De ce Dumnezeu nu va dispărea”) din 2001, Andrew Newberg și Eugene d’Aquili afirmau: „creierul uman a fost configurat din punct de vedere genetic să încurajeze credința religioasă”. Prin urmare, misiunea lui Enoh de a implementa oamenilor o primă religie a fost floare la ureche.

enochCapitolul 83 al Cărții lui Enoh relatează că acesta a avut două contacte cu zeii înainte de a se căsători: primul a fost atunci când l-a anunțat pe Anu de faptele Veghetorilor, după care a fost inițiat în diferite taine ale cerului. Al doilea, în care i s-a arătat Potopul, a avut loc cu puțin timp înainte de a-și alege o soție. Prin urmare, după ce a fost instruit o bună bucată de timp, a fost lăsat pe Pământ pentru a-și începe misiunea de civilizare a oamenilor. Putem presupune că momentul în care s-a căsătorit coincide cu cel în care și-a început misiunea; atunci a terminat cu plimbările printre zei și s-a stabilit printre oameni, aducându-le acestora religia. Biblia spune că Enoh avea 165 de ani când i s-a născut primul fiu, Matusalem. Nașterea primului copil a avut loc la scurt timp după căsătorie sau după începutul misiunii sale religioase. Tot Biblia afirmă că „de toate, zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani”, în timp ce, conform listei regilor sumerieni, el a domnit 64.800 de ani. În urma acestor date, rezultă că unui an biblic îi corespund 177,53 ani ai sumerienilor. Dacă Enoh și-a început domnia în 253.200 î.Hr., nașterea fiului său și începutul misiunii sale religioase au avut loc după 165 de ani biblici (29.293,15 ani), adică în anul 223.906 î.Hr. Iar arheologii susțin că în jurul anului 223.000 î.Hr. au apărut primele ritualuri ceremoniale funerare, ceea ce confirmă povestea lui Enoh.

Sintetizând toate datele acumulate până acum despre el, putem concluziona că a fost un semizeu creat de Enki, al șaptelea dintre cei zece regi ai Pământului de dinaintea Potopului. Le-a adus oamenilor religia, el însuși fiind Marele Preot al lui Marduk, în acea vreme considerat zeul Soare. Era dotat cu o înțelepciune ieșită din comun, „un om al adevărului”, cinstit și neprihănit, un adevărat „model pentru oameni”. L-a anunțat pe Anu de faptele Veghetorilor apoi, cu puțin timp înainte de Potop, a construit piramidele de la Gizeh, fiind luat ulterior de pe Pământ și primit în rândurile zeilor, acordându-i-se nemurirea. A devenit scribul și mesagerul lui Marduk, mâna sa dreaptă și moștenitorul acestuia. A fost numit Enoh, Enmenduranna, Euedorachos, Utuabzu, Adapa, Agastya, Ku, Elasippos, Idris, Saurid, Djehuty, Thoth, Hermes Trismegistus, Nabu și Metatron. Însă cel mai cunoscut nume al său provine tot din scripturile evreiești: Solomon.

king-solomonConform literaturii ebraice, arabe și persane, Solomon a fost regele Israelului între anii 970 și 931 î.Hr. Moștenind un imperiu puternic de la tatăl său, David, Solomon a fost și înzestrat de Dumnezeul său cu înțelepciune și bogăție. „Solomon a întrecut pe toţi regii pământului în bogăţie şi înţelepciune. Şi toţi regii ţărilor căutau să vadă pe Solomon, ca să-i asculte înţelepciunea pe care i-o pusese Dumnezeu în inima lui”, relatează Cartea a doua a Cronicilor (9:22-23). Anual, Solomon primea tribut 666 de talanți de aur (Cartea a doua a Cronicilor 9:14). A avut trei sute de amante și șapte sute de soții moabite, amonite, edomite, sidoniene și hitite, ba chiar s-a însurat și cu fiica regelui Egiptului. Singura dintre soții căreia i se menționează numele este amonita Naama, care i l-a născut lui Solomon pe Roboam, cel care a moștenit tronul imperiului. Manuscrisul etiopian Kebra Nagast povestește că regina din Saaba i-a născut un fiu lui Solomon, pe Menelik I, care a devenit „regele regilor Etiopiei”. Pentru zeul său, Solomon a construit un mare templu și, alături de acesta, o casă pentru el și una pentru soția sa egipteană. Pentru aceste construcții, regele a angajat 150.000 de lucrători și 3.600 de supraveghetori. Testamentul lui Solomon spune că, pe lângă oameni, regele a folosit și demoni pentru construcția templului. A reușit să controleze demonii datorită unui inel magic, pe care i l-a oferit Yahweh, inscripționat cu o stea cu șase raze. Conform manuscriselor Clavis Salomonis („Cheia lui Solomon”), Clavicula Salomonis Regis („Cheile mai mici ale lui Solomon”), Testamentul lui Solomon sau povestea arabă O mie și una de nopți, regele Solomon obișnuia, cu ajutorul acelui inel, să captureze demoni. Toate aceste contacte cu entitățile malefice (sau influența soțiilor sale, după părerea Bibliei) au dus la un rezultat neașteptat: „a început Solomon să slujească Astartei, zeiţa Sidonienilor, şi lui Moloh, idolul Amoniţilor” (Cartea a treia a regilor 11:5). Iar „timpul domniei lui Solomon în Ierusalim peste tot Israelul a fost de patruzeci de ani” (Cartea a treia a regilor 11:42). I s-au atribuit o mulțime de scrieri, cum ar fi Cântecul lui Solomon, Testamentul lui Solomon, Cartea înțelepciunii lui Solomon, Cartea Proverbelor, Eccleziastul, Cheia lui Solomon și Cheile mai mici ale lui Solomon.

Povestea lui Solomon pare o pură invenție, deoarece nu există nici măcar o singură dovadă că ar fi existat vreodată un mare imperiu israelit, aşa cum vor să ne facă să credem redactorii Vechiului Testament. Numele lui Solomon și al tatălui său, David, nu figurează în niciun text contemporan extrabiblic şi nicio descoperire arheologică nu permite acreditarea existenţei lor. Înţelepciunea cu care se presupune că Solomon a fost înzestrat se pare că nu era cu8813729_orignoscută popoarelor vecine contemporane. Conform descoperirilor arheologice, în secolul al zecelea î.Hr., perioada în care se presupune că a domnit Solomon, nu existau în Israel nici monumente, nici scrisul. Prin urmare nu a existat nici Marele Templu al lui Yahweh, arheologii negăsind nici măcar o singură dovadă a existenței sale. După cum ne relevă istoria, multe dintre faptele lui Solomon au fost „împrumutate” de la faraonul egiptean Amenhotep al III-lea, tatăl lui Akhenaton. În Biblie, tatăl lui Solomon a creat imperiul israelit iar el a menţinut relaţiile diplomatice. În realitate, tatăl lui Amenhotep al III-lea a creat imperiul egiptean iar el a menţinut relaţiile diplomatice. Se spune că Solomon s-a căsătorit cu multe prinţese; Amenhotep al III-lea a făcut acelaşi lucru, căsătorindu-se cu două prinţese din Siria, două din Mitanni, două din Babilon şi una din Arzawa. Solomon s-a închinat la Astarte şi Moloch la bătrâneţe; Amenhotep al III-lea a primit la bătrâneţe o statuie a lui Iştar (Astarte) de la regele Tuşratta din Mitanni, pentru a se vindeca de durerile de dinţi. Solomon a schimbat organizarea militară, introducând carele de luptă ca armă esenţială; Amenhotep al III-lea a organizat carele de luptă ca unitate separată de război. Solomon a unit Israelul cu alte părţi ale imperiului, având doisprezece ispravnici; Amenhotep al III-lea a organizat imperiul egiptean în douăsprezece secţiuni administrative. În timpul domniei lui Solomon, imperiul israelit a devenit tot mai fragil, au apărut probleme în sudul Palestinei şi în Edom, Rezon a cucerit Damascul iar influenţa lui Solomon s-a diminuat în Siria. În timpul domniei lui Amenhotep al III-lea, imperiul egiptean a devenit tot mai fragil, au apărut rebeliuni în sudul Palestinei şi în Edom, influenţa sa a scăzut în Siria iar regele hitit Suppiluliuma a ameninţat nordul Siriei, inclusiv Damascul. Solomon i-a dat lui Hiram, regele din Tir, douăzeci de cetăţi din pământul Galileei; Amenhotep al III-lea i-a dăruit lui Abimilichi oraşele Tir, Huzu şi Zerbitu din Galileea. Solomon a construit oraşe pentru provizii şi garnizoane şi a reconstruit oraşele Haţor, Meggido, Ghezer, Milo, Bet-Horonul de Jos, Balat şi Tadmor; Amenhotep al III-lea a reconstruit Haţor, Meggido, Ghezer, Milo, Bet-Şean şi Lachiş. Solomon a construit zidul Ierusalimului, Marele Templu, un palat pentru el și unul pentru soția sa egipteană; Amenhotep al III-lea şi-a construit un palat la Teba şi temple în aproape toate oraşele din Canaan unde avea garnizoane.

Dacă aceste fapte ale lui Solomon au fost copiate de la faraonul Amenhotep al III-lea, cele mai importante sunt de fapt ale lui Enoh. El a fost un rege puternic și foarte înțelept, căruia i s-au atribuit o mulțime de scrieri. În Mitul lui Adapa, Enoh / Adapa era Mare Preot în templul din Eridu, orașul lui Enki. Capitala lui Solomon era Ierusalim, care înseamnă „orașul lui Shalim”, acesta fiind un zeu canaanian identificat cu planeta Venus, fiu al zeului suprem El, care nu poate fi decât sumerianul Enki. Se spune că Solomon a domnit timp de 40 de ani iar demonul Sakhr a condus țara timp de 40 de zile (sau 40 de ani conform altor surse) în locul lui, după ce i-a furat inelul magic, 40 fiind numărul lui Enki în Mesopotamia, simbolizând titlul său de Mare Prinț. Solomon a construit templul lui Yahweh în șapte ani, iar Enoh a fost al șaptelea conducător al lumii de dinaintea Potopului. În Cartea a doua a Cronicilor, „Solomon a numărat pe toţi străinii care se aflau atunci în pământul lui Israel, afară de numărătoarea pe care o făcuse David, tatăl său, şi s-au găsit o sută cincizeci şi trei de mii şase sute inşi” (2:17), pe care Solomon i-a angajat să construiască templul lui Yahweh. În realitate, 153.600 reprezintă numărul anilor în care tabăra lui Anu și Enlil a condus Pământul înainte de Potop, din totalul de 432.000 de ani, ei fiind „străinii care se aflau atunci în pământul lui Israel”. Dacă în Egipt Enoh era al doilea Thoth, fiul zeului creator Thoth, tatăl lui Solomon este David, scris în ebraică „dwd”, care în egipteană se transformă în „tht” sau Thoth. În plus, cele mai importante fapte ale biblicului David sunt copiate după cele ale faraonului Tuthmosis al IV-lea, care conține numele aceluiași zeu Thoth. Solomon și-a părăsit zeul pentru a se închina lui Moloh și Astarte. Cum aceste divinități sunt Marduk și Iștar ai babilonienilor, copiii lui Enki, povestea lui Solomon o confirmă pe cea a lui Enoh care, inițial a fost Marele Preot al lui Enki, devenind mai târziu adeptul lui Marduk. În acea vreme, Marduk era zeul Soare, fiind cunoscut în Sumer sub numele Utu, iar în Akkad și Babilon ca Șamaș. Dacă Utuabzu conține numele zeului-Soare, Enmenduranna era regele principalului centru de cult al lui Utu / Marduk și Marele Preot al acestuia, cei 365 de ani ai lui Enoh reprezintă numărul de zile dintr-un an solar iar Thoth a creat anul solar de 365 de zile și a scris 36.525 de cărți, și numele lui Solomon conține referiri la același astru al zilei. Prima parte a numelui, „sol”, înseamnă „soare” în limba latină. A doua, „om”, este silaba sacră în hinduism, ce simbolizează manifestarea materială a zeului suprem. Însă pentru înțeleptul Swami Sankarananda reprezintă Soarele, același lucru reieșind și din Aitareya Brahmana, unde „om” este obiectul care strălucește și iluminează. A treia parte a numelui lui Solomon, „on”, este numele dat de evrei orașului Soarelui din Egipt, numit Annu de egipteni și Heliopolis de greci. În plus, să nu uităm că dumnezeul lui Solomon, Yahweh, este același Marduk, fiul lui Enki.

Masonic Bible - Solomons TempleArheologii nu au găsit nici măcar o singură dovadă a existenței Marelui Templu construit de Solomon. Ba, dimpotrivă, au stabilit că în secolul al zecelea, atunci când se presupune că a domnit acesta, în Israel nu existau monumente. Prin urmare, cele trei mari clădiri construite de el, templul lui Yahweh, palatul său și cel al soției sale egiptene reprezintă altceva. Dacă Solomon este într-adevăr Enoh, atunci construcțiile sale nu trebuie căutate în Israel ci în Egipt, acolo unde se spune că a ridicat cele mai impresionante clădiri din lume: piramidele de la Gizeh. În Biblie, Solomon a construit întîi palatul său și templul lui Yahweh, palatul soției sale egiptene fiind ridicat după terminarea primelor două. Cronicarii egipteni și arabi susțin că, la Gizeh, cele două piramide mari au fost construite primele, cea de-a treia, cea mai mică, fiind înălțată mai târziu. În Biblie, templul lui Yahweh și palatul lui Solomon au fost construite în douăzeci de ani. Istoricul Herodot scria că Marea Piramidă a fost ridicată în douăzeci de ani de către o sută de mii de lucrători. În Vechiul Testament, templul lui Yahweh a fost construit de 153.600 de oameni, care reprezintă numărul anilor în care tabăra lui Anu și Enlil a condus Pământul. Cartea a doua a Cronicilor susține că în templul lui Yahweh și în palatul lui Solomon au fost construite scări dintr-un „lemn roșu”, un material cum „nu se mai văzuse niciodată înainte în ţara lui Iuda” (9:11), ce amintesc de coridoarele Marii Piramide. Camera principală a templului lui Solomon, numită „Sfânta Sfintelor”, avea lungimea de douăzeci de coți. Aici a adus regele „doi heruvimi săpaţi în lemn şi i-a ferecat cu aur”, iar „aripile heruvimilor aveau în lungime douăzeci de coţi: o aripă de cinci coţi atingea peretele templului, iar cealaltă aripă de cinci coţi atingea aripa celuilalt heruvim” (Cartea a doua a Cronicilor 3:11). Camera Regelui din Marea Piramidă are lungimea de 19,99 coți, fiind identică cu cea a „Sfintei Sfintelor” din templul lui Yahweh. În această „Sfântă a Sfintelor”, Solomon a adus Chivotul Legământului, care are aceleași dimensiuni ca sarcofagul de granit din Camera Regelui. În templul lui Yahweh, Solomon a făcut un „jertfelnic de aramă, lung de douăzeci de coți, lat de douăzeci de coţi, înalt de zece coţi” (Cartea a doua a Cronicilor 4:1). Cartea lui Isaia indică locația acelui jertfelnic, susținând că „în ziua aceea, va fi un jertfelnic în mijlocul pământului Egiptului şi un stâlp de pomenire la hotarul lui, pentru Domnul. Acesta va fi un semn şi o mărturie pentru Domnul Savaot în pământul Egiptului. Când vor striga către Domnul în strâmtorările lor, atunci El le va trimite un mântuitor şi un răzbunător care-i va mântui. Domnul se va face ştiut în Egipt şi Egiptenii vor cunoaşte pe Domnul în ziua aceea” (19:19-21), ceea ce confirmă localizarea templului lui Solomon în Egipt. Despre Marele Templu ca jertfelnic vorbește și Yahweh, atunci când îi spune lui Solomon: „mi-am ales locul acesta să fie templu pentru aducerea de jertfe” (Cartea a doua a Cronicilor 7:12). În afara celor doi heruvimi din „Sfânta Sfintelor”, constructorii templului „au făcut o perdea de torturi purpurii, stacojii şi albastre şi de vison, iar pe ea a închipuit heruvimi” (Cartea a doua a Cronicilor 3:14) iar Solomon „pe pereţi a sculptat chipuri de heruvimi” (3:7). Cum heruvimii evreilor erau numiți sfincși de către greci, nu putem să nu îl remarcăm pe cel mai celebru dintre ei, aflat lângă piramide: Marele Sfinx de la Gizeh.

Cronicarul arab Al-Massudi relata că, în anul 820, când oamenii califului Al-Maamun au intrat în Marea Piramidă, au găsit două statui ale căror dimensiuni erau mai mari decât cele ale unui om. Prima, cioplită din piatră neagră, înfățișa un războinic cu o armă în mână. A doua, realizată din piatră albă, reprezenta o femeie care, la rândul ei, ținea în mână o armă. Între cele două statui se afla un vas închis ermetic, făcut dintr-un cristal roșu. Arabii au luat statuile și toate celelalte obiecte descoperite în piramidă, pe care califul le-a ascuns într-un muzeu secret „unde a ferecat cu strășnicie obiectele acelea, care nu fuseseră făurite de mâna vreunui om”. Vechiul Testament confirmă în mod repetat existența, în diferite perioade de timp, a două statui în templul lui Yahweh, asemănătoare cu cele din Marea Piramidă. Regele asherah-poleManase „a făcut un idol cioplit şi l-a aşezat în templul lui Yahweh” (Cartea a doua a Cronicilor 33:7); „după aceea chipul Aşerei pe care îl făcuse l-a aşezat în casa despre care Yahweh îi zisese lui David şi lui Solomon, fiul lui: «În casa aceasta şi în Ierusalim, pe care l-am ales din toate seminţiile lui Israel, voi pune numele Meu pe vecie»” (Cartea a patra a Regilor 21:7); „a făcut Ahab şi o Aşeră (stâlp făcut din lemn, sfinţit în cinstea zeiţei Astarte), încât Ahab, mai mult decât toţi regii lui Israel, care au fost înaintea lui, a săvârşit fărădelegi, prin care a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel şi şi-a pierdut sufletul său” (Cartea a treia a Regilor 16:33); regele Asa „a lipsit chiar pe mama lui, Ana, de numele de regină, pentru că ea făcuse un chip turnat Astartei. Aşa a sfărâmat Asa chipul cel turnat al Astartei arzându-l pe prundul pârâului Chedron” (Cartea a treia a Regilor 15:13); „atunci au scos Aşera din templul lui Yahweh afară din Ierusalim, la pârâul Chedron, au ars-o la pârâul Chedron şi au făcut-o praf; şi praful l-au aruncat asupra cimitirului obştesc al poporului” (Cartea a patra a Regilor 23:6); „apoi regele a poruncit lui Hilchia arhiereul, preoţilor de mâna a doua şi celor ce stăteau de strajă la prag, să scoată din templul lui Yahweh toate lucrurile făcute pentru Baal, pentru Astarte şi pentru toată oştirea cerului şi să le ardă afară din Ierusalim, în valea Chedronului, iar cenuşa lor să o ducă la Betel” (Cartea a patra a Regilor 23:4); „aşa a fost ispăşită fărădelegea lui Iacov, şi acesta este rodul iertării păcatului său. El a sfărâmat în bucăţi toate pietrele jertfelnicului, ca nişte pietre de var; dumbrăvile Astartei şi stâlpii soarelui nu se vor mai ridica” (Isaia 27:9). Cine erau acei „idoli” din Marea Piramidă? Răspunsul îl găsim în Cartea a treia a Regilor 11:5: „și a început Solomon să slujească Astartei, zeiţa Sidonienilor, şi lui Moloh, idolul Amoniţilor”. Statuile din templul lui Yahweh sau Marea Piramidă îi reprezintă pe zeii lui Solomon, Yahweh / Marduk și Iștar, sora și consoarta acestuia. Dacă personajele din sculpturile descoperite de oamenii lui Al-Maamun erau înarmate, la fel era reprezentat și Yahweh, după cum reiese din Isaia 27:1: „în ziua aceea Domnul se va năpusti cu sabia sa grea, mare şi puternică, asupra leviatanului, a şarpelui care fuge, asupra leviatanului, a şarpelui încolăcit, şi va omorî balaurul cel din Nil”, pasaj în care se remarcă o nouă referire la Egipt. De altfel, mai mulți cercetători au ajuns la concluzia că religia evreilor a fost mult timp politeistă, Yahweh fiind venerat alături de soția sa, Așera, până la întoarcerea din exilul babilonian, când s-a adoptat monoteismul. În sprijinul acestei teorii s-a descoperit în deșertul Sinai o inscripție ceramică din secolul al VIII-lea î.Hr., în care autorul cerea binecuvantarea lui „Yahweh și a lui Așerah a lui”. Chiar dacă acea inscripție a „dispărut”, au fost descoperite multe altele asemănătoare.

Așa-zisul templu al lui Yahweh, construit de Solomon, nu poate fi decât Marea Piramidă din Egipt. Biblia îl descrie ca pe un monument magnific și etern: „O, Israele! Cât este de mare templul lui Yahweh şi cît de întins locul stăpânirii Lui!” (Baruh 3:24); „Iar de templul acesta înalt va rămâne uimit tot cel ce va trece pe lângă el” (Cartea a doua a Cronicilor 7:21); „Şi a zidit locaşul Său cel sfânt, ca înălţimea cerului; pe Pământ l-a întemeiat pe el în veac” (Psalmul 77:75); „Iar eu am zidit templul, ca să locuieşti tu, Cel Sfânt, şi locaş unde să petreci tu în veci” (Cartea a doua a Cronicilor 6:2); „Căci am ales acum şi am sfinţit templul acesta, pentru ca să fie numele meu acolo în veci; şi ochii mei şi inima mea să fie acolo în toate zilele” (Cartea a doua a Cronicilor 7:16). Dacă ar fi vorba despre o construcție în Israel, din care nu a rămas nici măcar cea mai mică urmă, ar contrazice ideea de eternitate despre care vorbește Vechiul Testament. Însă Pyramid-old-date-palmsaceasta se potrivește Marii Piramide, cea mai veche dintre cele șapte minuni ale lumii și singura care a supraviețuit până astăzi, a cărei existență pare a fi veșnică. Cronicarii arabi considerau piramidele de la Gizeh mormintele zeului Thoth și ale copiilor săi, iar Solomon prezintă o idee asemănătoare în Vechiul Testament, atunci când îl cheamă pe Yahweh în marele său templu: „și acum, Doamne Dumnezeule, scoală-te şi vino la locul de odihnă al tău” (Cartea a doua a Cronicilor 6:41). Dacă Marea Piramidă este templul lui Yahweh, astfel se explică prezența constantă a evreilor în Egipt, după relatările Bibliei: sosit din Sumer, Avraam s-a dus întâi în Egipt, abia apoi în Canaan, tărâmul făgăduit de zeul său; Iosif a ajuns în Egipt, unde și-a adus toată familia; de frica asirienilor și babilonienilor, mulți evrei au fugit în Egipt, la fel ca Iosif, Maria și pruncul Iisus câteva secole mai târziu; după întoarcerea din exilul babilonian, o mare parte dintre evrei s-a îndreptat către Egipt, stabilindu-se în Alexandria, acolo unde 72 de învățați au tradus mai târziu scripturile evreiești în limba greacă. În 1897 existau peste 25.000 de evrei în Egipt, cei mai mulți dintre ei trăind în orașele Cairo (lângă Marea Piramidă) și Alexandria; în 1937, numărul evreilor ajunsese la 63.500. Abia în 1956 guvernul egiptean a reușit să expulzeze 25.000 de evrei iar în 1967, după Războiul de Șase Zile, numărul evreilor din Egipt a scăzut la 2.500. După ce evreilor rămași în Egipt li s-a permis să părăsească țara în anii 70, comunitatea evreiască s-a diminuat la câteva familii. Însă în 1979 evreii și-au recuperat drepturile, în urma acordului de pace de la Camp David dintre Israel și Egipt. În prezent, comunitatea evreiască din Egipt aproape a dispărut, fiind formată din aproximativ două sute de persoane.

Adunând toate aceste informații, putem stabili adevărata poveste a lui Enoh. Născut cu 253.200 de ani înaintea erei noastre dintr-un zeu și o pământeană, Enoh l-a slujit pe Enki în Eridu. Dotat de către zeul său cu înțelepciune mult superioară celorlalți muritori, a fost pregătit în diferite domenii, pentru a le preda oamenilor. Însă, nemulțumit de haosul pe care îl creaseră învățăturile Veghetorilor, Enoh a găsit o metodă de a-l înștiința pe Anu ce se întâmplă pe Pământ. Împăratul i-a promis că Veghetorii și semizeii vor fi pedepsiți, iar omenirea va avea parte de o nouă epocă de aur: „Pământul va fi curățit de toată murdăria, de toată păcătoșenia, de toată suferința și de toată pedeapsa, și nu le voi mai trimite niciodată peste acesta cât vor dura neamurile și în veci. Și în acele zile voi deschide tainițele binecuvântării care se găsesc în cer, pentru a le răspândi pe Pământ asupra muncii și lucrului copiilor oamenilor. Iar adevărul și pacea vor lucra împreună câte zile va avea lumea și cât vor dăinui neamurile oamenilor” (Cartea lui Enoh 10:21, 11:1-2). La scurt timp după această întâmplare, Marduk, fiul lui Enki, i-a arătat lui Enoh adevăratul plan al lui Anu, de a distruge Pământul și toate ființele care îl locuiesc: „cerul s-a prăbușit și a căzut pe Pământ (…) Pământul a fost înghițit într-o mare genune, și munții erau agățați deasupra munților, colinele se cufundau în coline și copacii erau rupți și aruncați în genune unde se duceau până la fund” (Cartea lui Enoh 83:3-4); „Pământul s-a întors pe dos cu tot cu locuitorii săi, îngroziţi, oamenii au fugit care încotro, stelele cădeau, se loveau unele de alteurlle făcând un zgomot asurzitor” (Ştiri despre Egipt şi minunile sale). Aflând aceste lucruri, Enoh a fost profund dezamăgit de zeul căruia i-a oferit loialitatea sa. În afara faptului că nu l-a recompensat în vreun fel, împăratul l-a și mințit, plănuind să îl distrugă împreună cu toți ceilalți oameni. Dându-și seama că a greșit trădându-i pe Veghetori, Enoh a hotărât să îl slujească pe cel care i-a arătat adevărul. Marduk l-a însărcinat cu o misiune: să creeze religia, pentru a-și asigura loialitatea oamenilor în războiul ce urma. Ba chiar i-a mărturisit că el, nu Enki, este adevăratul său tată. I-a oferit lui Enoh funcția de Mare Preot dar și tronul Pământului, înscăunându-l în cetatea Sippar, care astfel a devenit noua capitală a lumii. În plus, i-a oferit un inel „magic”, cu care putea controla „demonii”. În realitate nu era vorba despre magie. Inelul ce avea gravat o stea cu șase colțuri (simbolul lui Marduk), îl recunoștea pe posesorul său ca fiind trimisul lui Marduk, mâna sa dreaptă și locțiitorul său pe Pământ, dându-i astfel puterea de a controla „demonii” (Veghetorii și semizeii). Enoh și-a început misiunea încredințată de tatăl său divin prin anul 223.906 î.Hr. Mai târziu, la ordinul lui Marduk, Enoh a  construit piramidele de la Gizeh și, înainte de Potop, a fost luat dintre oameni și primit în rândurile zeilor, acordându-i-se nemurirea. A devenit scribul și mesagerul lui Marduk, dar și moștenitorul acestuia. Ba chiar a jucat un rol foarte important în cel de-al doilea mare război al zeilor.


17. Jurassic Park


Supărat că a fost pedepsit pe nedrept, Enki și-a propus să se răzbune pe principalul vinovat pentru aceste lucruri, adică tatăl său. Negăsind însă vreo cale de întoarcere acasă, mintea sa genială a conceput un plan, așa cum susține mitul hitit al lui Ullikummi: „înțelepciune naște Kumarbi-n mintea sa, zi neagră iscodește ca pe-o ființă-abjectă”. În Adversus Haereses, episcopul Irineu scria că Sophia „neputând să se întoarcă, ea a înțeles că Tatăl este incomprehensibil, s-a dus la locul ei și și-a schimbat patima în venerație pentru Tatăl”. Cu alte cuvinte, s-a prefăcut a fi fiul ascultător, ce se căiește în speranța că va fi primit înapoi. În textul Enki și ordinea lumii, Enki spunea că s-a născut în Cer și a venit pe Pământ, unde a asanat mlaștinile, umplându-le cu pești, apoi a umplut Tigrul și Eufratul cu „apă de viață dătătoare”. Adică și-a început cercetările biologice, respectând ordinele tatălui său, pentru a-i intra acestuia în grații. Și nu a făcut acest lucru singur, ci a avut-o alături pe sora sa, care i-a devenit soție. Iar partea cea mai importantă a misiunii lor era eliminarea dinozaurilor și înlocuirea lor cu alte specii de animale.

Pentru a putea vorbi despre dinozauri, e absolut necesar să recapitulăm ceea ce se ştie despre ei până acum. În primul rând, oamenii de ştiinţă au identificat până în prezent peste 700 de specii de dinozauri. Dintre acestea, doar cinci specii au scheletul complet, restul fiind doar oase izolate. Cum s-a ajuns la celelalte specii? Prin imaginaţia paleontologilor. Este binecunoscută rivalitatea din anii 1870 dintre colecţionarii de fosile Marsh şi Cope, care au inventat împreună peste 130 de specii. Marsh a publicat erorile lui Cope, acuzându-l de faptul că, în încercarea de a reconstrui o fosilă de reptilă marină, a pus capul în locul cozii. Şi în timpuri mai apropiate de noi câţiva astfel de oameni de ştiinţă au descoperit oase pe care le-au considerat a fi de dinozauri, astfel născându-se câteva specii noi. Din păcate pentru ei, puţin mai târziu s-a dovedit că acele fosile erau umane, nicidecum de reptile. Dar acele specii de dinozauri proaspăt apărute au rămas totuşi în cărţile de specialitate.

Cum stabilesc cercetătorii noştri vârsta unor fosile? De unde ştiu ei că dinozaurii au apărut acum 240 de milioane de ani şi au dispărut acum 65 de milioane? Dacă vă gândiţi la datarea cu carbon, uraniu sau potasiu, vă înşelaţi. Aceste metode funcţionează doar pentru fosile cu o vechime de câteva mii de ani, nu de milioane. Atunci, care e metoda de calcul? Imaginaţia paleontologilor. În concepţia evoluţioniştilor, e nevoie de o anumită perioadă de timp pentru ca cea mai simplă formă de viaţă să evolueze într-un dinozaur. Astfel, cercetătorul presupune o anumită perioadă de timp pentru fiecare specie, ajungându-se în final la o datare „exactă”. Nu trebuie să fii un geniu pentru a-ţi da seama că presupunerile nu pot fi catalogate drept adevăruri ştiinţifice. Privind lucrurile din acest punct de vedere, ne dăm seama că e posibil ca dinozaurii să nu fi fost atât de mulţi pe cât ni se spune, să nu fi trăit atunci când ni se spune şi să nu fi arătat aşa cum ni se spune.

Dinozauri si oameni in pesterile polinezieneDar dacă dinozaurii au trăit atunci când consideră evoluţioniştii, unde sunt acum? Părerea generală a paleontologilor e că au dispărut brusc din motive necunoscute. Pentru ei, cea mai probabilă cauză ar fi ciocnirea Pământului cu un asteroid. Însă această ipoteză are multe fisuri. Dacă într-adevăr un meteorit ar fi cauzat dispariţia dinozaurilor, cum se explică faptul că doar aceste reptile au dispărut, nu şi restul animalelor? Sau cum se explică faptul că, după dispariţia dinozaurilor, pe Pământ au apărut specii de animale diferite de cele care trăiseră până atunci? Ar trebui să credem că un meteorit a omorât tiranozaurii şi brontozaurii dar a făcut şi pterodactilul să se transforme în pasăre sau triceraptosul în rinocer? Cu alte cuvinte, oamenii de ştiinţă nu au o explicaţie logică ori de bun simţ pentru faptul că ceva (sau cineva) a cauzat dispariţia bruscă a dinozaurilor şi înlocuirea lor cu alte specii de vieţuitoare. Dar dacă dinozaurii au dispărut acum 65 de milioane de ani, cum au supravieţuit unii dintre ei până în zilele noastre?

Mozaicul Nilului de la PalestrinaÎn 2001, paleontologii Zielinski şi Budhan au descoperit o fosilă de hadrosaur în bazinul San Juan din New Mexico. Formaţiunea în care a fost descoperit osul de dinozaur a fost datată ca fiind din Paleocen, având aproximativ 64,5 milioane de ani. Ceea ce înseamnă că nu toţi dinozaurii au dispărut la data stabilită de cercetători, unii dintre ei supravieţuind încă cel puţin 500 de milioane de ani. Alţi astfel de dinozauri „supravieţuitori” au fost descoperiţi în America de Nord, în China, precum şi în alte părţi ale lumii. Legendele din întreaga lume descriu reptile uriaşe, numite dragoni sau balauri, care ar fi trăit în acelaşi timp cu oamenii. În sprijinul acestei idei există pietrele descoperite de profesorul Cabrera în Ica (Peru), care înfăţişează oameni alături de dinozauri, călărindu-i sau luptându-se cu ei. Cercetătorul Don R. Patton, care a studiat pietrele de la Ica, a declarat următoarele: „Toate aceste înfăţişări sunt foarte interesante, din moment ce lumea nu a început să vorbească despre dinozauri decât din secolul al XIX-lea, iar pietrele au o vechime de mii de ani. În plus, pietrele nu prezintă schelete de dinozauri, ci dinozauri în viaţă, ce par să interacţioneze cu omul. Asta arată faptul că vechii peruani au văzut şi au trăit alături de dinozauri!”. Acelaşi cercetător se declară uimit de faptul că, deşi descoperitorul pietrelor a fost şeful departamentului de medicină din cadrul Universităţii din Lima, antropolog şi fondatorul muzeului din Ica, Pterodactil in timpul Razboiului Civilcomunitatea ştiinţifică refuză să recunoască autenticitatea pietrelor. Pietrele de la Ica nu sunt singura reprezentare a dinozaurilor în timpul oamenilor. Un mozaic elenistic vechi de cel puţin 2000 de ani, descoperit în secolul al XVII-lea în localitatea italiană Palestrina, prezintă greci şi etiopieni aflaţi la vânătoare pe malul Nilului. În acest mozaic se poate vedea clar o reptilă ce seamănă foarte bine cu un dinozaur, vânată de oameni. În peşterile din insulele indoneziene s-au descoperit desene ce înfăţişează dinozauri. În Egipt sunt foarte multe desene reprezentând apatosauri. Aceiaşi dinozauri se găsesc şi pe un cilindru mesopotamian, datând din 3300 î. Hr. Dar poate cea mai importantă astfel de descoperire sunt cele trei fotografii realizate în timpul Războiului Civil din S.U.A. (1860), în care sunt reprezentaţi trei pterodactyli.

Apatosauri in Egipt si MesopotamiaÎn plus, au fost găsite urme de picior omenesc alături de cele ale unor dinozauri, aflate în acelaşi strat geologic, cu o vechime de 70-140 milioane de ani. Oamenii de ştiinţă din fosta Uniune Sovietică au făcut publică descoperirea unor urme de om în acelaşi strat cu urme de dinozaur. Şi în Parcul Naţional „Dinosaur Valley” din Texas au fost găsite numeroase astfel de urme. Fotografiile de mai jos au fost realizate şi prezentate la o conferinţă de presă din Dayton, la 12 august 1989 de către dr. Don R. Patton. Merită menţionat faptul că la acea conferinţă au fost prezenţi şi doi oameni de ştiinţă evoluţionişti care a doua zi au căutat dovada cu o bară de fier, pentru a o distruge.

Urmele de oameni si dinozauri din TexasŞi în Vechiul Testament sunt întâlnite creaturi ce poate fi considerate dinozauri. În cartea Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmarii lui Bel, se spune că babilonienii se închinau la un balaur mare care nu era un

idol neînsufleţit, ci „viu şi mănâncă şi bea”. Profetul Daniel a ucis balaurul dându-i să mănânce cocoloaşe fierte din răşină, seu şi păr. Într-adevăr, pe Poarta lui Iștar din Babilon sunt reprezentaţi siruşi (dragoni). Scriitorul german Willy Ley a descris siruşii ca fiind „o enigmă zoologică de dimensiuni fantastice”, ce aveau limba bifurcată, trupul acoperit de solzi, o coadă lungă şi mlădioasă de asemenea cu solzi, un gât lung, subţire şi solzos, un cap de şarpe împodobit cu un corn, în spatele căruia erau ataşate aripi de piele. Stegosaurul de pe templul Angkor WatDescoperitorul Porţii lui Iștar, arheologul german Robert Koldeway, a luat în considerare posibilitatea ca siruşii să fi fost animale reale, deoarece imaginea lor a rămas neschimbată de-a lungul timpului în iconografia babiloniană, spre deosebire de alte animale fantastice care şi-au schimbat înfăţişarea în artă. Nu doar Poarta lui Iștar a fost împodobită cu dinozauri. Templul Angkor Wat din Cambodgia, vechi de aproximativ 800 de ani, are sculptat pe un perete un stegosaur.

Un alt posibil dinozaur este descris în Cartea lui Iov din Biblie. Dumnezeu l-a trimis pe Iov la râul Iordan, să privească animalul mare şi puternic, Behemoth, pe care îl crease. „Ia priveşte acum înaintea ta, Behemotul; şi el ca şi tine este făptura Mea; el paşte iarbă ca boul. Vezi ce putere are în coapsele lui şi ce tărie are în muşchii de pe pântece. Coada lui e dârză ca lemnul cedrului şi vinele de pe pulpele lui stau ca nişte noduri. Oasele lui sunt ca nişte ţevi de aramă şi mădularele ca nişte drugi de fier. El este fruntea făpturilor lui Dumnezeu şi făcut să fie cel mai mare peste celelalte dobitoace. Munţii îi dau hrană şi toate fiarele sălbatice sunt îngrozite când îl văd. El se culcă sub florile de lotus, în ocolul trestiilor şi al bălţii. Frunzele de lotus îi fac umbră şi sălciile bălţii îl împrejmuiesc. Dacă fluviul vine mare, fără de veste, el nu se sinchiseşte; el stă liniştit pe loc, chiar când ar fi ca Iordanul să-i urce năvalnic până la gură. Cine poate să-l privească? Cine poate să-i străpungă nasul cu un laţ?” (40:15-24). Unii cercetători ai Bibliei l-au identificat cu un sauropod după înfăţişare, obiceiuri alimentare şi locul în care trăia. În aceeaşi Carte a lui Iov este descris un alt astfel de monstru, ce poartă numele Leviathan: „Cine a deschis vreodată porţile gurii lui? Zimţii lui sunt îngrozitori! Spinarea lui este ca un şirag de scuturi, pe care le-ai fi întărit şi pecetluit puternic. Ele sunt strânse unul într-altul atât de tare, că nici vântul nu pătrunde printre ele. Fiecare e lipit de cel de lângă el şi se ţin aşa şi nu se mai despart. Din strănutul lui scapără lumină şi ochii lui sunt roşii ca pleoapele zorilor. Din gura lui ies parcă nişte torţe aprinse şi izbucnesc valuri de scântei. Din nările lui iese fum, ca dintr-o căldare pusă la foc şi care fierbe. Răsuflarea lui este de cărbuni aprinşi şi din gura lui ţâşnesc flăcări. Puterea lui e adunată în grumazul lui şi înaintea lui ţâşneşte groaza. Carnea lui e îndesată; oricât ai apăsa în ea nu se lasă. Inima lui este tare ca piatra, tare ca piatra râşniţei, cea de dedesubt. De măreţia lui se tem şi valurile; valurile mării se dau înapoi din faţa lui. Să-l atingi cu sabia nu foloseşti nimic; nici cu lancea, nici cu săgeata, nici cu toporul. Fierul pentru pielea lui este ca paiul, iar arama ca lemnul putred. Săgeata nu-l pune pe fugă şi pietrele din praştie cad pe el ca nişte pleavă. O săgeată pentru el este un pai în vânt şi îşi bate joc de vâjâitul unei lănci ce zboară. Sub pântecele lui sunt nişte solzi ascuţiţi; când dă prin noroi, pare că dă cu grapa. Când se afundă, apa fierbe ca într-o căldare; el preface marea într-un cazan de fiert mirodenii. El lasă în urmă o dâră luminoasă şi adâncul pare un cap cu plete albe. Pe pământ el nu-şi află perechea şi e făcut să nu cunoască frica. El se uită de sus la toţi câţi sunt puternici şi este împărat peste toate fiarele sălbatice” (41:14-34). Leviathanul mai este pomenit în capitolul 1 al Cărţii lui Iov, în Psalmul 73 („Tu ai despărţit, cu puterea Ta, marea; Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă; Tu ai sfărâmat capul leviathanului; datu-l-ai pe el mâncare popoarelor pustiului”) şi în capitolul 27 al Cărţii lui Isaia („În ziua aceea Domnul se va năpusti cu sabia Sa grea, mare şi puternică, asupra leviatanului, a şarpelui care fuge, asupra leviatanului, a şarpelui încolăcit, şi va omorî balaurul cel din Nil”). La egipteni, cel supranumit „Şarpele Nilului” sau „Şopârla malefică” era Apep (Apophis în greacă), demon ce avea forma unui gigantic şarpe, crocodil, şopârlă sau dragon. În Cartea lui Enoh, Leviathan este un monstru de sex feminin, ce trăieşte în adâncurile apelor. Behemoth este partenerul ei, ce locuieşte în deşertul Dudain. Şi în satanism, conform lui Anton Szandor LaVey, autorul Bibliei satanice, Leviathan reprezintă apa. Un animal asemănător cu leviathanul este şarpele marin cu şapte capete, Lotan, din miturile ugaritice. În India există de asemenea o şopârlă numită lotan, după creatura legendară. În mitologia nordică este prezent Jörmungandr, şarpele uriaş ce trăieşte în oceanul care înconjoară Pământul. În miturile babiloniene se vorbeşte despre şarpele înaripat Tiamat, zeiţa primordială a oceanelor, care a dat naştere mai multor şerpi şi dragoni. În Enûma Elish  soţul ei era Apsu, o creatură asemănătoare cu ea. La greci, mama tuturor monştrilor era dragonul-femelă Echidna, soţia monstrului înaripat Typhon. Tot în Grecia îl mai întâlnim pe Ladon, dragonul asemănător cu un şarpe, paznicul grădinii hesperiadelor sau pe Python, şarpele uriaş ce păzea oracolul Geei de la Delphi. În Mesopotamia îl găsim pe Asag, demonul cu forma unui şarpe cu şapte capete, în Asiria pe Labbu, monstrul cu trăsături de leu şi de şarpe, în Babilon pe Muşhuşşu, combinaţia monstruoasă între şarpe şi dragon, în Anatolia pe Illuyanka, monstrul maritim asemănător cu un dragon sau cu un şarpe. Să nu uităm de serafimii menţionaţi în Cartea lui Isaia, şerpi cu şase aripi, sau de dragonii din Asia şi din Europa medievală.

E posibil ca aceste creaturi, considerate mitice, să fie în realitate dinozauri? Avem pe de o parte legende despre reptile uriaşe pe întreg cuprinsul globului, iar pe altă parte fosile ale dinozaurilor pe întreg mapamondul. Oricât şi-ar dori mulţi oameni de ştiinţă să credem că dinozaurii au dispărut cu mult timp înainte de apariţia oamenilor iar dragonii şi balaurii sunt doar creaturi inventate, logica de bun simţ ne face să refuzăm această poveste. Dacă nu ar fi văzut niciodată dinozauri, strămoşii noştri n-ar fi putut să-şi imagineze nişte creaturi foarte asemănătoare cu aceştia. E drept că puteau descoperi nişte fosile, dar e greu de crezut că anticii de pe tot mapamondul au săpat mulţi metri sub pământ apoi, luându-se după nişte oase, şi-au putut imagina şi aspectul exact al acelor creaturi şi stilul lor de viaţă (vezi descrierea Behemotului din Cartea lui Iov, referitoare la locul unde trăia şi cu ce se hrănea). Ceea ce înseamnă că majoritatea dinozaurilor au fost distruşi într-adevăr acum mult timp, însă au mai rămas câţiva supravieţuitori, unii chiar până în ziua de azi. Un bun exemplu ni-l oferă cercetătătoarea Mary Schweitzer care în anul 2005 a găsit vase de sânge în fosila unui tyranosaur. Bineînţeles că dumneaei a rămas mirată de faptul că au supravieţuit vasele de sânge timp 68 de milioane de ani. Fără să-şi dea seama că acest lucru e imposibil, iar dinozaurul găsit de ea nu are milioane de ani, ci mult mai puţini. Pentru a da totuşi o explicaţie cât de cât raţională, unii evoluţionişti au declarat că acelea nu sunt celule sanguine, ci „altceva“. Iar alţii, mai înţelepţi, au preferat să nu comenteze. O alegere bună, decât să primim alte explicaţii aberante.

Mai multe persoane susţin că au văzut dinozauri în Congo, Australia, Scoţia şi în pădurea tropicală din America de Sud. Doar din anul 2000 până acum au fost peste 20.000 de cazuri. Conform cryptozoologilor, unii dintre aceşti posibili dinozauri contemporani sunt monstrul din Loch Ness, theropozii Burrunjor şi Kasai Rex, ceratopsianul Emela-ntouka, styracozaurul Ngoubou, ankylozaurul Muhuru, spinozaurul Nguma-monene, sauropodul Mokele-mbembe şi stegozaurul Mbielu-Mbielu-Mbielu. Dacă aceşti dinozauri într-adevăr există şi astăzi, de ce să nu considerăm că şi strămoşii noştri i-au văzut? Iar dacă i-au văzut, de ce să nu-i fi introdus în povestirile lor? Şi dacă i-au introdus în mituri, înseamnă că acele reptile monstruoase nu sunt balauri, dragoni sau altfel de creaturi, ci doar nişte dinozauri.

Marduk vs. TiamatChiar dacă au supravieţuit câţiva dinozauri, cine sau ce i-a distrus pe majoritatea dintre ei? Anticii spun că zeii. Iar legendele care să exemplifice acest lucru sunt în număr foarte mare. În Enuma Eliș (mitul babilonian al creaţiei), Tiamat şi soţul ei, Apsu, fiinţele primordiale (primii locuitori ai acestei planete) erau deranjaţi de zgomotele făcute de zeii cei tineri (noii veniţi pe Pământ). Apsu s-a hotărât să îi omoare, însă Tiamat s-a opus. Ea îl avertizează de planul soţului ei pe Ea (Enki), cel mai puternic dintre zeii tineri. Cu ajutorul magiei, Ea îl adoarme pe Apsu apoi îl ucide, devenind astfel conducătorul lumii (Pământului). Împreună cu soţia sa, Damkina, Ea are un fiu, numit Marduk. Într-o zi, pe când se juca cu vânturile, Marduk a creat tornade ce au deranjat-o pe Tiamat. Atunci, ea s-a  hotărât să răzbune moartea soţului ei, Apsu. Tiamat naşte unsprezece monştri care să o ajute în luptă şi îl numeşte conducător al lumii pe unul dintre ei, Kingu. Înspăimântaţi de armata de reptile uriaşe, zeii cei tineri se ascund. Marduk o provoacă la luptă pe Tiamat, o ucide, iar din corpul ei creează lumea. Kingu este sacrificat, din sângele lui făcând Marduk primii oameni. Iar zeii îl încoronează pe salvatorul lor, care astfel a devenit stăpânul Pământului. În textul original (Enuma Eliș este o copie a unui mit sumerian), Anu este cel care a omorât-o pe Tiamat, în acest mod explicându-şi sumerienii modul în care zeul a ajuns în fruntea panteonului. Mai târziu, când Enlil a devenit regele Pământului, l-a înlocuit pe Anu într-o nouă variantă a legendei, el fiind ucigaşul lui Tiamat. A treia variantă, Enuma Eliș, a apărut în momentul în care Marduk a preluat conducerea Terrei, el devenind salvatorul şi conducătorul zeilor. Deşi acest mit a fost interpretat în numeroase feluri, o variantă ignorată este cea a dispariţiei dinozaurilor. Exilaţii ajung pe Pământ şi sunt atacaţi de locuitorii acestuia, dinozaurii. Prin urmare, „zeii” elimină ameninţarea şi conduc liniştiţi planeta pe care tocmai au cucerit-o.

Zeus vs. TyphonEcourile acestei legende (sau, mai bine spus, ale celei originale) s-au răspândit în întraga lume. Grecii, de exemplu, povesteau că titanii, după ce l-au învins pe tatăl lor, Ouranos, n-au devenit imediat stăpâni ai Terrei. Planeta era condusă de Ophion („şarpele”) şi de soţia acestuia, Eurynome. Conducătorul titanilor, Kronos, a fost nevoit să se lupte cu Ophion iar soţia lui, Rhea, cu Eurynome. Reptilele au fost învinse şi aruncate în Tartar, iar titanii au devenit conducătorii Pământului. Mai târziu Zeus, fiul lui Kronos, a fost nevoit să se lupte cu un alt balaur uriaş, Typhon, care îi ameninţa pe zei, întocmai ca Marduk, fiul lui Ea, în Babilon. Ajutat de zeița Athena, Zeus l-a învins pe Typhon şi l-a închis sub muntele Etna. Soţia lui Typhon, Echidna („vipera”), a fost ucisă în somn de gigantul Argos. Copiii celor doi monştri, dragonul Ladon şi hidra din Lernaea, au fost distruşi de către semizeul Herakles, fiul lui Zeus. Un al fiu al lui Zeus, Apollo, a înfruntat de asemenea o reptilă. Pe Python, şarpele sacru uriaş, paznicul oracolului Geei de la Delphi, aflat pe muntele Parnas. În memoria şarpelui gigantic, Apollo a instituit la Delphi Jocurile Pythice iar Pythia, prima preoteasă a oracolului, a fost numită după acelaşi şarpe.

În Cartea egipteană a morţilor se spune că, în fiecare noapte, Apep (Apophis) atacă Barca milioanelor de ani, luptându-se cu zeul Ra şi însoţitorii săi. Cel mai însemnat dintre ei este Seth, zeul furtunii şi al deşertului. Apep, personificarea întunericului, avea forma unui gigantic şarpe, crocodil, şopârlă sau dragon. În fiecare noapte Apep este învins dar învie a doua zi, pentru ca lupta să se reia de fiecare dată când Ra (soarele) trece cu barca sa prin lumea de dincolo. Această luptă este de fapt o reeditare zilnică a unei lupte petrecute cu mult timp înainte, între zeul Ra şi şarpele Apep. În aceeaşi Carte a morţilor întâlnim demonul femelă Ammut, „devoratoarea de morţi”, ce avea aspectul unui amestec dintre leu, hipopotam şi crocodil. Ammut era creatura care mânca inimile păcătoşilor în Lumea de dincolo.

În mitologia japoneză, după ce a fost expulzat pe Pământ, primul lucru pe care l-a făcut zeul Susano-o a fost să stăpânească forțele care existau deja pe planeta noastră și care i se opuneau. Pentru acest lucru, a fost nevoit să ucidă șarpele cu opt capete Yamata no orochi, care devora copiii zeilor tereștri.

În Rigveda (colecţie indiană de imnuri vedice sanscrite), unul dintre cele patru texte sacre (numite vede) ale hinduismului, dragonul Vritra sau Ahi („şarpele”) a închis toate apele Pământului. Zeul furtunii, Indra, a primit arme de la ceilalţi zei (întocmai ca Marduk în Enuma Eliș), l-a omorât pe Vritra, i-a distrus cele 99 de fortăreţe şi a eliberat apele. Pentru această faptă, Indra a primit titlurile Vritrahan („ucigaşul lui Vritra”) şi „ucigaşul primului dragon”. Apoi, cu trăsnetul său, Indra a omorât-o pe Danu, mama dragonului Vritra. Într-o altă versiune a legendei, zeul a fost ajutat în luptă de alţi zei, Varuna, Soma şi Agni. Într-un vers al unui imn, Sarasvati (soţia lui Brahma, zeiţa ştiinţei şi a artelor) este acreditată cu uciderea lui Vritra, dar acest lucru nu este menţionat în niciun alt loc. După această faptă vitejească, Indra a devenit conducătorul zeilor.

Baal vs. LotanAlţi  zei ai furtunii (ca şi Zeus, Seth, Susano-o, Indra sau Enlil) care au fost nevoiţi să se lupte cu reptile sunt Teșub, Baal şi Thor. În Anatolia, Teșub, ajutat de mai mulţi zei, îl învinge în luptă pe dragonul Illuyanka. În Canaan, zeul Baal ucide şarpele cu şapte capete, Lotan. În Scandinavia, zeul Thor se luptă de multe ori cu marele său duşman, şarpele uriaş Jörmungandr. La Ragnarok, bătălia finală dintre zei şi giganţi, Thor, deşi muşcat de şarpe, reuşeşte să-şi omoare adversarul. Dar nu apucă să se bucure prea mult de victorie, deoarece veninul lui Jörmungandr îl răpune. În Vechiul Testament, Yahveh (care are adeseori aspectele unui zeu al furtunii), Dumnezeul evreilor, este lăudat pentru distrugerea monstrului marin Leviathan şi a celorlalţi balauri din apă: „Tu ai despărţit, cu puterea Ta, marea; Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă; Tu ai sfărâmat capul leviathanului; datu-l-ai pe el mâncare popoarelor pustiului” (Psalmul 73:14-15).

Gravurile de la IcaLegendele sunt clare iar pietrele de la Ica au sens. Nu meteoriţi sau alte cataclisme naturale au distrus dinozaurii, ci „zeii”. Care zei? Singurii prezenți pe Terra în acea perioadă erau exilații. Prin urmare, Anu sau Enlil nu pot fi răspunzători pentru dispariția dinozaurilor, din moment ce ei au ajuns pe planeta noastră mult mai târziu. Adepții lor i-au acrediat cu această faptă pentru a-i transforma în eroi în ochii maselor. Așa cum afirmau babilonienii, grecii și japonezii, Enki este cel care a distrus uriașele reptile. Însă nu Marduk l-a ajutat, după cum susține Enuma Eliș, deoarece acesta nu era născut în acea vreme. Grecii sunt cei care au păstrat realitatea în miturile lor: reptilele uriașe ce conduceau Pământul au fost distruse de Kronos (Enki) și soția sa, care îi era și soră, Rhea (Ninhursag). Nu știm exact cum au acționat cei doi, probabil xenocidul având loc prin răspândirea pe Pământ a unui virus care să distrugă doar reptilele mari. Poate au folosit o altă armă, mult peste capacitatea noastră de înţelegere. Însă, ținând cont că Enki și Ninhursag erau biologi geneticieni și au studiat vreme îndelungată animalele pământene pe planeta lor natală, virusul rămâne cea mai probabilă posibilitate.

Dinozaurii fiind distruși și înlocuiți cu noi specii de animale, planul lui Enki a reușit iar Anu, înduplecat fiind și de fiica sa, i-a micșorat fiului exilat pedeapsa. Miturile sumeriene spun că, după ce a coborât după Dumuzi în „lumea de jos”, Inanna l-a salvat parțial, el fiind nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în lumea cealaltă. Unul dintre epitetele lui Osiris este „cel care sălăşluieşte în Orion cu un anotimp în cer şi un anotimp pe Pământ”, un epitet care nu are nicio explicaţie pentru egiptologi. Însă răspunsul se găseşte la sumerieni: lui Dumuzi / Osiris i s-a permis să trăiască jumătate de an pe planeta natală, iar cealaltă jumătate pe Pământ. O poveste asemănătoare întâlnim şi la vechii greci unde Persefona, zeiţa lumii subterane, trăia jumătate de an pe Pământ, alături de mama ei, şi jumătate de an în lumea de jos, alături de soţul ei, Hades. Fără îndoială, grecii au preluat mitul lui Osiris / Dumuzi şi l-au atribuit nu zeului lumii inferioare, Hades, ci soţiei acestuia, Persefona.

Iertat parțial de pedeapsă, Enki și-a pus în aplicare partea a doua a planului său.


5. Zeii egiptenilor


O, Egipt! Egipt! Din știința ta nu vor rămâne decât legende, care vor părea incredibile generațiilor de mai târziu.” – Lucius Apuleius

529221_328857893918916_2087129436_n

Conform teoriei oficiale, civilizația egipteană este a doua apărută în lume, după cea sumeriană. În jurul anului 3.100 î.e.n., Men / Menes sau Narmer a unificat Egiptul Inferior cu cel Superior, devenind primul faraon al întregii țări și, bineînțeles, întemeietorul primei dinastii. Cercetătorii, în special egiptologii, se încăpățânează să ignore ceea ce egiptenii antici ne-au transmis prin mai multe surse, cum ar fi scrierile preotului Manetho, ale istoricului grec Herodot, Papirusul Torino sau Piatra Palermo: până la unificarea Egiptului de către primul faraon, țara a fost condusă de două dinastii de zei, una de semizei și una tranzitorie umană.

Despre religia egiptenilor, istoricul Plutarh spunea că este o ştiinţă întunecată şi enigmatică. Egiptenii îşi numeau zeii „ntr”, adică „neteru” sau „neter” la masculin şi „netert” la feminin, cuvinte ce au fost traduse în mod convenţional de către egiptologi prin „zei” şi „zeiţe”. Însă, în egipteana veche, „neter” înseamnă Continue reading


4. Zeii mesopotamienilor


Îți voi descoperi o taină și îți voi arăta o enigmă păstrată de zei.” – Utnapiștim (Epopeea lui Ghilgameș)

sumerian_idols

Civilizația sumeriană, apărută la mijlocul mileniului al patrulea î.e.n. în sudul Mesopotamiei (în zona Irakului de astăzi), este considerată cea mai veche din lume. Nu s-a descoperit nici până în ziua de astăzi locul de proveniență al acestei populații ariene (de rasă albă), și nici unde a dispărut în cel de-al doilea mileniu î.e.n. Începând cu 2.900 î.e.n., sumerienii s-au înfruntat timp de șase secole cu akkadienii, primul popor semit consemnat de istorie, pentru a obține supremația în Mesopotamia. După căderea Imperiului Akkadian fondat de Sargon cel Mare, akkadienii au părăsit zona, doar pentru a-și face apariția mai târziu ca babilonieni și asirieni. Într-un final, în cel de-al doilea mileniu î.e.n., sumerienii au dispărut fără urmă, lăsând Mesopotamia în mâinile popoarelor semite. Nu fără a-și lăsa religia ca moștenire, pe care au preluat-o sub diferite forme toate civilizațiile antice.

Sumerienii își spuneau „ug sag gig-ga”, care înseamnă „oamenii cu capetele negre”. Teritoriul lor, pe care îl cunoaștem astăzi ca Sumer, era numit Șumer de akkadieni, Șinar de evrei, Sngr de egipteni și Șanhar de hitiți. Denumirea atribuită de sumerieni pământului lor era Ki-en-gir, care se poate traduce ca „Tărâmul conducătorilor nobili”, o referire la zei, pe care îi numeau „din.gir” („nobilii care dau viață”, într-o traducere liberă), iar akkadienii „illu”. Dingir / Illu erau împărțiți în două categorii: Anunna (numiți Anunnaki sau Anunnaku de akkadieni) și Igigi. Anunna erau zeii cei mari, conducătorii, cei cu sânge regal. Numele lor sumerian, format din „an” („Cer”), „nun” („nobil”) și „na” („om”), se traduce ca „Oamenii nobili din Cer”. În akkadiană home-bgau devenit Anunnaki sau „copiii Cerului şi ai Pământului” ori „copiii lui An şi Ki”. Inițial în număr de șapte, numărul lor a crescut în timp, ajungând chiar la câteva mii, uneori fiind numiți toți dingir / illu Anunnaki ori Igigi. Cei din urmă erau zeitățile de rang inferior, slujitorii marilor Anunna, despre care nu se cunosc prea multe amănunte. Numele lor este format din „igi” („ochi”) şi „gi” („Pământul”), prin urmare se poate traduce ca „Ochii Pământului”, adică observatorii, supraveghetorii sau veghetorii Pământului. În poemul babilonian Enuma Eliș, Igigi sunt numiţi „zei decăzuţi”, iar în Mitul lui Atrahasis se spune că s-au răzvrătit împotriva unuia dintre Anunna, care i-a forțat la muncă silnică, revolta ducând la apariția oamenilor. Toți dingir / illu importanți, atât Anunna cât și Igigi, împreună cu legendele lor, au fost preluați de toate popoarele care le-au urmat urmat sumerienilor.

Panteonul sumerian era condus de Continue reading


Tatăl ceresc



 

George Adamski vorbea despre o „Federaţie Liberă a Planetelor”, ce dispune de o uriaşă flotă „a păcii universale” şi de o armată de 10 sau 20 de milioane de fiinţe, condusă de comandantul Ashtar Sheran. Pentru George Van Tassel, Ashtar era comandantul unei staţii spaţiale controlate de „Consiliul Celor Şapte Lumini”. George King a intrat în contact cu „frăţia cosmică a stăpânilor spaţiului”, devenind purtătorul de cuvânt al unui „Parlament Interplanetar”. Profesorul Courtney Brown a văzut sediul „Federaţiei Galactice”, un organism care uneşte foarte multe civilizaţii din galaxia noastră. David Paladin vorbea despre prietenii spaţiali ce făceau parte din Confederaţia Kantariană. Lui Bill Hermann, răpitorii săi i-au spus că fac parte dintr-o reţea ce ne ţine de mult timp sub observaţie. Lui Richard Miller, comandantul Soltec i-a revelat faptul că vine de pe planeta Centurus, ce face parte dintr-o „Confederaţie Universală” de peste 680 de planete. Alţii vorbeau despre „Uniunea Ra”, care i-a patronat pe vechii egipteni. Ra, una dintre entităţile cu care era în contact grupul Lab Nine, afirma că Terra este protejată de „Consiliul lui Saturn”, care este format din nouă membri şi 24 de gardieni. Unul dintre membrii Lab Nine, Hurtak, susţinea că sistemul nostru solar este guvernat de „Consiliul Celor Nouă”, care răspunde în faţa „Celor 70 de Frăţii ale Marii Frăţii Albe”.

Conform tuturor acestor declaraţii, vizitatorii nu provin de pe o planetă izolată, ci fac parte dintr-un organism ce uneşte foarte multe civilizaţii, o „reţea”, „federaţie” sau „confederaţie”, condusă de un Parlament Interplanetar sau de un Consiliu. Chiar dacă sunt mai evoluaţi tehnologic şi spiritual decât noi, hainele şi titlurile pe care le poartă ne indică mai degrabă o societate de tip feudal, nicidecum una modernă, asemănătoare cu a noastră. Deşi vor să pară o societate democrată, condusă de un parlament, sunt câteva indicii care ne demonstrează că lucrurile nu stau chiar aşa. Acel Consiliu (al Celor Şapte Lumini, al Celor Nouă, al lui Saturn, etc.) ne duce cu gândul la o adunare de genul celor de la curţile regale. Deşi cei mai mulţi vizitatori poartă costume mulate, asemănătoare celor de ski, se pare că acestea sunt doar echipamentele de zbor deoarece, pe planetele lor, mai toţi sunt îmbrăcaţi în robe sau cămăşi lungi, cu pelerine. Profesorul Courtney Brown a întâlnit un personaj de vază, ce arăta precum Buddha. Iar aceste costumaţii sunt asemănătoare celor pe care noi, pământenii, le-am purtat acum sute de ani. „Fraţii cosmici” ai lui George King se consideră „stăpânii spaţiului”, lucru care reiese şi din titlul Stăpânului Aetherius cu care King lua legătura în mod constant. Entitatea cu care Ida Kannenberg comunica adeseori s-a prezentat ca fiind trimisă din partea „stăpânilor OZN-urilor”. Într-o societate democrată, condusă de un parlament, guvern sau preşedinte, nu există titlul de „stăpân”. Însă, într-una feudală, da. Sara, una dintre pacientele profesorului John E. Mack, declara sub hipnoză că a văzut o fiinţă pe nume Mengus ce stătea pe un tron făcut dintr-un metal argintiu. Nu încape îndoială că Sara ar fi putut face diferenţa dintre un tron şi un scaun sau un fotoliu. Iar un tron ne duce cu gândul la monarhie. Prin urmare, dacă societatea lor este una de tip feudal, cel mai probabil este condusă de un monarh. Cum ei vorbesc despre un organism format din multe planete şi civilizaţii, putem considera că denumirea cea mai potrivită pentru acesta nu este federaţie sau confederaţie, ci imperiu. Iar un imperiu nu poate fi condus decât de un împărat. De ce extratereştrii ne ascund faptul că fac parte dintr-un imperiu? Deoarece oamenii ar fi reticenţi la această formă de guvernare. Fiinţe superioare nouă cel puţin tehnologic, care vin pe planeta noastră pentru a stabili o legătură între lumea noastră şi a lor, dacă ar face parte dintr-un imperiu, ar putea să încerce să ne acapareze. Monarhia este echivalentă cu dictatura, ceea ce ar da de înţeles că, dacă îi vom accepta, vom fi servitorii împăratului, la fel ca toate lumile cuprinse în imperiul său. Însă, dacă ei se prezintă ca făcând parte dintr-o societate democrată, ne lasă iluzia că ne vom păstra independenţa planetară chiar dacă vom adera la confederaţia lor. Astfel, în ochii noştri vor părea aliaţi, parteneri sau vecini, nicidecum cuceritori. Însă nicio minciună nu poate rezista veşnic.

În mitologia sumeriană, marilor zei li s-a atribuit câte un număr. Deşi cercetătorii nu ştiu exact semnificaţia lor, majoritatea preferând să le numească numere magice, în realitate ele reprezintă rangul fiecăruia. An, conducătorul zeilor, avea numărul 60. Titlul lugal kur.kur.ra („conducător al ţinuturilor”) dovedeşte că era stăpân peste mai multe domenii. Miturile sumerienilor ni-l înfăţişează ca sursă ultimă de autoritate atât pe planeta zeilor, cât şi pe Pământ. Prin urmare, numărul 60 nu poate reprezenta decât titlul de împărat. Soţia sa, Ki sau Antum, avea numărul 55, adică titlul de împărăteasă. Fiului lor cel mic, Enlil, conducătorul Terrei, i se atribuise numărul 50, adică titlul de rege. De altfel, mesopotamienii chiar îl numeau regele Pământului. Când Marduk a primit conducerea planetei noastre, înlocuindu-l pe Enlil, i s-au atribuit cele 50 de nume. Fără îndoială, acest lucru înseamnă că i s-a acordat numărul 50, adică titlul de rege. Soţia lui Enlil, Ninlil, avea numărul 45, titlul de regină. Fratele mai mare al lui Enlil, Enki, a primit numărul 40, adică următorul rang, cel de mare prinţ. Prinţ l-au numit toţi strămoşii noştri, indiferent din cultura din care făceau parte. Soţia sa, Ninki sau Damkina, avea rangul de mare prinţesă, adică numărul 35.

Cine este acest împărat? Zeul suprem în mitologia sumeriană era An, al cărui nume, simbolizat în scrierea cuneiformă printr-o cruce, înseamnă „cer”. Akkadienii, babilonienii, asirienii şi hitiţii îl numeau Anu sau Anum (din care provine numele zeului egiptean Amun). Era sursa ultimă de autoritate, zeul cerului şi al constelaţiilor, stăpânul zeilor, spiritelor şi demonilor. Pentru a i se sublinia autoritatea, era numit adeseori an gal („marele An”). El putea să înalţe alţi zei în rang, să confere regalitatea pe Pământ sau să hotărască soarta. În Enuma Elish, Anu este fiul lui Anşar şi Kişar. Aici este numit „tatăl zeilor” dar şi gazda demonilor. În textul hitit Regatul din ceruri, Anu este fiul lui Alalu. Textul Lahar şi Aşnan îl creditează pe Anu cu inteligenţa divină care a creat Universul. Simbolul său era coroana regală, de multe ori împodobită cu două coarne de taur. Consoarta sa este numită de babilonieni Antum („cerul femelă”), iar de sumerieni Ki („Pământul”). Câteva texte regale din perioada sargonidă descriu ridicarea la rangul de consoartă a lui An a zeiţei Inanna. A avut mulţi copii, cei mai importanţi fiind Enki şi Enlil. An locuia în cer împreună cu soţia sa, pe Pământ lăsându-l conducător pe fiul său mai mic, Enlil (zeul aerului), moştenitorul tronului. Nu s-au păstrat miturile care să explice de ce moştenitorul nu a fost fiul cel mare, Enki (zeul apei şi al înţelepciunii), dar răspunsul se găseşte în legendele altor popoare. Principalul său templu din Mesopotamia era Eanna din oraşul Uruk, pe care îl împărţea cu Inanna. Imnurile şi rugăciunile asiriene şi babiloniene închinate lui Anu sunt extrem de rare.

Cum a ajuns An pe tronul ceresc, aflăm de la hitiţi. În Regatul din ceruri e scris că, acum foarte mult timp, Alalu era rege în cer, domnind timp de nouă perioade. În cea de-a noua perioadă, Anu, paharnicul său şi primul dintre zei, l-a provocat la luptă. Învins, Alalu a fost nevoit să se refugieze pe Pământ, iar Anu a devenit noul conducător din Kummiya (palatul zeilor din cer). După alte nouă perioade, fiul lui Anu, Kumarbi, a încercat să căştige tronul în acelaşi mod. În timpul unei vizite pe Pământ a lui Anu, acesta a fost atacat de Kumarbi. În timpul luptei dintre Kumarbi şi Anu, primul l-a muşcat pe cel din urmă de organele genitale, rămânând însărcinat. Din uniunea cel puţin bizară s-au născut alţi trei zei (Teshub, Tigris şi Taşmişu), care erau atât fiii şi nepoţii lui Anu, cât şi fiii şi fraţii lui Kumarbi. Deşi învins, Anu a reuşit să se întoarcă în cer şi să-şi păstreze tronul, deşi pe Pământ conducător devenise Kumarbi. Anu l-a numit ca succesor al său pe Teshub, zeul furtunii.

În mitologia etruscilor, zeul cerului se numea Ani. Locuinţa sa era în cerul superior şi uneori era reprezentat cu două feţe. Acest Ani nu poate fi decât Anu al akkadienilor, babilonienilor şi hitiţilor sau An al sumerienilor.

Pentru greci, zeul cerului era Ouranos („cerul”), pe care romanii îl numeau Caelus. S-a născut singur din haosul primordial. Soţia sa era Geea („Pământul”). Împreună au avut 18 copii (12 titani, 3 ciclopi şi 3 hecatonchiri). Deoarece avea darul profeţiei, Ouranos ştia că unul dintre copiii săi îl va detrona. Aşa că i-a închis pe toţi în Tartar, închisoarea din adâncul Pământului. Unul dintre titani, Kronos, ajutat de mama sa, l-a atacat pe Ouranos cu o seceră, castrându-l. Rănit, Ouranos şi-a luat zborul, lăsându-l pe Kronos conducător al Pământului. Niciun cult al lui Ouranos nu a supravieţuit până în epoca clasică. La fel ca An al sumerienilor, Ouranos era zeul cerului iar consoarta sa, zeiţa Pământului. A fost castrat de fiul său şi izgonit în cer, la fel ca Anu al hitiţilor. Numele său latinizat, Uranus, este de origine sumeriană. Dacă îndepărtăm terminaţia us / os, specifică limbilor greacă şi latină, ne rămâne numele Uran (aşa cum îl numea şi Nicolae Densuşianu în Dacia Preistorică), format din cuvintele sumeriene ur şi an. Primul cuvânt, dacă este folosit ca substantiv propriu, reprezintă oraşul sumerian Ur, iar ca substantiv comun se poate traduce ca suflet. Cel de-al doilea este fie numele zeului sumerian An, fie substantivul comun cer. Indiferent că traducem numele Uranus ca „An din Ur” sau „sufletul ceresc”, cert este că semnifică aceeaşi entitate numită An de sumerieni sau Anu de către restul popoarelor din Mesopotamia.

În hinduism, Brahma este zeul creaţiei, unul dintre cele mai importante divinităţi. Conform Puranelor, Brahma s-a născut singur dintr-o floare de lotus. Altă legendă spune că, în apă, o sămânţă s-a transformat într-un ou de aur, din care a apărut Brahma. Simbolurile lui sunt cele patru braţe (ce simbolizează cele patru puncte cardinale), cele patru feţe (cele patru Vede), coroana (simbolul autorităţii supreme), cartea şi barba (simboluri ale înţelepciunii), lotusul (simbolul naturii), aurul (simbolul creativităţii). Se spune că Brahma avea cinci capete dar, la un moment dat, Shiva i-a ars unul. Cum Shiva, Kumarbi şi Kronos sunt nume ale aceleiaşi entităţi, e posibil ca acest episod să fie cel în care fiul a încercat să-şi detroneze tatăl, aşa cum povesteau grecii şi hitiţii. Deşi Brahma e unul dintre cei mai importanţi zei hinduşi, foarte puţine temple îi sunt dedicate, la fel cum cultul lui Anu nu era foarte răspândit în Asiria şi Babilon sau al lui Ouranos în Grecia.

Tot hinduşii consideră că spiritul suprem universal se numeşte Brahman, o combinare a numelor lui Brahma şi a lui An, similar cu Ouranos („sufletul ceresc”) al grecilor antici. De asemenea, indienii nord-americani cred că spiritul suprem al Universului poartă numele Gitche Manitou („Marele Spirit”), nume care, de asemenea, îl conţine pe cel al sumerianului An.

În religia vedică, zeul cerului se numea Dyaus Pitar. Soţia sa era zeiţa Pământului, Prithivi, iar cei mai importanţi fii ai săi erau Indra, zeul furtunii, şi Agni, zeul focului. Conform Rig Veda, Pitar Dyaus înseamnă „Tatăl Cer” iar Mata Prithivi, „Mama Pământ”. A fost ucis de fiul său, Indra, care i-a luat locul în conducerea panteonului. Cum legenda sa este aproape identică cu cele ale lui Anu şi a lui Ouranos, putem presupune că este vorba despre aceeaşi persoană.

În Egiptul antic, An nu era considerat zeul cerului, ci al soarelui. Zeul soare, prezent în majoritatea culturilor, semnifică funcţia de zeu conducător. Aşa cum soarele se află în centrul sistemului solar, cu planetele orbitând în jurul lui, la fel zeul conducător se afla în mijlocul celorlalţi zei, ce „orbitau” în jurul său. Egiptenii l-au numit Ra sau Re. Deşi egiptologii au încercat să traducă numele zeului în diferite moduri, adevăratul sens se găseşte în sumeriană, unde ra înseamnă „conducător”. Prin urmare, egiptenii l-au numit „Conducătorul” pe zeul din fruntea panteonului lor, atribuindu-i şi funcţia de zeu-soare, care să întărească autoritatea sa. Terminaţia ra se întâlneşte în numele multor zeităţi cu funcţii de conducere. De exemplu, Indra este regele zeilor în hinduism. Numele său se traduce corect „conducătorul Indiei” sau „conducătorul Văii Indusului”. În Egipt, Amon-Ra nu reprezintă combinarea a două zeităţi rivale, aşa cum interpretează egiptologii. Cum cuvântul amon înseamnă „ascuns”, Amon-Ra era epitetul zeului considerat de egipteni „conducătorul ascuns”.

Ra era reprezentat ca un om cu cap de şoim. Simbolul său era obeliscul. La fel ca Ouranos al grecilor şi Brahma al hinduşilor, Ra s-a născut din oceanul Nun (haosul primordial). Cultul său a fost atestat pentru prima oară în jurul anului 2865 î.Hr, în numele faraonului Reneb din Dinastia a II-a. A crescut în influenţă în timpul Dinastiei a V-a, când trei dintre faraonii acestei dinastii au pretins că sunt fiii lui Ra. Principalul său centru de cult era oraşul numit de greci Heliopolis, de evrei şi asirieni On iar de egipteni Iunu sau Anu. Numele Anu dovedeşte că egiptenii îl identificaseră pe Ra al lor cu Anu al mesopotamienilor. Acest lucru se observă şi din numele zeiţei Anukis (Anuket în egipteană), care a fost tradus ca „fiica lui Ra”. Dar nu numele lui Ra apare în cel al zeiţei, ci al lui An. Zeul Inpu a fost numit de greci Anubis, adică „de două ori Anu”. În Textele Sarcofagelor e scris că Ra şi-a pierdut barba în „ziua răzmeriţei” iar în Cartea Morţilor că i-a nimicit pe „Copiii Revoltei”. Nu s-au păstrat legende care să explice despre ce revoltă este vorba, însă se pare că este vorba despre aceeaşi despre care aminteau grecii, hitiţii şi alte popoare. Dacă Anu la hitiţi şi Ouranos la greci au fost castraţi iar Brahma al hinduşilor şi-a pierdut un cap, pentru egipteni Ra şi-a pierdut barba. Există totuşi în Cartea Morţilor un episod ce aminteşte de castrare: Ra şi-a tăiat singur falusul, din care au căzut picături de sânge ce au dat naştere la două personificări ale intelectului, Hu („autoritate”) şi Saa („intelect”). Cei doi copii astfel născuţi sunt de fapt cei doi fii ai lui An, Enlil (autoritarul rege al Pământului) şi Enki (zeul inteligenţei şi al înţelepciunii). Un alt mit egiptean spune că primii copii ai lui Ra au fost Shu (aerul cald) şi Tefnut (umezeala). Din nou îi întâlnim pe cei doi fii ai lui An: Enlil (zeul aerului) şi Enki (zeul apelor). Aurul era unul dintre simbolurile lui Brahma iar la egipteni, corpul lui Ra era făcut din aur. La sumerieni, zeiţa iubirii şi a frumuseţii, Inanna, a devenit consoarta lui An. Egiptenii au păstrat un mit asemănător în care Ra, fiind supărat, a fost înveselit de fiica sa, Hathor (zeiţa frumuseţii şi a iubirii), după ce aceasta a dansat goală în faţa lui, apoi a început să-l gâdile. Nu ştiu ce au înţeles egiptenii antici din această poveste dar când o zeiţă goală îl pipăie pe bătrânul Ra, iar acesta iese din cameră foarte bine dispus, nu putem decât să ne gândim la sex. Se pare că preoţii ştiau adevărul din moment ce, în cadrul unei procesiuni din templul lui Hathor din Dendera, statuia ei era dusă din interiorul sanctuarului până pe acoperiş, unde fusese construită o capelă specială pentru ceremonia unirii zeiţei cu discul solar.

Mitologia Canaanului a creat o oarecare confuzie în rândul cercetătorilor. Conducătorul panteonului era El, care într-o variantă era fratele lui Dagon şi unchiul lui Baal, iar în alta era tatăl lui Baal, cel care s-a luptat pentru tron cu fratele său, zeul mărilor. Canaanienii au preluat legendele de la popoarele vecine şi le-au adaptat zeităţilor lor. Iniţial, Enlil era numit Bel în Babilon. După ce Marduk i-a luat locul, acaparându-i şi titlurile, el a fost numit Bel. Astfel, deşi în Mesopotamia existau două zeităţi numite Bel, canaanienii au preferat să le diferenţieze, numindu-le Baal Hadad şi Baal Zephon. În versiunea în care El este fratele lui Dagon şi unchiul lui Baal Zephon, El este Enlil, Dagon (zeul fertilităţii) este Enki, iar Baal Zephon este babilonianul Bel sau Marduk. El provine de la Ellil, numele babilonian al sumerianului Enlil. Baal Zephon, care a preluat conducerea Terrei de la unchiul său, El, este Bel Marduk, care l-a înlocuit pe unchiul său, Enlil. În a doua variantă, El, zeul suprem, era An al sumerienilor. Iar fiul lui El, Baal Hadad (zeul furtunii), era fiul lui An, Enlil (de asemenea tot zeu al furtunii). Lupta pentru tron a lui Baal cu fratele său, Yam, zeul mărilor, este lupta dintre cei doi fraţi ai sumerienilor, Enlil şi Enki. Hadad provine din sumerianul Adad, unul dintre epitetele lui Enlil. Astfel putem concluziona că El din miturile originale este An al sumerienilor, Anu al babilonienilor, Ouranos al grecilor, Ra al egiptenilor sau Brahma al hinduşilor. Trebuie remarcat faptul că, la fel ca la sumerieni şi la egipteni, numele împăratului pentru canaanieni era format din doar două litere (An, Ra, El).

În Japonia, tatăl zeilor care au condus cerul şi Pământul era Izanagi. Fiul său, zeul Susanoo, a fost exilat din cer şi obligat să trăiască sub pământ, în lumea cealaltă. Pe lângă mitul asemănător, este de remarcat faptul că Izanagi conţine numele sumerian An în propria sa denumire, un indiciu lăsat în urmă de vechii japonezi pentru a identifica influenţa sumerienă în religia lor. Iar ultima silabă din nume, gi, este Pământul în sumeriană, indicând rolul zeului de conducător suprem al cerului şi al Pământului.

Tian este cea mai veche divinitate şi conceptul-cheie al mitologiei, filosofiei şi religiei chinezilor. Numele său înseamnă „cer” sau „rai”. În timpul Dinastiei Shang (secolele al XVII-lea – al XI-lea î.Hr.), Tian a fost numit şi Shangdi. Confucius folosea termenul rai ca sinonim pentru Shangdi. Pentru filosoful Mo Di, Cerul era conducătorul divin, în timp ce Fiul Cerului era conducătorul planetei noastre. Învăţatul Dong Zhongshu îl numea pe Tian „autoritatea supremă, împăratul zeilor” Cultul său a fost, pentru mii de ani, religia oficială a imperiului chinez. Împăraţii se autoproclamau fiii lui Shangdi, întocmai cum în Egipt mulţi faraoni se considerau fii ai lui Ra. Ţinând cont că atât Tian, cât şi Shangdi conţin numele sumerian An, iar toate aceste trei nume se traduc prin „cer”, putem presupune că este vorba despre aceeaşi zeitate supremă ca şi în restul lumii.

Zeii celţilor se numeau Tuatha de Danann, nume tradus prin „triburile zeiţei-mamă Danu”. Nu s-au păstrat prea multe lucruri despre această zeiţă, dar o întâlnim în Rigveda indienilor şi chiar în numele latinesc al fluviului Dunărea, Danuvius. La celţi era zeiţa Pământului şi mama zeilor, iar la hinduşi, zeiţa primordială, mama a divinităţilor Danavas. Deşi este clar că nu poate fi vorba decât despre consoarta lui Anu, zeiţa Pământului numită Geea de greci, Ki de sumerieni şi Prithivi de indieni, numele ei este derivat din cel al soţului ei, Anu. E posibil ca, la origine, Danu să fi fost zeul cerului, în perioada matriarhală el transformându-se în zeiţa Pământului.

La scandinavi, Borr era tatăl lui Odin, cel care a devenit conducătorul panteonului. În afara faptului că soţia sa era Bestla, alte informaţii despre ei lipsesc cu desăvârşire. Cum Odin este numele dat de nordici sumerianului Enlil, tatăl său, Borr, nu poate fi decât Anu. Nu există dovezi că Borr ar fi fost venerat de nordici, lucru care ne duce cu gândul la minimalizarea cultului lui Ouranos la greci, a lui Brahma în India şi a lui Izanagi în Japonia. Cel mai probabil, scandinavii au minimalizat rolul altor zei, pentru a-l transforma pe Odin în zeitatea supremă, fără rival. Acesta este motivul pentru care, astăzi, rolul lui Borr în mitologie este neclar, în schimb se ştie că Odin era sursa supremă de autoritate pentru scandinavi şi creatorul Universului.

Triglav a fost unul dintre cei trei mari zei ai slavilor. Era reprezentat cu trei capete, ce semnificau cele trei lumi peste care stăpânea: cerul, Pământul şi lumea subterană. Preoţii săi şi-l imaginau legat la ochi şi la guri cu câte o bandă de aur, pentru a nu vedea păcatele oamenilor şi nici a nu vorbi despre ele. Conducătorul acestor trei ţinuturi pentru mesopotamieni era Anu. Aurul era simbolul lui Brahma la hinduşi şi al egipteanului Ra, nume diferite ale aceluiaşi conducător suprem.

În religiile aztecilor şi incaşilor, zeii supremi Quetzalcoatl şi Viracocha au preluat atributele predecesorilor lor, devenind divinităţi ale cerului şi Pământului. Astfel încât nu ne-au rămas date despre părinţii lor, zeii originali ai cerului. Din mitologia mayaşă a supravieţuit Cabaguil, una dintre cele şapte divinităţi care au creat lumea. Printre epitetele sale se numără „inima cerului”, indicându-ne o similitudine cu sumerianul An.

Tradiţia maorilor din Noua Zeelandă spune că zeii primordiali erau Rangi, tatăl ceresc, şi Papa, mama Pământ. Au avut mulţi copii pe care i-au aruncat în întuneric. Cel mai crud dintre ei, Tumatauenga, a încercat să-şi ucidă părinţii, însă fratele său, Tane, l-a oprit. Tane a  considerat că e mai bine să-şi despartă părinţii. Astfel, Rangi a fugit în cer iar Papa a rămas alături de copiii săi pe Pământ. Acest mit este aproape identic cu cele ale altor popoare, în special cu cel grecesc. În plus, şi numele Rangi îl conţine pe cel al sumerianului An, indicând de asemenea că este vorba despre acelaşi zeu pe care toate popoarele lumii l-au numit Tatăl ceresc. Iar ultima silabă, gi, la fel ca în cazul japonezului Izanagi, reprezintă Pământul în limba sumeriană.

Pentru aborigenii australieni din tribul Arrernte, Altjira este zeul cerului. În Timpul Visului, el a creat Pământul apoi s-a retras în cer. Trebuie remarcată terminaţia ra în numele său, numele zeului suprem al egiptenilor. În mitologia polineziană, acest zeu se numeşte Atua I Kafika.

Pentru aborigenii Guanches din Insulele Canare, Achaman este tatăl ceresc şi creatorul tuturor fiinţelor. Numele lui înseamnă „ceruri”. Uneori el coboară din înălţimi pentru a-şi contempla creaţia. Printre numele lui se mai numără Achuhuran, Achahucanac, Achguayaxerax, Achoron şi Achaman. În insula Gran Canaria se numeşte Acoran iar în La Palma, Abora. Putem observa şi aici că majoritatea numelor zeului au ca terminaţie cuvântul sumerian an, iar ultimul pe cel egipteană ra.

Mulungu este zeul suprem al populaţiei Nyamwezi din Tanzania. Deşi creator şi protector al acestei lumi, el este distant, având rar contact cu oamenii. Se spune că a locuit cândva pe Pământ, însă a fost nevoit să se refugieze în cer atunci când cineva a incendiat uscatul. Atunci a devenit zeul cerului, cu vocea ca de tunet. În Republica Malawi, Mulungu este numele folosit pentru a desemna Dumnezeul din Biblie. Pentru populaţia Yoruba din vestul Africii, Olorun este infinitul conducător al Universului, creatorul divin şi sursa tuturor energiilor. Şi sub aceste nume îl identificăm pe cel numit de sumerieni An.

În mitologia creştină, Tatăl ceresc pe care a încercat Lucifer să-l detroneze este numit Dumnezeu. Ajutat de fiul său mai mic, Mihail, el l-a exilat pe Lucifer pe Pământ. În Cartea lui Enoh, acelaşi Dumnezeu l-a trimis pe Mihail să-l pedepsească pe Azazel („zeul răzvrătit”). Acest Dumnezeu este An al sumerienilor, Ra al sumerienilor, Ouranos al grecilor sau Brahma al hinduşilor. Lucifer, fiul cel mare al lui Dumnezeu, mai este numit Şarpele, epitet pe care l-a primit şi Enki, fiul cel mare al lui An. La egipteni, Ra, ajutat de Seth, zeul furtunii, s-a luptat cu marele şarpe Apep (Apophis pentru greci). La indieni, Brahma a fost atacat de Shiva, zeul distrugerii. În Sumer, An făcea parte dintr-o triadă de zei, alături de fii săi, Enlil şi Enki. În India, Brahma, Vishnu şi Shiva fac parte, de asemenea, dintr-o triadă, numită Trimurti. Iar în creştinism avem Sfânta Treime, compusă din Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Tatăl nu poate fi decât An, Fiul e moştenitorul său, Enlil, iar Sfântul Duh îl reprezintă pe Enki, cel care la un moment dat a fost ucis, continuând să existe doar ca spirit. Puţini ştiu că numele Dumnezeu provine din indianul Dyaus Pitar. Grecii l-au transformat în Dzeus Pater apoi în Zeus, iar romanii în Jupiter. După apariţia creştinismului, Dzeus a devenit în latină Deus iar în română D-zeu sau Dumnezeu (Domnul Zeu).

Conform strămoşilor noştri, An era conducătorul suprem, împăratul, tatăl zeilor. Din cauză că vizitele sale pe Pământ erau rare, cultul său nu a devenit la fel de important precum cele ale fiilor săi, cu excepţia câtorva ţări precum Egiptul, Sumerul sau China. În Canaan a fost asimilat de către fiul său, numit iniţial Baal Hadad, apoi El. Iar pentru evrei, toţi zeii lor au fost numiţi Dumnezeu. După multe milenii în care a stat în umbra copiilor săi, An a încercat să-şi reînvie cultul prin creştinism, însă influenţa nepoţilor săi, Marduk şi Iştar, a corupt şi această religie, adâncindu-ne şi mai mult în adâncul necunoaşterii. Influenţa lui An este prezentă chiar şi în ziua de astăzi. În semn de veneraţie pentru el, sumerienii au inventat în mileniul III î.Hr. sistemul numeral sexagesimal (bazat pe numărul 60), pe care l-au preluat atât babilonienii cât şi alte popoare din antichitate. 60 a devenit numărul de minute dintr-o oră, numărul de secunde dintr-un minut dar şi, în geometrie, numărul de minute dintr-un grad. Fiecare unghi dintr-un triunghi echilateral măsoară 60 de grade. În matematică, 60 este un număr unitar perfect. 60 de ani reprezintă aniversarea nunţii de diamant într-o căsnicie dar şi un ciclu sexagenar chinezesc.


%d bloggers like this: