Tag Archives: anunnaki

21. Veghetorii


Odată cu îngerii căzuţi a venit pe Pământ răul” (Cartea lui Enoh)

IlluminatiWatcherDotCom-Transformers-3-Dark-of-the-Moon-Illuminati-2-Eye

Unul dintre marile mistere ale omenirii este apariţia, cu 40.000 de ani în urmă, a unei rase de oameni cu caractere europide, având înălţimea cuprinsă între doi şi trei metri şi capacitatea cutiei craniene de 1.800-1.900 cm3. În 1982, revistele Stern şi Science en Vie au publicat o serie de articole ştiinţifice însoţite de fotografii ale unor dovezi paleontologice uimitoare. Astfel, în 1895, un grup de mineri a găsit în statul California rămăşiţele mumificate ale unei femei cu înălţimea de 2,03 metri. În 1898, antropologii de la Universitatea Harvard au descoperit în aceeaşi zonă un schelet de femeie cu înălţimea de 2,38 metri. În 1876 în Carolina de Nord şi în 1912 în Wisconsin au fost găsite câteva zeci de schelete cu înălţimea de 2,40 metri. Aceste descoperiri sunt cu schelet uriasatât mai remarcabile cu cât ne dăm seama că amerindienii aveau înălţimea medie de 1,55 metri. În 1930 a fost descoperită o necropolă străveche în nordul Mexicului, conţinând sute de morminte ale unei populaţii cu înălţimea medie de 2,44 metri. În 1970, în Africa Centrală, a fost găsită o necropolă veche de douăzeci de mii de ani, ce conţinea șaizeci de schelete ale unor bărbaţi înalţi de 2,85 metri. În 1976 au fost descoperite în Flandra două schelete vechi de peste treizeci de mii de ani, unul aparţinând unui bărbat înalt de 2,47 metri, iar celălalt al unei femei de 2,38 metri. În 1982 au fost găsite într-o veche necropolă de lângă oraşul german Soest aproape o mie de schelete cu înălţimea medie de doi metri, precum şi mormântul unui lider militar, al cărui schelet măsoară 2,30 metri. Tot în 1982, o echipă de arheologi a descoperit pe teritoriul Uniunii Sovietice un schelet de femeie, înalt de 2,65 metri, vechi de peste 3.500 de ani. Pe lângă scheletele acestor uriaşi de doi-trei metri, pe întreg cuprinsul globului au fost găsite unele aparţinând unor fiinţe mult mai înalte. De exemplu, între 1947 şi 1950, în localitatea Argedava din judeţul Giurgiu (România), arheologii au dezgropat optzeci de schelete cu înălţimea de patru metri. Arheologul american Maria Gimbutas consideră că aceşti uriaşi, aparţinând civilizaţiei kurgane, au invadat Europa din Est, acum șapte mii de ani. Cine erau aceşti giganţi şi de unde au apărut?

schelet urias 4Legende despre uriaşi există în toate culturile lumii. Românii îi numeau jidovi şi considerau că aceştia trăiau sub pământ. Celţii credeau că primele fiinţe care au locuit Pământul au fost giganţii, abia după ei apărând oamenii. Grecii antici susţineau că giganţii, fraţii titanilor, s-au luptat cu zeii olimpieni în cel de-al doilea mare război al zeilor, Gigantomakhia. Pentru nordici, uriașii (numiţi jotunn) s-au luptat cu zeii în marea bătălie numită Ragnarok. Capitolul 6 al Genezei bibilice explică apariţia uriaşilor: „Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe pământ şi li s-au născut fiice, Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit. (…) În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime”. Aşadar, conform Bibliei, uriaşii erau fiii îngerilor şi ai pământencelor.

Aceşti „fii ai lui Dumnezeu” şi faptele lor sunt descrişi pe larg în Cartea lui Enoh. Aici ei sunt numiţi Veghetori, nume care provine din grecescul „egregoroi” sau „grigori: „Venise o vreme când copiii oamenilor se înmulțiseră și în acele zile li se născuseră fiice frumoase și pline de grație. Și îngerii, copiii cerului, le-au văzut și au poftit după ele, și și-au spus între ei: «Veniți să ne alegeme femei dintre oameni și să avem copii cu ele». Și nephilim2Semiaza, care era căpetenia lor, le-a spus: «Eu mă tem că voi nu veți consmiți să înfăptuiți aceasta, și numai eu voi suferi pedeapsa unui mare păcat». Și ei toți i-au răspuns astfel: «Să facem cu toții un jurământ și să ne legăm cu toții cu blestem că nu vom părăsi acest gând și că vom făptui lucrul acesta». Apoi au jurat cu toții și s-au legat cu blestem de acesta. Și erau cu toții două sute care au coborât în zilele lui Iared pe vârful muntelui Hermon, și ei i-au zis muntelui Hermon căci au jurat și s-au legat prin blestem pe acesta” (6:1-6). După ce ne sunt prezentate cele nouăsprezece căpetenii ale Veghetorilor, ni se spune că „și toți ceilalți împreună cu aceștia și-au luat neveste, și fiecare și-a ales câte unam și au început să se împreuneze cu ele și să trăiască cu ele (…) Și ele au rămas grele și au născut uriași a căror statură era de trei mii de coți (1.440 de metri)” (7:1-2). Cronicarul bizantin Syncellus, care a scris la rândul său despre Veghetori, nu menţionează statura uriaşilor. În schimb, el spune că: „Şi ele (pământencele) au zămislit trei feluri: mai întâi uriaşii cei mari. Şi uriaşii i-au zămislit pe Naphilim iar Naphilimii i-au născut pe Eliuzi. Şi ei au crescut după mărimea lor”. Deşi Cartea lui Enoh îi consideră malefici pe uriaşi, Cartea Jubileelor spune că doar Eliuzii au încercat să distrugă omenirea. Căpeteniile acestor Veghetori, în capitolul 6 al Cărţii lui Enoh, sunt Samiazaz, Arakiba, Ramaeel, Kokabiel, Tamiel, Ramiel, Daniel, Ezecheel, Barachial, Asael, Armaros, Batarel, Ananel, Zachiel, Samsapeel, Satarel, Turel, Iomjael şi Sariel. În capitolul 69, numele lor sunt oarecum diferite: Samiaza, Artaqifa, Armen, Kokabel, Turael, Rumial, Danial, Neqael, Baraqel, Azazel, Armaros, Batraial, Busaseial, Hananel, Turel, Simapesiel, Ietrel, Tumael, Turel, Rumael şi Izezeel. Pe lângă aceşti îngeri întâlnim şi „căpeteniile care se află peste o sută, peste cincizeci şi peste zeci”, adică Ieqon, Asbeel, Gadreel, Penemue, Kasdeia şi Kasbeel sau Biqa. Deşi în restul Cărţii lui Enoh Azazel este căpetenia Veghetorilor, în aceste două capitole Samiaza se află în fruntea listei. Se presupune că această carte a fost scrisă de cel puţin doi autori, în perioade diferite, astfel explicându-se diferenţele dintre capitole. În capitolul 6 sunt nouăsprezece căpetenii ale îngerilor, în 69 sunt douăzeci și unu plus încă şase, numele Turel întâlnindu-se de două ori. Unii dintre aceşti îngeri poartă nume diferite (Zachiel, Satarel şi Sariel pe de o parte, Armen, Busaseial, Turael şi Neqael pe altă parte) iar numele celor care se găsesc în ambele capitole sunt scrise diferit (Samiazaz – Samiaza, Ramiel – Rumial, Ramaeel – Rumael, Arakiba – Artaqifa, Kokabiel – Kokabel, Tamiel – Tumael, Daniel – Danial, Ezecheel – Izezeel, Barachial – Baraqel, Batarel – Batraial, Ananel – Hananel, Samsapeel – Simapesiel, Asael – Azazel, Iomjael – Ietrel). Dacă ar fi fost scrise ambele capitole de aceeaşi persoană, fără îndoială că aceasta nu ar denumit îngerii în moduri diferite. Capitolul 6 este cel original, 69 fiind adăugat mult mai târziu.

Şi totuşi, căpetenia acestor Veghetori era Samiaza (numit şi Semihazah, Shemyazaz, Sêmîazâz, Semjâzâ, Samjâzâ, Shemyaza, Shemhazai, Amez[y]arak) sau Azazel? Pentru a afla acest lucru, nu trebuie decât să traducem ambele nume. Nici până în ziua de azi nu a apărut o traducere, deşi răspunsul e mai simplu decât se crede. Rabinii preferă să considere că Azazel înseamnă „puternicul accidentat” (?!?), fiind compus din „azaz” („accidentat”) şi „el” („puternic”), ca o referire la terenul accidentat şi stâncile din deşerturile Iudeei. Dar „azaz” mai înseamnă şi „rebeliune” sau „răzvrătire” iar „el”, ca substantiv comun, înseamnă „zeu”. Prin urmare, Azazel se traduce corect „zeul răzvrătit” sau „zeul rebel”, un epitet care îl descrie perfect pe cel care s-a răzvrătit împotriva tatălui său. La fel stau lucrurile şi în cazul lui Samiaza, mai exact Shemyaza. Acest nume este compus din particulele „shem” („renume”) şi „azaz” („rebeliune” sau „răzvrătire”), traducerea cea mai corectă fiind „rebelul renumit”. Ținând cont că ambele nume înseamnă acelaşi lucru, nu este vorba despre două căpetenii diferite ale Veghetorilor, ci de două epitete ale aceleiaşi divinităţi, cel numit „zeul răzvrătit” şi „rebelul renumit”. Iar cel mai renumit rebel, cel care s-a răzvrătit împotriva conducătorului său, este Lucifer al creştinilor, Kronos al grecilor, Mahasammata al tibetanilor, Loki al scandinavilor, Șiva al indienilor, Susano-o al japonezilor, Dagon al fenicienilor sau Enki al sumerienilor. Un lucru important care leagă povestea din Cartea lui Enoh de miturile altor popoare este faptul că, pe o tăbliţă de prin 2.300 î.Hr, descoperită la Ebla, zeul Dagon este în fruntea unui panteon de două sute de zei, întocmai ca Azazel, care era conducătorul celor două sute de Veghetori răzvrătiţi.

În afară de Cartea lui Enoh, Veghetorii mai sunt întâlniţi în Cartea Jubileelor, în Cartea Lamentaţiilor şi în Vechiul Testament: „Iar că a văzut regele un Veghetor, un sfânt, coborându-se din cer şi zicând: Doborâţi copacul şi nimiciţi-l, dar butucul şi rădăcinile lui lăsaţi-le în pământ şi în legături de fier şi de aramă, în iarba pământului, şi de roua cerului să fie udat şi cu animalele câmpului să fie părtaş până ce vor trece peste el şapte ani” (Daniel 4:20). Pe lângă aceste surse, mai apar Veghetorii şi în alte locuri?

Cea mai veche civilizaţie din lume, cea sumeriană, a apărut în teritoriul numit Sumer. Sumerienii îşi numeau ţara ki-en-gir care, conform lui Zecharia Sitchin, se traduce prin „Tărâmul Veghetorilor”. Egiptenii numeau această ţară Sngr, hitiţii – Șanhar, iar akkadienii, Șumeru. În Biblie apare sub numele Șinear (în ebraică Șin`ar). De la denumirea akkadiană provine numele muntelui sacru Meru din hinduism, buddhism şi jainism, numit şi Su Meru („Marele Meru”). Su Meru este considerat casa zeului Brahma şi a îngerilor Deva. Ceea ce înseamnă că strămoşii noştri credeau că zeii, pe care îi numeau Veghetori, locuiau în Sumer. În mitologia sumeriană erau două categorii de zei: Anunnaki şi Igigi. Se ştie că Anunnaki erau zeii cei mari, nobilii („copiii cerului şi ai Pământului” sau „copiii lui An şi Ki”) iar Igigi un grup de zeităţi minore. În Enuma Eliș, Igigi sunt numiţi zei decăzuţi, iar în Mitul lui Atrahasis aceşti Igigi au fost puşi la muncă silnică de către Enlil. După o perioadă, Igigi s-au răzvrătit iar Enki a creat oamenii pentru a munci în locul zeilor. Deşi nu se ştiu multe lucruri despre aceste zeităţi minore, identitatea lor poate fi aflată prin traducerea numelui lor. Cuvântul „igigi” e format din „igi” („ochi”) şi „gi” („Pământul”). Prin urmare, Igigi se poate traduce prin „ochii Pământului”, adică observatorii, supraveghetorii, gardienii sau, mai exact, veghetorii Pământului. Zeii decăzuţi ai sumerienilor, cei care s-au răzvrătit, Igigi, sunt nimeni alţii decât Veghetorii evreilor.

Egiptenii antici îşi numeau zeii „ntr”, adică „neteru” sau „neter” la masculin şi „netert” la feminin, cuvinte ce au fost traduse în mod convenţional de către egiptologi prin „zei” şi „zeiţe”. În realitate, „neter” înseamnă „gardian” iar „netert” „gardiană”, cu alte cuvinte, „veghetori”. Scopul acestor Gardieni era să conserve sau să restaureze echilibrul în natură. În capitolul 169 al Cărţii egiptene a morţilor, aceşti Gardieni sunt numiţi Spirite-Paznici care veghează peste omenire. La fel ca în Sumer, şi în Egipt întâlnim divinităţi „ochi” sau Veghetori, care erau de obicei agresive şi răzbunătoare. În capitolul 71 al Cărţii egiptene a morţilor, Ochiul Divin taie capete, retează gâturi, zdrobeşte inimile sfâşiate şi masacrează damnaţii din Lacul de Foc, la porunca celor șapte Judecători ai Lumii de Dincolo. Într-un mit dezvoltat în jurul festivalului anual al lui Sekhmet, Ra a trimis-o pe Hathor ca Ochi Divin să pedepsească oamenii care au conspirat împotriva lui. Aceasta, transformată în Sekhmet, însetată de sânge, era cât pe ce să distrugă întreaga omenire. A fost necesar un truc al zeilor pentru a o potoli înainte de a nimici toţi oamenii. Pe lângă Hathor şi Sekhmet, şi zeiţa-şarpe Wadjet era considerată „ochi al lui Ra” şi, mai târziu, „ochi al lui Horus”. Fără îndoială că aceşti „Ochi Divini” ai lui Ra şi Horus simbolizează divinităţile care supravegheau Pământul în numele zeilor conducători, întocmai ca Igigi ai sumerienilor. Ochiul lui Ra nu poate fi decât cel care observă pentru Ra, un Veghetor. Iar cel mai important Veghetor al egiptenilor era Asar, numit de greci Osiris. Istoricii Plutarh şi Diodor din Sicilia spun că numele grecesc al zeului înseamnă „cel cu mulţi ochi”, (fiind format din „os” = „mulţi” şi „iris” = „ochi”). Cu alte cuvinte, conducătorul Veghetorilor. Totuşi traducerea lui Plutarh şi Diodor nu e una foarte exactă, Osiris însemnând de fapt „ochiul deschis” („os” = „deschis”, Hieroglifa lui Osirisiris” = „ochi”). Hieroglifa numelui acestei divinităţi este compusă dintr-o zeitate îngenuncheată lângă un tron, deasupra căreia se află un ochi. Osiris a fost primul conducător al Pământului, fiul cel mare al cerului (Nut) şi al Pământului (Geb). A fost omorât de către fratele său mai mic, Seth, zeul furtunii, care i-a luat locul. Astfel, Osiris a devenit conducătorul lumii de dincolo, Duat. Pe Osiris l-am identificat deja cu Enki al sumerienilor, cel numit adeseori Marele Șarpe, el fiind pentru evrei conducătorul Veghetorilor, Azazel.

Asemenea divinităților-ochi de la sumerieni și egipteni, Cărțile secrete ale lui Dzyan vorbesc despre Lhasi, anticele „spirite” care au construit orașul Lhasa. La un moment dat, ele „au revenit, conducându-și carele în jurul conducătorului lor, Ochiul Unic”. Acest „ochi unic”, conducătorul lor, nu poate fi decât conducătorul Veghetorilor, Enki / Osiris / Azazel. Merită menționată și asemănarea dintre numele orașului Lhasa și cel sumerian Larsa, construit de zeii Igigi înainte de Potop.

O dovadă suplimentară a identificării lui Enki cu Azazel îl reprezintă Codexul Rohonczi, o carte veche de o mie de ani, păstrată la Budapesta, care conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit Jurământul tinerilor blaki. Acesta a fost tradus astfel:

O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor,

Înşelator, să nu primeşti a te uni

Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit vei fi.

Cântecul cetăţii aud îndelung

Mergeţi vioi, juraţi pe căciulă, pe puternica căciulă!

Să juri cu maturitate şi cu convingere!

Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!

Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău, mergi cu jurământ puternic!

În acest cântec de luptă, Şarpele este numit „puternic veghetor”. Iar cel mai puternic Veghetor, căpetenia acestora, era Azazel. Ceea ce înseamnă că acest cântec de luptă confirmă identificarea lui Azazel cu Şarpele Enki. Chiar şi epitetul „înşelător” din al doilea vers este unul dintre epitetele diavolului din creștinism sau al lui Loki din mitologia nordică.

În Hitat, o culegere de texte ale cronicarilor copţi, alcătuită de Muhammad Al Makrizi în secolul al XV-lea, se spune despre Hermes Trismegistos, numele dat de greci zeului egiptean Thoth, că „datele despre el sunt diferite. Se spune că ar fi fost unui dintre cei șapte Veghetori, cu misiunea de a veghea cele șapte case (planete) și că ar fi trebuit să îndeplinească poruncile lui Utarid (Mercur), a fost și numit după el; căci Utarid înseamnă în limba caldeenilor Hermes. Conform altora, el ar fi cutreierat din diverse motive Egiptul și ar fi stăpânit țara ca rege; el a fost înțeleptul timpului său”. Hermes și Thoth știm deja că sunt două dintre numele lui Enki, zeul înțelepciunii și primul rege al Pământului, iar textul de mai sus confirmă faptul că era un Veghetor.

Într-un Imn către Iștar, scris pe la 1600 î.Hr., zeița este numită „cea mai mare între Igigi”. În prologul la celebrul său cod de legi, regele babilonian Hammurabi scria: „Când exaltatul Anu, rege pentru Anunnaki şi Ellil, stăpân al cerului şi Pământului… a acordat stăpânirea divină a multitudinii de oameni lui Marduk, fiul prim-născut al lui Ea, el l-a preamărit printre Igigi”. De altfel, unul dintre epitetele lui Marduk, cel preamărit printre Veghetori / Igigi, era chiar „Veghetorul purificării”. Ca zeu al Soarelui, Marduk mai era numit Șamaș în Babilon. În Cartea lui Enoh îl întâlnim printre căpeteniile Veghetorilor sub numele Șamsiel („zeul soarelui”), cel care i-a învățat pe oameni „semnele soarelui”. Se observă așadar că Enki și familia sa erau conducătorii Veghetorilor.

Mărturiile prezentate mai sus îl indică pe Enki ca fiind cel care, alături de Veghetorii / Igigi săi, s-a împerecheat cu pământencele, dând naștere unor noi ființe. Biblia spune că „fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor M-Europa-Coypelsunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit. Acest pasaj nu ar trebui să ne ducă cu gândul la nunți între zei și pământence, miturile antice susținând că de cele  mai multe ori era vorba despre violuri, victimele fiind păcălite sau răpite și forțate. Grecii au păstrat cele mai multe astfel de răpiri divine urmate de violuri, aproape toate divinitățile lor împerechindu-se cu muritorii. Exact ca în relatarea biblică, zeii grecilor își alegeau victimele după frumusețea fizică. Principalul violator în mitologia greacă era Zeus. Pe Europa, el a răpit-o sub forma unui taur alb, ducând-o în Creta. Pe nimfa Io a violat-o la adăpostul unui nor. Pe Antiope a luat-o cu forța, având înfățișarea unui satir. Pe prințesa Elara, Zeus a dus-o în interiorul Pământului. Pe prințesa Danae din Argos a violat-o sub forma unei ploi aurii, pe Dia cu înfățișarea unui armăsar iar pe Eurymedousa transformat într-o furnică. Pentru a se apropia de nimfa Callisto, Zeus a luat înfățișarea zeiței Artemis. Pentru a se culca cu Alcmene din Theba, el s-a preschimbat în soțul acesteia, Amphitryon. Cu regina Leda din Sparta, Zeus s-a împerecheat având forma unei lebede. Pe Semele, cu care avea o relație constantă, o vizita sub forma unui vultur. Alte victime ale lui Zeus au fost Protogeneia, Niobe și Pandora a II-a.

Dacă grecii i-au atribuit aceste violuri conducătorului panteonului lor, nu puteau să nu procedeze la fel și cu moștenitorul acestuia, Aglaulus, Demonice, Pelope, Chryse și prințesa Aerope din Arcadia fiind doar câteva dintre victimile lui Ares. Pentru romani, el a violat-o și pe preoteasa Rhea Silvia într-o pădure, cea care i-a născut pe fondatorii Romei, gemenii Romulus și Remus. Însă alte popoare considerau că Zeus / Enlil și Ares / Ninurta nu s-au îndeletnicit cu astfel de activități, ele fiindu-le atribuite doar pentru a se sublinia superioritatea copiilor născuți din aceste împerecheri în fața celorlalți semizei. Pentru restul popoarelor, Enki și familia sa practicau răpirile urmate de violuri, lucru care reiese și din mitologia grecilor.

Indiferent dacă era numit Poseidon, Hermes sau Dionyssos, Enki era pe primul loc în topul agresiunilor sexuale. Proteu, unul dintre zeii mărilor la greci, i s-a arătat mamei lui Apollonios din Tyana, spunând că vrea să se întrupeze în ea, ea născând după ce a visat nişte lebede care îi cântau, în timp ce cerul era brăzdat de fulgere. Poseidon a sedus-o pe Alope având forma unei păsări, pe Theophane a răpit-o și a dus-o pe insula Crinissa, unde a violat-o transformat în berbec, iar pe Tyro a sedus-o luând înfățișarea zeului Enipeus, de care fata era îndrăgostită. Alte victime ale sale au fost prințesele Eurynome din Megara și Aethra, Astypalaea, Lysianassa, Mytilene, Eurycyda, Syme, Canace, Iphimedeia, Celaeno, Hermippe, Libya și Amymone. Ca Hermes, le-a violat pe Aglaulus, Chione, Theobule, Polymele și prințesele Acacallis din Creta și Chthonophyle. Despre Alexandru Macedon se spunea că ar fi fost fiul lui Dionysos sau al lui Zeus, care se împreuna cu Olimpiada, soţia lui Filip al Macedoniei, sub formă de şarpe sau dragon. Tot Dionysos este cel care a răpit-o de pe insula Naxos pe Ariadne, iubita semizeului Tezeu și fiica regelui Minos din Creta, pentru a o lua de soție. Pe Erigone a lăsat-o însărcinată luând forma unui bob de strugure, pe care fata l-a înghițit, iar pe Physcoa a violat-o în stilul clasic, fără a fi nevoie de trucuri. Acest zeu al beției și extazului era binecunoscut pentru desele orgii pe care le organiza, din anturajul său nelipsind satirii (reprezentați adeseori cu penisurile erecte), nimfele (zeități minore ale naturii, celebre pentru libertatea lor sexuală) și maenadele (numite bacchante de către romani), care aveau puterea de a induce oamenilor un comportament  sexual necontrolat.

Nici fiul său, Apollo / Marduk nu a pierdut timpul, el răpind-o pe Cyrene din Lapiths și ducând-o în nordul Africii. Pe Driope din Oeta a violat-o având aspectul unui șarpe, printre victimele sale numărându-se și Celaeno, Psamathe, Thero, Rhoeo, Chione și prințesa Acacallis din Creta. Romanii considerau că mama lui Octavian Augustus s-a îmbătat şi a adormit în templul lui Apollo, unde un dragon s-a apropiat de ea, peste zece luni născându-se primul împărat roman. Atenienii credeau că Perictiona l-a născut pe Platon în urma relaţiilor ei cu zeul Apollo, care a fost considerat şi tatăl lui Scipio Africanul. Iar toate acestea reprezintă doar o mică parte dintre violurile divine, consemnate de greci.

Son-of-RaÎn Egipt, faraonii se considerau fii ai zeilor, adeseori tatăl divin fiind Osiris, prin identificarea lor cu Horus. Însă în câteva cazuri era vorba despre alte zeități. Trei dintre faraonii Dinastiei a V-a pretindeau că sunt fiii lui Ra. Akhenaton se considera fiul lui Aton iar Tutankhamon era numit „fiul cel mare al lui Aton din Rai” pe un obiect descoperit în mormântul său. Hatshepsut susținea că tatăl său, zeul Amon, i-a încredințat funcția de monarh. Pe peretele unui templu din Luxor este înfățișată nașterea miraculoasă a faraonului Amenhotep al III-lea, mama sa rămânând însărcinată după ce a fost pătrunsă de zeița Nephtys. Imhotep, arhitectul piramidei lui Djoser din Dinastia a III-a, era considerat fiul zeului Ptah și al muritoarei Khreduankh. Un alt zeu dedat la plăceri trupești cu pământencele era Min, pe care Textele Sarcofagelor îl numesc „vânătorul de femei”. Descendența din divinități se întâlnește și în numele multor membri ai familiilor regale, cum ar fi Sityah („fiica lui Yah”), Sitamon („fiica lui Amon”), Thutmose („moștenitorul lui Thoth”), Ahmose („moștenitorul lui Yah”) sau Ramses („moștenitorul lui Ra”).

Folclorul chinezesc abundă de semizei, copii ai zeilor și ai pământenilor. Întocmai ca în tradițiile greco-romane, semizeii chinezi sunt foarte buni luptători, pleacă adeseori în misiuni imposibile pentru muritorii de rând, în care de cele mai multe ori sunt nevoiți să ucidă monștri. Și împăraţii chinezi se autoproclamau fiii lui Shangdi sau Tian, zeul cerului, întocmai ca în Egipt. Despre Huangdi, Împăratul Galben al Chinei, se spunea că s-a născut după ce mama sa s-a împerecheat cu un dragon. Atunci când monstrul Ki-Lin s-a apropiat de mama lui Confucius, ea ar fi scos din gură o piatră preţioasă, din care a fost zămislit filosoful.

În Japonia, tengu sunt zeități minore, descendente ale zeului răzvrătit Susano-o, capabile de a zbura, ce practică adeseori răpiri „divine” și împerecheri cu oamenii. În tradiția islamică întâlnim djinii, ființe care se pot materializa și dematerializa după dorință, ce au capacitatea de a-și schimba forma sau mărimea și care răpesc adesea oameni pe care îi ridică în văzduh, transportându-i pe distanțe mari. Acești djini pot avea copii cu femei pământene. La perşi, zeul Ormuzd a trimis un arhanghel care a adus Duhul Sfânt într-o tulpină de plantă, pe care i-a dat-o unei femei spre păstrare. Corpul ei s-a împreunat cu Duhul, astfel născându-se profetul Zarathustra. În India, mama lui Buddha a rămas însărcinată după ce un zeu a intrat în mama sa sub forma unei raze de lumină. În creștinism, Iisus a avut parte la rândul său de o naștere miraculoasă, mama sa rămânând însărcinată după ce a pătruns în ea Sfântul Duh.

Dacă inițial oamenii puneau pe seama zeilor răpirile soldate cu violuri, în Evul Mediu s-au mai schimbat lucrurile. O Europă creștină nu credea decât într-un singur dumnezeu, zeii din vechime fiind considerați demoni. Incubus-sex-with-womenÎmperecherile nefirești au continuat și în această perioadă, oamenii vremurilor punându-le pe seama incubilor (masculi) și sucubilor (femele),  ființe considerate de teologii medievali drept demoni proveniți din îngeri decăzuți, care adesea se împerecheau cu pământenii. Tertullian, primul scriitor creștin de limbă latină, considera prin anul 200 că incubii sunt îngeri dedați temporar la plăcerile trupești cu pământene. Sfântul Augustin poseda mărturii demne de încredere, potrivit cărora „silenii sau faunii, numiți de obicei incubi, le-au chinuit adesea pe femei, cerând și obținând favoruri sexuale de la ele”. Istoricul roman Suetonius afirma că împăratul Augustus a fost rezultatul unei relații între mama lui și un incub. La fel s-a spus despre Platon, Alexandru cel Mare, Cezar și Merlin. Scrierile sfârșitului de Ev Mediu sunt bogate în relatări privind atacurile sexuale ale acestor ființe. Într-un calendar francez din secolul al XV-lea, demonii sunt înfățișați penetrând cu ace pântecele victimelor. Din scrierile teologului medieval Sinistrari reiese că, în vremea sa, clericii erau tot atât de derutați de mulțimea de rapoarte privind incubii și sucubii, precum sunt cercetătorii fenomenului OZN de astăzi. El era intrigat și că acești demoni nu se supun exorciștilor și nu se tem de obiecte sfinte, concluzionând că incubii și sucubii nu intră în aceeași categorie cu diavolii de care sunt posedați unii oameni. Martin Luther era ferm convins că demonii realizează experimente sexuale pe oameni, iar Sfântul Toma secret19D`Aquino scria în Suma Theologica din 1273: „dacă se nasc copii din împreunarea cu demonii, aceasta nu este din sămânța lor sau din trupurile pe care și le-au asumat, ci din sămânța luată de la anumiți bărbați în acest scop, întrucât același demon care acționează ca sucub pentru un bărbat devine incub pentru o femeie”. R. Villeneuve scria despre acest subiect: „Nefiind în stare să o producă, demonii făceau în așa fel încât să preleveze în calitatea de sucubi sperma bărbaților, pentru a o transmite femeilor de care voiau să se bucure”. Deși mai mulți autori medievali și-au exprimat păreri similare, Ulrich Molitor, doctor în legi de la curtea lui Constanțiu, și-a manifestat în 1489 îndoielile astfel: „Nu mi se pare posibil ca Diavolul, acționând ca demon feminin cu un bărbat, să poată culege sămânță și să o poată transmite după aceea, ca demon masculin, unei femei, și de aici să se nască o descendență”. Să nu uităm de sabaturile vrăjitoarelor, care se încheiau cu orgii sexuale, la care se spune că participau demoni și, adeseori, chiar Diavolul în persoană. Despre acesta, „vrăjitoarea” Marie Zoraya, arestată la vârsta de optsprezece ani, mărturisea: „Diavolul la sabat stă pe un scaun negru și e atât de înspăimântător și îngrozitor încât e imposibil să-l descrii. Are o coroană de coarne negre, dintre care trei sunt foarte mari precum cele ale unui țap urât mirositor, iar celelalte sunt mai mici. Mai are încă două la gât și altul în frunte, cu care face lumină și îi luminează pe toți cei care se află la sabat, și luminează mai tare decât Luna și puțin mai slab decât Soarele, astfel încât să fie destrul ca să se vadă și să se cunoască tot ce se face la sabat. Părul lui e zbârlit, fața palidă și schimonosită. Are ochii rotunzi, mari și foarte deschiși, aprinși și hidoși, barba de capră, forma gâtului și restul corpului fiind prost făcute. Corpul are formă de om și de țap, mâinile și picioarele ca ale unei creaturi umane, numai că degetele sunt toate egale și ascuțite, și are unghii lungi, iar mâinile sunt curbate ca la păsările de pradă, iar picioarele ca la gâscă, coada fiind lungă precum cea a unui măgar, cu care își acoperă părțile rușinoase. La sabat apare sub un baldachin, uneori purtând straie foarte sărace, dar înfățișând o sută de mii de forme ciudate…”. Atunci când Diavolul se unea cu o vrăjitoare la un sabat, un voal gros, o perdea de ceață sau un nor provocau obscuritatea dorită. Incubul care o chinuia pe Sfânta Tereza de Avila era capabil să condenseze aburi, fluide sau o materie eterată oarecare, pentru a realiza „operațiunile cele mai animalice”. Inchizitorul Pierre de Lancre din Bordeaux declara că „femeile și fetele cu care Satan vrea să se acupleze sunt acoperite de un nor”, detaliu care amintește de modul în care, în mitologia greacă, Zeus a violat-o pe Io la adăpostul unui nor. Vrăjitorul Georges Groeber afirma în 1619 că Satana se apropie de oameni sub forma unui om îmbrăcat în negru sau a unui animal, mitologia greco-romană, egipteană și chineză menționând adeseori aspectul animalic al zeilor atunci când își violau victimele. Ținând cont de toate aceste asemănări, putem presupune că demonii din Evul Mediu, incubii și sucubii, sunt zeii din Antichitate, Veghetorii lui Enki.

Pe lângă demoni și zei, mai există și alte ființe care răpeau și violau oameni. În teza sa de doctorat la Universitatea statului Indiana, folcloristul Thomas Ed. Bullard scria că, în multe tradiții, zânele răpesc oameni și îi duc în regate subpământene, în care timpul se scurge altfel față de Pământ. Astrofizicianul Jacques Valle citează un număr mare de scrieri despre nesățioasele dorințe erotice ale zânelor și spiridușilor față de oameni, despre credința că zânele sau alte făpturi fantastice pândesc copii mici, pentru a-i răpi. Acest detaliu abundă și în folclorul indienilor din America de Nord. Amerindienii au și legende în care oamenii stelari s-au împerecheat cu pământence. O legendă spune că o indiancă se uita la o stea și ar fi vrut să ajungă acolo. A fost trasă în sus și s-a trezit în fața celui asociat cu steaua, apoi a devenit mireasa lui. Conform mitologiei amerindiene, aceste femei dădeau naștere copiilor stelari, ce erau crescuți de mamele lor până la șase ani, apoi mergeau să locuiască cu tații lor stelari.

Veghetorii pot fi întâlniți și în ocultismul secolelor XIX-XX. În 1875, Helena Petrovna Blavatsky a înființat Societatea Teosofică, a cărei doctrină se baza pe învățăturile primite de la un grup de „maeștri evoluați” spiritual, pe care îi numea „stăpânii flăcărilor”, care locuiesc în lumea subterană Agartha, de unde veghează lumea în secret. Liderul lor, Sanat Kumara, pe care creștinismul l-a numit Lucifer, a venit dintr-un plan eteric al planetei Venus în urmă cu 18,5 milioane de ani. El primeşte energie din planuri superioare în zodia berbecului, pe care o împărtăşeşte celorlalţi în zodia taurului. La nivel cosmic, acesta este numit Subrahmanya, Sanatana, Sanaka sau Sanandana. Printre titlurile lui se numără „stăpânul lumii”, „singurul iniţiator”, „cel vechi de ani”. Alexandre Saint-Yves d’Alveydre, fondatorul Sinarhiei, susținea că în 1885 a fost contactat de ființe ființe evoluate spiritual din Agartha, unul dintre acești „maeștri” fiind prințul Hardjij Scharipf. În 1918, ocultistul René Adolphe Schwaller de Lubicz, un adept al Teosofiei și Sinarhiei, a fondat alături de soția sa, Isha, grupul Les Veilleurs („Veghetorii”), dar și un ziar numit inițial L`Affranchi („Emancipatul”), apoi Le Veilleur („Veghetorul”). Societatea Thule, un grup format din ocultiști germani, ce se baza pe învățăturile Societății Teosofice, organiza în mod regulat ședințe în care participanții comunicau cu „o ierarhie a Supraoamenilor” ce locuiau în Agartha, despre care unii spuneau că sunt demoni ce apar ca spirite călăuzitoare. De la aceste ființe au preluat ideea creării unei rase superioare de oameni, idee pe care i-au implantat-o și lui Hitler. Satanistul Aleister Crowley, liderul lojei masonice Ordo Templi Orientis, comunica în mod constant cu entități superioare energetice, emisare ai zeului egiptean Horus.

Nu este greu de intuit cine sunt aceste entități ai ocultiștilor. Primul nume al lui Sanat Kumara este anagramarea lui Satan, iar al doilea provine din numele hitit Kumarbi, ambele fiind nume ale sumerianului Enki. Zodia berbecului, de unde acesta primește energie în viziunea teosofiștilor, este unul dintre simbolurile lui Enki. Chiar și epitetul „stăpânul lumii” este echivalent cu numele Enki, care în sumeriană înseamnă „stăpânul Pământului”. Planeta Venus, sau Luceafărul, alături de lumea subterană, indică legătura cu Lucifer al creştinilor, același Enki. De altfel, teosofista Helena Blavatsky l-a identificat în mod corect pe Sanat Kumara cu Lucifer. Iar Horus al lui Crowley era numele egiptean al lui Marduk, fiul lui Enki în Mesopotamia. Prin urmare, acești „maeștri evoluați” sunt vechii Veghetori, astfel explicându-se și numele atribuit de Schwaller de Lubicz grupului și ziarului pe care le-a fondat.

Împerecherile Veghetorilor cu oamenii se referă într-adevăr la relații sexuale, ori este vorba despre inseminări artificiale, realizate în laborator? Zeii din vechime, demonii, djinii, zânele sau „maeștrii evoluați” par să descrie perfect extratereștrii din ziua de astăzi, care răpesc oameni pe care îi supun la diverse experimente genetice, în special de natură sexuală. Adeseori, extratereștrii le mărturisesc pământenilor cu care intră în contact că veghează asupra evoluției omenirii de multe milenii. Cine sunt acești extratereștri?

În 1954, Dorothy Martin, ce și-a ales pseudonimul Marion Keech, a început să primească mesaje prin scriere automată de la extratereștri pe care ea îi numea „Veghetorii”, conduși de un anume Sananda. Pe 25 ianuarie 1981, grupul Lab Nine, condus de Andrija Puharich, a intrat în contact cu o entitate ce se autointitula Ra, care susținea că vorbește în numele Consiliului lui Saturn, ce este format din nouă entități, sprijinite de douăzeci și patru de Veghetori, care își oferă serviciile atunci când este nevoie. Cei Nouă i-au mărturisit lui Puharich că ei sunt reîncarnarea zeului egiptean Horus. Horus, așa cum am văzut, este fiul lui Enki, Marduk. Veghetorii care îl sprijină pe Horus par a fi acele entități cu care Aleister Crowley intrase în contact. Crowley chiar a Lam, una dintre entitatile lui Crowley 2realizat în 1918 un desen al unui emisar al lui Horus, numit Lam, ce are un cap foarte mare, întocmai ca extratereștrii cenușii de astăzi. Sananda, numele liderului Veghetorilor cu care comunica Dorothy Martin, este aproape identic cu Sanandana, unul dintre epitetele lui Sanat Kumara al teosofiștilor. Cyril Henry Hoskins, care se consideră reîncarnarea lui Lobsang Rampa, un lama tibetan, afirma în cartea As It Was din 1976 că într-o realitate paralelă există niște ființe care veghează asupra evoluției omenirii, ce poartă numele Grădinarii Pământului. Dacă Veghetorii sunt acești „grădinari”, nu este de mirare că și-au ales acest nume, ținând cont că, înainte de exil, ei s-au ocupat cu studierea animalelor pământene în grădina Edenului de pe planeta de baștină.

Sociologul și profesorul american Courtney Brown susține că a intrat în contact cu civilizații extraterestre prin clarviziune, astfel aflând că „cenușiii” sunt principala rasă căreia i s-a încredințat misiunea de a ne supraveghea. Din miile de declarații ale celor ce au avut part de întâlniri de gradul III, observăm că acești „cenușii” sunt cei care realizează răpiri și diverse experimente pe oameni. În cartea The Interrupted Journey din 1966, John Fuller a descris cazul soților Barney și Betty Hill, care pe 19 septembrie 1961 au fost răpiți de un OZN pe drumul dintre Canada și Portsmouth (New Hampshire). Sub hipnoză și-au amintit că au fost supuși unor examinări medicale, lui recoltându-i-se spermă cu un aparat bizar, iar ei explicându-i-se telepatic că i s-a făcut un test de sarcină. În decembrie 1977, Debra Tomey a fost răpită de doi „cenușii”, peste puțin timp constatând că este însărcinată. Anul următor, în martie, i-a dispărut sarcina. În 1983 și-a amintit spontan că a fost dusă pe o navă unde i s-a prezentat fiica ei hibridă, care era palidă, avea buzele trandafirii, avea ochii mari și albaștri, capul îi era ceva mai mare decât normal, în special în zonele frontală și occipitală. În mai 1986 și-a amintit sub hipnoză că și-a reîntâlnit fetița, lângă care se afla un nou-născut. I s-a spus că acești copii ai ei sunt doar doi din nouă. În timp ce era însărcinată cu Tommy, Debra primea sistematic telefoane misterioase, care înșirau fraze de neînțeles, adresate aparent viitorului copil. Băiatul a început să vorbească foarte târziu, în primii ani folosind fraze de genul celor auzite la telefon. Pe lângă aceste două cazuri mai există mii de persoane care susţin că au fost răpite de OZN-uri, unde au fost examinate medical de către nişte creaturi mici şi cenuşii. Despre aceste răpiri, Dan D. Farcaș afirma în cartea Răpiți de extratereștri: „unii analiști ai fenomenului răpirilor estimează că în 50% dintre acestea ar exista o componentă vizând reproducerea, iar în 5% grayabductioncontacte sexuale cu entități nepământene”. Multe astfel de victime afirmă că extratereştrii colectează material genetic uman. Cu ajutorul unor ace lungi, recoltează ovule de la femei şi spermă de la bărbaţi cu ajutorul unor instrumente cu vacuum, pentru a le folosi apoi în procese de fecundare artificială. Produsului de concepţie i se modifică informaţia genetică, după care urmează implantarea sa în uterul unei femei pământene. După trei sau patru luni, embrionul este extras din mama purtătoare şi mutat într-un uter artificial, în care se va dezvolta până la „naştere”. Betty Andreasson-Luca a fost în 1973 martoră la extragerea a doi fetuşi imaturi dintr-o mamă purtătoare pământeană. Întrebând de ce se fac astfel de experimente oribile, cenuşiii i-au răspuns: „deoarece, pe măsură ce trece timpul, omenirea va deveni sterilă… Rasa umană va deveni sterilă din cauza poluării şi a bacteriilor care trăiesc pe Pământ”. Ea şi-a amintit această conversaţie sub hipnoză, pe 8 decembrie 1987. În martie 1994, omuleţii cenuşii i-au spus doctorului Courtney Brown că efectuează pe oameni mutaţii genetice pentru dezvoltarea legăturii mai armonioase între corp şi suflet, dar şi pentru diminuarea tendinţelor specifice oamenilor. Cu altă ocazie, i-au mărturisit doctorului Brown că principala lor problemă este sterilitatea, acesta fiind motivul pentru care răpesc oameni, folosindu-ne femeile ca „mame purtătoare”, amestecând și anumite gene pământene cu ale lor. Altor contactaţi li s-a declarat că scopul acestor experimente genetice este crearea unor supraoameni. În Răpiți de extratereștri, Dan D. Farcaș, afirma că „unora dintre cei răpiți li s-a spus că vizitatorii recurg la experimente genetice, vrând să creeze o nouă specie de oameni, fie «deoarece, pe măsură ce trece timpul, omenirea va deveni sterilă… din cauza poluării», fie fiindcă s-ar dori crearea unor supraoameni”. Despre acești hibrizi, profesorul Jacobs crede că sunt creați tot mai aproape fizic de oameni și intelectual de extratereștri.

Datorită informaţiilor diferite primite de contactaţi sau răpiţi, putem concluziona că aceste fiinţe nu vor să se afle adevăratul scop al experimentelor realizate pe oameni. Însă noi știm că Enki a creat oamenii ca soldați pentru un viitor război, în care să-și ia revanșa în fața fratelui său. Alături de Veghetorii săi, a combinat ADN uman cu al unor animale, apoi cu ADN extraterestru și chiar al unor specii diferite de animale. Prin numeroase modificări genetice, el a încercat să transforme aceste creaturi în adevărați soldați. Însă, ținând cont că aceste experimente continuă și în ziua de astăzi, putem presupune că Veghetorii nu au ajuns încă la rezultatul dorit.

Nu doar „ fiii lui Dumnezeu” s-au împreunat cu „ fiicele oamenilor”, așa cum susțin Biblia și Cartea lui Enoh, ci și zeițele cu muritorii. Pentru greci, Aphrodita i-a sedus pe prințul Anchises din Dardania și pe argonautul Butes, Harmonia pe regele Cadmus, iar Thetis pe regele mirmidonilor, Peleus. Sargon, viitorul rege al Akkadului, de Iștar. În Odysseia lui Homer, eroul epopeei a fost timp de șapte ani amantul nimfei Calysto pe insula Ogygya și un an al zeiței-vrăjitoare Circe. În tradiția ebraică, Lailah este un înger femelă, ce se ocupă de concepție și nașteri. Talmudul susține că Lailah ia o picătură de spermă pe care o duce în fața lui Yahweh, care îi hotărăște soarta. Sargon I, care dintr-un simplu grădinar a devenit conducătorul imperiului akkadian, susținea că ascensiunea sa s-a datorat zeiței Iștar, al cărei amant devenise. Relația lor a început după ce ea a adormit în grădina pe care o îngrijea Sargon. „Am văzut-o de la marginea grădinii; am sărutat-o, cu ea m-am împreunat”, se lăuda regele-grădinar. Ca toate zeițele iubirii, Iștar / Inanna a avut mulți amanți, atât de origine divină, cât și pământeană. Iată cum încerca ea să îl seducă pe eroul Epopeii lui Ghilgameș:

Vino, Ghilgameș, spuse ea, să fii iubitul meu,

Dă-mi, da, dăruie-mi rodul trupului tău!

Vreau să-mi fii soț; iar eu voi fi femeia ta!

Voi pune să ți se pregătească un car din lapislazuri și din aur:

Roțile îi vor fi din aur, osiile din electrum,

Îl voi înhăma cu diavoli ca niște vijelii, în loc de catâri.

În casa noastră vei intra printre miresme de cedru,

În casa noastră, când vei pătrunde,

Preoții și demnitarii îți vor săruta picioarele.

Dinaintea ta vor îngenunchea regii, demnitarii și principii,

Aducându-ți bir comorile munților și văilor.

Reclaiming-The-Sex-GoddessÎn timpul călătoriei sale spre casă, Odysseus a întâlnit sirenele, niște ființe foarte frumoase, care seduceau marinarii, atrăgându-i către stânci. Pe lângă sirene, celebre pentru libertatea lor sexuală în Grecia mai erau nimfele (de la care provine cuvântul „nimfomanie”) și maenadele (bacchantele romanilor). În India, Apsara erau nimfe seducătoare, splendide însoțitoare ale zeilor, Satapatha Brahmana relatând că o frumoasă Apsara a coborât pe Pământ, s-a căsătorit cu pământeanul Pururavas, i-a născut un fiu apoi s-a întors în Cer. În Roma Antică și Europa medievală, alături de masculii incubi existau și femelele sucubi, acei demoni seducători ai oamenilor. Zânele, 437xprezente în multe culturi, precum și ielele din folclorul românesc, aveau același rol de seducătoare ale bărbaților. Și în prezent mulți dintre răpiți susțin că au făcut sex cu femei extraterestre, de obicei foarte atrăgătoare. Unul dintre aceștia este Antonio Villas Boa, care a fost răpit pe 15 octombrie 1957, din apropierea orașului brazilian Sao Francisco de Sales. Dus într-un obiect roșu, în formă de ou, el a făcut sex cu o femeie înaltă de 1,35 metri, dar bine proporționată. În zilele următoare, Antonio a vomat tot timpul, nu a putut dormi câteva nopți ori a avut coșmaruri, iar timp de o lună a acuzat iritații ale ochilor și lăcrimare, dureri de cap, somnolență și apariția unor pete pe corp. Libanezul Peter Khoury afirma că pe 23 iulie 1992, în Australia, s-a trezit pe la ora 7:30 cu două femei goale în patul său. Una era blondă, foarte înaltă, cu părul vâvoi, aproape alb, fața prelungă, bărbia ascuțită, pomeții ridicați și ochii extrem de mari. Cealaltă avea o înălțime obișnuită, părul negru și trăsături asiatice. Blonda l-a apucat de ceafă și l-a tras spre sânul său stâng. El a mușcat-o și i-a rămas ceva în gât care, timp de tr2evvvi0ei zile, l-a iritat și i-a cauzat senzația de tuse. În jurul penisului a găsit înfășurate două fire de păr subțire, aproape alb, unul de zece-cincisprezece centimetri, celălalt de șase-opt centimetri. În 1998, firele au fost analizate într-un laborator profesionist. ADN-ul avea cinci mutații în plus față de normalul la Homo Sapiens Cro Magnon, mutații care pot fi întâlnite rareori, doar la populații mongoloide și niciodată toate la un loc.

Aceste neplăceri cauzate de femeile extraterestre iubiților lor pământeni se pare că au existat dintotdeauna. În Epopeea lui Ghigameș, regele cetății Uruk i-a respins avansurile zeiței Iștar, enumerându-i toți foștii ei iubiți, care au avut doar de suferit în urma relațiilor cu ea: „Iubiții tăi socotit-au că tu ești ca un jăratec ce se stinge la frig; o dosniă ușă ce nu oprește nici răbufnirea vântului, nici furtuna; o cetate ce strivește pe apărătorii ei; smoală care înnegrește pe cel ce o cară; un burduf ce se varsă peste cel ce îl duce; o piatră căzând de pe parapet; o mașină de asalt așezată în țara vrăjmașului. Pe care dintre ibovnicii tăi i-ai iubit tu pentru totdeauna? Lasă-mă să-ți istorisesc povestea ibovnicilor tăi. A fost mai întâi Tammuz, iubitul tinerețelor tale, a cărui jeluire ai statornicit-o an de an. Îndrăgit-ai pasărea pestriță, pe care ai lovit-o și i-ai frânt aripa. Acum el zace în desiș și strigă: «Kappi, Kappi, aripa mea, aripa mea!» Iubit-ai apoi leul cumplit de puternic – de șapte ori ai săpat șapte gropi adânci pentru el. Iubit-ai armăsarul neîntrecut în bătălie, dar i-ai dăruit lui biciul, pintenii și chinga, i-ai hărăzit să alerge în galop șapte leghe și să-și murdărească apa înainte s-o bea, iar pe mama lui Silili ai lăsat-o pradă plânsetelor. Iubit-ai pe păcurarul turmelor de oi, zi de zi el făcea plăcinte, a-njunghiat și iezi de dorul tău. L-ai păcălit și l-ai prefăcut în lup; acuma argații turmelor sale îl hăituiesc și propriii lui câini îl mușcă din trup. Nu l-ai iubit tu pe Ișullanu, paznicul grădinii de curmal a tatălui tău? (…) El a fost prefăcut într-o cârtiță oarbă, făptură subpământeană a cărei dorință nu-și află nicicând putința de a fi satisfăcută. Dacă tu și eu trebuie să ne iubim, nu voi fi eu oare răsplătit în același fel ca și toți ceilalți pe care i-ai iubit odinioară?

Împerecherile zeilor cu pământenii nu se rezumau întotdeauna la violuri răzlețe, ci uneori se transformau în relații de durată. John Mack constata în Passport to the Cosmos din 1999 că mai multe persoane răpite au ajuns să aibă legături permanente cu extratereștrii, un soi de căsnicii secrete. În povestea Sudhana Avadana, vânătorul Philoka a capturat-o pe fata celestă Kinnari Manohara, cu care s-a căsătorit. După câțiva ani, ea s-a întors la poporul ei, printre „spirite”. Într-o poveste populară tibetană, un băiat cu capul deformat s-a căsătorit cu fiica Regelui Zânelor, care locuia în cer. Ea a locuit cu soțul său timp de nouă ani, apoi s-a întors în cer. Salvând un grifon sacru din ghearele unui dragon, el a fost dus în ceruri, unde și-a găsit soția. Zeii au fost mișcați de iubirea lor și i-au permis fetei să se întoarcă pe Pământ, unde să trăiască fericită alături de soțul ei. Într-o legendă japoneză, pescarul Urashima Taro s-a însurat cu fiica Împăratului Dragonilor și au locuit împreună în castelul de pe fundul mării. După o vreme i s-a făcut dor de părinți și a plecat în satul natal, unde a aflat că a fost dispărut pentru vreo patru sute de ani. De asemenea, în cronica medievală De Nugis Curialium a lui Walter de Mapes, patriotul saxon Edric Sălbaticul s-a căsătorit în 1.070 cu o frumoasă tânără venită din cer, prezentând-o chiar și la curtea lui Wilhelm Cuceritorul. Fiul lor, Alnodus, a devenit renumit pentru înțelepciunea și pietatea sa. Soția spațială s-a întors în cer la un moment dat, lăsându-l pe Edric cu inima sfâșiată.

Despre Veghetori a scris și marele poet național al românilor, Mihai Eminescu, ce-i drept, ascunzând povestea lor. În 1883, la vârsta de 33 de ani, el a compus poezia Luceafărul, în care este vorba despre cea mai strălucitoare stea, luceafărul (pe numele său, Hyperion), care a coborât pe Pământ pentru a se împreuna cu „o prea frumoasă fată” de viță nobilă („din rude mari, împărătești”), numită Cătălina. Observând-o din cer, el i-a apărut în fiecare noapte în vise, pentru a o seduce: „El tremura-n oglindă / Căci o urma adânc în vis / De suflet să se prindă”. Fata nu a putut rezista farmecelor luceafarul-18095luceafărului, astfel că în scurt timp l-a chemat la ea: „Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n casă și în gând / Și viața-mi luminează”. Când a coborât din cer, Hyperion întâi s-a scufundat în mare: „Și din adânc necunoscut / Un mândru tânăr crește”. Aspectul său fizic era identic cu cel al zeilor din vechime, calitățile sale făcându-l irezistibil în ochii oricărei pământence: „Părea un tânăr voievod / Cu păr de aur moale, / Un vânăt giulgi se-ncheie nod / Pe umerele goale. / Iar umbra feței străvezii / E albă ca de ceară – / Un mort frumos cu ochii vii / Ce scânteie-n afară”. Văzându-l, Cătălina s-a topit: „O, ești frumos cum numa-n vis / Un înger se arată”. Luceafărul, care „ ține-n mână un toiag / Încununat cu trestii”, în primul rând și-a explicat descendența, susținând că „Iar cerul este tatăl meu / Iar muma mea e marea”, deoarece „Am coborât cu-al meu senin / Și m-am născut din ape”. Pentru a o convinge să-i accepte iubirea, Hyperion, pe care ea îl numea „al valurilor Domn” și „dulce-al nopții mele Domn, i-a promis fetei ceea ce niciun muritor n-ar fi putut să-i ofere: „Colo-n palate de mărgean / Te-oi duce veacuri multe, / Și toată lumea-n ocean / De tine o s-asculte”. Fata i-a refuzat avansurile, iar el s-a întors, trist, în cer. După trei zile, Cătălinei i s-a făcut dor de el și l-a rechemat. El a coborât din nou pe Pământ, de această dată cu un aspect fizic modificat: „În aer rumene văpăi / Se-ntind pe lumea-ntreagă, / Și din a chaosului văi / Un mândru chip luceafarul-11se-ncheagă; / Pe negre vițele-i de păr / Coroana-i arde pare, / Venea plutind în adevăr, / Scăldat în foc de soare. / Din negrul giulgi se desfășor / Marmoreele brațe, / El vine trist și gânditor / Și palid e la față; / Dar ochii mari și minunați / Lucesc adânc himeric, / Ca două patimi fără saț / Și pline de-ntruneric”. Până și părinții săi au fost modificați, de această dată: „Și soarele e tatăl meu / Iar noaptea-mi este muma”. Din nou fata s-a arătat încântată de calitățile lui fizice, chiar dacă erau diferite: „O, ești frumos cum numa-n vis / Un demon se arată”. Hyperion a invitat-o încă o dată să îl însoțească, de această dată în cer. Cătălina l-a refuzat din nou, propunându-i însă să renunțe la nemurire pentru a rămâne pe Pământ cu ea. El s-a întors în cer, cerându-i tatălui său să îi ia nemurirea. Însă tatăl ceresc i-a respins cerința, arătându-i că aleasa inimii sale nu merită acest sacrificiu, ea alegându-și deja un nou iubit, pe nume Cătălin. Acesta era un „viclean copil de casă, / Ce împle cupele cu vin / Mesenilor la masă, / Un paj ce poartă pas cu pas / A-mpărătesii rochii, / Băiat din flori și de pripas, / Dar îndrăzneț cu ochii”. Rănit și profund dezamăgit, luceafărul Hyperion a ales să rămână în lumea sa „nemuritor și rece”.

Despre acest poem, Mihai Eminescu spunea: „Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe Pământ nici e capabil a ferici pe cineva, nici a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe Pământ și i-am dat acest înțeles alegoric”. Însă povestea luceafărului nu pare a fi una a geniilor pământene, ci a unui Veghetor. În antichitate, zeii erau echivalați cu stele, Cartea lui Enoh numindu-i „stele căzătoare” pe îngerii Veghetori ce s-au împreunat cu „fiicele oamenilor”. O astfel de „stea căzătoare” este și luceafărul lui Eminescu, care a coborât pe Pământ cu același gând. Conducătorul Veghetorilor era identificat de către antici cu planeta Venus sau Luceafărul, la fel ca eroul poemului, chiar numele Lucifer din creștinism provenind din denumirea latină a acestei planete. Eminescu l-a numit Hyperion, care în mitologia greacă era unul dintre titani, adică unul dintre zeii cei vechi, primii care au domnit pe planeta noastră. În literatura greacă, Hyperion era adesea numit „zeul vegherii, înțelepciunii și luminii”. Iar Lucifer înseamnă „cel care aduce lumina”, fiind considerat de strămoșii noștri zeul înțelepciunii. Imnurile Homerice și Theogonia lui Hesiod susțineau că Soarele, titanul Helios, era fiul lui Hyperion. Iar fiul lui Enki / Azazel era considerat inițial zeul Soarelui în Mesopotamia, până când regele babilonian Hamurrabi l-a ridicat la statutul de zeu suprem. Luceafărul eminescian luceafarul1afirmă întâi că tatăl său este cerul, apoi Soarele. În Mesopotamia, Grecia și alte locuri din lume, tatăl lui Enki era zeul cerului, iar în Egipt al Soarelui. El are în mână un toiag „încununat cu trestii”, ce ne duce cu gândul la caduceele zeilor Hermes, Dionysos și Ningișzida, trei dintre multiplele nume date de antici conducătorului Veghetorilor. Aspectul său fizic inițial – blond cu pielea albă – este identic cu cel al zeilor din vechime. După ce a fost respins de Cătălina prima oară, el și-a schimbat înfățișarea, devenind brunet, întocmai cum în legenda creștină Lucifer, dintr-un înger de lumină, a devenit după cădere un demon al întunericului. De altfel, când fata îi laudă frumusețea, inițial îl compară cu un înger, iar după transformare cu un demon. Pentru antici, Enki locuia în adâncul apelor. Când a coborât pe planeta noastră, luceafărul Hyperion s-a scufundat în mare, iar ea îl numea „al valurilor Domn”. Cătălinei i-a propus să locuiască alături de el timp de multe secole în palate din adâncul oceanului, devenind stăpâna lumii acvatice, lucru imposibil, ținând cont că durata ei de viață era limitată, iar despre el nu știm să fi fost capabil de a oferi nemurirea sau, măcar longevitatea. Însă invitația lui capătă sens prin povestea japoneză a pescarului Urashima Taro, care a locuit pentru câtva timp împreună cu fiica Împăratului Dragonilor într-un castel de pe fundul mării, fără să-și dea seama că în lumea oamenilor se scurseseră patru secole.

În Călin (file din poveste), Mihai Eminescu a folosit mitul zburătorului, o poveste asemănătoare cu cea din Luceafărul. În mitologia românească, zburătorul era un spirit rău, care chinuia noaptea fetele tinere, asemănător cu incubii medievali și Veghetorii antici. Până și numele Călin – Cătălin, opoziția dintre ei (zburătorul Călin e brunet iar muritorul Cătălin blond) și faptul că ambii au sedus o tânără din familia imperială, indică o legătură dintre cele două opere ale lui Eminescu. Dacă Eminescu a ascuns într-adevăr povestea unor Veghetori în aceste poezii, acest lucru nu ar trebui să ne mire prea mult. El studiase filosofia la Viena și la Berlin. Tot aici a urmat cursuri de istorie egipteană, istorie romană, geografie fizică, economie națională, istorie generală a filosofiei și principii logice ale științelor experimentale. Până în acel moment acumulase deja o solidă cultură literară și istorică. Așa că sunt șanse mari ca el să fi acumulat anumite informații neaccesibile oricui, pe care să le fi ascuns în poeziile sale. Deși părerea sa despre religie reiese cu ușurință din Împărat și proletar („Religia – o frază de dânşii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug”), Eminescu a folosit adeseori în poeziile sale nume de sfinți din religia creștină. Dar și nume de zei, în special greco-romani, de exemplu Vesta și Marte în Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Apollo, Vesta, Eol și Erato în La Heliade, Venera și Demiurgos în Împărat și proletar, Allah, Hristos și Apollo în Scrisoarea III, Okeanos în Veneția. Ceea ce demonstrează un interes deosebit pentru religii, atât antice cât și contemporane. În Copii eram noi amândoi, spune că, pe când era mic, „Eu zideam Turnul-Vavilon / Din cărți de joc și mai spuneam / Și eu câte-o prostie”. Nu știu câți copii ar construi în joacă Turnul Babel, în afară de cei pasionați de religie, cum nu știu nici cine și-ar boteza o jucărie Tlantaqu-Caputli, un nume ce pare aztec și care, prin anagramare, s-ar putea citi „atlant cu cap util”. În Luceafărul întâlnim o aluzie la reîncarnare: „Căci toți se nasc spre a muri / Și mor spre a se naște”, dar și conceptul de an-lumină, unitatea de măsură a distanței în spațiul cosmic: „Porni luceafărul. Creșteau / În cer a lui aripe, / Și căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe”. Aceste cunoștințe despre spațiu reies și din La steaua, unde spune: „La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă”. Este posibil să nu fi primit toate aceste informații la Berlin și Viena ci și din alte părți. În poezia Fiind băiet, păduri cutreieram, Eminescu povestea că, în copilărie, a avut parte de o întâlnire de gradul III. Adormit într-o noapte într-o pădure, pe malul unui izvor, el a văzut „Pe câmpi un val de argintie ceaţă, / Sclipiri pe cer, văpaie preste ape”. În plus, a auzit zgomote puternice, ca și cum un bucium cânta în timp ce se apropiau cete de cerbi. Deodată, un tei s-a deschis și „din el ieși o tânără crăiasă”. Această făptură „cu ochii mari, cu gura-abia închisă” l-a fermecat de la prima privire. „Și ah, era atâta de frumoasă, / 532889_586880474656367_1855278868_nCum numa-n vis o dată-n viața ta / Un înger blând, cu fața radioasă, / Venind din cer se poate arăta; / Iar păru-i blond și moale ca mătasa / Grumazul alb și umerii-i vădea. / Prin hainele de tort subțire, fin, / Se vede trupul ei cel alb deplin”. Această ființă blondă, cu pielea albă, ochii mari și foarte frumoasă, asemănătoare cu un înger, este identică din punct de vedere fizic cel puțin cu zeii din vechime. Ce s-a întâmplat în acea noapte, poetul nu ne spune. Dar observăm că, după întâlnirea cu „tânăra crăiasă”, băiatul a început să fie pasionat de religii, mitologie, filosofie și istorie, i-a apărut talentul literar de neegalat iar aspectul ei fizic a devenit idealul său de frumusețe, lucru care reiese cu ușurință din poemele lui. În acea noapte din pădure, care i-a influențat atât de mult viața, e posibil să fi avut loc prima experiență sexuală a lui Eminescu, astfel explicându-se obsesia sa despre zburători / Veghetori.

Conform Cărţii lui Enoh, Veghetorii lui Enki au făcut un jurământ pe muntele Hermon, unul dintre cei mai importanţi munţi din zonă, aflat la graniţa dintre Palestina, Israel şi Siria. Era numit Senir de către amoriţi, Sirion de către sidonieni, Baal-Hermon, Sihon, Sion sau Zion în Biblie. În Noul Testament, aici a avut loc schimbarea la faţă a lui Iisus. În religia Canaanului, muntele Mount_Hermon_covered_with_snow_98-13tb_wrHermon era casa zeului Ba’al Hermon (“stăpânul Hermon”). Semnificaţia numelui muntelui încă ne este necunoscută, însă acest lucru nu ne împiedică să încercăm să o aflăm. Nu putem să nu observăm asemănarea dintre denumirile Hermon şi Hermes (mesagerul zeilor la greci). Hermes are aceeaşi rădăcină ca Hera şi Herakles. Dacă ţinem cont de faptul că Herakles înseamnă “gloria Herei”, îl putem scoate din ecuaţie. Dar care ar putea fi traducerea numelui Hermes? În greaca antică, „mes” însemna „mijloc. Hermes era cel care făcea legătura între zei şi oameni, mijlocitorul sau mediatorul, aşa că a doua parte a numelui semnifică rolul său. Iar prima parte, „her”, provine din Hera. Astfel, Hermes se poate traduce fără greşeală “mediatorul Herei”. Cum rămâne cu numele zeiţei Hera? Pentru a afla acest lucru, trebuie să ne îndreptăm atenţia către ţara aflată la sud de Grecia, adică Egiptul. Acolo îl întâlnim pe zeul Heru (Horus pentru greci). Cum civilizaţia egipteană a apărut înaintea celei greceşti iar religia grecilor a fost influenţată în mod evident de cea a vecinilor, putem trage concluzia că numele Hera a fost împrumutat de la egipteni ca o formă de feminin a lui Heru-Ur („Horus cel bătrân”). Iar Heru-Ur, Hermes, Azazel și Enki reprezintă același personaj. Principalul centru de cult al soarelui în Egipt era numit de greci Heliopolis, de evrei şi de asirieni On, iar de egipteni Iunu sau Anu. „Anu” este cuvântul akkadian pentru „cer”, ce provine din sumerianul „an”. Pentru egipteni, Heliopolis era o reprezentare a cerului pe Pământ; aşa cum casa soarelui este cerul, tot la fel casa zeului Ra era respectivul oraş. Mai exact, principiul biblic „precum în cer, aşa şi pe Pământ”, exemplificat mai pe larg de Hermes Trismegistul în Tăbliţele de smarald, unde spunea că Egiptul este imaginea cerului sau chiar reprezentarea proiecţiei cerului pe Pământ. Denumirea „on” pentru evrei şi asirieni este echivalentă cu sumerianul „an”, însemnând acelaşi lucru. Cel mai bine se exemplifică aceasta în numele zeului semitic al fertilităţii, numit şi Dagon, şi Dagan, unde „on” şi „an” înseamnă acelaşi lucru. Termenul „on” a fost inclus în denumirile unei multitudini de divinităţi de pe tot cuprinsul Terrei, pentru a sublinia natura cerească a acestora (Poseidon, Triton, Typhon, Python, Orion, Bellerophon, Persefona, Kronos, Hyperion, Dionysos, Pontos, Deucalion, Harmonia, Epione, Coronis, Amon, Aton, Khonsu, Dagon, Cupidon, Junona, Horon, Tonacatecuhtli, Tonacacihuatl, Cipactonal, Machaon, Brontes, Rongo, Shannong, etc.). Din acelaşi motiv a fost inclus în nume de ţări, oraşe, râuri, fluvii sau munţi (Nihon, Babilon, Herakleion, Amazon, Hebron, Hermon, Sion, Zaphon). Aşadar, terminaţia „on” din denumirea muntelui Hermon înseamnă „cer. Iar un herm este o piatră rectangulară sau un stâlp pătrat de piatră, în vărful căruia se află un bust, de obicei reprezentându-l pe zeul Hermes. Pentru antici, muntele Hermon era o astfel de piatră, de dimensiuni uriaşe, în vârful căreia se afla nu bustul zeului, ci chiar zeul însuşi. Alăturarea cuvântului „on” indică faptul că muntele Hermon nu era un herm obişnuit, ci unul al cerului, divin, pe care locuia zeul Hermes / Heru-Ur / Azazel. Grecii foloseau hermul ca semn al graniţei. În Biblie, muntele Hermon reprezintă graniţa nordică a Pământului Făgăduit (Deuteronomul 3:8) dar şi limita de nord a Canaanului cucerit de israeliţi (Iosua Navi 11:17, 12:1, 13:5). De ce zeii lui Enki au ales acel loc pentru jurământul lor?

Muntele Hermon, înalt de 2.814 metri, se află pe paralela de 33 grade latitudine nordică. La capătul opus al Pământului, pe aceeaşi paralelă, se găsește Roswell (New Mexico, SUA), celebrul loc în care s-a prăbuşit un OZN în 1947. Toate ţările prin care trece această paralelă au în vigoare pedeapsa cu moartea. 33 este unul dintre numerele cele mai importante din numerologia modernă. De 33asemenea, este vârsta la care a murit Alexandru Macedon dar şi anul în care a fost crucificat Iisus Hristos. 33 este reprezentarea numerică a Stelei lui David (planeta Marte), echivalentul numeric al lui amen (amin în latină sau numele zeului egiptean Amon), numărul de miracole efectuate de Iisus, cel mai mare grad în Francmasonerie şi unul dintre simbolurile Ku Klux Klan (litera K = 11; de 3 ori K = 33). Reactorul nuclear al lui Sadam Hussein, Osiraq, se afla pe paralela de 33 de grade. Coordonatele sale (33.123 N, 44.313 E) ascund numărul 666 (3+3=6; 1+2+3=6; 4+4+3+1+3=15; 1+5=6). Numele Osiraq e format din Osiris (Lucifer / Hermes / Horus / Azazel) + Iraq. În timpul celui de-al 33-lea preşedinte al Statelor Unite, Harry Truman, mason de gradul 33, a fost testată prima bombă atomică la White Sands, New Mexico, zonă aflată pe paralela de 33 de grade. Cele două oraşe lovite de bombe atomice în 1945, Hiroshima şi Nagasaki, se află în jurul paralelei de 33 de grade (Nagasaki – 32 grade, Hiroshima – 34 grade). În 1963, aproape de paralela de 33 de grade, John F. Kennedy a fost împuşcat în Dealey Plaza din Dallas. Dealey Plaza este locul primului templu masonic din Dallas, iar data morţii preşedintelui, 22 noiembrie, indică acelaşi număr 33 (22+11=33). În 1968, Robert Kennedy, fratele fostului preşedinte, a fost asasinat în Los Angeles, tot în apropierea paralelei de 33 de grade şi tot lângă un templu masonic.

Şi totuşi, de ce este atât de important numărul 33, mai ales pentru masoni? Ei, bine, 33, în procente, reprezintă o treime dintr-un întreg. Cele mai importante treimi sunt cele divine, ca de exemplu treimea din Mesopotamia (Anu, Enlil şi Enki), treimea vedică (Varuna, Indra şi Mitra), trimurti din brahmanism (Brahma, Vishnu şi Shiva) sau sfânta treime din creştinism (tatăl, fiul şi sfântul duh). Toate aceste treimi divine, deşi aparţin unor culturi diferite, reprezintă aceleaşi zeităţi. Fără îndoială, numărul 33 simbolizează o singură parte din treime, adică un singur zeu. Ţinând cont că acest număr este de o deosebită importanţă pentru francmasonerie, logica de bun simţ ne sugerează că 33 este zeul lor. Adică Satan / Lucifer / Enki / Osiris / Horus / Azazel / Hermes. În cazul acesta, e înţeleasă folosirea paralelei de 33 de grade. Dar de ce doar paralela din emisfera nordică?

Răspunsul îl găsim tot la egipteni. Pe Piatra Shabaka e scris că în timpul luptei pentru supremaţie dintre cei doi fraţi, Horus cel Bătrân şi Seth, tatăl lor, Geb, împarte Egiptul în două părţi: Seth primeşte Egiptul de Sus iar Horus pe cel de Jos, hotarul fiind limita celor două ţări. După apariţia cultului lui Osiris, când acesta l-a înlocuit pe Horus în legendă, se credea că Ra i-a oferit lui Osiris Egiptul de Jos, iar lui Seth pe cel de Sus. De asemenea, în credinţa egipteană antică, zeiţa-vultur Nekhbet era protectoarea Egiptului de Sus iar zeiţa-şarpe Wadjet a celui de Jos. Contrar aparenţelor, Egiptul de Sus nu reprezintă partea de nord, ci de sud. Iar Egiptul de Jos este partea nordică. Aşadar, Horus a primit nordul țării iar Seth sudul. Deşi acest mit a fost interpretat ca o împărţire a Egiptului, de fapt se referă la împărţirea întregii planete. Nordul era domeniul şarpelui Osiris / Azazel / Enki, iar sudul al vulturului Seth / Enlil.

Sumerienii împărțiseră cerul în trei părți: nordul era calea lui Enlil, mijlocul al lui Anu iar sudul al lui Enki. Deși pare o contradicție cu împărțirea egiptenilor, în realitate nu este. Hermes Trismegistos spunea că Egiptul este imaginea cerului, idee comună multor culturi, exemplificată în Noul Testament prin „precum în cer, așa și pe Pământ”. După cum am văzut, egiptenii rezumau la țara lor împărțirea planetei. Prin urmare se poate considera că, pentru antici, Pământul era imaginea cerului, însă o imagine în oglindă. Prin urmare, lucrurile din cer erau inversate pe Terra. Partea de nord a cerului, atribuită de sumerieni lui Enlil, devine sudul planetei noastre, în timp ce fâșia de sud a cerului, zona lui Enki, reprezintă nordul planetei. Astfel înțelegem de ce Veghetorii au ales muntele Hermon, aflat în emisfera nordică a Terrei: deoarece se afla pe teritoriul lor. Această împărțire a rezultat în urma revoltei Veghetorilor / Igigi, care a dus la facerea omului. Pentru a opri revolta și a crea noile ființe, Enki era în postura de a emite pretenții. Anu s-a văzut nevoit să accepte condițiile fiului său mai mare, pentru a stopa conflictul. Sumerienii și grecii au interpretat această împărțire a Terrei ca pe o tragere la sorți. Sumerienii spuneau că astfel lui Anu i-a revenit cerul, lui Enlil uscatul iar lui Enki lumea subterană, pentru greci Zeus primind cerul și Pământul, Poseidon apele iar Hades Tartarul subpământean. Ținând cont că majoritatea masei continentale a Pământului se află în emisfera nordică, Enlil nu a fost deloc mulțumit de această împărțire a planetei, așa că în scurt timp a plecat acasă. Anu l-a însărcinat pe Enki cu administrarea Terrei și supravegherea oamenilor, moment descris de miturile egiptene prin răzgândirea lui Geb cu privire la împărțirea Egiptului și oferirea întregii țări lui Horus cel Bătrân. Scăpat de supravegherea fratelui său, Enki și-a început experimentele genetice ce au dus la apariția semizeilor.

Despre aceşti copii ai zeilor şi ai oamenilor, Biblia afirmă că „sunt vestiţii viteji din vechime” (Geneza 6:4). Cartea Jubileelor relatează că existau trei tipuri de progenituri ale îngerilor: uriaşii, naphilimii şi eliuzii, dintre aceştia doar a treia clasă dând dovadă de cruzime împotriva omenirii. Indiferent de cultura care îi prezenta, semizeii aveau caracteristici ieșite din comun: frumusețe fizică moștenită genetic de la părinții lor, forță, agilitate și curaj, toate mult superioare celor ale pământenilor. Legendele tuturor popoarelor sunt pline de faptele eroice ale acestora. Iată câţiva dintre ei:

gilgamesh_louvre– Gilgameș, fiul regelui Lugalbanda şi al zeiţei Ninsun, a fost al cincilea rege al oraşului sumerian Uruk, domnind timp de 126 de ani în jurul anului 2.500 î.Hr. În Epopeea lui Gilgameș, acesta, împreună cu prietenul său, Enkidu, îl învinge pe monstrul Humbaba pe Muntele Cedrilor. Apoi, cei doi eroi ucid Taurul Cerului, trimis de zeiţa Iștar să-l pedepsească pe regele Urukului pentru că i-a refuzat avansurile. După moartea lui Enkidu, Gilgamesh este hotărât să afle secretul nemuririi. După o lungă călătorie, plină de peripeţii, eroul îl întâlneşte pe Utnapiștim, supravieţuitorul Potopului. Acesta îl învaţă unde să găsească planta care oferă viaţa veşnică. După ce o obţine, un şarpe îi mănâncă planta mult-dorită. În Cartea Giganţilor, unul dintre manuscrisele de la Marea Moartă, Gilgameș şi Humbaba sunt doi dintre uriaşii de dinaintea Potopului, copii ai Veghetorilor. Ghilgameș nu era un semizeu propriu-zis, ci două treimi zeu și o treime om, o afirmație neînțeleasă de cercetători și interpretată în diverse feluri. Însă logica ne poate ajuta să dezlegăm și această enigmă.

ADN-ul fiecărui copil se formează din cel al părinților săi, moștenind câte o ramură de la fiecare. Prin urmare, copilul primește gene de la părinți în mod egal. Deși considerat în mod tradițional fiul semizeului Meșkianggașer, legenda sumeriană Enmerkar și lordul din Aratta îl numește pe Enmerkar, bunicul lui Ghilgameș, fiul zeului Utu. Dacă era într-adevăr fiul zeului-Soare și al unei pământence, Enmerkar avea 50% gene divine și 50% umane. Fiul său, Lugalbanda, a moștenit jumătate dintre genele tatălui său (25% divine și 25% umane) și jumătate dintre cele ale mamei sale pământene (50% umane), având 25% gene divine și 75% umane. Cu zeița Ninsun el l-a avut pe Ghilgameș care a moștenit de la mama sa 50% gene divine, iar de la tatăl său 12,5% gene divine și 37,5% umane. Astfel, Ghilgameș avea 62,5% gene zeiești și 37,5% umane, ceea ce pentru strămoșii noștri însemna că eroul era două treimi (66,6%) zeu și doar o treime (33,3%) om.

– Perseus, fondatorul legendar al dinastiei Perseizilor, a fost primul erou al Greciei. Tatăl său a era Zeus, iar mama sa Danae, fiica regelui Acrisius din Argos. A devenit erou după ce a tăiat capul gorgonei Medusa, cu ajutorul căruia a împietrit monstrul marin Kraken, ce atacase Etiopia. S-a căsătorit cu prinţesa Andromeda, apoi a fondat oraşul Mycenae. A fost omorât de către vărul său, Megapenthes, regele din Argos. Conform împăratului Xerses, perşii se consideră urmaşii lui Perseus.

Herakles vs. Cerberus– Cel mai cunoscut dintre semizei este grecul Heracles („gloria Herei”), cel numit de romani Hercules. Se crede că a trăit între anii 1264-1226 î.Hr. Botezat la naştere Alcaeus sau Alcide, şi-a schimbat numele în Heracles după ce şi-a omorât soţia şi copiii, într-o criză de nebunie datorată Herei. Heracles era fiul lui Zeus şi al reginei Alcmene, fiica regelui din Micene, strănepoata lui Perseus şi soţia lui Amphitryon. Heracles şi-a dobândit gloria după cele douăsprezece munci pe care le-a dus la capăt datorită forţei sale ieşite din comun. Printre faptele sale vitejeşti se numără uciderea leului din Nemea, a Hydrei din Larnaea, a păsărilor stymphaliene şi a monstrului din Troya, capturarea căprioarei ceryneene, a mistreţului erymanthian, a taurului cretan şi a lui Cerberus din Infern, furtul cirezii gigantului Geryon, al iepelor lui Diomedes, al brâului Hippolytei şi al merelor de aur din grădina hesperidelor, dar şi curăţarea grajdului imens al lui Augeas. De asemenea, i se atribuie fondarea jocurilor olimpice şi a oraşului Tarentum în Italia. Nu mai puţin importante sunt prezenţa lui alături de argonauţi în căutarea lânii de aur dar şi participarea la războiul împotriva giganţilor, împreună cu zeii olimpieni. Şi în amor era superior muritorilor de rând: a fost însurat cu patru femei, pe lângă care a avut cel puţin nouă amanţi. A fost omorât de către a treia sa soţie, Deianeira, care i-a dăruit o cămaşă îmbibată în otravă. După moartea sa a fost dus pe muntele Olimp de către tatăl său, Zeus, unde s-a însurat cu zeiţa Hebe. Împăraţii romani Commodus şi Maximian s-au declarat reîncarnările lui Heracles. La fel l-au considerat buddhiştii şi pe Vajrapani, protectorul lui Buddha.

– Theseus era fiul zeului Poseidon și al reginei Aethra, fiica regelui Pittheus din Troezen. A fost rege al Atenei, a capturat taurul cretan, a ucis Minotaurul din Knossos şi a reuşit să iasă din labirint cu ajutorul Ariadnei, fiica regelui Minos. A răpit-o pe Elena, prinţesa Spartei, a încercat să o răpească şi pe zeiţa Persephona, dar a fost capturat şi închis în Tartar. A fost eliberat de Heracles, apoi s-a căsătorit cu regina amazoanelor, Hippolyta, care i-a dăruit un fiu. S-a plictisit de aceasta şi şi-a ales o noua soţie, pe Phaedra (fiică a regelui Minos, sora Ariadnei). A fost ucis de Lycomedes de pe insula Skyros, care se temea că semizeul va încerca să-i ia tronul.

helentroy– Helene („torţa”) a fost fiica lui Zeus şi a reginei Spartei, Leda. Frumusețea ei, care a dus la războiul troian, era lăudată de toți care au avut norocul să o zărească, bătrânii din Troia afirmând, conform Iliadei, că Helene „tare-și aduce la chip cu o zeiță”. Din cauza frumuseţii sale a fost răpită pe când avea doar 14 ani de către semizeul Theseus, regele Atenei. A fost adusă înapoi în Sparta de fraţii ei, gemenii Kastor şi Poludeukes (în latină Castor şi Pollux). Mai târziu s-a măritat cu Menelaus, amândoi devenind conducătorii Spartei după ce regele Tyndareus a abdicat. Peste ani a fost sedusă de prinţul Paris, care a răpit-o şi a dus-o în Troia. După terminarea războiului troian, s-a întors în Sparta cu Menelaus, iar după moarte i-a fost dată ca soţie lui Achilleus, cu care a domnit în Insula Şerpilor.

– Achilleus („durerea oamenilor”) sau Ahile este personajul principal al Iliadei lui Homer şi cel mai mare erou al războiului troian. Achilleus era fiul nimfei Thetis şi al regelui Peleus din Myrmidons. Conform legendelor, pielea acestuia era invulnerabilă,achilles excepţie făcând călcâiul său. Iar despre aspectul său fizic, Fenix remarca în Iliada că este „chipos ca un zeu”. Crescut de centaurul Chiron pe muntele Pelion, Achilleus și-a dedicat viaţa căutării gloriei, motiv pentru care a şi acceptat să lupte împotriva Troiei. Din Iliada aflăm povestea de dragoste dintre el şi prinţesa Briseis, devenită sclavă, dar şi iubirea homosexuală dintre el şi bunul său prieten Patroklos („gloria tatălui”). Printre cei ucişi de Achilleus se numără semizeul Memnon, regina amazoanelor Penthesilea (de asemenea semizeiţă) şi prinţul Hektor, eroul troienilor. Achilleus a fost ucis de săgeata lui Paris, fratele lui Hektor, îndreptată către călcâiul vulnerabil de zeul Apollo. După moarte, zeii i-au acordat nemurirea. A locuit în Insula Şerpilor din Marea Neagră, zeiţa Hera dăruindui-o ca soţie pe Helene, fiica lui Zeus, fosta soţie a lui Paris din Troia. Cum bunicul lui Achilleus era semizeul Eacos, și el avea 62,5% gene divine și 37,5% umane, precum Ghilgameș, putând fi considerat două treimi zeu și o treime muritor. Însă grecii au preferat să nu se complice cu astfel de amânunte precum sumerienii.

– Arjuna, singurul erou neînvins al epopeei Mahabharata, era fiul zeului Indra și al reginei Kunti. Aflat în exil pentru treisprezece ani, el a vizitat casa din cer a tatălui său, unde a primit arme de la zei, cu care a distrus câteva palate ale demonilor asura. În războiul Kurukshetra el a fost considerat cel mai bun arcaș și cel mai neînfricat războinic. Zeul Krișna l-a numit Purușarșva, adică „cel mai bun dintre oameni”.

samson-cd2– Deși nu se specifică acest lucru, Samson din Biblie era, la rândul său, un semizeu. Vechiul Testament susține că, într-o zi în care se afla singură pe câmp, mama sa a fost vizitată de un înger al lui Yahweh. După plecarea lui, ea a rămas însărcinată. Samson s-a dovedit a fi extrem de puternic, asemenea grecului Heracles. Dacă astfel de copii se nășteau după vizitele zeilor în toate culturile lumii, Samson nu poate fi o excepție. La fel ca mulți alți semizei, Samson dădea dovadă de imoralitate, obișnuind să își petreacă timpul la bordeluri ori ucigând oameni sau animale. Biblia prezintă un episod în care Samson a legat de cozi două sute de vulpi, cărora le-a dat foc, și un altul în care a ucis treizeci de oameni doar pentru a le lua hainele, din cauza unui pariu pierdut. Cine era tatăl adevărat al lui Samson, îngerul care i-a vizitat mama? Putem afla acest lucru analizând numele eroului. În multe culturi antice, numele cuiva era însoțit de cel al tatălui său, atunci când se prezenta. Nordicii aveau și ei această tradiție, numele Eriksson, de exemplu, însemnând „fiul lui Erik”. Iar nordicii și-au adus cultura din Asia, lucru care reiese cu ușurință din denumirile divinităților lor. Prin urmare, având o sursă comună, e posibil ca și numele Samson să însemne „fiul lui Sam”. În mitologia ebraică nu există niciun personaj cu acest nume, Sam reprezentând în realitate prescurtarea numelui Samael, arhanghelul decăzut acuzator, distrugător și seducător, numit Satan în Biblie. Cu un asemenea tată, Samson nu putea deveni decât lipsit de moralitate, un ucigaș de oameni și animale.

Enki nu s-a rezumat doar la crearea semizeilor. Nu și-a uitat dorința de a avea un fiu care să moștenească tronul. Ținând cont că soția, fiica și nepoata sa nu i-au putut oferi decât fete, era nevoie ca viitorul moștenitor să se nască cu ajutorul geneticii. Știa deja cum să realizeze acest lucru, având experiență din facerea semizeilor. Hitiții spuneau că zeul „Kumarbi merse plin de furie până la Nippur”. Acolo

Se-mpreunează dar cu Stânca mare

Si-aceasta îi cunoaște bărbăția,

De cinci ori o cuprinse-n brațe,

De zece ori în brațe-o strânse”.

Kumarbi era Enki al sumerienilor iar Stânca mare nu era nimeni alta decât Ninhursag, „Doamna muntelui înalt”. Nippur era orașul lui Enlil, acolo unde locuia cu Ninhursag, rebotezată Ninlil, fosta soție a fratelui său. Hitiții nu știau că Nippurul nu exista în acea vreme, fiind construit mult mai târziu, Enlil locuind în acel moment în Eridu, orașul fratelui său. Faptul că Enlil nu era acasă atunci când Kumarbi / Enki a venit să se împreuneze cu soția sa indică faptul că, așa cum spuneam mai devreme, Enlil era plecat de pe Pământ, nefiind mulțumit cu emisfera sudică pe care i-o acordase tatăl său în timpul revoltei Veghetorilor / Igigi. Dacă Ninlil / Ninhursag nu i-a putut oferi un fiu până în acel moment, presupunem că între ei nu au avut loc relații sexuale normale, Enki folosindu-se de ingineria genetică pentru a introduce cromozomul Y, cel care este răspunzător de caracterele sexuale masculine. Fecundând-o în mod artificial pe Ninlil, Enki putea fi sigur că astfel va avea parte de fiul mult dorit.

După cele nouă luni de sarcină, Mitul lui Ullikummi susține că

La naștere și moașele sosiră,

Zeița Soartei și-a zeilor mumă

În brațe au luat copilul,

Punându-l pe genunchii lui Kumarbi,

Îndată-ncepe să dezmierde pruncul,

E gata să-i dea numele cel drag.

Kumarbi-și zise atunci în sinea lui:

«Ce nume oare-i voi alege

Acestui prunc pe care mi l-au dat

Zeița Sorții și-a zeilor mumă?

Ieși din trupu-i ca un fir de iarbă.

Ducă-se! Ulikummi să se cheme,

Să crească pân-la ceruri și s-ajungă

Stăpân peste Kummiya, cetatea îndrăgită!

Lovească-l pe Teșub,

Să mi-l fărâmițeze, ca pe-o pleavă

Și să-l zdrobească sub călcâi, ca pe-o furnică.

Pe Tașmișu să-l frângă, ca pe-o uscată trestie,

Să-mprăștie pe zeii din ceruri, ca pe păsări,

Zdrobească-mi-i pe toți, ca pe un taler gol!»

La rândul său, poemul babilonian Enuma Eliș afirma că

În Camera Sorții, locul Destinelor,

Un nou zeu stătea, cel mai iscusit și mai înțelept,

În inima Adâncului a fost născut Marduk”.

Descrierea lui Marduk pare a fi ruptă din Luceafărul lui Eminescu:

Atrăgător îi era chipul, ochii-i scânteiau strălucitori;

Mândru îi era mersul, impunător ca din vechime…

Și mai presus de ceilalți zei era, cu mult întrecându-i…

Era cel mai nobil și cel mai înalt era;

Cu membrele imense-i pe toți îi întrecea.”

Pentru egipteni, Osiris s-a culcat cu soția fratelui său, Nephtys, care l-a născut pe Anubis. Un alt mit povestește că, pe vremea când Isis devenise soția lui Seth, Osiris s-a întors și a lăsat-o însărcinată, ea născându-l pe Horus după ceva vreme. În Canaan, Dagon l-a avut pe Baal Zephon cu soția fratelui său. La celți, Dagda a avut un fiu cu cumnata sa, Boand, copilul fiind numit Oengus de către celți și Belenos de gali. Pentru greci, Typhon era fiul zeiței Pământului, Geea, și a lui Tartarus, personificarea zeității lumii subterane. Un imn homeric pentru Apollo îl consideră pe Typhon fiul zeiței Hera, soția lui Zeus, pe care l-ar fi procreat singură. Dar cum Hera a complotat cu cumnatul său, Poseidon, să-l detroneze pe Zeus, putem bănui cine era tatăl gigantului. Și toate aceste mituri ne arată că Enki a făcut un copil cu soția fratelui său.

După ce băiatul s-a născut, Kumarbi i-a chemat pe zeii Irșirra și le-a cerut să-l ascundă, până când acesta va crește. „Copilul nu va fi văzut de zeii mari”, le-a spus el. În Egipt, Isis l-a ascuns pe Horus pe malul Nilului, pentru a nu fi văzut de către Seth. Grecii au preluat povestea dar i-au atribuit-o lui Zeus, care ar fi crescut într-o peșteră, departe de ochii tatălui său. Se pare că Enlil a aflat de copil, însă a fost convins de Ninhursag că este al lui. Acesta este motivul pentru care grecii susțineau că Apollo era fiul lui Zeus, scandinavii că Baldur era al lui Odin, iar în Canaan Baal, fiul lui Dagon, îl numea tată pe zeul El, unchiul său. Același lucru reiese și din religia sumeriană, unde Enlil era zeul taur iar Martu / Marduk era numit Amar Utu, adică „vițelul solar”.

marduk_baal_time_lord_resistance2010Se pare că Marduk nu era doar fiul lui Enki, ci și clona lui, religiile lumii lăsând numeroase indicii în acest sens. În Babilon, când a devenit zeul suprem, Marduk a preluat atributele şi funcţiile celorlalţi zei. Însă nu a făcut acelaşi lucru şi cu tatăl său, Enki fiind mereu la loc de cinste, alături de fiul său, pe poziție de egalitate. Acest lucru se observă și la turnurile gemene, foarte des întâlnite în arhitectura arabă. Deşi pentru arabi îi simbolizează pe Avraam şi pe fiul său, Ismael, în realitate este vorba despre Enki şi fiul său, Marduk. Egalitatea reiese şi din cele două mari piramide din Ghiza, considerate morminte ale celor doi zei: cea a lui Kefren este mai mică decât cea a lui Keops dar, fiind ridicată pe un teren mai înalt, se află la aceeaşi înălţime cu aceasta. În Apocalipsa lui Ioan, Enki este descris ca un balaur roşu, cu şapte capete şi zece coarne, care a fost aruncat din cer. Fiul Balaurului, numit Fiara, are aceeași înfățișare, Ioan prezentându-l cu şapte capete şi zece coarne, acesta fiind doar modul autorului de a releva faptul că cei doi erau identici. Apocalipsa ne confirmă și că aceste două zeități erau venerate împreună: „și s-au închinat balaurului, fiindcă i-a dat fiarei stăpânirea; şi s-au închinat fiarei, zicând: Cine este asemenea fiarei şi cine poate să se lupte cu ea?” (13:4).

În tăbliţa CBS-14061, remarcată de E. Chiera în Texte religioase sumeriene, se spune că zeii şi-au luat neveste pământene, aluzie evidentă la Veghetori. Tânărul zeu Martu s-a plâns mamei sale că a rămas singurul necăsătorit. Drept pentru care, mama sa i-a ales ca soţie pe fiica unui preot. Dacă Marduk era prea tânăr pentru a întreține relații sexuale în vremea în care Veghetorii se împreunau cu pământencele, se confirmă faptul că el s-a născut în acea perioadă. Se pare că, după ce a scăpat de burlăcie, Martu / Marduk s-a hotărât să se împreuneze cu mai multe pământence. Herodot scria că în Babilon se alegea în fiecare an câte o virgină dintre cele mai frumoase, ca soţie pentru Marduk. Fecioara îl aştepta într-o încăpere de la etajul superior al zigguratului Etemenanki (turnul Babel din Biblie). Zeul îşi făcea apariţia şi, după ce îşi consuma căsnicia, îşi lua zborul în cer.

Enki l-a creat pe Marduk pe cale artificială nu doar pentru a fi sigur că va fi de sex masculin, ci și pentru a-i oferi însușiri ieșite din comun, menite să-i asigure avantaje în încercarea de a-l detrona pe Enlil. Pentru babilonieni, hitiți și greci, el era foarte înalt dar și „cel mai iscusit și mai înțelept”. Și, într-adevăr, Marduk s-a luptat cu unchiul său pentru tron. Însă, până atunci, și-a ajutat tatăl să-și continuie planul.


17. Jurassic Park


Supărat că a fost pedepsit pe nedrept, Enki și-a propus să se răzbune pe principalul vinovat pentru aceste lucruri, adică tatăl său. Negăsind însă vreo cale de întoarcere acasă, mintea sa genială a conceput un plan, așa cum susține mitul hitit al lui Ullikummi: „înțelepciune naște Kumarbi-n mintea sa, zi neagră iscodește ca pe-o ființă-abjectă”. În Adversus Haereses, episcopul Irineu scria că Sophia „neputând să se întoarcă, ea a înțeles că Tatăl este incomprehensibil, s-a dus la locul ei și și-a schimbat patima în venerație pentru Tatăl”. Cu alte cuvinte, s-a prefăcut a fi fiul ascultător, ce se căiește în speranța că va fi primit înapoi. În textul Enki și ordinea lumii, Enki spunea că s-a născut în Cer și a venit pe Pământ, unde a asanat mlaștinile, umplându-le cu pești, apoi a umplut Tigrul și Eufratul cu „apă de viață dătătoare”. Adică și-a început cercetările biologice, respectând ordinele tatălui său, pentru a-i intra acestuia în grații. Și nu a făcut acest lucru singur, ci a avut-o alături pe sora sa, care i-a devenit soție. Iar partea cea mai importantă a misiunii lor era eliminarea dinozaurilor și înlocuirea lor cu alte specii de animale.

Pentru a putea vorbi despre dinozauri, e absolut necesar să recapitulăm ceea ce se ştie despre ei până acum. În primul rând, oamenii de ştiinţă au identificat până în prezent peste 700 de specii de dinozauri. Dintre acestea, doar cinci specii au scheletul complet, restul fiind doar oase izolate. Cum s-a ajuns la celelalte specii? Prin imaginaţia paleontologilor. Este binecunoscută rivalitatea din anii 1870 dintre colecţionarii de fosile Marsh şi Cope, care au inventat împreună peste 130 de specii. Marsh a publicat erorile lui Cope, acuzându-l de faptul că, în încercarea de a reconstrui o fosilă de reptilă marină, a pus capul în locul cozii. Şi în timpuri mai apropiate de noi câţiva astfel de oameni de ştiinţă au descoperit oase pe care le-au considerat a fi de dinozauri, astfel născându-se câteva specii noi. Din păcate pentru ei, puţin mai târziu s-a dovedit că acele fosile erau umane, nicidecum de reptile. Dar acele specii de dinozauri proaspăt apărute au rămas totuşi în cărţile de specialitate.

Cum stabilesc cercetătorii noştri vârsta unor fosile? De unde ştiu ei că dinozaurii au apărut acum 240 de milioane de ani şi au dispărut acum 65 de milioane? Dacă vă gândiţi la datarea cu carbon, uraniu sau potasiu, vă înşelaţi. Aceste metode funcţionează doar pentru fosile cu o vechime de câteva mii de ani, nu de milioane. Atunci, care e metoda de calcul? Imaginaţia paleontologilor. În concepţia evoluţioniştilor, e nevoie de o anumită perioadă de timp pentru ca cea mai simplă formă de viaţă să evolueze într-un dinozaur. Astfel, cercetătorul presupune o anumită perioadă de timp pentru fiecare specie, ajungându-se în final la o datare „exactă”. Nu trebuie să fii un geniu pentru a-ţi da seama că presupunerile nu pot fi catalogate drept adevăruri ştiinţifice. Privind lucrurile din acest punct de vedere, ne dăm seama că e posibil ca dinozaurii să nu fi fost atât de mulţi pe cât ni se spune, să nu fi trăit atunci când ni se spune şi să nu fi arătat aşa cum ni se spune.

Dinozauri si oameni in pesterile polinezieneDar dacă dinozaurii au trăit atunci când consideră evoluţioniştii, unde sunt acum? Părerea generală a paleontologilor e că au dispărut brusc din motive necunoscute. Pentru ei, cea mai probabilă cauză ar fi ciocnirea Pământului cu un asteroid. Însă această ipoteză are multe fisuri. Dacă într-adevăr un meteorit ar fi cauzat dispariţia dinozaurilor, cum se explică faptul că doar aceste reptile au dispărut, nu şi restul animalelor? Sau cum se explică faptul că, după dispariţia dinozaurilor, pe Pământ au apărut specii de animale diferite de cele care trăiseră până atunci? Ar trebui să credem că un meteorit a omorât tiranozaurii şi brontozaurii dar a făcut şi pterodactilul să se transforme în pasăre sau triceraptosul în rinocer? Cu alte cuvinte, oamenii de ştiinţă nu au o explicaţie logică ori de bun simţ pentru faptul că ceva (sau cineva) a cauzat dispariţia bruscă a dinozaurilor şi înlocuirea lor cu alte specii de vieţuitoare. Dar dacă dinozaurii au dispărut acum 65 de milioane de ani, cum au supravieţuit unii dintre ei până în zilele noastre?

Mozaicul Nilului de la PalestrinaÎn 2001, paleontologii Zielinski şi Budhan au descoperit o fosilă de hadrosaur în bazinul San Juan din New Mexico. Formaţiunea în care a fost descoperit osul de dinozaur a fost datată ca fiind din Paleocen, având aproximativ 64,5 milioane de ani. Ceea ce înseamnă că nu toţi dinozaurii au dispărut la data stabilită de cercetători, unii dintre ei supravieţuind încă cel puţin 500 de milioane de ani. Alţi astfel de dinozauri „supravieţuitori” au fost descoperiţi în America de Nord, în China, precum şi în alte părţi ale lumii. Legendele din întreaga lume descriu reptile uriaşe, numite dragoni sau balauri, care ar fi trăit în acelaşi timp cu oamenii. În sprijinul acestei idei există pietrele descoperite de profesorul Cabrera în Ica (Peru), care înfăţişează oameni alături de dinozauri, călărindu-i sau luptându-se cu ei. Cercetătorul Don R. Patton, care a studiat pietrele de la Ica, a declarat următoarele: „Toate aceste înfăţişări sunt foarte interesante, din moment ce lumea nu a început să vorbească despre dinozauri decât din secolul al XIX-lea, iar pietrele au o vechime de mii de ani. În plus, pietrele nu prezintă schelete de dinozauri, ci dinozauri în viaţă, ce par să interacţioneze cu omul. Asta arată faptul că vechii peruani au văzut şi au trăit alături de dinozauri!”. Acelaşi cercetător se declară uimit de faptul că, deşi descoperitorul pietrelor a fost şeful departamentului de medicină din cadrul Universităţii din Lima, antropolog şi fondatorul muzeului din Ica, Pterodactil in timpul Razboiului Civilcomunitatea ştiinţifică refuză să recunoască autenticitatea pietrelor. Pietrele de la Ica nu sunt singura reprezentare a dinozaurilor în timpul oamenilor. Un mozaic elenistic vechi de cel puţin 2000 de ani, descoperit în secolul al XVII-lea în localitatea italiană Palestrina, prezintă greci şi etiopieni aflaţi la vânătoare pe malul Nilului. În acest mozaic se poate vedea clar o reptilă ce seamănă foarte bine cu un dinozaur, vânată de oameni. În peşterile din insulele indoneziene s-au descoperit desene ce înfăţişează dinozauri. În Egipt sunt foarte multe desene reprezentând apatosauri. Aceiaşi dinozauri se găsesc şi pe un cilindru mesopotamian, datând din 3300 î. Hr. Dar poate cea mai importantă astfel de descoperire sunt cele trei fotografii realizate în timpul Războiului Civil din S.U.A. (1860), în care sunt reprezentaţi trei pterodactyli.

Apatosauri in Egipt si MesopotamiaÎn plus, au fost găsite urme de picior omenesc alături de cele ale unor dinozauri, aflate în acelaşi strat geologic, cu o vechime de 70-140 milioane de ani. Oamenii de ştiinţă din fosta Uniune Sovietică au făcut publică descoperirea unor urme de om în acelaşi strat cu urme de dinozaur. Şi în Parcul Naţional „Dinosaur Valley” din Texas au fost găsite numeroase astfel de urme. Fotografiile de mai jos au fost realizate şi prezentate la o conferinţă de presă din Dayton, la 12 august 1989 de către dr. Don R. Patton. Merită menţionat faptul că la acea conferinţă au fost prezenţi şi doi oameni de ştiinţă evoluţionişti care a doua zi au căutat dovada cu o bară de fier, pentru a o distruge.

Urmele de oameni si dinozauri din TexasŞi în Vechiul Testament sunt întâlnite creaturi ce poate fi considerate dinozauri. În cartea Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmarii lui Bel, se spune că babilonienii se închinau la un balaur mare care nu era un

idol neînsufleţit, ci „viu şi mănâncă şi bea”. Profetul Daniel a ucis balaurul dându-i să mănânce cocoloaşe fierte din răşină, seu şi păr. Într-adevăr, pe Poarta lui Iștar din Babilon sunt reprezentaţi siruşi (dragoni). Scriitorul german Willy Ley a descris siruşii ca fiind „o enigmă zoologică de dimensiuni fantastice”, ce aveau limba bifurcată, trupul acoperit de solzi, o coadă lungă şi mlădioasă de asemenea cu solzi, un gât lung, subţire şi solzos, un cap de şarpe împodobit cu un corn, în spatele căruia erau ataşate aripi de piele. Stegosaurul de pe templul Angkor WatDescoperitorul Porţii lui Iștar, arheologul german Robert Koldeway, a luat în considerare posibilitatea ca siruşii să fi fost animale reale, deoarece imaginea lor a rămas neschimbată de-a lungul timpului în iconografia babiloniană, spre deosebire de alte animale fantastice care şi-au schimbat înfăţişarea în artă. Nu doar Poarta lui Iștar a fost împodobită cu dinozauri. Templul Angkor Wat din Cambodgia, vechi de aproximativ 800 de ani, are sculptat pe un perete un stegosaur.

Un alt posibil dinozaur este descris în Cartea lui Iov din Biblie. Dumnezeu l-a trimis pe Iov la râul Iordan, să privească animalul mare şi puternic, Behemoth, pe care îl crease. „Ia priveşte acum înaintea ta, Behemotul; şi el ca şi tine este făptura Mea; el paşte iarbă ca boul. Vezi ce putere are în coapsele lui şi ce tărie are în muşchii de pe pântece. Coada lui e dârză ca lemnul cedrului şi vinele de pe pulpele lui stau ca nişte noduri. Oasele lui sunt ca nişte ţevi de aramă şi mădularele ca nişte drugi de fier. El este fruntea făpturilor lui Dumnezeu şi făcut să fie cel mai mare peste celelalte dobitoace. Munţii îi dau hrană şi toate fiarele sălbatice sunt îngrozite când îl văd. El se culcă sub florile de lotus, în ocolul trestiilor şi al bălţii. Frunzele de lotus îi fac umbră şi sălciile bălţii îl împrejmuiesc. Dacă fluviul vine mare, fără de veste, el nu se sinchiseşte; el stă liniştit pe loc, chiar când ar fi ca Iordanul să-i urce năvalnic până la gură. Cine poate să-l privească? Cine poate să-i străpungă nasul cu un laţ?” (40:15-24). Unii cercetători ai Bibliei l-au identificat cu un sauropod după înfăţişare, obiceiuri alimentare şi locul în care trăia. În aceeaşi Carte a lui Iov este descris un alt astfel de monstru, ce poartă numele Leviathan: „Cine a deschis vreodată porţile gurii lui? Zimţii lui sunt îngrozitori! Spinarea lui este ca un şirag de scuturi, pe care le-ai fi întărit şi pecetluit puternic. Ele sunt strânse unul într-altul atât de tare, că nici vântul nu pătrunde printre ele. Fiecare e lipit de cel de lângă el şi se ţin aşa şi nu se mai despart. Din strănutul lui scapără lumină şi ochii lui sunt roşii ca pleoapele zorilor. Din gura lui ies parcă nişte torţe aprinse şi izbucnesc valuri de scântei. Din nările lui iese fum, ca dintr-o căldare pusă la foc şi care fierbe. Răsuflarea lui este de cărbuni aprinşi şi din gura lui ţâşnesc flăcări. Puterea lui e adunată în grumazul lui şi înaintea lui ţâşneşte groaza. Carnea lui e îndesată; oricât ai apăsa în ea nu se lasă. Inima lui este tare ca piatra, tare ca piatra râşniţei, cea de dedesubt. De măreţia lui se tem şi valurile; valurile mării se dau înapoi din faţa lui. Să-l atingi cu sabia nu foloseşti nimic; nici cu lancea, nici cu săgeata, nici cu toporul. Fierul pentru pielea lui este ca paiul, iar arama ca lemnul putred. Săgeata nu-l pune pe fugă şi pietrele din praştie cad pe el ca nişte pleavă. O săgeată pentru el este un pai în vânt şi îşi bate joc de vâjâitul unei lănci ce zboară. Sub pântecele lui sunt nişte solzi ascuţiţi; când dă prin noroi, pare că dă cu grapa. Când se afundă, apa fierbe ca într-o căldare; el preface marea într-un cazan de fiert mirodenii. El lasă în urmă o dâră luminoasă şi adâncul pare un cap cu plete albe. Pe pământ el nu-şi află perechea şi e făcut să nu cunoască frica. El se uită de sus la toţi câţi sunt puternici şi este împărat peste toate fiarele sălbatice” (41:14-34). Leviathanul mai este pomenit în capitolul 1 al Cărţii lui Iov, în Psalmul 73 („Tu ai despărţit, cu puterea Ta, marea; Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă; Tu ai sfărâmat capul leviathanului; datu-l-ai pe el mâncare popoarelor pustiului”) şi în capitolul 27 al Cărţii lui Isaia („În ziua aceea Domnul se va năpusti cu sabia Sa grea, mare şi puternică, asupra leviatanului, a şarpelui care fuge, asupra leviatanului, a şarpelui încolăcit, şi va omorî balaurul cel din Nil”). La egipteni, cel supranumit „Şarpele Nilului” sau „Şopârla malefică” era Apep (Apophis în greacă), demon ce avea forma unui gigantic şarpe, crocodil, şopârlă sau dragon. În Cartea lui Enoh, Leviathan este un monstru de sex feminin, ce trăieşte în adâncurile apelor. Behemoth este partenerul ei, ce locuieşte în deşertul Dudain. Şi în satanism, conform lui Anton Szandor LaVey, autorul Bibliei satanice, Leviathan reprezintă apa. Un animal asemănător cu leviathanul este şarpele marin cu şapte capete, Lotan, din miturile ugaritice. În India există de asemenea o şopârlă numită lotan, după creatura legendară. În mitologia nordică este prezent Jörmungandr, şarpele uriaş ce trăieşte în oceanul care înconjoară Pământul. În miturile babiloniene se vorbeşte despre şarpele înaripat Tiamat, zeiţa primordială a oceanelor, care a dat naştere mai multor şerpi şi dragoni. În Enûma Elish  soţul ei era Apsu, o creatură asemănătoare cu ea. La greci, mama tuturor monştrilor era dragonul-femelă Echidna, soţia monstrului înaripat Typhon. Tot în Grecia îl mai întâlnim pe Ladon, dragonul asemănător cu un şarpe, paznicul grădinii hesperiadelor sau pe Python, şarpele uriaş ce păzea oracolul Geei de la Delphi. În Mesopotamia îl găsim pe Asag, demonul cu forma unui şarpe cu şapte capete, în Asiria pe Labbu, monstrul cu trăsături de leu şi de şarpe, în Babilon pe Muşhuşşu, combinaţia monstruoasă între şarpe şi dragon, în Anatolia pe Illuyanka, monstrul maritim asemănător cu un dragon sau cu un şarpe. Să nu uităm de serafimii menţionaţi în Cartea lui Isaia, şerpi cu şase aripi, sau de dragonii din Asia şi din Europa medievală.

E posibil ca aceste creaturi, considerate mitice, să fie în realitate dinozauri? Avem pe de o parte legende despre reptile uriaşe pe întreg cuprinsul globului, iar pe altă parte fosile ale dinozaurilor pe întreg mapamondul. Oricât şi-ar dori mulţi oameni de ştiinţă să credem că dinozaurii au dispărut cu mult timp înainte de apariţia oamenilor iar dragonii şi balaurii sunt doar creaturi inventate, logica de bun simţ ne face să refuzăm această poveste. Dacă nu ar fi văzut niciodată dinozauri, strămoşii noştri n-ar fi putut să-şi imagineze nişte creaturi foarte asemănătoare cu aceştia. E drept că puteau descoperi nişte fosile, dar e greu de crezut că anticii de pe tot mapamondul au săpat mulţi metri sub pământ apoi, luându-se după nişte oase, şi-au putut imagina şi aspectul exact al acelor creaturi şi stilul lor de viaţă (vezi descrierea Behemotului din Cartea lui Iov, referitoare la locul unde trăia şi cu ce se hrănea). Ceea ce înseamnă că majoritatea dinozaurilor au fost distruşi într-adevăr acum mult timp, însă au mai rămas câţiva supravieţuitori, unii chiar până în ziua de azi. Un bun exemplu ni-l oferă cercetătătoarea Mary Schweitzer care în anul 2005 a găsit vase de sânge în fosila unui tyranosaur. Bineînţeles că dumneaei a rămas mirată de faptul că au supravieţuit vasele de sânge timp 68 de milioane de ani. Fără să-şi dea seama că acest lucru e imposibil, iar dinozaurul găsit de ea nu are milioane de ani, ci mult mai puţini. Pentru a da totuşi o explicaţie cât de cât raţională, unii evoluţionişti au declarat că acelea nu sunt celule sanguine, ci „altceva“. Iar alţii, mai înţelepţi, au preferat să nu comenteze. O alegere bună, decât să primim alte explicaţii aberante.

Mai multe persoane susţin că au văzut dinozauri în Congo, Australia, Scoţia şi în pădurea tropicală din America de Sud. Doar din anul 2000 până acum au fost peste 20.000 de cazuri. Conform cryptozoologilor, unii dintre aceşti posibili dinozauri contemporani sunt monstrul din Loch Ness, theropozii Burrunjor şi Kasai Rex, ceratopsianul Emela-ntouka, styracozaurul Ngoubou, ankylozaurul Muhuru, spinozaurul Nguma-monene, sauropodul Mokele-mbembe şi stegozaurul Mbielu-Mbielu-Mbielu. Dacă aceşti dinozauri într-adevăr există şi astăzi, de ce să nu considerăm că şi strămoşii noştri i-au văzut? Iar dacă i-au văzut, de ce să nu-i fi introdus în povestirile lor? Şi dacă i-au introdus în mituri, înseamnă că acele reptile monstruoase nu sunt balauri, dragoni sau altfel de creaturi, ci doar nişte dinozauri.

Marduk vs. TiamatChiar dacă au supravieţuit câţiva dinozauri, cine sau ce i-a distrus pe majoritatea dintre ei? Anticii spun că zeii. Iar legendele care să exemplifice acest lucru sunt în număr foarte mare. În Enuma Eliș (mitul babilonian al creaţiei), Tiamat şi soţul ei, Apsu, fiinţele primordiale (primii locuitori ai acestei planete) erau deranjaţi de zgomotele făcute de zeii cei tineri (noii veniţi pe Pământ). Apsu s-a hotărât să îi omoare, însă Tiamat s-a opus. Ea îl avertizează de planul soţului ei pe Ea (Enki), cel mai puternic dintre zeii tineri. Cu ajutorul magiei, Ea îl adoarme pe Apsu apoi îl ucide, devenind astfel conducătorul lumii (Pământului). Împreună cu soţia sa, Damkina, Ea are un fiu, numit Marduk. Într-o zi, pe când se juca cu vânturile, Marduk a creat tornade ce au deranjat-o pe Tiamat. Atunci, ea s-a  hotărât să răzbune moartea soţului ei, Apsu. Tiamat naşte unsprezece monştri care să o ajute în luptă şi îl numeşte conducător al lumii pe unul dintre ei, Kingu. Înspăimântaţi de armata de reptile uriaşe, zeii cei tineri se ascund. Marduk o provoacă la luptă pe Tiamat, o ucide, iar din corpul ei creează lumea. Kingu este sacrificat, din sângele lui făcând Marduk primii oameni. Iar zeii îl încoronează pe salvatorul lor, care astfel a devenit stăpânul Pământului. În textul original (Enuma Eliș este o copie a unui mit sumerian), Anu este cel care a omorât-o pe Tiamat, în acest mod explicându-şi sumerienii modul în care zeul a ajuns în fruntea panteonului. Mai târziu, când Enlil a devenit regele Pământului, l-a înlocuit pe Anu într-o nouă variantă a legendei, el fiind ucigaşul lui Tiamat. A treia variantă, Enuma Eliș, a apărut în momentul în care Marduk a preluat conducerea Terrei, el devenind salvatorul şi conducătorul zeilor. Deşi acest mit a fost interpretat în numeroase feluri, o variantă ignorată este cea a dispariţiei dinozaurilor. Exilaţii ajung pe Pământ şi sunt atacaţi de locuitorii acestuia, dinozaurii. Prin urmare, „zeii” elimină ameninţarea şi conduc liniştiţi planeta pe care tocmai au cucerit-o.

Zeus vs. TyphonEcourile acestei legende (sau, mai bine spus, ale celei originale) s-au răspândit în întraga lume. Grecii, de exemplu, povesteau că titanii, după ce l-au învins pe tatăl lor, Ouranos, n-au devenit imediat stăpâni ai Terrei. Planeta era condusă de Ophion („şarpele”) şi de soţia acestuia, Eurynome. Conducătorul titanilor, Kronos, a fost nevoit să se lupte cu Ophion iar soţia lui, Rhea, cu Eurynome. Reptilele au fost învinse şi aruncate în Tartar, iar titanii au devenit conducătorii Pământului. Mai târziu Zeus, fiul lui Kronos, a fost nevoit să se lupte cu un alt balaur uriaş, Typhon, care îi ameninţa pe zei, întocmai ca Marduk, fiul lui Ea, în Babilon. Ajutat de zeița Athena, Zeus l-a învins pe Typhon şi l-a închis sub muntele Etna. Soţia lui Typhon, Echidna („vipera”), a fost ucisă în somn de gigantul Argos. Copiii celor doi monştri, dragonul Ladon şi hidra din Lernaea, au fost distruşi de către semizeul Herakles, fiul lui Zeus. Un al fiu al lui Zeus, Apollo, a înfruntat de asemenea o reptilă. Pe Python, şarpele sacru uriaş, paznicul oracolului Geei de la Delphi, aflat pe muntele Parnas. În memoria şarpelui gigantic, Apollo a instituit la Delphi Jocurile Pythice iar Pythia, prima preoteasă a oracolului, a fost numită după acelaşi şarpe.

În Cartea egipteană a morţilor se spune că, în fiecare noapte, Apep (Apophis) atacă Barca milioanelor de ani, luptându-se cu zeul Ra şi însoţitorii săi. Cel mai însemnat dintre ei este Seth, zeul furtunii şi al deşertului. Apep, personificarea întunericului, avea forma unui gigantic şarpe, crocodil, şopârlă sau dragon. În fiecare noapte Apep este învins dar învie a doua zi, pentru ca lupta să se reia de fiecare dată când Ra (soarele) trece cu barca sa prin lumea de dincolo. Această luptă este de fapt o reeditare zilnică a unei lupte petrecute cu mult timp înainte, între zeul Ra şi şarpele Apep. În aceeaşi Carte a morţilor întâlnim demonul femelă Ammut, „devoratoarea de morţi”, ce avea aspectul unui amestec dintre leu, hipopotam şi crocodil. Ammut era creatura care mânca inimile păcătoşilor în Lumea de dincolo.

În mitologia japoneză, după ce a fost expulzat pe Pământ, primul lucru pe care l-a făcut zeul Susano-o a fost să stăpânească forțele care existau deja pe planeta noastră și care i se opuneau. Pentru acest lucru, a fost nevoit să ucidă șarpele cu opt capete Yamata no orochi, care devora copiii zeilor tereștri.

În Rigveda (colecţie indiană de imnuri vedice sanscrite), unul dintre cele patru texte sacre (numite vede) ale hinduismului, dragonul Vritra sau Ahi („şarpele”) a închis toate apele Pământului. Zeul furtunii, Indra, a primit arme de la ceilalţi zei (întocmai ca Marduk în Enuma Eliș), l-a omorât pe Vritra, i-a distrus cele 99 de fortăreţe şi a eliberat apele. Pentru această faptă, Indra a primit titlurile Vritrahan („ucigaşul lui Vritra”) şi „ucigaşul primului dragon”. Apoi, cu trăsnetul său, Indra a omorât-o pe Danu, mama dragonului Vritra. Într-o altă versiune a legendei, zeul a fost ajutat în luptă de alţi zei, Varuna, Soma şi Agni. Într-un vers al unui imn, Sarasvati (soţia lui Brahma, zeiţa ştiinţei şi a artelor) este acreditată cu uciderea lui Vritra, dar acest lucru nu este menţionat în niciun alt loc. După această faptă vitejească, Indra a devenit conducătorul zeilor.

Baal vs. LotanAlţi  zei ai furtunii (ca şi Zeus, Seth, Susano-o, Indra sau Enlil) care au fost nevoiţi să se lupte cu reptile sunt Teșub, Baal şi Thor. În Anatolia, Teșub, ajutat de mai mulţi zei, îl învinge în luptă pe dragonul Illuyanka. În Canaan, zeul Baal ucide şarpele cu şapte capete, Lotan. În Scandinavia, zeul Thor se luptă de multe ori cu marele său duşman, şarpele uriaş Jörmungandr. La Ragnarok, bătălia finală dintre zei şi giganţi, Thor, deşi muşcat de şarpe, reuşeşte să-şi omoare adversarul. Dar nu apucă să se bucure prea mult de victorie, deoarece veninul lui Jörmungandr îl răpune. În Vechiul Testament, Yahveh (care are adeseori aspectele unui zeu al furtunii), Dumnezeul evreilor, este lăudat pentru distrugerea monstrului marin Leviathan şi a celorlalţi balauri din apă: „Tu ai despărţit, cu puterea Ta, marea; Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă; Tu ai sfărâmat capul leviathanului; datu-l-ai pe el mâncare popoarelor pustiului” (Psalmul 73:14-15).

Gravurile de la IcaLegendele sunt clare iar pietrele de la Ica au sens. Nu meteoriţi sau alte cataclisme naturale au distrus dinozaurii, ci „zeii”. Care zei? Singurii prezenți pe Terra în acea perioadă erau exilații. Prin urmare, Anu sau Enlil nu pot fi răspunzători pentru dispariția dinozaurilor, din moment ce ei au ajuns pe planeta noastră mult mai târziu. Adepții lor i-au acrediat cu această faptă pentru a-i transforma în eroi în ochii maselor. Așa cum afirmau babilonienii, grecii și japonezii, Enki este cel care a distrus uriașele reptile. Însă nu Marduk l-a ajutat, după cum susține Enuma Eliș, deoarece acesta nu era născut în acea vreme. Grecii sunt cei care au păstrat realitatea în miturile lor: reptilele uriașe ce conduceau Pământul au fost distruse de Kronos (Enki) și soția sa, care îi era și soră, Rhea (Ninhursag). Nu știm exact cum au acționat cei doi, probabil xenocidul având loc prin răspândirea pe Pământ a unui virus care să distrugă doar reptilele mari. Poate au folosit o altă armă, mult peste capacitatea noastră de înţelegere. Însă, ținând cont că Enki și Ninhursag erau biologi geneticieni și au studiat vreme îndelungată animalele pământene pe planeta lor natală, virusul rămâne cea mai probabilă posibilitate.

Dinozaurii fiind distruși și înlocuiți cu noi specii de animale, planul lui Enki a reușit iar Anu, înduplecat fiind și de fiica sa, i-a micșorat fiului exilat pedeapsa. Miturile sumeriene spun că, după ce a coborât după Dumuzi în „lumea de jos”, Inanna l-a salvat parțial, el fiind nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în lumea cealaltă. Unul dintre epitetele lui Osiris este „cel care sălăşluieşte în Orion cu un anotimp în cer şi un anotimp pe Pământ”, un epitet care nu are nicio explicaţie pentru egiptologi. Însă răspunsul se găseşte la sumerieni: lui Dumuzi / Osiris i s-a permis să trăiască jumătate de an pe planeta natală, iar cealaltă jumătate pe Pământ. O poveste asemănătoare întâlnim şi la vechii greci unde Persefona, zeiţa lumii subterane, trăia jumătate de an pe Pământ, alături de mama ei, şi jumătate de an în lumea de jos, alături de soţul ei, Hades. Fără îndoială, grecii au preluat mitul lui Osiris / Dumuzi şi l-au atribuit nu zeului lumii inferioare, Hades, ci soţiei acestuia, Persefona.

Iertat parțial de pedeapsă, Enki și-a pus în aplicare partea a doua a planului său.


4. Zeii mesopotamienilor


Îți voi descoperi o taină și îți voi arăta o enigmă păstrată de zei.” – Utnapiștim (Epopeea lui Ghilgameș)

sumerian_idols

Civilizația sumeriană, apărută la mijlocul mileniului al patrulea î.e.n. în sudul Mesopotamiei (în zona Irakului de astăzi), este considerată cea mai veche din lume. Nu s-a descoperit nici până în ziua de astăzi locul de proveniență al acestei populații ariene (de rasă albă), și nici unde a dispărut în cel de-al doilea mileniu î.e.n. Începând cu 2.900 î.e.n., sumerienii s-au înfruntat timp de șase secole cu akkadienii, primul popor semit consemnat de istorie, pentru a obține supremația în Mesopotamia. După căderea Imperiului Akkadian fondat de Sargon cel Mare, akkadienii au părăsit zona, doar pentru a-și face apariția mai târziu ca babilonieni și asirieni. Într-un final, în cel de-al doilea mileniu î.e.n., sumerienii au dispărut fără urmă, lăsând Mesopotamia în mâinile popoarelor semite. Nu fără a-și lăsa religia ca moștenire, pe care au preluat-o sub diferite forme toate civilizațiile antice.

Sumerienii își spuneau „ug sag gig-ga”, care înseamnă „oamenii cu capetele negre”. Teritoriul lor, pe care îl cunoaștem astăzi ca Sumer, era numit Șumer de akkadieni, Șinar de evrei, Sngr de egipteni și Șanhar de hitiți. Denumirea atribuită de sumerieni pământului lor era Ki-en-gir, care se poate traduce ca „Tărâmul conducătorilor nobili”, o referire la zei, pe care îi numeau „din.gir” („nobilii care dau viață”, într-o traducere liberă), iar akkadienii „illu”. Dingir / Illu erau împărțiți în două categorii: Anunna (numiți Anunnaki sau Anunnaku de akkadieni) și Igigi. Anunna erau zeii cei mari, conducătorii, cei cu sânge regal. Numele lor sumerian, format din „an” („Cer”), „nun” („nobil”) și „na” („om”), se traduce ca „Oamenii nobili din Cer”. În akkadiană home-bgau devenit Anunnaki sau „copiii Cerului şi ai Pământului” ori „copiii lui An şi Ki”. Inițial în număr de șapte, numărul lor a crescut în timp, ajungând chiar la câteva mii, uneori fiind numiți toți dingir / illu Anunnaki ori Igigi. Cei din urmă erau zeitățile de rang inferior, slujitorii marilor Anunna, despre care nu se cunosc prea multe amănunte. Numele lor este format din „igi” („ochi”) şi „gi” („Pământul”), prin urmare se poate traduce ca „Ochii Pământului”, adică observatorii, supraveghetorii sau veghetorii Pământului. În poemul babilonian Enuma Eliș, Igigi sunt numiţi „zei decăzuţi”, iar în Mitul lui Atrahasis se spune că s-au răzvrătit împotriva unuia dintre Anunna, care i-a forțat la muncă silnică, revolta ducând la apariția oamenilor. Toți dingir / illu importanți, atât Anunna cât și Igigi, împreună cu legendele lor, au fost preluați de toate popoarele care le-au urmat urmat sumerienilor.

Panteonul sumerian era condus de Continue reading


14. Primii zei


De ce nu putem vorbi despre un «frate extraterestru»? Ar fi o parte a creaţiei.” – Jose Gabriel Funes, astronomul şef al Vaticanului şi consilierul ştiinţific al Papei Benedict al XVI-lea

Pentru a afla cine erau primii zei care ne-au vizitat planeta, este necesar să aflăm întâi părerea celor care susţin că au intrat în contact cu entităţi extraterestre în timpurile noastre. Deoarece numărul lor este enorm, vom prezenta doar câteva exemple:

George Adamski susţinea că pe 20 noiembrie 1952 a întâlnit un ins cu înfăţişare omenească, înalt de circa 1,70 metri, cu păr blond care îi cădea pe umeri, îmbrăcat într-un costum maro de ski. Numele său era Orthon şi susţinea că a venit de pe Venus cu o misiune prietenească. Adamski a fost plimbat cu nava lui Orthon pe alte planete, unde a întâlnit mulţi umanoizi, pe care i-a numit „fraţii spaţiali”. O altă entitate cu care Adamski susţine că s-a întâlnit este Ashtar Sheran, comandantul unei armate de 10 sau 20 de milioane de fiinţă, dispunând de o uriaşă flotă „a păcii universale” de nave extraterestre, provenind din „Federaţia Liberă a Planetelor”. Ashtar era înalt de 2,10 metri, cu ochi albaştri, fruntea înaltă, bărbia proeminentă şi părul blond deschis căzându-i pe umeri.

În noaptea de 13 decembrie 1973, ziaristul şi pilotul de curse Claude Vorilhon (ce şi-a schimbat ulterior numele în Rael, întemeind secta raelienilor) a fost invitat într-o navă de un omuleţ. Acolo a întâlnit fiinţe dotate cu raţiune superioară, numite Elohim, care l-au invitat să fie ambasadorul lor printre pământeni.

Frank Stranges spunea că s-a întâlnit în clădirea Pentagonului cu venusianul Val Thorn. Deşi înfăţişarea acestuia era perfect umană, mâinile sale erau moi, ca şi cum n-ar fi fost din carne şi oase, iar degetele sale erau netede, fără amprente. Acelaşi personaj a fost menţionat şi de ofiţerul Harley Andrew Byrd, care spunea că, în martie 1957, în zona oraşului Alexandria (din statul american Virginia), Val Thorn a aterizat lângă maşina a doi poliţişti, rugându-i să îl ducă la Pentagon. Acolo a vorbit cu unul dintre locţiitorii ministrului de război apoi, timp de două ore, cu vicepreşedintele Statelor Unite de atunci, Richard Nixon. După aceea a fost găzduit într-o încăpere din Pentagon până pe 16 martie 1960, când s-a întors pe Venus.

Pe 5 noiembrie 1975, în Snowflake, lângă Heber (statul american Arizona), muncitorul forestier Travis Walton a fost dus la bordul unei nave şi examinat de două tipuri de creaturi: nişte omuleţi cenuşii cu capetele mari şi ochi imenşi, dar şi de nişte indivizi blonzi, cu aparenţă umană, foarte înalţi şi atletici.

Pe 18 martie 1978, în jurul orei 21:20, Bill Hermann a fost răpit de un OZN. În navă a observat doi omuleţi identici, înalţi de 1,35-1,50 metri, cu trăsături orientale ale feţei, complet lipsiţi de păr, cu pielea neobişnuit de albă, cu ochi de pisică, aproape de două ori mai mari decât ai oamenilor. Aceştia i-au spus că fac parte dintr-o reţea ce ne ţine de mult timp sub observaţie.

În 1951, George Van Tassel a stabilit prin chaneling un contact cu Ashtar (despre care vorbea şi Adamski), presupus comandant al unei staţii spaţiale, controlate de Consiliul Celor Şapte Lumini de pe planeta Shanchea. După scurt timp, Van Tassel a stabilit contacte telepatice şi cu alte entităţi extraterestre, precum Zoltan sau Desca. El mai pretinde că la un moment dat a fost luat la bordul unei nave de un extraterestru pe nume Solganda.

În 1932, pictorul de firme american Howard Menger a văzut într-o pădure, pe marginea unui pârâu, o tânără frumoasă, cu părul lung şi blond, îmbrăcată într-un costum de ski, translucid. În iunie 1946, Menger a fost dus în spaţiu de aceeaşi blondă şi de doi bărbaţi bine făcuţi.

Într-o noapte de iulie 1952, în zona deşertului Mojave din California, mecanicul de întreţinere Truman Bethurum a fost invitat într-o navă de opt sau zece omuleţi înalţi de 1,40-1,50 metri. Acolo a întâlnit-o pe şefa expediţiei, Aura Rhanes, o femeie superbă.

Mecanicul de aviaţie Orfeo Angelucci, lua în mod constant legătura cu entităţi extraterestre, pe care le numea „fraţi spaţiali”, la fel ca George Adamski şi Reinhold Schmidt. În ianuarie 1953, Angelucci a fost transportat spiritual pe o altă planetă, unde a întâlnit o frumoasă extraterestră, numită Lyra, şi pe prietenul acesteia, Orion.

Fermierul elveţian Eduard Meier susţine că pe 28 ianuarie 1975 s-a întâlnit cu extratereştri din roiul stelar al Pleiadelor. Una dintre ei este blonda Semjase, de o frumuseţe tulburătoare, în ciuda vârstei de 400 de ani.

Taximetristul londonez George King a fost anunţat mental într-o noapte de mai 1954 că va deveni purtătorul de cuvânt al unui „Parlament Interplanetar”. Mesajul era venit de la „frăţia cosmică a stăpânilor spaţiului”. Unul dintre aceşti „fraţi cosmici” era Stăpânul Aetherius, un venusian bătrân de trei mii de ani.

Betty Andreasson-Luca spunea că într-o seară de octombrie 1978 s-a dedublat după ce a auzit un vâjâit deasupra acoperişului casei sale. A văzut o mulţime de omuleţi trebăluind în jurul a trei mese pe care erau trei persoane acoperite cu cearşafuri. În iulie 1986 a apărut lângă ea un omuleţ cenuşiu, îmbrăcat într-un costum tip salopetă. Acesta a manevrat nişte dispozitive ciudate iar ea s-a dedublat. Ea a observat şi entităţi înalte de 2,10-2,20 metri, cu plete albe sau blonde căzându-le pe umeri, cu robe albe până la pământ, ce păreau să aibă o anumită autoritate asupra celor mici şi cenuşii, când cele două tipuri erau văzute împreună.

Într-o noapte din 1986, scriitorul Whitley Strieber s-a trezit dus de mâini de două făpturi mărunte până într-o cameră plină de apariţii aproape translucide, cu înfăţişare de cadavre.

Psihiatra Edith Fiore expune în Cartea Encounters cazul pacientei sale, Sherry, care a fost răpită şi dusă în interiorul unei nave, unde a fost operată de cancer de nişte omuleţi.

Sociologul şi profesorul de politologie la o universitate din Atlanta (Georgia), Courtney Brown, a efectuat mai multe şedinţe de clarviziune. Astfel a aflat că principala rasă căreia i s-a încredinţat misiunea de a ne supraveghea este cea a omuleţilor cenuşii, înalţi de circa 1,30 metri, fără păr, cu ochii mari şi hipnotici. În mai multe rânduri, Brown s-a văzut transpus într-un tărâm îndepărtat, într-o clădire imensă, metalizată, în formă de turn. I s-a dat de înţeles că se află la sediul Federaţiei Galactice, un organism care uneşte foarte multe civilizaţii din galaxia noastră. A observat acolo o mulţime de fiinţe umanoide, cu pielea deschisă, capul chel, îmbrăcate în cămăşi lungi şi pelerine albe. A fost condus la un personaj de vază, cu statură impunătoare şi înfăţişare de Buddha.

În 1968, Whitley Strieber a fost răpit şi dus într-un mare deşert, într-o clădire foarte veche, unde a văzut doi indivizi cu ochi negri, imenşi şi migdalaţi.

Pe 2 octombrie 1984, la ora 23:45, Karen L. Din Norvegia a văzut intrând în camera ei trei entităţi cu înfăţişare umană, înalte de peste 1,80 metri, îmbrăcate în salopete argintii mulate pe corp.Au urmat mai multe contacte prin dicteu automat şi călătorii astrale. Una dintre entităţile pe care le-a întâlnit în aceste călătorii se numea Tzador.

Fiul de patru ani al lui David Paladin spunea că un individ înalt, pe nume Itan, îmbrăcat într-o salopetă albă, l-a răpit cu un OZN. Acolo erau mai muţi prieteni spaţiali ce făceau parte din Confederaţia Kantariană, fiinţe ce purtau de grijă speciei omeneşti din vremuri imemoriale.

Ida Kannenberg considera că în mintea ei se instalase o prezenţă care răspundea la numele Hweig. Acesta s-a prezentat ca trimis din partea stăpânilor OZN-urilor. A recunoscut că preferă să rămână invizibili pentru a nu ne înspăimânta.

Pe 4 iulie 1989, în Hidropark-ul din Kiev, aflat pe o insulă a Niprului, pensionara Vera Prokofievna, inginera Alexandra Stepanovna şi fiica de şase ani a acesteia au întâlnit trei indivizi înalţi şi blonzi. Aceştia le-au spus femeilor că sunt extratereştri, că misiunea lor este să ia oameni de pe Pământ, pentru a-i duce pe planeta lor, şi că acum ar dori să le ia pe ele. Cum femeile, îngrozite, au declarat că vor să rămână cu familiile lor, cei trei au răspuns că vor alege pe altcineva, apoi au urcat într-un OZN şi au plecat.

Între 12 şi 17 iunie 1992, la Massachusetts Institute of Technology (M.I.T.), una dintre cele mai faimoase universităţi politehnice din lume, a fost organizată Conferinţa pentru studiul răpirilor efectuate de OZN-uri. Cei doi preşedinţi ai conferinţei au fost profesorul David E. Pritcard, specialist în fizică atomică şi moleculară, laureat al unor prestigioase premii internaţionale, fizician la M.I.T. din 1968, şi profesorul John E. Mack, profesor de psihiatrie de 20 de ani la Harvard Medical School din Cambridge şi fost director al secţiei de psihiatrie a spitalului aceleiaşi universităţi. La conferinţă au participat şi Thomas Bullard, preofesorul David Jacobs, Budd Hopkins, Jenny Randles, John S. Carpenter şi alţi investigatori de prestigiu ai fenomenului OZN. Cercetătorii participanţi au studiat aproximativ două mii de cazuri, examinate cu rigoare. În rapoartele anexate, majoritatea victimelor afirmau că au fost răpite de OZN-uri şi examinate apoi de nişte creaturi cenuţii, înalte de 1-1,3 metri, cu membre subţiri, cu însuşiri telepatice, cu cranii enorme şi ochi negri, imenşi. Destul de des se semnalează totuşi şi vizitatori înalţi, cu plete blonde sau albe, cu robe albe, lungi şi strălucitoare. Ei apar câte doi, trei sau patru, încadrându-l pe cel răpit.

Majoritatea celor răpiţi sau contactaţi susţin că este vorba despre două tipuri de entităţi: cei mici, cenuşii, cu capetele şi ochii mari şi cei înalţi, albi, cu părul lung şi blond sau alb. După cum se observă din miile de declaraţii, de multe ori cele două rase sunt văzute împreună, ceea ce ne duce la ideea unei colaborări între ele. Deşi sunt cei mai des întâlniţi, cei mici şi gri par a fi subordonaţi celor înalţi şi blonzi. Prin urmare, dacă blonzii sunt adevăraţii conducători, ne vom ocupa de ei, urmând ca despre cenuşii să vorbim mai târziu. Se observă din descrierile de mai sus o legătură a extratereştrilor de astăzi cu folclorul, religia sau mitologia trecutului. Ashtar, cu care George Van Tassel susţine că a intrat în contact, are acelaşi nume cu zeul luceafărului de dimineaţă în mitologia vest-semitică. La etiopienii precreştini, Ashtar era zeul cerului. Numele se pare că a fost împrumutat pe filieră arabă de la zeiţa mesopotamiană Iştar. Blonda Semjase, despre care vorbeşte Eduard Meier, are un nume asemănător cu căpetenia îngerilor veghetori din Cartea lui Enoh, Samyaza sau Semjaza. Numele pe care şi-l atribuie extratereştrii lui Rael, Elohim, este numele dumnezeului biblic din cartea Genezei. Stăpânul Aetherius al lui George King poartă numele lui Aether, zeul spaţiului, al aerului superior, la grecii antici. Truman Bethurum declara că s-a întâlnit cu o extraterestră numită Aura Rhanes. În galică, Aerach Reann înseamnă aproximativ „trupul ceresc al aerului”. George Adamski spunea că s-a întâlnit cu o entitate numită Fircon. Fir Conn era numele unui rege care a domnit în Ţara Galilor în secolul al şaptelea, numele său fiind format din cuvintele galice fir („bărbat”) şi kon („cap”). Numele lui Tzador, despre care vorbea Karen L., seamănă cu Tzadok sau Zadok, primul Mare Preot din templul lui Solomon.

Cercetând trecutul aflăm că, pentru aborigenii din Australia, primii zei erau numiţi Wandjina sau Wondjina. Aztecii îi numeau Tezcatlipoca şi erau fiii zeului creator Ometeotl. În hinduism erau Adytia, copiii lui Kasyapa, cel care a mai creat oamenii, demonii Asura, îngerii Deva şi şerpii Naga. Pentru chinezi, primii suverani au fost Fuxi, Nuwa şi Shennong, copiii primilor zei (cei născuţi din yin şi yang). În Japonia, Amaterasu Omikami şi Susano-o, primii conducători ai lumii, erau copiii zeilor primordiali Izanami şi Izanagi. Tot doi fraţi, Mawu şi Lisa, copiii creatorului Nana-Buluku, se găsesc în mitul creaţiei la populaţia fon din Benin. Pentru etnia mambara din Mali, spiritele creatoare ale omului, Faro, Teliko şi Pemba, s-au născut din sunetul Yo, creatorul Universului. Să nu uităm şi de cele două familii de zei din mitologia scandinavilor, Æsir şi Vanir, descendente ale uriaşilor născuţi din haos. Vechiul Testament îi numeşte pe primii vizitatori Elohim. Dacă El, ca substantiv comun (spre deosebire de substantivul propriu El, care desemnează zeitatea supremă din Canaan), înseamnă în ebraică „zeu suprem” iar ohim provine din rădăcina ihim („copii”), Elohim reprezintă copiii zeului suprem. Şi alte popoare considerau că primii vizitatori ai planetei noastre erau urmaşii zeilor conducători. Grecii îi numeau Titani, fiind copiii lui Ouranos (cerul, primul conducător al Universului) şi ai soţiei sale, Geea (Pământul). La egipteni, primii conducători ai Pământului au fost Osiris, Isis, Seth şi Nephtys, copiii zeilor Geb (Pământul) şi Nut (cerul). În unele mituri, Osiris, primul faraon, era fiul zeului suprem Ra (iar Seth al lui Geb). Sumerienii, babilonienii, asirienii şi akkadienii îi numeau Anunnaki, despre care se spunea că sunt copiii zeului Anu (zeul suprem, ce simboliza cerul) şi ai zeiţei Ki (personificarea Pământului). Unii cercetători au tradus cuvântul anunnaki prin „cei care au coborât din cer pe Pământ”, însă această traducere este greşită. Sumerienii, babilonienii, asirienii şi akkadienii considerau că zeii erau împărţiţi în două grupuri: anunnaki şi igigi. Ambele grupuri erau coborâte din cer pe Pământ, aşa că nu avea sens să se numească doar un grup „cei care au coborât din cer pe Pământ”. Anunnaki erau zeii cei mari, nobilii, copiii lui Anu şi Ki. Igigi erau servitorii acestora, zeii mai mici. Prin urmare, pentru a se face o diferenţiere clară între cele două grupuri de zei care au coborât din cer pe Pământ, zeii cei mari au fost numiţi Anunnaki, care înseamnă „copiii lui Anu şi Ki” sau „copiii cerului şi ai Pământului”. Aşa cum, de altfel, erau consideraţi de către toate celelalte popoare. Aşadar, primii vizitatori ai planetei noastre erau consideraţi de către strămoşii noştri copiii zeilor supremi ce personificau adeseori cerul şi Pământul.

O întrebare cu care nu îşi bat capetele cei mai mulţi cercetători ai fenomenului OZN, ca Zecharia Sitchin sau Erich Von Daniken, este dacă aceşti „zei” sunt fiinţe pur spirituale sau materiale. În cartea Abduction: Encounters with Aliens din 1994, profesorul John Mack descrie cazul unui pacient, numit convenţional Peter, pe care răpitorii săi l-au asigurat că, în esenţa lor, sunt spirite fără formă. O altă pacientă, Sara, şi-a amintit sub hipnoză că a întâlnit fiinţe de lumină dar şi entităţi mici, întunecate, care bolboroseau iar Dave spunea, tot sub hipnoză, că a fost însoţit de-a lungul vieţilor trecute de o fiinţă extraterestră de esenţă spirituală, pe nume Velia. Un al patrulea subiect hipnotizat de profesorul Mack spunea că extratereştrii i-au spus că ei nu sunt ca noi, nu au formă, iar noi i-am putea considera fără viaţă. Sociologul şi profesorul Courtney Brown a ajuns la concluzia că acea Federaţie Galactică despre care îi vorbeau entităţile cu care a intrat în legătură constituie înainte de toate o organizaţie a unei lumi invizibile, eterice, transcendente. O făptură din acea lumea chiar i-a spus că „fiinţele fizice nu ar fi în stare să coordoneze galaxia”. Încă din 1950, ocultistul N. Meadne Layne din California opina că OZN-urile şi ocupanţii lor nu vin de pe alte planete, ci dintr-o altă stare a realităţii care ne înconjoară din toate părţile, deşi este invizibilă. Dr. Edith Fiore scria în cartea Encounters că „extratereştrii se pot încorpora, temporar sau permanent”. Scriitorul Philip K. Dick declara că, la un moment dat, a fost luat în posesie de „o formă de viaţă ionizată, atmosferică, electrică, în stare să călătorească prin timp şi spaţiu după dorinţă”. Cyril Henry Hoskins, cunoscut sub pseudonimul Lobsang I, povestea în cartea As It Was că, într-o realitate paralelă, există nişte fiinţe care veghează asupra evoluţiei omenirii şi care poartă numele „Grădinarii Pământului”. Raymond Fowler afirma că OZN-urile „vin de acolo unde noi vom merge după moarte”.

Chiar dacă nu negăm existenţa fiinţelor pur spirituale, extratereştrii de astăzi sau „zeii” din vechime nu fac parte din această categorie. Aceştia interacţionează cu mediul înconjurător, cu oamenii, fac sex şi experimente genetice, mănâncă, beau, folosesc în lupte arme (unele extrem de distrugătoare, de tipul bombelor atomice) şi se deplasează cu felurite maşinării. Iar toate astea demonstrează fără doar şi poate că au corpuri materiale. Entităţile spirituale nu au nevoie de maşinării, arme sau sex. Cum reuşesc să creeze iluzia că nu ar fi de natură materială? Cu ajutorul tehnologiei. Într-o scrisoare din 12 iulie 1988, aderesată lui Ray Fowler, Betty Andreasson-Luca a reprodus câteva informaţii primite de la „vizitatori”. Când i-a întrebat cum de pot trece prin uşi şi pereţi, aceştia i-au răspuns că profită de dualitatea undă-particulă şi de anumite proprietăţi ale mecanicii cuantice. Trecerea printr-un obiect aparent solid se poate face „prin controlul nivelurilor de vibraţie; e o operaţie foarte simplă; aceste structuri sunt foarte laxe”. La fel i s-a explicat modelitatea prin care ei pot deveni invizibili. Metoda include un control al văzului şi auzului martorilor dar şi o subtilă anihilare a energiilor disipate cu această ocazie, prin suprapunerea unei unde complementare. Contactata Ruth Montgomery declara că „ghizii spirituali” i-au explicat că abilităţile lor nu se bazează pe altceva decât pe cunoaşterea unor legi ale Universului pe care noi, oamenii, încă nu am apucat să le descifrăm pe deplin. Acestea le permit, de exemplu, să dezintegreze şi să reasambleze corpuri solide, după dorinţă. Iar Jean Sider scria în cartea Ovnis: Les Secret des Aliens (1998) că „vizitatorii sunt capabili, graţie mijloacelor tehnologice superputernice de care dispun, să creeze orice tip de iluzie în spiritul celor răpiţi”. De asemenea, ei „pot penetra orice materie, oarecum în maniera în care o fac undele electromagnetice”. Prin urmare, tehnologia este cea care îi ajută să pară fiinţe pur spirituale sau să creeze „magie” în ochii strămoşilor noştri.

După ce am stabilit că „zeii” au corpuri, ca şi noi (lucru esenţial pentru supravieţuirea într-o lume materială, tridimensională), apare următoarea întrebare: cum arată ei? Din mărturiile celor care susţin că au intrat în contact cu extratereştrii reiese că sunt umanoizi. Chiar dacă nu identici cu oamenii, sunt foarte asemănători, existând mici diferenţe. Pentru antici, în general zeii arătau ca oamenii. Deşi unii aveau uneori mai multe braţe sau capete de animale, aspectul fizic era asemănător cu al nostru. Chiar şi Biblia ne spune că omul a fost creat după chipul şi asemănarea zeilor Elohim, expresie din care reiese că suntem asemănători cu ei, dacă nu chiar identici.

Dacă extratereştrii de astăzi sunt înalţi, cu ochii albaştri şi părul lung şi blond sau alb, zeii din trecut arătau diferit? Spre surprinderea unora, răspunsul este nu. Peste tot în lume, zeii erau de statură uriaşă. Cel puţin primii zei. Un exemplu în acest sens este basorelieful descoperit în oraşul sumerian Sippar, vechi de peste 5.500 de ani, care înfăţişează trei oameni în faţa zeului uriaş Şamaş. La greci, titanii erau uriaşi. La fel şi fraţii lor, giganţii. Osiris al egiptenilor era înalt de aproape cinci metri. Conducătorul panteonului roman, Jupiter, era numit Optimus Maximus, adică „cel mai mare” sau „cel mai înalt”. Epitetele „măria sa” sau „înălţimea sa”, aplicat regilor şi împăraţilor, consideraţi urmaşi ai zeilor, era iniţial folosit pentru zei, indicând statura uriaşă a acestora.

Culoarea pielii zeilor era aproape întotdeauna albă. Aşa sunt reprezentaţi în picturi sau descrişi în legende. Există totuşi unele excepţii. La egipteni, Osiris era verde sau negru, Seth era roşu, Ra era galben, Amon era albastru iar Sobek era verde. Unii zei indieni sunt de asemenea roşii sau negri. Însă aceste culori nu reprezintă culoarea pielii zeilor, ci elementele pe care aceştia le reprezintă. Roşul este culoarea focului, albastrul e culoarea apei sau a cerului, galbenul este a soarelui, verdele al vegetaţiei, etc. Majoritatea miturilor spun că semizeii, copiii zeilor cu pământenii, aveau pielea de culoare albă. Un exemplu în acest sens este povestea naşterii lui Noe, descrisă în Cartea lui Enoh. Deoarece Noe avea pielea albă (spre deosebire de restul oamenilor), tatăl său a crezut că este fiul unui înger. Prin urmare, dacă orice copil al zeilor avea pielea albă, indiferent dacă părintele său muritor era mulatru sau negru, putem deduce cu uşurinţă că zeul, cel care a dat gena predominantă, avea pielea de culoare albă. Să nu uităm de Hitler, pentru care rasa albă era cea superioară, fiind rasa zeilor antici.

Din desenele pe tăbliţe ale sumerienilor nu ne putem da seama de culoarea părului zeilor, dar o putem deduce. Primii oameni erau numiţi „capetele negre”, o aluzie la culoarea părului lor. Această exprimare indică o comparaţie cu altcineva. Cum singurele fiinţe din acele vremuri erau oamenii şi zeii, înseamnă că se făcea comparaţia între ei. Dacă şi zeii ar fi fost bruneţi, ca şi oamenii, nu ar fi avut sens să fie numiţi doar oamenii „capetele negre”. Însă acest lucru denotă faptul că zeii aveau o culoare a părului diferită de cea a oamenilor, cel mai probabil total opusă, adică blond sau alb. Blonzi cu părul lung erau zeii scandinavici. Dumnezeul pe care l-au văzut Enoh şi Iezechiel avea părul lung şi alb. Zeus la greci sau Jupiter la romani erau, de asemenea, reprezentaţi cu părul lung şi alb. Quetzalcoatl în Mezoamerica era blond, cu pielea albă. Indiferent de civilizaţia care îi menţionează, zeii aveau aproape întotdeauna părul lung, până la umeri. Bineînţeles că există şi excepţii: unii dintre zei, foarte puţini, aveau părul scurt iar unul sumerian, Nergal, era chel. O diferenţă dintre cei de azi şi cei din trecut este că majoritatea celor din trecut aveau bărbi, aşa cum sunt descrişi de mesopotamieni, scandinavi, egipteni şi alte popoare, pe când cei de astăzi nu. Există o explicaţie şi pentru acest lucru. Deoarece barba indică vârsta înaintată, bărboşii zei erau cei bătrâni, adică primii care au venit pe Terra. Cei ce au venit mai târziu, fiind mai tineri, nu au mai fost reprezentaţi cu bărbi. La fel se poate explica şi absenţa bărbilor la extratereştrii din timpurile noastre: ei nu sunt zeii cei bătrâni, de la începutul istoriei, ci urmaşi ai acelora.

Pe lângă statura înaltă, pielea albă, ochii albaştri şi părul lung, zeii mai aveau o caracteristică fizică predominantă: frumuseţea fizică. Blonda lui Howard Menger, Aura Rhanes a lui Truman Bethurum, Lyra a lui Orfeo Angelucci sau Semjase a lui Eduard Meier au fost descrise ca fiind superbe. În creştinism, iudaism şi islamism, îngerii sunt creaturi perfecte din punct de vedere fizic, de o frumuseţe incredibilă. Lucifer în creştinism era considerat cel mai frumos dintre îngeri. În Cartea egipteană a morţilor, unul dintre epitetele lui Osiris este „cel frumos” iar Ptah mai era numit „cel frumos la chip”. Afrodita la greci, Hathor la egipteni, Inanna la sumerieni, Iştar la babilonieni, Freya la scandinavi şi, în general, toate zeiţele iubirii erau de o frumuseţe răpitoare. Într-o legendă grecească, tânărul Paris a trebuit să aleagă cea mai frumoasă zeiţă dintre Afrodita, Hera şi Athena. Fiindu-i greu să stabilească o câştigătoare după criterii fizice, deoarece toate trei erau incredibil de frumoase, tânărul a ales în funcţie de darurile pe care i le-au oferit. Dumuzi la sumerieni sau Tammuz la babilonieni era imaginat ca un tânăr frumos la chip, asemeni grecului Adonis. Printre numeroasele epitete ale indianului Krşna se numără şi Shyamasundara, adică „frumosul întunecat”. Apollo al grecilor şi al romanilor era atât de frumos, încât a făcut numeroase cuceriri atât în rândul femeilor, cât şi în cel al bărbaţilor. Ares, numit Marte de către romani, era înalt şi frumos. Zeii grecilor (şi nu doar ei) îşi alegeau soţiile după frumuseţe. Astfel, Zeus a ales-o pe Hera, cea mai tânără şi mai frumoasă dintre surorile lui, iar Hades pe Persephone, frumoasa sa nepoată. Poetul naţional al românilor, Mihai Eminescu, în poezia Luceafărul prezintă o entitate, numită Hyperion, „cu păr de aur moale” (adică blond), coborâtă din cer pentru a se împreuna cu o muritoare. Aleasa, pe nume Cătălina, era impresionată de frumuseţea acestuia: „o, eşti frumos, cum numa-n vis un înger se arată”. Merită remarcat şi faptul că Hyperion era numele unuia dintre titanii grecilor, primii zei de pe Pământ. Nu în ultimul rând, amintim de episodul biblic despe distrugerea Sodomei în care doi îngeri au trezit apetitul sexual al locuitorilor acelui oraş. Fără îndoială, acest lucru s-a întâmplat din cauza frumuseţii fizice a celor doi. De altfel, îngerii sunt prezentaţi în creştinism, islamism şi iudaism ca fiinţe foarte frumoase.

După ce am aflat că primii zei care au aterizat pe planeta noastră erau umanoizi, înalţi, frumoşi, cu părul lung şi blond, trebuie să aflăm de unde şi de ce au venit pe planeta noastră.


%d bloggers like this: