Tag Archives: horus

25. Ragnarok


ragnarok-god-of-war-hd-2573559

Mitologia greacă susține că, după înlănțuirea creatorului oamenilor, giganții s-au răzvrătit împotriva zeilor olimpieni pentru a-i detrona, pentru a-l elibera pe Prometheus și pentru a răzbuna titanii închiși în lumea subterană. Aceștia „crescuseră cât munții, luând forme îngrozitoare. Purtau bărbi lungi și plete dese, ce le cădeau până la glezne. GigantomachiaPicioarele lor colosale aveau, în loc de piele, solzi. Iar tălpile se prelungeau cu câte-un trup hidos de șarpe”. Mama lor, Geea, zeița Pământului, le-a oferit un avantaj substanțial, ei neputând fi răpuși decât de un zeu și un muritor în același timp. După ce Prometheus a fost eliberat de semizeul Herakles, a început al doilea mare război al zeilor, numit de greci Gigantomachia. „Cu un urlet groaznic, giganții au făcut un salt și au pornit către Olimp. Au început s-arunce-n ceruri cu stânci uriașe, apoi cu torțe mari, aprinse. Lăncile lor brăzdau văzduhul, albe, tăioase, sclipitoare, și treceau dincolo de nori. Zeus îi înfrunta cu furie, aruncând fulgere din cer. Iar lângă dânsul sta Heracle și-nsoțea fiecare fulger cu câte-o strașnică săgeată. Giganții-au prins apoi să smulgă munții din temelia lor, să-i pună unul peste altul și să-și alcătuiască-o scară, să ajungă până în Olimp”, povestește Alexandru Mitru în Legendele Olimpului. Alcyoneus, unul dintre giganți, nu putea fi ucis în țara în care s-a născut. Astfel că semizeul Herakles l-a atras pe țărmul mării Egee, unde l-a săgetat, Zeus lovindu-l cu un fulger în același timp. Văzându-l pe Alcyoneus mort, câțiva giganți au pornit în urmărirea lui Herakles. Însă zeițele Afrodita și Hera i-au sedus iar Zeus și Herakles, profitând de diversiune, i-au doborât pe cei opt-nouă giganți. După lupte îndelungate, zeii olimpieni au obținut victoria. Pe Enceladus, zeița Athena l-a târât în Sicilia, unde l-a aruncat într-o groapă, apoi a trântit peste el un munte. Tot ea l-a ucis și pe gigantul Pallas. Polybotes a fost strivit de Poseidon sub insula Nisyros. Porphyrion a fost rănit de Zeus și ucis de Herakles. Tot Herakles este cel care, împreună cu Apollo, l-a doborât pe Ephialtes. Purtând o mantie a invizibilității, șiretul Hermes a reușit să se strecoare lângă Hippolytos și să-l înjunghie cu o sabie. Zeul Dionysos a reușit să-l omoare pe Eurytos cu toiagul său, Artemis să-l săgeteze pe Gration, iar moirele să-i distrugă cu bâtele lor de bronz pe giganții Agrios și Thoon. Zeița Hekate l-a ars de viu pe Clytius cu niște torțe aprinse, iar Hephaestus l-a ucis pe Mimas cu o salvă de fier topit. Conform legendelor grecilor, toți giganții căzuți lângă mare s-au prefăcut în munți.

Nici n-au apucat zeii olimpieni să se bucure de victorie, că un nou inamic și-a făcut apariția: Typhoeus / Typhon („Taifun”), un gigant „a cărui forță era de zeci de ori mai mare decât puterea celorlalți feciori ai Gheei laolaltă”.  În Theogonia, Hesiod scria despre el că „puterea era în mâinile lui, în tot ce făcea, iar picioarele puternicului zeu erau neobosite. De pe umeri îi creșteau o sută de capete ale unui șarpe, un înfiorător dragon, cu limbi negre, săgetătoare. De sub sprâncene, în miraculoasele sale capete, fulgerau flăcări; iar focul îi ardea din capete când se încrunta. Și în toate capetele lui groaznice erau voci, ce scoteau sunete de necrezut”. Conform lui Pindar și Eschil, Typhon avea o statură gigantică, „iar capul său ajungea la stele”. Văzându-l, zeii s-au înspăimântat și au fugit în Egipt, unde s-au preschimbat în animale pentru a nu fi recunoscuți. Sin923060_532005403512794_1263377694_ngurul care a rămas să-l înfrunte pe monstru a fost regele zeilor, Zeus. „Zeus tuna din răsputeri și cu forță, iar pământul în jur răsuna cumplit, precum și cerul larg de deasupra și marea și cursurile de apă, chiar și părțile de dedesubt ale Pământului”. Zeus a reușit să dea prima lovitură cu „năprasnicul trăsnet”, Typhon prăbușindu-se la pământ. Gigantul s-a refugiat în Siria iar Zeus l-a urmărit, încercând să-l castreze cu aceeași seceră pe care o folosise Kronos împotriva lui Ouranos. Însă șerpii care se înălțau din coapsa gigantului l-au prins pe Zeus și l-au înlănțuit. Imobilizându-și inamicul, Typhon i-a smuls secera din mână și i-a retezat cu ea tendoanele de la mâini și de la picioare, lăsându-l neputincios într-o peșteră. Pentru a fi sigur că dușmanul său nu își va mai reveni, el a ascuns tendoanele sub bolovanii unui râu, învelindu-le în pielea unui urs. „Lumea era încremenită. Zeus căzuse prins; ceilalți zei tremurau ca varga, ascunși în trupuri de dihănii. Cel care și-a venit oleacă în fire, dup-atâta spaimă, a fost fiul lui Zeus, Hermes”, povestește Alexandru Mitru. Hermes a reușit să îl păcălească pe Typhon și să recupereze tendoanele, pe care i le-a lipit la loc tatălui său. Zeus a zburat „cu un car înaripat” înapoi pe Olimp, unde a primit o nouă provizie de trăsnete. Cu acestea, a reluat atacul împotriva lui Typhon. Au avut loc lupte deasupra muntelui Haemus din Tracia, unde „Zeus lovea cu trăsnete și fulgere verzi, orbitoare”, iar „gigantu-i răspundea, prinzând în brațe munți întregi și aruncându-i către el, cu zgomote asurzitoare”. Munții se înroșiseră din cauza sângelui din rănile gigantului. Slăbit, Typhon s-a refugiat în Sicilia, unde „Zeus l-a răpus și l-a biciuit cu lovituri”. Hesiod spune că

wallpaper-1583859Typhoeus a fost zvârlit jos, zdreanță schiloadă,

Enormul Pământ a gemut.

O flacără țâșnit-a din domnul lovit

În valea-ntunecoasă, stâncoasă și pustie a Muntelui,

Când l-a trăsnit.

O mare parte din Pământul uriaș fu pârjolită

De aburii cumpliți,

Topindu-se cum se topește tabla încinsă de meșteșugul omului”.

Deasupra gigantului, Zeus a aruncat muntele Etna, închizându-l acolo pe veci. „Fumul fierbinte, care iese din craterul vulcanului, nu-i decât răsuflarea lui, după poveștile eline. Când el se-ntoarce sub povară, gâfâie greu – și atunci Etna azvârle lavă clocotită”, afirmă Legendele Olimpului. Typhon fiind închis iar restul giganților uciși, zeii olimpieni au putut domni în liniște, fără teama că ar mai putea fi puși în pericol de eventuali competitori.

Despre această bătălie aminteau și hitiții. La fel ca la greci, uriașul Ullikummi s-a luptat cu regele zeilor, Teșub, pentru tronul ceresc. Uriașul era fiul zeului exilat Kumarbi și a Zeiței Muntelui. Atunci când și-a făcut apariția, aidoma lui Typhon, Ullikummi a băgat spaima în zeii din Kummiya. Mitul lui Ullikummi afirmă că zeii Teșub, Tașmișu și Iștar au urcat pe muntele Hazzi de pe coasta de nord a Siriei (numit Cassius de romani și Zephon de evrei și fenicieni) pentru a-l vedea pe uriaș, loc unde grecii susțineau că a avut loc una dintre luptele dintre Zeus și Typhon:

10Iar craiul din Kummiya (Teșub) își îndreaptă privirea

Și-ntoarse fața înspre Pietroiul cel cumplit (Ullikummi).

Văzu Pietroiu-ngrozitor;

De furie i se răznește mintea,

Teșub se-așează pe Pământ,

Ca un pârâu curg lacrimile sale,

Ci printre lacrimi a grăit Teșub:

«Ah, cine-o să mai rabde întreaga-i silnicie?

Și cine mi se va lupta cu el?

Cine-o să-ndure grozăvia lui?»”.

Învingându-și teama, Teșub i-a cerut fratelui său, Tașmișu, să fie gata de luptă:

Noi să chemăm furtuna cu trăsnete-nțesată!

Noi să chemăm și ploile, și vântul!

Și trăsnetul ce scapără-n tărie,

Scoțându-l din iatacu-i, să-l aducem

Să-mpingem carele-nainte!

Le pune-n rând acum, le-așază…”.

Lupta a fost crâncenă și, într-un final, întocmai ca omologul său grec, Zeus, Teșub a obținut victoria, consolidându-și poziția de conducător suprem al panteonului.

viking-battle-for-asgard-2008011000Despre acest al doilea mare război al zeilor vorbesc și legendele scandinave. Deoarece l-a omorât pe zeul Baldur, uriaşul Loki a fost pedepsit de către zeul suprem, Odin, fiind legat sub pământ, la rădăcina arborelui lumii, unde un şarpe îi scuipa venin pe faţă. Nu doar Loki a fost pedepsit, ci şi copiii săi: zeiţa Hel a fost trimisă în lumea subterană Niflheim sau Hel, lupul Fenrir a fost legat de o stâncă la un kilometru şi jumătate sub pământ iar şarpele Jörmungandr a fost aruncat în oceanul care înconjoară Pământul. Acolo au fost închiși până la Ragnarok, bătălia finală a zeilor, ce marchează sfârșitul unei ere a Pământului. Deși scandinavii considerau că Ragnarokul este un eveniment din viitor, întocmai ca Apocalipsa creștinilor și a evreilor, în realitate aparține trecutului îndepărtat. Conform legendelor lumii, acest război crunt al zeilor, încheiat cu un potop la finalul unei ere glaciare, din care au supraviețuit doar câțiva zei și doi oameni, strămoșii întregii omeniri, este Gigantomachia grecilor, marele război început acum mai bine de o sută douăzeci și patru de milenii. Însă, la fel ca în religiile actuale, preoții scandinavilor își țineau supușii în frâu prin amenințarea unei apocalipse ce poate izbucni în orice clipă, chiar dacă aceasta avusese loc deja.

Înainte de a izbucni, Ragnarokul fusese precedat de o serie de „semne”, descrise în Mitologia nordică de Elena-Maria Morogan astfel: „Mai întâi va fi un cumplit război al lumii; josnica lăcomie și invidia vor îndemna oamenii să săvârșească fapte nebunești și fără deosebire să se omoare unii pe alții, astfel încât părinții își vor omorî copiii și frații se vor ucide între ei, nimeni nu va mai cunoaște mila și îndurarea iar minciuna, jaful și crima vor domni peste tot și toate. Curând după aceste lupte întunecate va sosi iarna Fimbul, care va curpinde de fapt trei ierni fără vreo vară hfhja4yîntre ele; atunci vor cădea zăpezi nesfârșite, gerul va fi tare ca cremenea și vijeliile tăioase ca pumnalele. Și cerul nu va putea oferi nicio speranță, căci se va întâmpla și un alt lucru, mult mai îngrozitor: Soarele va fi prins din urmă de lupul uriaș care e mereu pe urma sa și va fi sfâșiat, iar Luna la rândul ei va fi ajunsă și sfârtecată; iar stelele vor începe să se prăbușească de la locurile lor, lăsând cerul negru ca smoala. Ultimul semn va fi când pământul va începe să tremure și să se zguduie; atunci pădurile se vor smulge din rădăcini, stâncile se vor sfărâmița și toate legăturile se vor rupe. Alvii (elfii) și piticii se vor târî îngroziți în grotele lor, înspăimântați de ceea ce nu vor înțelege. Iar când scoarța pământului se va crăpa, atunci Fenrirulv (lupul Fenrir) se va elibera; și prin crăpăturile scoarței va începe să curgă apă, căci Șarpele Lumii (Jörmungandr), în îngrozitoarea lui furie, va scăpa coada dintre fălci și va începe să urce spre suprafață. Atunci corabia morților Nagelfar își va îmbarca echipajul și va părăsi tărâmurile subpământene, unde așteaptă de veacuri. La strigătul cârmaciului, miriade de vâsle se vor scufunda în valurile învrăjbite și corabia va fi purtată până la țărmul Asgardului. Echipajul lui va fi format din întreaga lume funestă a Helului și căpitan și cârmaci va fi cel mai cumplit dușman pe care oamenii și zeii l-au avut: Loke (Loki). El se va elibera din legături la prima zguduire a pământului și se va alătura fioroșilor lui fii Fenrirulv și Midgardorm. Vârcolacul Fenrir se va repezi și fălcile lui căscate vor sfâșia cerul, în vreme ce flăcările care îi vor țâșni din nări vor arde totul. Șarpele Midgardului va sufla un nor uriaș de otravă, care va pârjoli cerul și pământul în fum și putoare. Într-un bubuit cumplit se va rupe cerul și prin spărtură vor galopa Uriașii Focului din Muspellheim. Surt va călări un armăsar de flăcări și în urma sa focul va mistui totul. Copitele Uriașilor Focului vor bubui, când ei vor trece peste podul Bifrost și curcubeul se va rupe în urma lor. Toți se vor îndrepta spre locul stabilit pentru cea din urmă înfruntare – câmpia pustie Vigrid. Fenrir și Șarpele Lumii vor fi acolo, într-acolo vor mărșălui făpturile din Hel, umăr la umăr vor păși Uriașii de Gheață și Uriașii Muntelui, conduși de stăpânii lor. Câmpia se va umple de sute de mii de ființe, nemărginita armie a forțelor Răului. Apoi, în tăcere, vor aștepta. Această uriașă armată formată din uriași și spiritele lumii subterane, condusă de Loki și fii săi, a înfruntat una pe măsură, compusă din zeii Aesir ai Asgardului, valkyrii (ființe înaripate, asemănătoare îngerilor din religiile abrahamice), berserci (războinici conduși de o necontrolată furie) și spiritele eroilor din sala Valhalla și câmpia Fólkvangr.

În dimineața Ragnarok va cânta cocoșul Gullenkamme – pentru cea dintâi și cea din urmă dată – și luptătorii vor fi treziți din somn de trâmbițatul lui puternic. Iar Heimdall va pune la buze cornul Gjallar și sunteBattle-for-Asgard-1tul cornului va pătrunde până în cele mai îndepărtate unghere din cele nouă lumi, pentru a chema la luptă toate forțele Binelui. Iar la auzul sunetului prevestitor de nenorocire, Yggdrasil va începe să tremure și să se scuture. Oden va galopa spre izvorul lui Mimer pentru a cere sfatul înțeleptului, dar acum pentru prima oară capul lui Mimer nu va răspunde. Și Oden va galopa înapoi, spre Asgard, cu inima grea de presimțiri rele. Zeii și eroii își vor îmbrăca armurile și se vor îndrepta spre câmpia Vigrid. Vor fi acolo Oden, cu coif de aur și ținând în dreapta lancea Gunger, Zeul cu Barba Roșcată, ținând strâns în pumn frâiele țapilor neîmblânziți; Frej, Tyr și Heimdall vor călări alături, toți cu arme năprasnice; mai departe se va afla tăcutul Vidar, încălțat în Gheata cu Talpa Groasă. Iar în spate vor veni eroii, bersecii și valkiriile – și vor fi atât de mulți, că pământul va dudui sub copitele cailor”. Poemul Grimnismol susține că spiritele a 432.000 de luptători l-au înfruntat pe groaznicul lup Fenrir, numărul lor fiind exact cel al anilor în care se spune că Anunnaki au domnit pe Pământ înainte de Potop:

Cinci sute de uși și patruzeci se află,

Socot, în zidurile Valhallei;

Opt sute de luptători prin fiece ușă trec,

Când la război cu Lupul mi se duc”.

Odin vs. FenrirAceste spirite nu au reprezentat niciun fel de provocare pentru lup, conducătorul zeilor, Odin, fiind nevoit să lupte cu el. Însă Fenrir l-a înghițit de viu, fiind mai târziu ucis de Vidar, un fiu al lui Odin, care l-a înjunghiat în inimă cu o suliță. Deși mușcat de șarpele Jörmungandr, Thor a reușit să-și răpună adversarul, murind și el din cauza veninului șarpelui. „Tyr va înfrunta pe monstruosul câine Garm și ei vor pieri, ucigându-se unul pe altul. Heimdall va fi cel ales să-l întâlnească pe Loke (Loki) și ei doi vor lupta prefăcuți în două vârtejuri de foc, iar când flăcările se vor întâlni, la fel de puternice, se vor arde unele pe altele – și astfel vor pieri Heimdall și Loke și în urma lor va rămâne doar un pumn de cenușă. Ultima luptă va fi între Frej (Freyr) și uriașul Surt, dar lupta va fi lipsită de speranță – cum mult timp în urmă zeul a dat sabia ca preț al iubirii – și acum, în ultima bătălie, va trebui să lupte cu mâinile goale… Când Frej se va prăbuși, Surt va ridica triumfător sabia lui de foc, mai strălucitoare ca o mie de sori și rotind-o în văzduh va aprinde aerul și pământul și totul… și universul va dispare, în fum și întuneric și va fi din nou ca la început: haos, neformă, neființă”, povestește Elena-Maria Morogan. Un mit norvegian consemnat de New Larousse Encyclopaedia of Mythology spune că „părăsiți de zei, oamenii au fost izgoniți de la vetrele lor iar spița omenească a fost ștearsă de pe fața Pământului. Însuși Pământul începea să-și piardă forma. Stelele o luaseră razna de pe cer, căzând în hăul căscat. Ca rândunicile erau, obosite după un zbor prea îndelungat, când cad și se scufundă în valuri. Uriașul Surt a dat foc întregului Pământ; universul nu mai era decât un cuptor imens. Flăcările țâșneau din crăpăturile stâncilor; peste tot se auzea șuieratul aburilor. Toate viețuitoarele, toate plantele au fost mistuite. Numai țărâna golașă a mai rămas dar, precum cerul însuși, nici Pământul nu mai era decât crăpături și prăpăstii. Iar acum, toate râurile, toate mările s-au umflat și s-au revărsat. Pretutindeni, toate valurile se ciocneau de valuri. Se înălțau și clocoteau încet peste toate cele. Pământul s-a scufundat sub nivelul mării”. Iar conform poemului Voluspa,Thor vs. uriasi

Soarele scade, se-ntunecă,

Se-afundă pământul sub mare;

Strălucitele stele

Se-aruncă din ceruri.

Focul se-ncinge

Cu fum fumegând în vârtejuri.

Fuioare de foc năvălesc

Să lovească chiar cerul”.

După acest crunt război, uscatul a ieșit de sub ape și o nouă eră a început. Doi oameni ascunși în crengile copacului Yggdrasil au reușit să supraviețuiască și să repopuleze Pământul, iar zeii rămași l-au ales ca lider al lor pe Baldur, reînviat în noua lume.

Pentru greci, Typhon era fiul zeiței Pământului, Geea, și a lui Tartarus, personificarea zeității lumii subterane. Un imn homeric pentru Apollo îl consideră pe Typhon fiul zeiței Hera, pe care l-ar fi procreat singură. Cum Hera a complotat cu cumnatul său, Poseidon, să-l detroneze pe Zeus, putem bănui cine era tatăl gigantului. Atât Geea cât și Hera sunt zeitatea numită de sumerieni Ninhursag, cea care i l-a născut lui Enki pe Marduk. Tot ea este și Zeița Muntelui de la hitiți, care i l-a născut pe Ullikummi lui Kumarbi. Cum Poseidon, Tartar, Kumarbi și Loki sunt nume alternative ale lui Enki, iar Teșub, Zeus și Odin îl reprezintă pe sumerianul Enlil, putem concluziona că Typhon, Ullikummi și Fenrir sunt în realitate Marduk al babilonienilor ori Martu / Amar Utu al sumerienilor. Dacă Typhon, Ullikummi și Fenrir erau prezentați de greci, hitiți și scandinavi ca fiind uriași, același lucru îl afirmau și babilonienii despre zeul lor suprem, Marduk. În poemul Enuma Eliș, el este descris astfel: 55

Atrăgător îi era chipul, ochii-i scânteiau strălucitori;

Mândru îi era mersul, impunător ca din vechime…

Și mai presus de ceilalți zei era, cu mult întrecându-i…

Era cel mai nobil și cel mai înalt era;

Cu membrele imense-i pe toți îi întrecea”.

După ce Enki și Veghetorii săi au fost închiși, Marduk i-a eliberat și a condus armata semizeilor, oamenilor și Veghetorilor împotriva unchiului său, Enlil, pentru a-l detrona. Deși babilonienii, la fel ca restul popoarelor din Mesopotamia, au încercat să ascundă și acest război al zeilor, urmele lui ies la lumină. Un imn al lui Nergal, publicat de Josef Bollenrucher în Gebete und Hymnen an Nergal, afirmă următoarele:

Divinul Nergal,

Domn care noaptea s-a strecurat,

Venit-a la luptă!

Pocnește din bici, armele-i zăngăne (…)

El cel ce-i binevenit, imensă-i e puterea;

Ca un vis în pragul ușii s-a ivit.

Divinule Nergal, tu cel ce ești binevenit,

Alungă dușmanul de la Ekur,

Prinde-l pe Sălbaticul din Nippur!”.

În Babilon, zeul suprem era de obicei numit Marduk. Însă, atunci când doar latura sa pozitivă era scoasă în evidență, el era numit Șamaș, fiind considerat zeul Soarelui, binefăcătorul și judecătorul lumii. De asemenea, când se punea preț doar pe natura sa violentă, negativă, Marduk era denumit Nergal, fiind privit ca Soarele distrugător de la amiază. Prin urmare, lui îi este închinat imnul de mai sus. „Sălbaticul din Nippur” și „dușmanul de la Ekur” este fără doar și poate zeitatea orașului Nippur, Enlil, al cărui templu purta numele Ekur („casa ca un munte”). Astfel, fără a-și da seama, Josef Bollenrucher a descoperit în religia babiloniană urmele celui de-al doilea mare război al zeilor, Gigantomachia sau Ragnarok.

Muntele Hazzi de pe coasta de nord a Siriei, numit Cassius de romani și Zephon de evrei și fenicieni, unde grecii susțineau că a avut loc una dintre luptele dintre Zeus și Typhon iar pentru hitiți una dintre Teșub și Ullikummi, era considerat de canaanieni casa zeului Baal, fiul zeului fertilității și al apelor, Dagon. Baal a fost nevoit să se lupte pentru tron cu zeul morții, Mot, preferatul zeului suprem, El. Dacă El este Anu, Dagon este Enki iar Baal Zephon – Marduk, Mot nu poate fi decât Enlil al sumerienilor. La fel ca la greci, babilonieni și hitiți, Baal este descris de canaanieni / fenicieni ca fiind uriaș; atunci când un zeu s-a așezat pe tronul lui Baal, „picioarele sale nu atingeau treptele jilțului și capul lui nu ajungea până la capătul de sus al jilțului”. Canaanienii povesteau că, la un moment dat, Baal a refuzat să-i mai plătească tribut lui Mot, drept pentru care zeul morții l-a ucis. Sora și iubita lui Baal, zeița Anat, a fost cea mai afectată de acest deces: „ea își crestă pielea cu un cuțit de cremene, își tăie cu un cuțit cele două cozi din creștetul său, scrijelindu-și în trei locuri fălcile și bărbia, aidoma gliei din răzoare își brăzdă brațele sale și își zgârie pieptul cum se ară un câmp. Aidoma șesului dintr-o vale, ea își scrijeli spatele de trei ori. Apoi își ridică glasul, strigând: «Zeul Baal a pierit! Ce va face norodul fiului lui Dagan? Ce vor face gloatele a căror soartă atârnă de Baal? Mă voi pogorî pe Pământ!»”. Ea a luat leșul lui Baal și l-a îngropat pe muntele Zephon, iar zeul suprem El a hotărât să aleagă un nou rege pe Pământ, dintre fiii 39051-dorrenzeiței Athirat. Anat însă nu era pregătită să accepte pierderea iubitului său, așa că s-a dus la Mot pentru a i-l cere pe Baal. Cum zeul morții i-a refuzat cererea, „atunci ea-l prinse pe Mot, fiul lui El, îl tăie cu paloșul, îl vântură cu vânturătoarea, îl arse în foc, îl trecu prin vânturătoare și-l risipi peste câmpuri, pentru ca păsările să se înfrupte din rămășițele lui și pentru ca vrăbiile să-i ciugulească mădularele”. După înfrângerea lui Mot, Baal învie și se întoarce în palatul său de pe muntele Zephon, acolo unde își învinge competitorii: „Baal prinse pe feciorii lui Athirat, le dădu o puternică lovitură cu tăișul sabiei lui, îi izbi zdravăn cu buzduganul său. Pe zeul Mot îl culcă la pământ și Baal se așeză pe tronul său regal, pe scaunul său crăiesc”. După câțiva ani, Mot s-a întors pentru a-i cere socoteală lui Baal: „din pricina ta am fost împroșcat cu rușine, din pricina ta fost-am disprețuit, îndurat-am să fiu vânturat cu vânturătoarea, din pricina ta îngăduit-am să fiu tăiat cu paloșul. Din pricina ta răbdat-am să fiu ars în foc, din pricina ta îndurat-am să fiu măcinat, din pricina ta răbdat-am să fiu strecurat prin sită, din pricina ta ajuns-am să fiu presărat pe mare. Dă-mi pe unul din frații tăi ca să-l mănânc și să mă satur”. Baal a refuzat iar cearta a continuat. „Baal, tu ai pus pe frații tăi să mă rănească și pe frații mamei mele să-mi facă rău!”, i-a reproșat zeul morții, frază din care deducem că au avut loc mai multe lupte, un adevărat război al zeilor, așa cum este prezentat de miturile multor popoare antice. Cum era de așteptat, cearta celor doi s-a transformat în scurt timp într-o nouă luptă: „ei se luară la luptă unul cu altul ca niște luptători și Mot își arătă tăria, iar Baal puterea. Se împungeau ca niște tauri sălbatici, Mot își arătă tăria iar Baal puterea. Ei se mușcă unul pe altul ca niște șerpi, și ba Mot îl prinde, ba mi-l apucă Baal. Ei sar unul la altul ca niște armăsari ce se bat, și uneori cade Mot, alteori se prăbușește Baal”. Amenințat de zeița Șapaș cu pedeapsa zeului El, „Mot, fiul lui El, fu cuprins de spaimă, viteazul îndrăgit de El se înfricoșă”. Opri lupta, acceptând înfrângerea, și îi strigă tatălui său: „zeule El, repune-l pe Baal pe tronul său crăiesc, pe jilțul domniei lui!”. Astfel, Baal a putut conduce liniștit Pământul, din palatul său de pe muntele Zephon.

Al doilea mare război al zeilor se întălnește și în clasicul poem indian Ramayana, ale cărui personaje principale sunt prințul Rama și soția sa, Sita. Acest prinț, care a trecut prin nenumărate încercări pentru a-și recupera soția răpită de demonul Ravana, capabil de fapte supraomenești, nu era un om obișnuit. Ramayana susține că a domnit timp de o sută de ani în Ayodhya, după mai multe decenii de exil, în timp ce în Drona Parva se spune că a domnit unsprezece mii de ani, în vremea când înțelepții Riși, zeii și oamenii trăiau împreună pe Pământ. Unii hinduși îl considerau reîncarnarea zeului Vișnu, în timp ce Ramayana afirmă că prințul s-a născut datorită unei băuturi magice trimise de zeu pe Pământ. RamaIdentitatea personajelor principale este relevată chiar de numele lor. În akkadiană, sumerianul Enlil era cunoscut ca Adad sau Ramman, nume aproape identic cu Rama. Rama este inversul lui Amar, numele sumerian al lui Marduk (mai exact, Amar Utu), astfel fiind evidențiată egalitatea și opoziția celor doi. Prințul indian era considerat reîncarnarea zeului Vișnu, identificat deja de noi cu Enlil. Conform tradiției, Rama s-a născut în Treta Yuga, a doua eră a lumii, cea în care miturile lumii afirmă că Enlil a preluat conducerea Pământului. Câteva secte indiene îl consideră pe Rama ființa supremă, întocmai cum în religiile antice Enlil era conducătorul Terrei și viitorul împărat al Universului. Sita, soția lui Rama, se transformă în Ista prin inversarea primelor două litere, nume ce provine din Iștar a babilonienilor sau Ninhursag a sumerienilor, cea care a primit titlul Ninlil după ce a devenit consoarta lui Enlil. Un alt element care ne duce cu gândul la aceste două divinități este prezența deloc întâmplătoare în Ramayana a numărului 40, numărul lui Enki în Mesopotamia: pe lângă frații demoniței Șurpanakha, Rama a ucis încă patruzeci de mii de demoni. Chiar și numele demoniței ne trimite către Mesopotamia, Șurpanakha însemnând „cea din Șuruppak”, unul dintre cele mai importante orașe sumeriene. Dacă povestea descrisă de Ramayana nu este în realitate decât varianta „Bollywood” a celui de-al doilea mare război al zeilor, înseamnă că demonul Ravana, inamicul lui Rama / Enlil, nu poate fi decât Marduk. Ravana este descris ca un adept devotat al zeului Șiva (Enki), foarte înțelept, conducător al Asura (Veghetorii), urmaș al lui Brahma (Anu), agresiv și arogant, căruia Șiva i-a oferit înțelepciune și invulnerabilitate în fața zeilor, spiritelor, înțelepților sau animalelor sălbatice, descriere ce i se potrivește perfect lui Marduk. Orașul sumerian Șuruppak, dedicat inițial zeiței Ninlil / Ninhursag, a devenit al lui Iștar atunci când ea a preluat atributele mamei sale. Prin urmare, „cea din Șuruppak”, sora demonului Ravana, care a încercat să-l seducă pe Rama, este Ninsar a sumerienilor sau Iștar a babilonienilor.

Ramayana susține că Rama și fratele său, Lakshmana, au ucis demonii care îl împiedicau pe un înțelept să-și îndeplinească devoțiunile. Mai târziu, fiind trimis în exil, alături de soția sa, Sita, și fratele său, Lakshmana, a ajuns în pădurea Dandaka, bântuită de demonii Rakshasa. Acolo, demonița Șurpanakha a încercat să îl seducă, însă fără succes. Pentru că a încercat să o ucidă pe Sita, Lakshmana i-a tăiat demoniței nasul și urechile. Aceasta le-a cerut fraților ei să o răzbune, Rama fiind astfel nevoit să îi ucidă atât pe aceștia, cât și alți patruzeci de mii de demoni. Atunci, Șurpanakha i-a cerut ajutorul fratelui său cel mare, Ravana, regele din Lanka, care avea zece chipuri și douăzeci de brațe. În timp ce Rama și Lakshmana se aflau la vânătoare, Ravana a răpit-o pe Sita:

Așează-te aici în carul acesta celest la care sunt înhămați asini înaripați foarte iuți,

Aurii la înfățișare și în strălucire, zboară ca și caii lui Indra.

Apoi carul ceresc s-a înălțat deasupra colinei și a văii împădurite.

Ca șarpele în ghearele vulturului, Sita se zbuciuma în plânset rugător…”.

royom-12În timpul zborului, „carul” lui Ravana a fost atacat de Jatayu, o „pasăre” magică uriașă, asemănătoare avioanelor moderne de vânătoare. După ce l-a doborât pe Jatayu, demonul a închis-o pe Sita în cetatea sa din Lanka. Pentru a o elibera, Rama și Lakshmana, alături de o armată de vanara (umanoizi asemănători maimuțelor), condusă de generalul Hanuman, au atacat palatul demonilor. În luptă au fost folosite vimane, aparate ce zburau la mari înălțimi, propulsate de mercur, ce produceau un puternic curent de aer. Se ridicau sau coborau în picaj brusc, puteau atinge viteze uriașe și se puteau opri instantaneu în aer, dar produceau un zgomot extrem de puternic la decolare și aterizare. Pentru a căpăta un avantaj în fața demonilor, prințul a fost ajutat de zeii celești:

Viteazul Matali și-a îndreptat carul tras de cai asemănători razelor Soarelui,

Unde loialul și dreptul Rama își căuta dușmanul pentru lupta decisivă,

Și îi dădu nobilului Rama arme strălucitoare și paloș ceresc,

Și în timp ce dreptul se lupta din răsputeri și se sforța să învingă, zeii îl ajutau pe loialul și viteazul.

«Ia acest car!», așa îi spuse Matali, «cu care zeii te înzestrează pentru a te ajuta».

Rama a luat acei cai celești ai carului auriu de călătorie al lui Indra”.

Se pare că în acest cumplit război au fost folosite și bombe atomice, descrise ca „sute de meteoriți căzând din cer”. Efectele lor au fost devastatoare: „sulițele, securile, scuturile se învolburau. Un fum stăruitor și gros ca noroiul înăbușea oamenii și animalele care încercau să iasă pe străzi. Orașul Lanka, arzând, lumina marea…”. Pe lângă nava și armele lui Indra, Rama a primit de la Riși Agastya și Arma Strămoșului, pe care „o ținuse pentru împrejurarea indrajit_vs_ravana_by_kupbot-d3af4mpsupremă”. Aceasta era o armă teribilă: „săgeata aceasta care avea adunată în ea energia tuturor ființelor, strălucea ca Soarele. Ea putea să răzbată un munte, putea trăsni după aceea un șir de o sută de elefanți și apoi putea să prefacă în pulbere alt șir de o sută de care, iar în cele din urmă tot mai putea să sfărâme, la o depărtare de zece yoiana, o cetate de granit”. Nu doar Rama a primit ajutor divin, ci și Ravana, căruia zeul Șiva i-a dăruit sabia divină Chandrahas („lama Lunii”), una dintre cele mai puternice arme din mitologia hindusă. După ce Rama a lansat Arma Strămoșului, „cele două oști crezură că venise sfârșitul lumii. Zdruncinarea văzduhului le-a prăbușit. Pământul s-a cutremurat până în măruntaiele lui de foc. Multe stele s-au desprins de pe cer”. Această descriere ne amintește de viitorul pe care i l-a arătat Marduk lui Enoh, atunci când l-a înștiințat de adevăratul plan al lui Anu cu privire la Terra: „stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor” (Ştiri despre Egipt şi minunile sale) sau „cerul s-a prăbușit și a căzut pe Pământ” (Cartea lui Enoh 83:3-4). Arma atomică fusese utilizată și înainte de atacul orașului Lanka, în lupta lui Rama împotriva fraților demoniței Șurpanakha. Atunci, demonul Khara folosise o bombă nucleară împotriva prințului: „un disc negru acoperi Soarele (…) Numaidecât, ziua fu înlocuită de un întuneric total (…) Peștii stăteau nemișcați în iazurile unde lotusul începea să se ofilească. Toți arborii își pierdură frunzele. Pământul se zgudui”. Însă sistemul anti-rachetă al lui Rama funcționa perfect: „măciuca lui Khara porni în zbor. O săgeată a Celui Neînvins o sparse în trei cioburi”.

În timpul cruntei bătălii din Lanka, generalii lui Ravana au fost uciși iar batalioanele sale cuprinse de confuzie. Armata vanarelor a suferit la rândul său pierderi imense, Lakshman fiind și el grav rănit, întocmai ca Zeus în lupta cu Typhon. După ce Lakshman a fost vindecat de Hanuman cu ajutorul unor ierburi aduse din Himalaya, la fel cum Hermes l-a vindecat pe Zeus, Rama l-a înfruntat direct pe Ravana. Lupta a durat șapte zile, până când prințul și-a ucis adversarul cu arma atomică a lui Brahma:

17187_1232398225_largeLupta dura încă nedecisă, când Rama în furia sa

A mânuit arma lui Brahma aducătoare de moarte prin foc ceresc,

Armă pe care Sfântul Agastya i-a dat-o eroului.

A zburat ca lancea luminoasă a lui Indra, fatală ca o săgeată din cer.

Învăluit în fum și revărsare de fulgere, fugind din locul încercuit,

Inima de fier a lui Ravana a fost străpunsă, eroul căzând fără viață.

Voce de binecuvântare din cerul strălucitor a coborât asupra viteazului fiu al lui Raghni:

«Campion al adevărului și al dreptății! Acum nobila ta sarcină a fost îndeplinită!»”.

Rama și-a recuperat soția și, după ce s-a convins că ea i-a fost credincioasă, a dus-o acasă cu „carul” său aerian. Acesta era enorm, frumos vopsit, având două etaje, ferestre și steaguri ca ornamente. În interior avea mai multe compartimente, pentru pasageri și pentru echipaj. Vehiculul emitea sunete melodioase care erau auzite până la sol. „Purtați de lebede, exilații părăseau câmpul de luptă, întorcându-se acasă”, susține Ramayana.

Zburând în eterul fără nori, carul Pushpa al lui Rama venea

Și zece mii de voci bucuroase strigau numele vesel al lui Rama.

Lebedele de argint la porunca lui Rama au coborât domol din aer

Și au așezat carul strălucitor pe pământ – acel car al florilor de o frumusețe divină”.

Odată ajunși în Ayodhya, Rama și-a izgonit soția însărcinată în pădure, fiind în continuare obsedat de bănuiala că a cedat seducției lui Ravana. Acolo, într-o colibă, ea a născut doi gemeni. După ani, Rama a descoperit-o pe Sita și pe copiii lor și, cuprins de remușcări, a implorat-o să se întoarcă în Ayodha.

Zei și spirite, strălucitori nemuritori au venit de la regescul Yajna,

Oameni din fiecare rasă și popor, regi și conducători de mare renume.85260

Sita i-a văzut pe strălucitorii Celești, monarhi care s-au adunat venind de departe.

Ea îl vedea pe Seniorul regal, soțul ei, strălucitor ca o stea care se ridică la cer”.

Cu inima frântă, credincioasa Sita nu și-a mai susținut inocența, ci a rugat Pământul să-i ușureze povara.

Atunci pământul s-a crăpat și deschizându-se, s-a ivit un tron de aur,

Ținut în sus de Nagas, cel plin de giuvaeruri, așa cum frunzele lasă să se vadă trandafirul”.

Rama a fost nevoit să trăiască singur, câțiva ani mai târziu părăsind capitala Ayodha pentru a se urca la cer. Drona Parva susține că Rama și-a condus imperiul mondial timp de unsprezece milenii, în acea vreme înțelepții Riși, zeii și oamenii trăind împreună pe Pământ într-o adevărată epocă de aur, numită Rama Rajya.

briudgeAcest mare război, ce îi are în prim-plan pe Enlil și Marduk, nu poate fi decât Ragnarokul scandinavilor sau Gigantomachia grecilor. Ramayana ne oferă informații suplimentare despre desfășurarea sa, relevându-ne faptul că ambele tabere au folosit în luptă nave și arme teribile, printre care unele atomice. Vanara, umanoizii cu aspect de maimuțe, ar putea fi una dintre speciile ce conviețuiau împreună cu Homo Sapiens înainte de Potop, fiind vorba probabil despre așa-numiții oameni de Neanderthal. Conform Ramayana, acești vanara au construit un pod pentru a ajunge din India în Sri Lanka, acolo unde se afla închisă Sita. Deși majoritatea preferă să considere Ramayana doar o poveste, NASA a fotografiat din satelit în 2002 un pod din nisip și pietriș, lung de treizeci de kilometri, ce leagă India de Sri Lanka. Se spune că podul a fost construit din pietre care pluteau pe apă, având înscris numele lui Rama. În Sri Lanka există câteva astfel de pietre, ce sfidează legile fizicii, spre surprinderea cercetătorilor. În templul Lepakshi există în piatră o urmă de picior uriașă, acolo unde se spune că a căzut Jatayu pe Pământ, doborât de Ravana. Dacă despre demonul Ravana se spune că avea o flotă aeriană, arheologii au descoperit pe dealurile din Sri Lanka urmele a cinci aeroporturi antice. Ba chiar se crede că a fost descoperit sarcofagul lui Ravana, ce conține trupul demonului, în prezent fiind conservat într-o peșteră de pe dealurile Nuwara Eliya și păzit de triburile din zonă. De fiecare dată când armata din Sri Lanka a încercat să recupereze sarcofagul, au avut loc dezastre naturale care au împiedicat misiunea.

hl4f107190Întâmplările care au dus la începerea acestui mare război, precum și luptele propriu-zise, sunt descrise pe larg de mitologia egiptenilor, care l-au numit Horus pe Marduk, Osiris pe Enki, Seth pe Enlil, Ra pe Anu, Isis pe Ninhursag, Hathor pe Iștar și Thoth pe Nabu / Enoh. Legendele spun că, într-o zi, tânărul Horus s-a prezentat în fațaHorus 1 Adunării Zeilor, pretinzând că el este fiul lui Osiris și, prin urmare, moștenitorul de drept al tronului Pământului, ocupat în acel moment de Seth, unchiul său. Inițial, Ra a refuzat să îi acorde tronul. Însă, susținut de mama sa, Isis, Horus nu s-a dat bătut, susținând în fața întregului Consiliu al zeilor că este jefuit de ceea ce i se cuvine de drept. Isis a început să îl preseze pe Ra să îl declare pe fiul ei rege și chiar și-a câștigat simpatia unor zei, ceea ce l-a deranjat la culme pe Seth. A amenințat că va ucide un zeu pe zi cu sceptrul său de 2.040 kilograme, dacă nu i se interzice zeiței să participe la judecată. Pentru a delibera în liniște, Ra a hotărât ca zeii să se întâlnească pe o insulă unde lui Isis i s-a interzis accesul. Ea însă și-a făcut apariția, deghizată într-o femeie obișnuită, foarte atrăgătoare. I-a atras atenția lui Seth, apoi s-a apropiat de el și l-a sedus, făcându-l să aprobe tot ce spunea. Profitând de ocazie, Isis i-a povestit o istorioară foarte tristă, în care unui fiu i-a fost furată moștenirea. Aprobând tot ce spunea ea, pentru a o cuceri, Seth a recunoscut că fiul legitim trebuie să fie succesorul tatălui său. Auzind acest lucru, Isis și-a recăpătat înfățișarea reală și a cerut Consiliului zeilor ca Horus să primească tronul, cu toții fiind martori la declarația lui Seth. Înfuriat, acesta i s-a plâns lui Ra că a fost înșelat, iar conducătorul suprem a ales să întârzie alegerea unui succesor al lui Osiris.

În textul cunoscut ca Papirusul Chester Beatty Nr.1, Seth a propus ca deliberarea zeilor să se scurteze, pentru a i se da posibilitatea să discute pașnic cu nepotul său. L-a invitat pe Horus să „vină, să petrecem o zi fericită în casa mea”. Horus a acceptat „și când s-a înserat, patul a fost așternut pentru dânșii și culcatu-s-au cei doi. Iar în puterea nopții, Seth și-a făcut mădularul să se întărească și l-a vârât între coapsele lui Horus”. Însă, atunci când Seth și-a slobozit sămânța, Horus a „prins-o între mâini”. Dimineața i-a adus-o mamei sale și i-a povestit cele întâmplate. Isis l-a sfătuit să-și verse propria sămânță într-un vas, apoi a luat sămânța și a turnat-o peste salata lui Seth care, nebănuind nimic, a mâncat-o. În fața zeilor, Seth a anunțat că sperma sa se află în Horus. La rândul său, tânărul zeu a exclamat: „nu numai că sămânța lui Seth nu e în mine, ci sămânța mea este în el! Seth e cel care rămâne nedemn!”. Pentru a se rezolva această dilemă, a fost adus în fața Consiliului zeul Thoth. El a chemat sperma lui Seth, care a răspuns din fundul mlaștinii, unde o aruncase Isis. Apoi a chemat sperma lui Horus, care și-a făcut apariția din corpul lui Seth. Înfuriat, Seth a strigat că doar o luptă pe viață și pe moarte mai poate hotărî rezultatul. Deși acest text pare o poveste homosexuală, lucrurile nu stau chiar așa. Enlil l-a crescut pe Marduk ca pe propriul său fiu, neștiind că adevăratul tată al băiatului era Enki. Când Seth a anunțat că sămânța sa se află în Horus, nu s-a lăudat că au făcut sex, ci a afirmat că el este tatăl tânărului. Nefiind fiul lui Osiris, Horus nu ar fi avut dreptul de a moșteni tronul decât după Seth. La rândul său, Horus a susținut că sămânța sa se află în Seth, adică el ar putea fi considerat tatăl zeului furtunii, nu invers. Enlil / Seth a fost creat de Anu din materialul genetic al lui Enki, cu care a fecundat-o artificial pe Ninhursag. Prin urmare, dintr-un anumit unghi, Enki poate fi considerat tatăl lui Enlil. Iar cum Marduk era clona lui Enki, afirmația tânărului Horus pare a fi reală. Thoth / Nabu nu a fost adus în fața Consiliului zeilor pentru a chema sperma celor doi pretendenți la tron, așa cum au interpretat egiptenii antici, ci pentru a efectua teste genetice care să stabilească paternitatea fiecăruia. Rezultatul acestor teste au fost în favoarea lui Horus, el fiind clona lui Osiris, din genele căruia fusese creat zeul furtunii și al deșertului. Seth nu a acceptat rezultatele testelor și, înfuriat, i-a declarat război nepotului său. Însă, domolindu-și furia, i-a propus o metodă bizară pentru stabilirea învingătorului: să se preschimbe amândoi în hipopotami și să rămână sub apă; cel care va reuși acest lucru pentru trei luni va fi declarat câștigător. În Mitologia egipteană, Claude Helft povestește: „Isis se îndoiește că Seth nu va trișa. Ea fabrică un harpon pentru a-l amenința pe Seth. Dar, mișcată de vaietele fratelui ei, se lasă înduplecată și încetează să-l mai atace. Nebun de mânie, Horus se ceartă cu m225641_495431087193037_1967440919_nama lui și, curpins de furie, îi taie capul. Apoi, epuizat, adoarme. Seth aleargă să strige cu mare tam-tam în fața zeilor cele întâmplate, foarte fericit că are un motiv ca să-și pedepsească nepotul. El pleacă din nou să-l caute pe Horus. Îl găsește adormit și îi smulge ochii, ce vor deveni de îndată doi lotuși”. Rămas orb, Horus a reușit să se refugieze în deșert, unde „buna zeiță Hathor, cu capul blând de vacă, îl ea, miloasă, și îl vindecă cu o picătură de lapte de gazelă. Horus este gata să reia lupta”.

Văzându-și nepotul întreg și gata de luptă, Seth a propus o cursă de bărci din piatră. Orgolios, el și-a făcut o ambarcațiune imensă, lungă de treizeci și șase de metri. Viclean, Horus și-a scobit barca din lemn, apoi a mânjit-o cu cretă, pentru a părea de piatră. Bineînțeles că ambarcațiunea lui Seth s-a scufundat. Văzându-se pe fundul apei, acesta s-a transformat în hipopotam și și-a atacat adversarul. Horus nu s-a pierdut cu firea ci a ripostat, lovindu-l pe Seth cu harponul, fiind necesară intervenția celorlalți zei pentru a nu-l omorî.

trtthhDetalii suplimentare despre acest război dintre Horus și Seth se găsesc în vechiul oraș egiptean Edfu, acolo unde se spune că Horus a înființat o topitorie de „fier divin” și unde își ținea uriașul Disc Înaripat cu care zbura pe cer, o navă asemănătoare vimanelor din Ramayana. „Când ușile topitoriei se deschid, Discul se înalță”, declara un text egiptean. Într-o inscripție de pe pereții templului din Edfu se spune că „în anul 363, Maiestatea Sa, Ra, Cel Sfânt, Șoimul Orizontului, Nemuritorul care veșnic trăiește, se afla în țara Khenn. Era însoțit de războinicii lui, căci dușmanii conspiraseră împotriva domnului lor în districtul care, din ziua aceea, a fost numit Ua-Ua”. Zărind dușmanii, „Ra, cel Sfânt, Șoimul Orizontului, i-a spus lui Horus, Măsurătorul Înaripat: «Înaltă mlădiță a lui Ra, urmașul meu: du-te repede, doboară dușmanul pe care l-ai văzut»”. Îmbarcându-se în vimana sa, Horus a plecat să caute inamicii: „în tăria cerurilor, din Discul Înaripat, a văzut dușmanii și a venit spre ei din spate. Din partea anterioară a dat drumul peste ei unei Furtuni pe care nici cu ochii n-o vedeau, nici cu urechile nu o auzeau. Tuturor le-a adus moartea, într-o clipită; nicio făptură nu a mai scăpat cu viață”.

La Edfu, acolo unde Horus a înființat o topitorie de metale, din care se făureau arme unice, din „fier divin”, a instruit o armată de mesniu, „Oameni de Metal”. Aceștia au fost reprezentați pe pereții templului din Edfu ca având capetele rase, o tunică scurtă cu guler jos și arme în ambele mâini, neidentificate, în formă de harpon. Conform tradițiilor egiptene, mesniu au fost primii oameni înarmați vreodată de zei cu arme făurite din metal.

Atunci Ra, Cel Sfânt, a înaintat; iar Aștoreth era cu el. Și s-au uitat după dușmani pe Pământ; dar fiecare dintre aceștia era ascuns”. Ra a hotărât  să-și coboare barca pe apă, pentru a-i găsi pe dușmani. „Dar și dușmanii s-au dus pe apă, prefăcându-se în crocodili și hipopotami, și au lovit barca lui Ra, Șoimul Orizontului (…) Atunci Horus, Măsurătorul Înaripat, a venit cu ajutoarele sale, care slujeau de războinici, fiecare chemat pe nume, cu Fierul Divin și un lanț în mâini, și i-au bătut pe crocodili și pe hipopotami. Și au scos din apă șase sute cincizeci și unu de dușmani în acel loc; i-au ucis în preajma cetății. Iar Ra, Șoimul Orizontului, i-a spus lui Horus, Măsurătorul Înaripat: «Fie ca acest loc să fie cunoscut ca locul unde s-a consacrat a ta victorie în ținuturile de sud»”. Nu doar Ra s-a bucurat de victoria lui Horus. „Atunci spusu-le-a Thoth celorlalți zei: «O, zei din ceruri, să se bucure inimile voastre! O, zei de pe Pământ, să se bucure inimile voastre! Tânărul Horus a adus pacea, după ce a izbutit să facă fapte miraculoase în această campanie»”, episod care amintește de cel din Ramayana, când o voce din cer i-a lăudat victoria lui Rama împotriva demonului Ravana. Cu această ocazie, Horus și-a adoptat ca emblemă Discul Înaripat: „din ziua aceea există emblemele de metal ale lui Horus. Horus e cel care și-a făcut emblemă din Discul Înaripat, punându-l pe partea de dinainte a bărcii lui Ra. Pe zeița de la miazănoapte și zeița de la miazăzi, înfățișate ca doi șerpi, le-a așezat alături. Iar Horus stătea în spatele emblemei, la bordul bărcii lui Ra, cu Fierul Divin și lanțul în mână”.

Horus vs. Seth 1În ciuda proclamării lui Horus de către Thoth ca aducător al păcii, războiul mai avea mult până la final. În timp ce compania zeilor avansa spre nord, „au zărit două străluciri pe o câmpie, la sud-est de Teba. Iar Ra i-a spus lui Thoth: «Aceia sunt dușmanii; Horus să-i măcelărească» (…) Și Horus mare masacru a făcut în rândurile lor”. Au urmat și alte înfruntări: „Atunci, dușmanii s-au îndepărtat de el, spre miazănoapte. S-au oprit în ținutul lacurilor, cu fața spre marea dosnică a Mediteranei; iar inimile le erau pierite de frica lui. Dar Horus, Măsurătorul Înaripat, i-a urmat îndeaproape, în barca lui Ra, cu Fierul Divin în mână. Și toate ajutoarele lui, înarmate cu arme făurite din fier, s-au rânduit în jur”. Însă nu a reușit să-i prindă în cursă pe inamici. „Timp de patru zile și patru nopți a cutreierat apele în urmărirea lor, fără a vedea măcar unul”. Ra l-a sfătuit din nou să urce cu Discul Înaripat, iar Horus a putut să-i vadă pe dușmanii care fugeau. „Și-a azvârlit Lancea Divină după ei și i-a ucis, și mare prăpăd a făcut printre ei. Și a mai adus o sută patruzeci și doi de prizonieri dușmani în partea de la prova a bărcii lui Ra”. Inamicii care reușiseră să scape „s-au îndreptat pe lângă Lacul din Miazănoapte, mergând spre Mediterană, unde doreau să ajungă navigând prin ținuturile lacurilor. Dar zeul le-a lovit inimile (cu frică) și când au ajuns în mijlocul apelor, fugind, s-au abătut dinspre lacul de la apus spre apele care au legătură cu lacurile din regiunea Mer, în scopul de a se uni acolo cu dușmanii care erau în Țara lui Seth”. Pentru prima oară în acest text sunt identificați dușmanii lui Horus. Seth era inamicul împotriva căruia avansaseră forțele lui Horus dinspre sud. La graniță a mai avut loc o luptă, în care au fost capturați și executați trei sute opt zeci și unu de inamici. Horus i-a urmărit pe supraviețuitori, traversând apele și pătrunzând în Țara lui Seth. Acesta s-a înfuriat atât de tare, încât a ieșit în fața lui Horus pentru o confruntare directă.

Să fi fost într-adevăr Ra de partea lui Horus, împotriva lui Seth, deși toate celelalte mituri ni-l prezintă pe Anu de partea lui Enlil, nu a lui Marduk? Ra înseamnă în sumeriană „conducătorul”; însă acest conducător din inscripția de pe pereții templului din Edfu nu pare a fi zeul suprem, împăratul Anu. Un conducător aflat de partea lui Horus / Marduk, împotriva lui Seth / Enlil, ce îi are alături pe Aștoreth / Iștar și Thoth / Nabu, nu poate fi decât liderul Veghetorilor, Enki. Însă egiptenii din Edfu, adepții lui Horus, l-au numit Ra, pentru a sublinia legitimitatea preluării tronului de către zeul lor.

Conform inscripției din templul din Edfu, prima înfruntare între Horus și Seth a avut loc la „Lacul Zeilor”, cunoscut de atunci ca „Lacul Bătăliei”. Horus a reușit să-l lovească pe Seth cu Lancea Divină. Când acesta a căzut, Horus l-a dus în fața lui Ra. „Sulița sa era în gâtul lui și picioarele celui rău erau înlănțuite, iar gura îi fusese închisă dintr-o lovitură cu ghioaga zeului”. Ra a hotărât ca Horus și Isis să îi facă ce doresc prizonierului și celorlalți „conspiratori” capturați. Însă, când Horus a început să execute prizonierii, tăindu-le capetele, lui Isis i s-a făcut milă de fratele ei și l-a eliberat. Al Patrulea Papirus Sallier povestește că acesta este momentul în care Horus s-a înfuriat și i-a tăiat capul mamei sale, pe care Thoth i l-a înlocuit cu unul de vacă. Istoricul Plutarh considera că, în realitate, tânărul Horus nu și-a decapitat mama, ci doar i-a smuls de pe cap coroana regală.

După ce a scăpat, Seth s-a ascuns într-un tunel subteran. După șase zile a urmat o serie de lupte aeriene. Horus și-a luat zborul cu un Nar, care era reprezentat ca o navă alungită, cilindrică, echipată cu aripi sau stabilizatoare. În vârf avea doi „ochi” care își schimbau culoarea încontinuu, din albastru în roșu și invers. Din coadă îi erau înfățișate ieșind niște linii ca ale unui motor cu reacție, iar din vârf răspândea niște raze. Din păcate, textele egiptene, scrise de discipolii lui Horus, nu conțin nicio descriere a navei lui Seth. În luptă, Nar-ul lui Horus și-a pierdut un „ochi”, după ce a fost atins de un Horus vs. Seth 2trăsnet aruncat de Seth. Horus a continuat lupta din Discul Înaripat al lui Ra, trăgând în Seth cu un „harpon”. Lovit, acesta și-a pierdut testiculele. Despre arma lui Horus, asemănătoare cu Arma Strămoșului din Ramayana, Wilhelm Max Muller scria în Mitologia egipteană că avea „un cap straniu, imposibil din punct de vedere practic”, iar textele antice egiptene o mai numeau „arma celor treizeci”. Din reprezentările hieroglifice se observă că „harponul” era o rachetă cu trei componente într-unul singur. Denumirea sa sugerează că era ceea ce astăzi numim o rachetă cu focoase multiple, fiecare proiectil conținând câte zece focoase. Despre victoria lui Horus, E.A. Wallis Budge afirma în The Gods of the Egyptians: „e destul de clar că și-a datorat succesele în primul rând superiorității armelor cu care erau înzestrați el și oamenii lui, și materialului din care erau făcute”. Când luptele s-au sfârșit, Ra și-a exprimat satisfacția față de realizările „acestor Oameni de Metal ai lui Horus” și a hotărât ca, începând din acel moment, „să locuiască în sanctuare” și să fie slujiți cu ofrande și libații „ca răsplată, căci i-au ucis pe dușmanii zeului Horus”. Ei s-au așezat la Edfu, capitala Egiptului Superior, și la This (Tanis în greacă), capitala Egiptului Inferior. Cu timpul și-au depășit rolul militar, ajungând la titlul de Șamsu-Hor („Asistenți ai lui Horus”), servind ca emisari și ajutoare umane.

Conform miturilor egiptene, exasperați de luptă, zeii s-au hotărât să îi ceară părerea lui Osiris. Acesta le-a cerut să îl întroneze pe Horus, amenințându-i că, în caz contrar, va elibera pe Pământ toate spiritele morților. În Papirusul Chester Beatty Nr.1, Consiliul Zeilor îi cere ajutorul lui Banebdjedet, care îi îndeamnă să nu se grăbească în hotărârea lor, ci să-i ceară sfatul zeiței-mamă Neith. Ea sugerează acordarea tronului lui Horus, ceea ce a constituit rezultatul final al judecății. Conform Pietrei Shabaka, zeul Geb a împărțit Egiptul între cei doi combatanți. Apoi s-a răzgândit, cedându-i toată țara lui Horus, lui Seth oferindu-i o regiune asiatică. În alte mituri, Ra este cel care hotărăște ca Horus să primească tronul, lui Seth asigurându-i un loc în barca sa, cu care străbate zilnic cerul și lumea subterană. „Horus a triumfat în prezența întregii adunări a zeilor. I s-a dat suveranitatea asupra lumii, iar stăpânirea lui se întinde până în cele mai îndepărtate regiuni ale Pământului”, afirmă Papirusul lui Hunefer.

19Cum a fost convins împăratul Ra să îi acorde tronul Pământului lui Horus, ținând cont că Seth era preferatul său? Să se fi înfricoșat de amenințările lui Osiris? Sau a fost șantajat? Un mit egiptean susține că Ra avea un nume secret, pe care nu îl împărtăşea nimănui, deoarece se credea că acela care îi va cunoaşte adevăratul nume va dobândi puterea absolută asupra Universului. Zeiţa Isis însă l-a păcălit pe Ra şi a aflat numele secret, pe care mai apoi l-a dezvăluit şi fiului ei, Horus. Bătrânul zeu le-a cerut amândurora să păstreze cu sfinţenie secretul şi să nu se folosească de puterea numelui. Se pare ca cei doi s-au ţinut de cuvânt, deoarece Ra a rămas până la capăt în fruntea panteonului, iar Horus a primit tronul Pământului. Povestea numelui secret nu este chiar atât de stranie, ținând cont că în multe culturi se întâlnește credinţa în puterea numelui, cel care cunoaşte numele cuiva având putere asupra acelei persoane. De exemplu, orice exorcist încearcă în primul rând să afle numele demonului cu care are de a face, pentru a căpăta putere asupra lui. Şi biblicul rege Solomon a procedat în acelaşi mod, Clavicula Salomonis povestind că primul lucru pe care îl făcea Solomon atunci când invoca demoni era să afle numele acestora.

Acest al doilea mare război al zeilor a fost unul de durată, luptele întinzându-se pe parcursul a mai bine de nouăzeci și două de milenii. Balanța era echilibrată, după cum relevă textele antice, unele lupte fiind câștigate de Enlil, iar altele de Marduk. Doar Potopul a reușit să pună capăt acestui îndelungat conflict, în care pământenii au avut cel mai mult de suferit. În timpul cruntului război, început acum mai bine de o sută douăzeci și patru de milenii, a avut loc și o eră glaciară. Anticii au păstrat amintirea acelui „mare îngheț” de dinaintea Potopului în legendele lor, transmise inițial pe cale orală și, mai apoi, așternute în scris.

Potrivit World Mythology, miturile indienilor hopi spun că „prima lume a fost distrusă, ca pedeapsă pentru ticăloşia oamenilor, de către un foc a-toate-nimicitor, care a venit de sus şi de jos (bombe atomice?). A doua lume s-a sfârşit când globul pământesc s-a răsturnat de pe axă şi totul s-a acoperit de gheaţă. A treia lume s-a terminat cu un potop universal. Lumea actuală este a patra. Soarta ei va depinde de purtarea locuitorilor săi, dacă va fi sau nu conformă cu planurile Creatorului”. Popol Vuh a mayaşilor asociază diluviul cu „multă grindină, ploaie neagră şi ceaţă şi un frig de nedescris”. Indienii hopi din Arizona spun că „a doua lume s-a sfârşit când globul pământesc s-a răsturnat de pe axă şi totul s-a acoperit de gheaţă”. În America de Sud, indienii toba din regiunea Gran Chaco (care se întinde peste graniţele snow_battleactuale ale statelor Paraguay, Argentina şi Chile) continuă să repete un mit străvechi despre apariţia „Frigului cel Mare”, aşa cum îl numesc ei. Avertismentul a venit de la un personaj semi-divin, pe nume Asin. Conform The Mythology of South America a lui John Bierhorst, „Asin i-a spus unui om să adune cât mai multe lemne şi să-şi acopere coliba cu un strat gros de crengi, fiindcă se pregătea o vreme cu ger năpraznic. De cum a fost pregătită coliba, Asin şi omul acela s-au închis înăuntru şi au aşteptat. Când s-a lăsat frigul cel mare, au început să sosească alţi oameni, dârdâind, pentru a le cere un tăciune de foc. Asin a fost aspru şi nu le-a dat jăratic decât acelora care-i fuseseră prieteni. Oamenii îngheţau şi au ţipat toată noaptea. La miezul nopţii, cu toţii muriseră, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei (…) vremea aceasta de gheaţă şi zloată a ţinut mult şi toate focurile s-au stins. Promoroaca se îngroşase ca pielea argăsită”. Un mit norvegian, consemnat în New Larousse Encyclopaedia of Mythology, spune că un lup tânăr, fiul lui Fenrir şi al unei gigante bătrâne, a fugărit Soarele, pentru a-l lua în stăpânire. Soarele a fost ajuns în cele din urmă şi „razele sale strălucitoare s-au stins una câte una. El a dobândit o nuanţă roşie, ca de sânge, apoi a dispărut cu totul. Drept urmare, lumea a fost acoperită de o iarnă cumplită. Furtunile de zăpadă s-au pogorât din toate unghiurile zării”. Pe Pământ a izbucnit Ragnarokul, marele război al zeilor, „stelele o luaseră razna de pe cer, căzând în hăul căscat” şi, după un timp, lumea a fost lovită de Potop: „toate râurile, toate mările s-au umflat şi s-au revărsat. Pretutindeni, valurile se ciocneau de valuri. Se înălţau şi clocoteau încet peste toate cele. Pământul s-a scufundat sub nivelul mării”.

Scripturile avestice Vendidad ale perşilor relatează şi ele un mare îngheţ: „Prima dintre ţările şi regiunile bune pe care le-am creat eu, Ahura Mazda, a fost Airyana Vaejo”. Acesta era căminul originar al rasei ariene, care iniţial avea un climat blând şi productiv, cu şapte luni de vară şi cinci de iarnă. Ţinutul era bogat în recolte şi sălbăticiuni, cu pajiştile udate de râuri. „Apoi, Angra Mainyu, care e plin de moarte, a creat o climă potrivnică, un şarpe puternic şi zăpadă. Sigiriyathe rock fortressZece luni ţine acum iarna acolo, două luni vara şi reci sunt apele, rece este pământul, reci sunt copacii (…) Peste tot ninge din greu, este cea mai cumplită plagă”. Zeul suprem Ahura Mazda a convocat o întâlnire a zeilor cereşti, la care a participat şi „frumosul Yima, bunul păstor atât de renumit în Airyana Vaejo”, cu toţi muritorii săi. „Şi Ahura Mazda grăit-a către Yima şi i-a spus: «Yima cel frumos (…) Peste lumea muritoare stă să se aştearnă o iarnă de pomină, care va aduce un îngheţ pustiitor şi necruţător. Peste lumea trupească năpasta iernii se va prăvăli, la care zăpada are să cadă din belşug (…) Şi toate cele trei soiuri de lighioane vor pieri – cele ce vieţuiesc în sălbăticie şi cele ce vieţuiesc pe culmile munţilor şi cele ce vieţuiesc în adâncul văilor, ocrotite în staule. Prin urmare, fă-ţi tu un var (un ţarc subteran) lung cât un pogon de călărie la toate cele patru colţuri. Acolo, adu pe câte doi din fiecare soi de vietate, mari şi mici, vite, dobitoace de povară, şi oameni, câini, păsări şi focuri roşii arzătoare (…) Şi să mai faci acolo să curgă apa. Păsările să le pui în copaci, pe malul apei, în verdeaţa ce durează veşnic. Să pui plante de tot soiul, din cele mai frumoase şi mai înmiresmate, şi din toate poamele cele mai zemoase. Toate aceste feluri de lucruri şi făpturi să nu piară, atâta vreme cât se află în var. Dar să nu aduci acolo nici vietate pocită, nici neputincioasă, nici smintită, nici rea la inimă, nici amăgitoare, nici pizmaşă; şi nici om cu dinţii stricaţi, şi nici lepros”. În Bundahish, o altă scriptură zoroastriană, considerată a încorpora materiale arhaice dintr-o parte pierdută a Avestei originale, sunt prezentate şi alte informaţii despre cataclism. Când Angra Mainyu a trimis „îngheţul pustiitor şi necruţător”, el a şi „atacat şi tulburat cerul”. Acest asalt i-a dat posibilitatea de a stăpâni „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”, pe măsură ce straturile de gheaţă atotcuprinzătoare îşi încleştau strânsoarea.

Şi această relatare, la fel ca toate cele care nu se încadrează în limitele gândirii oamenilor de ştiinţă şi a reprezentanţilor religiilor actuale, a fost considerată doar o poveste. E drept că a existat la un moment dat o eră glaciară, dar cine ar putea crede că ea s-a datorat războiului dintre doi zei şi că oamenii au construit acum multe zeci de milenii un ţarc subteran uriaş, care să adăpostească mii de oameni şi animale? Şi totuşi dovada se află sub nasul nostru de ceva timp. Cappadocia, aflată în centrul Turciei, mărginită la nord de Marea Neagră şi la sud de munţii Taurus, este un vast complex de locuinţe preistorice. În 1963, renovarea unei locuinţe din oraşul Derinkuyu a dus la descoperirea unui pasaj ce duce Kaymakli Underground City[1]către un oraş subteran vechi de mii de ani, aflat la mai mult de optzeci și cinci de metri adâncime. Oraşul subteran este alcătuit din unsprezece etaje, are canale de ventilaţie şi alte cincisprezece mii de canale mai mici care duc aerul până la cele mai adânci niveluri. Conținea numeroase magazii, centre religioase, grajduri şi mii de locuinţe. Locuinţele aveau uşi masive, din piatră, ce se închideau doar din interior, de parcă scopul lor era de a împiedica pe cineva, sau ceva, să intre. Părerea arheologilor este că în acest vast oraş subteran este posibil să fi trăit în jur de treizeci și cinci – cincizeci de mii de oameni. Unii presupun că a fost construit de frigieni, alţii de hitiţi, însă nimeni nu ştie cu exactitate adevărul. Fiind nevoiţi să dea o explicaţie, savanţii „emeriţi” de la Departamentul Turc de Cultură au stabilit, fără a se gândi prea mult, că oraşul a fost construit în jurul anului 800 î.Hr. ca adăpost temporar împotriva unor invadatori. Cum ar fi putut oamenii de acum aproape trei milenii să construiască aşa ceva? Şi de ce s-ar fi supus la o asemenea muncă titanică pentru a scăpa de nişte invadatori, în loc să fugă, aşa cum au făcut toţi oamenii lipsiţi de apărare de-a lungul istoriei? Ţinând cont că această regiune a făcut parte din Imperiul Persan, este mai logică varianta susţinută de scripturile perşilor, că acesta ar fi oraşul pe care regele Yima l-a construit cu ajutorul zeului Ahura Mazda. Cum zeul lor era în plin război cu rivalul său, aşa se explică şi nevoia oamenilor de a se baricada în locuinţele lor (uşile se puteau închide doar din interior) în cazul în care inamicul i-ar fi descoperit. Prin urmare, oraşul nu a fost construit acum 2.800 de ani, ci mult mai devreme, în timpul erei glaciare.

Cine era acest Ahura Mazda sau Ormuzd, zeul suprem al perșilor? Se consideră că numele Mazda înseamnă „înţelept” iar Ahura provine din Asura, o clasă de zei din India (Veghetorii evreilor). Totuşi, originea numelui se poate să provină din Egipt. Pe o inscripţie în piatră ridicată de faraonul Khufu (numit Keops de greci) în jurul anului 2.600 î.Hr., se poate citi „Ankh Hor Mezdau Sten-bat Khufu tu ankh” („Trăiască Horus Mezdau, regelui Khufu viaţa îi este dată!”). „Mezdau” al egiptenilor este foarte asemănător cu „Mazda” al perşilor, care înseamnă „înţelept”. Iar „Ahura” provine din „Ankh Hor”. Prin urmare, Ahura Mazda se traduce prin „trăiască Horus cel înţelept”, zeul suprem al perșilor fiind egipteanul Horus sau Marduk al babilonienilor. Dușmanul său de moarte, cu care se afla în război, numit Angra Mainyu sau Ahriman, nu poate fi decât Enlil al sumerienilor, Seth al egiptenilor, Rama / Vișnu al indienilor, Zeus al grecilor, Mot al canaanienilor, Teșub al hitiților sau Odin al scandinavilor. La fel ca egiptenii și canaanienii, perșii îl considerau pe Enlil personajul negativ, zeul lor suprem fiind, în mod firesc, cel pozitiv.

Archangel-02-1-1024x768Textele mesopotamiene descriu amănunțit suferințele omenirii din timpul erei glaciare, lipsurile alimentare și chiar canibalismul. Cartea biblică a Genezei face doar o aluzie la această situație, afirmând că Noe („Mângâiere”) a fost numit astfel în speranța că nașterea sa va aduce mângâiere „în lucrul nostru şi în munca mâinilor noastre, la lucrarea pământului, pe care l-a blestemat Domnul Dumnezeu!”, evitând însă să ne descrie acel „blestem” al Domnului. Epopeea lui Atra-Hasis, mitul akkadian al creației, copiat după tăblițe sumeriene mult mai vechi, oferă amănunte despre modul în care s-a ajuns la acel „blestem al Pământului” din timpul erei glaciare. Aici, Enlil s-a arătat deranjat de faptul că oamenii începuseră să se înmulțească prea mult și prea… zgomotos:

Pământul se mărise și oamenii se înmulțeau;

Pe câmpuri, ca taurii sălbatici ei erau.

De-mpreunările lor, zeii au fost deranjați;

Zeul Enlil a auzit cuvintele lor,

Și le-a spus celorlalți Mari Zei:

«Supărătoare au devenit cuvintele oamenilor;

Împreunările lor, noaptea somnul mi-l alungă»”.

156090_363082853811355_1979765971_nEnlil a ordonat pedepsirea oamenilor, cerând decimarea lor prin epidemii și boli. Versiunile akkadiene și asiriene vorbesc despre „dureri, amețeli, friguri și febră”, precum și de „boli, epidemii, ciumă și holeră” care au afectat omenirea. Atra-Hasis, cel „peste măsură de înțelept”, i-a cerut lui Enki să ajute oamenii:

Ea, tu stăpâne, omenirea geme;

Mânia zeilor prăpădește Pământul.

Și totuși, tu ești cel care ne-ai făcut!

Fă să înceteze durerea și boala,

Frigurile și febra!”.

Din cauza deteriorării tăblițelor, nu cunoaștem răspunsul lui Enki. Însă se pare că a avut o idee salvatoare, din moment ce Enlil se plângea celorlalți zei că „oamenii nu s-au împuținat, ci chiar mai mulți ca înainte sunt”. Dacă miturile nu ne pot oferi soluția găsită de Enki, din fericire știința este capabilă de acest lucru.

Dacă era glaciară a început cu 94.800 de ani înaintea erei noastre, conform cronologiei sumeriene, și tot atunci se consideră că Enlil a lovit pământenii cu o serie de boli, cercetătorii de la Universitatea California din San Diego au ajuns la concluzia că, acum aproximativ o sută de milenii, specia umană a fost aproape de extincție, din cauza unei epidemii provocate de bacterii. Bacteriile acţionau la nivelul a două gene pe care le determinau să funcţioneze în detrimentul malefic04corpului uman, aşa că soluţia a fost eliminarea acestor gene. Profesorul Ajit Varki și colegii săi au analizat genele numite Siglec-13 și Siglec-17, care au rolul de a codifica sinteza unor proteine implicate în reglarea sistemului imunitar, organismul decizând care celule imunitare întră în lupta împotriva agenților patogeni. Specialiștii au descoperit că ambele gene sunt active la cimpanzei, dar nu și la oameni, Siglec-13 a fost complet eliminată din genomul uman, în timp ce Siglec-17 a devenit nefuncţională în lipsa unei „litere” din codul său. Dorind să afle de ce aceste gene nu mai sunt funcționale în genomul uman, Varki a reconstruit proteinele pierdute și a descoperit că de ele se pot lega două bacterii deosebit de periculoase, Streptococcus grupa B şi Escherichia coli K1. În urma cercetărilor de laborator, specialiștii au constatat că aceste bacterii au capacitatea de a reduce imunitatea organismului, atunci când acționează asupra celor două gene, Siglec-13 și Siglec-17. Din acest motiv, profesorul Varki consideră că oamenii de acum aproximativ o sută de mii de ani s-au confruntat cu o epidemie de infecții bacteriene, scăderea numărului de oameni din acea perioadă fiind explicată prin faptul că cele două bacterii studiate sunt fatale pentru nou-născuți. Datele genetice sugerează că efectele celor două gene au fost eliminate în urma unui proces de lungă durată, deși una dintre genele periculoase a persistat la unii indivizi până acum circa patruzeci și șase de mii de ani. Deși cercetătorii din San Diego consideră că organismul uman a eliminat în mod natural cele două gene vulnerabile la respectivele bacterii, miturile sumeriene ne spun că Enki este cel care a salvat omenirea de epidemii. Prin urmare, lui ar trebui să i se acorde creditul eliminării „călcâiului lui Ahile” reprezentat de genele Siglec-13 și Siglec-17.

Epopeea lui Atra-Hasis, povestește că, deoarece omenirea nu a dispărut, ci chiar a devenit imună la virușii săi, Enlil a încercat exterminarea omenirii prin foamete: „fie ca hrana la oameni să nu ajungă; burțile lor să ceară fructele și legumele”. Pentru ca acest plan să reușească,

Ploile zeilor în lăcașul lor să rămână;

Jos, pe Pământ, apele să nu mai curgă din izvoare.

Și vântul să bată, pământul să usuce,

Și norii să se facă mari, dar apa să nu-și lase”.

Lui Enki i-a ordonat să „pună zăvoarele, să-nchidă marea” și s-o „păzească” de oameni. În scurt timp, seceta a început să se împrăștie:

De sus, căldură nu era.

Jos, apele nu mai curgeau din izvoarele lor.

Pântecul pământului nu mai purta rodul,

Ierburile nu mai creșteau…

Câmpurile verzi acum erau uscate,

Câmpia întinsă era sufocată de sare”.

Foametea care a urmat i-a împins la disperare pe oameni:

royom-40Timp de un șa-at-tam ei au mâncat iarba pământului.

Timp de doi șa-at-tam au suferit pedeapsa zeilor.

A venit și cel de-al treilea șa-at-tam;

Fețele oamenilor erau măcinate de foamete,

Fețele oamenilor crăpaseră…

Trăiau cu răsuflarea morții în spate.

Când a venit și cel de-al patrulea șa-at-tam,

Fețele oamenilor erau verzi ca iarba;

Amețiți ei rătăceau pe străzi,

Marginile lor au devenit înguste”.

La al cincilea șa-at-tam, mamele încuiau ușile în fața propriilor fiice înfometate care, la rândul lor, își spionau mamele pentru a vedea dacă ascund mâncare. La al șaptelea șa-at-tam, canibalismul era în floare:

Când s-a făcut al șaptelea șa-at-tam,

Ei își mâncau propriile lor fiice.

Copiii erau gătiți și mâncați…

O casă o mânca pe cealaltă”.

Mitul hitit al lui Ullikummi vorbește și el despre foametea din acea perioadă, înainte de lupta finală dintre Teșub și Ullikummi zeul Tașmișu întrebându-se:

Va fi o bătălie mare?

Va fi o luptă-nverșunată?

Tot ceru-i de pe-acum plin de tumult,

Domnește-n țară foametea și setea!

În legenda akkadiană, Atra-Hasis a cerut de nenumărate ori ajutorul zeului său: „în casa zeului lui… a pus piciorul;… în fiecare zi plângea, aducând sacrificii zeului… chema numele zeului său”. Chiar dacă Enki nu îi răspundea, se pare că era afectat de suferința oamenilor. În cea de-a șaptea perioadă, când oamenii ajunseseră „ca niște umbre rătăcitoare pe Pământ”, ei au primit un mesaj de la Enki. „Faceți răzmeriță mare pe Pământ”, le-a spus el. „Nu vă mai închinați zeilor, nu vă mai rugați zeițelor!”, a poruncit conducătorul Veghetorilor. Hesiod amintea și el acest eveniment, susținând că 004oamenii au fost distruși de Zeus printr-un Potop deoarece au refuzat să se mai închine zeilor. La rândul său, poetul roman Ovidiu scria că oamenii au devenit trufași în fața zeilor. O enormă carte chinezească, compusă din patru mii trei sute douăzeci de volume, despre care se spunea că fusese moştenită din cele mai vechi timpuri şi conţine „toate cunoştinţele”, cuprinde şi un număr de tradiţii ce relatează consecinţele pe care le-a avut de suportat omenirea când s-a revoltat împotriva zeilor cei mari, iar ordinea s-a transformat în dezordine. Într-un mit diluvian din Laos şi din nordul Thailandei, oamenii au fost pedepsiți printr-un Potop după ce au refuzat să le aducă ofrande zeilor. Popol Vuh a mayașilor susține că primii oameni au fost distruși printr-o mare inundație de către zeul Inima Cerului, deoarece „nu l-au ţinut minte pe creatorul lor”. În 1906, filosoful Rudolf Steiner amintea în Misterul creștin despre „entități luciferice” care „au cultivat răzvrătirea împotriva zeilor”. Iar egiptenii au păstrat în miturile lor amintirea unei revolte a omenirii împotriva zeului suprem Ra. Pentru a înăbuși revolta, Ra și-a trimis Ochiul Divin (adică un Veghetor) care, transformat în leoaica Sekhmet, a început să măcelărească pământenii. De teamă că zeița ar putea distruge toți oamenii, zeii au împrăștiat pe câmpuri o uriașă cantitate de bere roșie. Crezând că este sânge, leoaica a băut atât de mult, încât n-a mai putut vâna oameni, astfel fiind salvată omenirea de la genocid.

Textele fragmentate ale Epopeii lui Atra-Hasis arată că Enki a convocat un consiliu al zeilor (căpeteniile Veghetorilor menționate de Cartea lui Enoh): „ei au intrat… la sfat în casa lui Enki”. Detaliile secrete ale acelei întâlniri se pot deduce din fragmentele de texte care s-au păstrat: „în noapte… după ce…”, cineva trebuia să fie „pe malul fluviului” la o anumită dată. De acolo, acela trebuia „să aducă războinicii apelor” (probabil „Oamenii de Metal” ai lui Horus, numiți de egipteni Mesniu sau Șamsu-Hor). La momentul potrivit, ei trebuiau să acționeze: „înainte!… porunca…”. În ciuda versurilor care lipsesc, ne putem da seama ce s-a întâmplat din reacția lui Enlil, care „s-a umplut de mânie”. El a convocat Consiliul Zeilor, unde l-a invitat și pe Enki. Acolo, Enlil și-a acuzat fratele că „a deschis poarta mării”, permițându-le oamenilor să obțină hrană:

Cu toții, noi, marii Anunnaki,

Am hotărât atunci un lucru…

Am poruncit ca, în Pasărea Cerului,

Adad să vegheze Lumea Superioară;7163_364905330295774_1303470299_n

Că Sin și Nergal trebuie să vegheze

Asupra regiunilor din mijloc ale Pământului.

Și că zăvorul de la Poarta Apelor,

Tu să-l păzești, cu rachetele tale.

Dar ai lăsat să ajungă la oameni hrana din mare!”.

Enki însă a negat totul:

Zăvorul de la Poarta Mării

Cu rachetele mele eu l-am păzit.

Când… au scăpat de la mine…

Mulțime de pești… au dispărut;

Au spart zăvorul…

Au ucis paznicii mării”.

Ba chiar a pretins că a prins și pedepsit răufăcătorii, însă Enlil nu a fost mulțumit, cerându-i lui Enki „să nu mai hrănească poporul său” și să nu mai dea „rațiile de porumb, cu care aceștia zilele își țin”. Reacția lui Enki a fost una surprinzătoare:

Zeul s-a săturat să stea jos;

În Adunarea Zeilor,

Râsetele l-au copleșit”.

Enlil a reluat cuvântul și a amintit Consiliului numeroasele ocazii în care fratele său „a încălcat legile”. Ba chiar a propus distrugerea omenirii printr-un „potop ucigător”. A cerut tuturor zeilor să păstreze secretul și, cel mai important, „să-l lege pe Enki printr-un legământ”.

Enlil a deschis gura și astfel a grăit

Tuturor zeilor strânși în Adunare:

«Veniți acum cu toții, să facem legământ

Cu privire la acest ucigător potop!»

Anu a jurat primul;

Enlil a jurat, și fiii săi apoi”.

Inițial, Enki a refuzat să facă legământul. „De ce să mă legați printr-un legământ?”, a întrebat el. „Să-mi ridic eu mâna împotriva poporului meu?”. Însă, fiind forțat, a cedat, unele texte afirmând că „Anu, Enlil, Enki și Ninhursag, zeii Cerului și ai Pământului, au făcut legământ”. Astfel, Potopul a fost hotărât și nimic nu l-a putut împiedica.


5. Zeii egiptenilor


O, Egipt! Egipt! Din știința ta nu vor rămâne decât legende, care vor părea incredibile generațiilor de mai târziu.” – Lucius Apuleius

529221_328857893918916_2087129436_n

Conform teoriei oficiale, civilizația egipteană este a doua apărută în lume, după cea sumeriană. În jurul anului 3.100 î.e.n., Men / Menes sau Narmer a unificat Egiptul Inferior cu cel Superior, devenind primul faraon al întregii țări și, bineînțeles, întemeietorul primei dinastii. Cercetătorii, în special egiptologii, se încăpățânează să ignore ceea ce egiptenii antici ne-au transmis prin mai multe surse, cum ar fi scrierile preotului Manetho, ale istoricului grec Herodot, Papirusul Torino sau Piatra Palermo: până la unificarea Egiptului de către primul faraon, țara a fost condusă de două dinastii de zei, una de semizei și una tranzitorie umană.

Despre religia egiptenilor, istoricul Plutarh spunea că este o ştiinţă întunecată şi enigmatică. Egiptenii îşi numeau zeii „ntr”, adică „neteru” sau „neter” la masculin şi „netert” la feminin, cuvinte ce au fost traduse în mod convenţional de către egiptologi prin „zei” şi „zeiţe”. Însă, în egipteana veche, „neter” înseamnă Continue reading


Misterele Bibliei: Yahweh


Şi va fi în vremea aceea – zice Domnul – că ea mă va numi: «Bărbatul meu» şi nu-mi va mai zice: «Baal al meu»” – Yahweh (Cartea lui Osea 2:18)

312666925_0fca5bd9f1

Zeul suprem al Babilonului antic era Marduk, fiul lui Ea (Enki la sumerieni) şi a Damkinei (Ninhursag). Soţia sa era Sarpanitum, fiul lor era Nabu iar sora sa era Iştar. Animalul emblematic al lui Marduk era Muşhuşşu, o combinaţie monstruoasă de şarpe şi dragon, iar simbolul său este marrn, o unealtă în formă de sapă. Era zeul Soarelui, având legături şi cu vegetaţia, apa şi magia. Mai era numit Bel („Domnul”) şi, în timpul regelui Hammurabi (în jurul anului 1850 î.Hr.), a ajuns în fruntea panteonului divin, primind numărul magic 50 (titlul de rege). Marduk nu a preluat doar acest număr de la unchiul său, Ellil (Enlil la sumerieni), ci şi toate atributele şi titlurile acestuia. În perioada neo-babiloniană, cultul lui Marduk se dezvoltase într-atât, încât acesta nu avea rival. Principalele sale sanctuare din Babilon, templul E-sagil şi ziguratul E-temenanki (Turnul Babel), reprezentau pentru antici punctul central al universului. Natura lui Marduk a devenit tot mai complexă pe măsură ce a absorbit total funcţiile şi caracteristicile multor alţi zei, la fel ca Yahweh al evreilor. Acest fapt este bine documentat de marele număr de imnuri şi rugăciuni, de lucrări teologice dedicate lui Marduk, precum şi alte numeroase referinţe în documente particulare şi oficiale sau nume de persoane. Poemul Enuma Eliş celebrează gloria lui Marduk, enumerându-i Continue reading


Şarpele


Eu ştiu, o Arjuna, fiinţele care au fost, care sunt şi care vor fi; pe mine însă nu mă ştie nimeni.” – Krşna (Bhagavad-Gita 7:26)


Dacă au fost într-adevăr exilaţi aici primii locuitori ai Terrei, cine era conducătorul lor? În creştinism este numit Lucifer („aducătorul luminii”), epitet ce se referă la strălucirea minţii sale şi la lumina adusă prin înţelepciune. A fost identificat cu cea mai strălucitoare stea de pe cer, Luceafărul sau planeta Venus. Lucifer era primul înger (primul fiu al lui Dumnezeu), cel mai inteligent, frumos şi mândru dintre toţi. A încercat să-şi detroneze tatăl şi, pentru asta, s-a luptat cu fratele său mai mic, Mîkhā’ēl („cel ce este ca zeul suprem”). A fost învins şi aruncat pe Pământ, împreună cu cei care i-au fost alături. Ajuns pe Terra, el s-a transformat în Satan („adversarul”), o creatură hidoasă ce conduce lumea subterană. El este şarpele care a convins-o pe Eva să mănânce din fructul oprit. Trebuie menţionat faptul că numele Lucifer se datorează unei interpretări greşite a Bibliei. În Isaia 14:4-17, profetul ce a dat numele capitolului îl descrie pe regele Babilonului ca pe un luceafăr de dimineaţă, căzut în ochii Domnului. Ieronim din Stridonul Dalmaţiei a tradus luceafărul de dimineaţă prin cuvântul lucifer, ce în latină înseamnă mai exact „purtătorul / aducătorul luminii”. Unii interpreţi ai Bibliei au ignorat faptul că Isaia se referea la regele Babilonului, înţelegând că este vorba despre Satan şi despre decăderea lui. Astfel, dintr-o eroare de interpretare, îngerul rebel s-a ales cu un nou nume: Lucifer. În capitolul biblic A doua epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 1:19, cuvântul lucifer a fost tradus prin luceafăr, fără niciun fel de referire la Diavol. De fapt, în Noul Testament, diavolul este numit în multe feluri (Satan, diavol, adversar, inamic, acuzator, marele balaur, şarpele cel bătrân, Beelzebub, Belial), dar nici măcar o dată Lucifer. Deşi mulţi teologi şi exorcişti susţin că Lucifer şi Satan sunt entităţi diferite, părerea majorităţii rămâne aceea că este vorba despre aceeaşi persoană. De fapt nici n-ar conta prea mult, ţinând cont că niciunul dintre ele nu e numele real al căpeteniei îngerilor decăzuţi, ambele fiind doar epitete: Lucifer = „aducătorul luminii” iar Satan = „adversarul”. Trebuie menţionat şi faptul că Lucifer a fost identificat cu planeta Venus, cea mai strălucitoare stea de pe cer după Soare, mai ales cu luceafărul de dimineaţă. În Apocalipsa 22:16, evanghelistul Ioan îl identifică pe Iisus cu luceafărul de dimineaţă („Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, luceafărul de dimineaţă.”), ceea ce i-a făcut pe unii să creadă că Lucifer şi Iisus ar fi aceeaşi persoană. Ce legătură este între cei doi, vom vedea mai târziu. Profesorul Fohrer, alături de alţi cercetători, susţine că Lucifer era iniţial perceput ca o entitate pozitivă. Avea o poziţie de interior, plină de importanţă, fiind un fel de demnitar de stat scrupulos, care număra greşelile celor acuzaţi. El era acuzatorul sau procurorul în faţa judecătorului Dumnezeu. În capitolul 2 al Cărţii lui Zaharia din Vechiul Testament, Satan este un fel de procuror ceresc ce stă la dreapta Domnului şi aduce acuze preotului Iosua. În Cartea lui Iov, Satan face parte din consiliul lui Dumnezeu, unde contrazice, provoacă şi chiar pune pariu cu Domnul. Deşi exilat pe Pământ, în Vechiul Testament Satan se plimbă prin cer oricând pofteşte, îndeplinind în continuare poruncile conducătorului suprem. Pentru evreii din vechime s-a creat chiar o confuzie între cele două divinităţi. În Cartea a doua a Regilor 24:1, Dumnezeu îi cere lui David să facă recensământul populaţiei. Dar în Prima Carte a Cronicilor 21:1, Satan este cel care îi cere regelui acest lucru. Tocmai pentru a se evita această confuzie a fost necesară o diferenţiere clară între Dumnezeul evreilor şi Diavol. Înfluenţaţi de religia lui Zoroastru (cu care au făcut cunoştinţă în timpul robiei babiloniene), în care erau foarte clar delimitate divinităţile pozitive de cele negative, evreii l-au transformat pe Satan în inamicul Dumnezeului Yahweh. Cum Yahweh reprezenta binele absolut, Diavolul a fost nevoit să se mulţumească cu ce a rămas, adică răul absolut. Creştinismul a preluat ideea evreilor şi a mers mai departe, făcându-l pe bietul Satan responsabil pentru tot răul din lume. Imaginea Diavolului pe care o ştim astăzi a fost elaborată de Papa Grigorie I (590-604), folosindu-se de Pan al grecilor şi faunii germanici. Astfel, diavolul a căpătat corp de om, picioare şi coarne de ţap. De la nordicul Loki a moştenit culoarea neagră iar de la Thor duhoarea. Cuvântul grecesc diabolos, din care provine românescul diavol, este traducerea ebraicului stn sau satan. În concluzie, Lucifer, cel mai inteligent şi mai frumos dintre îngeri, a fost iniţial privit ca o entitate pozitivă, ce s-a transformat mai târziu într-una negativă. Era fiul cel mare al zeului suprem, pe care a încercat să îl detroneze. S-a luptat cu fratele său mai mic, a fost învins şi exilat pe Pământ. Mai târziu a adus oamenilor cunoaşterea (lucru simbolizat şi de numele său, „aducătorul luminii”), s-a transformat într-o creatură hidoasă şi a fost trimis în lumea subterană. Mai era numit Şarpele sau Marele Balaur, Adversarul, Inamicul, Înşelătorul, Marele Prinţ sau Diavolul. Dacă legenda exilului lui Lucifer se regăseşte şi în alte culturi, nu ar trebui să îl întâlnim şi pe el? Într-adevăr, ţinând cont de simbolurile lui şi de faptele din mituri, îl putem găsi ascuns sub o mulţime de nume şi de înfăţisări.

În mitologia evreiască nu există numele Lucifer. În schimb, în Talmud apare un alt înger, Samael, („zeul renumit”), care este privit atât ca entitate pozitivă, cât şi negativă. El este arhanghelul acuzator, seducător şi distrugător, patronul imperiului roman. Deşi face parte dintre îngerii decăzuţi, el îndeplineşte poruncile Dumnezeului Yahweh. În Cartea Secretă a lui Ioan, descoperită la Nag Hammadi în 1945, alte nume ale lui Samael sunt Yaldabaoth (creatorul oamenilor, arogantul conducător cu faţă de leu şi corp de şarpe) şi Saklas („nebunul”). Unii cercetători consideră că el este cel care s-a deghizat în şarpe şi a convins-o pe Eva să muşte din fructul pomului cunoaşterii. În Kabbalah, prima soţie a lui Adam, Lilith, a fost izgonită din Grădina Edenului din cauza nesupunerii ei. În deşert l-a întâlnit pe Samael, care a luat-o de soţie, împreună dând naştere unei sumedenii de monştri. Cum Samael era privit ca entitate pozitivă şi negativă, a fost exilat pe Pământ dar se plimba nestingherit prin cer, urmând ordinele tatălui ceresc, a ispitit-o pe Eva, are corp de şarpe şi principalul său rol este de acuzator, putem trage concluzia că el este Lucifer.

Tot în mitologia ebraică, în Cartea lui Enoh, 200 de îngeri, numiţi Veghetori, s-au împreunat cu pământencele, dând naştere unor uriaşi. Apoi le-au adus pământenilor calendarul, i-au învăţat scrierea, cum să ucidă, cum să-şi facă arme, cosmetice şi bijuterii, dar şi astrologie, astronomie, magie, medicină naturistă şi minerit. Conducătorul lor este numit Samîazâ în două capitole şi Azâzêl în reastul cărţii. Cum azaz înseamnă „rebeliune” sau „răzvrătire” iar el, ca substantiv comun, înseamnă „zeu”. Azazel se traduce corect „zeul răzvrătit” sau „zeul rebel”, un epitet care îl descrie perfect pe cel care s-a răzvrătit împotriva Dumnezeului său. La fel stau lucrurile şi în cazul lui Samîazâ, mai exact Shemyaza. Acest nume este compus din particulele shem („renume”) şi azaz („rebeliune” sau „răzvrătire”), traducerea cea mai corectă fiind „rebelul renumit”. Prin urmare, ţinând cont că ambele nume înseamnă acelaşi lucru, nu este vorba despre două căpetenii diferite ale Veghetorilor, aşa cum consideră mulţi cercetători, ci de două epitete ale aceluiaşi înger, cel numit „zeul răzvrătit” şi „rebelul renumit”. Iar cel mai renumit rebel, cel care s-a răzvrătit împotriva conducătorului său, este Lucifer al creştinilor. Veghetorii, simbolizaţi printr-un ochi, erau observatorii, supraveghetorii sau gardienii Pământului. Azazel era conducătorul acestora, prin urmare cea mai importantă zeitate-ochi sau cel mai important paznic. De altfel creştinismul l-a asociat pe Azazel cu ţapul, unul dintre simbolurile sumerianului Enki.

În Sumer, fiul cel mare al zeului suprem, An, se numea Enki. Find cel mai inteligent dintre zei, era considerat zeul înţelepciunii şi al inteligenţei. Deoarece reşedinţa lui era în Apsu (apa freatică, oceanul subteran), era considerat zeul apelor. A creat oamenii, ajutat de sora sa, Ninhursag, fiind considerat pentru acest lucru zeul creaţiei şi al fertilităţii. Le-a adus oamenilor cunoaşterea, legile şi ritualurile magice, i-a învăţat cum să construiască oraşe şi să crească animalele. Din acest motiv era cel mai important zeu pentru incantaţii, patronul preoţilor, cel care stăpânea la perfecţie magia şi avea capacitatea de a atribui o soartă, zeul meşteşugarilor şi al artelor. Ca zeu sapienţal era executantul proiectelor şi planurilor fratelui său mai mic, Enlil. Enki este cel care a scos Pământul de sub ape la sosirea sa aici şi tot el este cel care a salvat omenirea de Potop. Principalul său centru de cult era la Eridu (astăzi Tell Abu Shahrain, în Irak), considerat a fi cel mai vechi oraş din lume, numit în sumeriană Urudu sau Nunki („locul măreţ” ori „locul Prinţului”). Numele lui Enki înseamnă „stăpânul Pământului” dar poate fi interpretat şi ca „stăpânul dedesubtului”. Simbolurile sale includ capra, peştele (ce mai târziu au fost combinate într-o fiinţă cu partea superioară ca de ţap, iar cea inferioară ca de peşte), ţestoasa, toiagul cu cap de berbec, semiluna, tridentul, şarpele şi un vas din care se revarsă apa. Akkadienii şi babilonienii îl numeau Ea („casa apei”), iar numărul său sacru era 40 (corespondentul titlului de Mare Prinţ). În genealogia divină, Enki este fiul cel mare al lui An şi Nammu. Sora sa, Ningikuga (un epitet al lui Ninhursag), i-a dăruit o fiică, pe Ningal. Cu Ninhursag are mulţi alţi copii: Ninsar, Abu, Nintulla, Ninsutu, Ninkasi, Nanshe, Azimua, Ninti şi Enshag. Fiica sa, Ninsar, îi naşte o fată, pe Ninkurra. Cu aceasta, Enki are un alt copil, o fiică numită Uttu. Soţia sa este Damkina (numită şi Damgalnuna sau Ninki), cu care l-a avut pe Marduk. În unele texte la asiro-babilonieni era considerat tatăl zeiţei Iştar (Inanna la sumerieni). Pentru sumerieni, el a distrus reptilele uriaşe primordiale alături de tatăl său, An. Mai târziu, Enlil l-a înlocuit în mit pe An. Iar în Babilon, Marduk era cel care l-a ajutat pe Enki / Ea. În reliefurile asiro-babiloniene este întruchipat ca un bărbat înalt, purtând pe spate trupul unui peşte al cărui bot, larg deschis şi îndreptat spre cer, face corp comun cu capul personajului. Cu toate că era fiul cel mare al zeului suprem Anu, moştenitorul tronului ceresc era Enlil, fratele său mai mic, conducătorul Pământului. Deşi cei doi fraţi se certau mai mereu, mai ales în faţa adunărilor zeilor, nu s-au păstrat mituri care să indice lupte între ei. Din păcate, doar o foarte mică parte din mitologia sumeriană a ajuns până la noi. Numele Enki înseamnă „stăpânul Pământului”, dar nu avem niciun mit care să ne explice de ce zeul a primit acest nume. Din ce ştim noi astăzi, Enki nu a condus vreodată planeta noastră. Enlil era conducătorul Terrei iar tatăl lor, An, era conducătorul cerului. Dar dacă nu avem legende care să explice acest mister, nu înseamnă că ele nu au existat. Ci, pur şi simplu, că nu le-am descoperit încă. Cea mai logică variantă este că el a primit acest epitet, de „stăpân al Pământului”, după ce a ajuns pe planeta noastră. Titlu pe care l-a păstrat până la sosirea fratelui său, Enlil, care i-a luat locul, trimiţându-l în lumea subterană. Mai târziu, fiul cel mare al lui Enki, Martu (Marduk în babiloniană), zeul Soarelui, a preluat conducerea Terrei, înlocuindu-l pe Enlil. Nu ştim exact ce a cauzat această ascensiune a lui Marduk din miturile mesopotamiene, deoarece nu ne-a rămas decât poemul babilonian Enuma Eliş care să explice acest lucru. Dar cum Babilonul era oraşul lui Marduk, această legendă nu poate fi obiectivă. Ci, cel mai probabil, o invenţie a preoţilor babilonieni. În schimb, putem afla adevărul din miturile altor popoare.

Potrivit preotului babilonian Berossus, zeul Oannes a părut din apele Golfului Persic, unde se întorcea în fiecare noapte. El i-a învăţat pe oameni arta scrierii, diverse ştiinţe şi meşteşuguri (cum să-şi ridice case sau temple, folosindu-se de geometrie), cum să cultive pământul şi să culeagă roadele. Pe regele antediluvian Evedurahos l-a învăţat arta divinaţiei. Oannes avea trup de peşte cu două capete (unul uman sub cel de peşte), picioare omeneşti şi coadă. Descrierea lui Oannes este identică cu cea a lui Enki / Ea în reliefurile asiro-babilonieni. Faptul că Oannes locuia în apă şi le-a adus oamenilor cunoştinţele „zeilor” (scrierea, meşteşugurile, agricultura) ne indică aceeaşi entitate, pe Enki al sumerienilor.

În oraşele Ur şi Harran, Nanna era zeul Lunii şi al înţelepciunii. În sumeriană, numele său se scria de obicei Şeşki. Babilonienii şi akkadienii îl numeau Sin, derivat din Su’en. Cum în limba sumeriană silabele unui cuvânt se puteau schimba între ele, fără ca respectivul cuvânt să-şi schimbe înţelesul, Suen se mai scria Ensu sau Enzu. Iar Enzu, în sumeriană, înseamnă „domnul / stăpânul înţelepciunii”, unul dintre epitetele lui Nanna. Oraşul biblic Ierihon (Yeriho în ebraică) avea ca simbol luna şi îi era închinat lui Sin. Peninsula Sinai era teritoriul său, lucru observat şi din numele locului: ai în ebraică înseamnă „al meu”, după modelul Adonai („Domnul meu”). Prin urmare, Sinai se traduce „Sin al meu”. În Sumer era în strânsă legătură cu fertilitatea, în special a vitelor, deoarece secera lunii este asemănată cu coarnele. Numărul său era 30, adică numărul de zile necesare Lunii pentru o rotaţie completă în jurul Pământului. Printre epitetele lui se numără aşimbabbar („cel luminos”), amar („viţel”), ma.gur („barcă”) şi amar.ban.da.en.lil.a („viţeluşul lui Enlil”), ultimile trei făcând în mod evident aluzie la forma de seceră a lunii noi, care aminteşte de nişte coarne sau de bărcile zvelte de trestie. Nanna / Sin era un important zeu oracol şi vindecător. Copiii săi erau Utu / Şamaş şi Inanna / Iştar, alături de care făcea parte din triada supremă babiloniană. Deşi era un zeu popular, fiindu-i adresate multe rugăciuni, Sin nu joacă niciun rol în mitologia babiloniană. Miturile mesopotamiene îl consideră pe Nanna / Sin fiul cel mare al lui Enlil. Unul dintre epitetele acestuia era „stăpânul Pământului”, deşi nu s-a păstrat niciun mit care să demonstreze că zeul ar fi ocupat vreodată această funcţie. Şi atunci, cum se explică acest epitet? Răspunsul e foarte simplu. Nanna / Sin nu era fiul cel mare al lui Enlil, ci Enki. Deoarece Enlil era moştenitorul lui Anu, el nu moştenea doar tronul ci şi titlurile tatălui său, inclusiv pe cel de „tată al zeilor”. Din acest motiv, în unele texte, Enki este numit fiul lui Enlil, epitet care i-a băgat cu mult în ceaţă pe unii cercetători. Cum însă Enki era unul dintre marii zei, parte importantă din triada sfântă An-Enlil-Enki, adepţii săi nu ar fi permis decăderea sa, din fratele lui Enlil să devină fiul acestuia. Dar adepţii lui Enlil doreau neaparat să arate supremaţia zeului lor asupra tuturor celorlalţi zei, mai ales asupra fratelui rival. Astfel încât, în oraşele Ur şi Harran, Enki era numit Nanna şi era privit ca fiul lui Enlil. În rest, rămânea Enki, fratele lui Enlil. Babilonienii îl numeau Sin când reprezenta Luna şi Ea când reprezenta apa, introducându-l în triada supremă alături de cei mai mari zei ai Babilonului, copiii săi, Marduk / Şamaş şi Iştar. Acesta este motivul pentru care Sin nu este prezent în mitologia babiloniană, ci doar în rugăciuni: deoarece în mituri este numit Ea. Atât Nanna / Sin cât şi Enki sunt zeii Lunii, ai înţelepciunii, ai magiei şi consideraţi „stăpânii Pământului”, deşi mitologia nu demonstrează că vreunul dintre ei ar fi condus planeta noastră cândva. În Sumer se credea că, în perioada lunii noi, Nanna îşi petrece „zilele în somn” în lumea subpământeană, unde hotărăşte soarta celor morţi. Dar lumea subpământeană era sălaşul lui Enki, unde zeul de multe ori îşi petrecea timpul dormind. Un vechi imn babilonian îl consideră pe Sin „întâiul între toţi, cel puternic, căruia niciun zeu nu-i scrutează inima necuprinsă, iute alergător cu genunchii neobosiţi, care le deschide zeilor şi fraţilor săi drumul”. Deşi acest pasaj a fost interpretat de cercetători într-un mod absurd, susţinându-se că babilonienii credeau că Luna deschide drumul stelelor şi al Soarelui, logica ne sugerează că imnul se referă la Enki. „Întâiul între toţi” indică faptul că era primul născut al lui Anu, cel mai mare dintre fraţi. „Care le deschide zeilor şi fraţilor săi drumul” nu descrie mersul Lunii pe bolta cerească, ci indică faptul că Enki a fost primul zeu coborât pe Pământ, „deschizând drumul” zeilor şi fraţilor săi care l-au urmat. Până şi legendele celor doi zei sunt asemănătoare. Enki era fiul cel mare al lui An, dar moştenitorul tronului era fratele său mai mic, Enlil. Nanna era fiul cel mare al lui Enlil, dar moştenitorul tronului era fratele său mai mic, Ninurta. Nanna / Sin era tatăl fraţilor Utu / Şamaş şi Inanna / Iştar. Dar în multe mituri, Enki este tatăl zeiţei Inanna / Iştar. Iar Marduk, fiul lui Enki, era numit iniţial Utu la sumerieni şi Şamaş la akkadieni şi babilonieni. Prin urmare Enki şi Nanna sau Sin reprezintă aceeaşi divinitate, pe Lucifer al creştinilor. Chiar şi epitetul lui Nanna / Sin, aşimbabbar („cel luminos”), îl sugerează tot pe Lucifer „purtătorul / aducătorul luminii”. În limba engleză s-a adoptat numele akkadiano-babilonian al zeului, cuvântul sin desemnând „păcatul”, exact ca în concepţia creştină.

Unul dintre simbolurile lui Enki era ori un şarpe încolăcit în jurul copacului vieţii, ori doi şerpi. Cei doi şerpi pot simboliza ADN-ul, deoarece Enki era creatorul oamenilor, geneticianul zeilor. Iar şarpele în jurul copacului vieţii semnifică, de asemenea,  crearea vieţii de către Şarpe. Simbolul celor doi şerpi încolăciţi a fost folosit prima oară pentru zeul Ningishzida („stăpânul copacului cel bun”), şarpele cu cap de om, fiul zeului suprem Anu. Apoi a fost preluat pe caduceul (toiagul cu şerpi încolăciţi) zeilor Hermes (Mercur la romani), Dionysos şi Asklepios (Esculap pentru romani). Mai târziu a devenit simbolul medicinei, reprezentând viaţa. Cercetătorii mitologiei sumeriene ignoră faptul că Ningishzida era considerat fiul lui Anu, preferând să-l creadă fiul lui Enki. Însă un singur fiu al lui Anu era zeu-şarpe: Enki. Simbolul lui Ningishzida este simbolul lui Enki, ceea ce înseamnă că nu este vorba despre două divinităţi diferite, ci doar despre două epitete ale aceleiaşi zeităţi. Ningishzida era considerat paznic al porţii cereşti a lui An, alături de Dumuzi. Cu alte cuvinte, un Veghetor, întocmai ca Azazel al evreilor.

Probabil cel mai cunoscut zeu al Egiptului antic este Asar, numit de greci Osiris. Numele său înseamnă „ochiul deschis” (os = „deschis”, iris = „ochi”). Însă istoricii Plutarh şi Diodor din Sicilia preferă o altă traducere, „cel cu mulţi ochi” (fiind format din os = „mulţi” şi iris = „ochi”). Indiferent de varianta utilizată, numele lui Osiris indică faptul că era o „zeitate-ochi”, adică un Veghetor, întocmai ca Azazel în Cartea lui Enoh. Şi nu orice Veghetor, ci chiar conducătorul lor, conform traducerii lui Plutarh şi Diodor (cel cu mulţi ochi înseamnă cel cu mulţi „zei-ochi” sau Veghetori în subordine). Hieroglifa numelui acestei divinităţi este compusă dintr-o zeitate îngenuncheată lângă un tron, deasupra căreia se află un ochi. Tronul din hieroglifa numelui lui Osiris reprezintă litera L întoarsă, care poate fi iniţiala lui Lucifer, echivalându-l pe zeu cu îngerul decăzut. De asemenea, pentru latini, litera L însemna numărul 50. Acest număr semnifica rangul de rege pentru sumerieni, titlu pe care l-a deţinut Enki atunci când a ajuns pe Pământ, lucru redat şi de numele lui („stăpânul Pământului”). Osiris, fiul cel mare al cerului (Nut) şi al Pământului (Geb), a fost primul rege al planetei noastre. A fost ucis de către fratele său mai mic, Seth, zeul furtunii, care i-a luat locul. Astfel, Osiris a devenit conducătorul lumii de dincolo, Duat. Sumerianul Enki, fiul cel mare al Cerului (An) şi al Pământului (Ki), a fost primul rege al Terrei, devenind conducătorul lumii subpământene după ce fratele său, Enlil, zeul furtunii, i-a luat locul. Horus, fiul lui Osiris, l-a învins pe Seth, devenind noul conducător al Terrei. Marduk, fiul lui Enki, l-a înlocuit pe Enlil, devenind noul conducător al lumii. Cartea Egipteană a Morţilor şi Plutarh în Despre Isis şi Osiris îl consideră pe Osiris fiul lui Ra, nu al lui Geb. Dar egiptenii îl echivalaseră pe zeul lor suprem, Ra, cu An al sumerienilor, de unde rezultă că Osiris era pentru ei Enki. Cu sceptrul regal şi cârja de păstor în mâini, Osiris era adesea reprezentat cu coarne de berbec desfăcute şi, uneori, cu o coroană în forma lunii. Iar Luna şi berbecul sunt simboluri ale lui Enki. Principalul centru de cult al lui Osiris era oraşul Abju, numit Abydos de către greci. Casa subterană a lui Enki era Abzu, iar Abju şi Abzu semnifică acelaşi lucru. Ceea ce înseamnă că egiptenii antici l-au identificat corect pe Enki cu Osiris. Prin construirea oraşului Abydoss, egiptenii au încercat să-l facă pe zeu să locuiască printre ei, mutându-i casa din subteran pe Pământ. Se spune că Osiris a inventat flautul şi lira. El i-a civilizat pe oameni, scoţându-i din stadiul de semi-animale. Diodor din Sicilia scria că Osiris i-a făcut pe oameni să renunţe la canibalism. Tot el a descoperit viţa-de-vie, i-a învăţat pe oameni viticultura şi pomicultura, cum să-şi construiască oraşe şi canale  de irigaţie dar şi cum să-i cinstească pe zei. Soţia sa, Isis („tronul”), le-a dat oamenilor legile, limba şi agricultura. În Mesopotamia, Enki este responsabil pentru toate aceste lucruri. Numele soţiei lui Osiris, Isis (Asta în egipteană), e compus din dublarea primei silabe a numelui zeiţei Iştar din Babilon, consoarta lui Ea (Enki). Numele ei egiptean, Asta, provine tot din numele zeiţei Babilonului şi, în acelaşi timp, e rădăcina din care s-a format Astártē. Fiul lui Enki, Marduk, era numit în sumeriană Amar Utu („viţelul solar”). Isis era de multe ori înfăţişată cu cap de vacă iar Osiris era numit  „taurul din Amenti”, ceea ce îl transformă pe fiul lor, Horus, în mod simbolic, într-un viţel. Într-un mit alternativ, Horus este fiul lui Hathor, de asemenea considerată zeiţă-vacă. Hathor, zeiţa egipteană a iubirii şi a războiului, este o altă manifestare a zeiţei babiloniene a iubirii şi a războiului, Iştar, care în multe mituri este considerată mama lui Marduk şi soţia lui Ea. Coarnele de bovină ale zeiţelor-vaci sau ale zeilor-tauri nu reprezintă altceva decât semiluna, unul dintre simbolurile lui Enki. În Despre Isis şi Osiris, Plutarh scria că, pentru unii egipteni, Seth simbolizează lumea solară iar Osiris pe cea lunară. Statutul de zeu lunar i-a fost acordat lui Osiris de către clericii heliopolitani, deoarece influenţele Lunii sunt asociate gândirii şi înţelepciunii, pe când cele ale Soarelui sunt foarte puternice şi violente. Ba chiar este numit în Cartea Egipteană a Morţilordomn al coarnelor Lunii”. Însă în Mesopotamia, zeul gândirii şi al înţelepciunii, cel asociat cu Luna, era Enki. Deşi de cele mai multe ori, Osiris era reprezentat cu pielea verde, Plutarh susţine că zeul era negru. De altfel, Cartea Morţilor chiar îl numeşte „marele negru”. Egiptenii îşi numeau ţara Chemia (Kemi în limba coptă şi Kmit în egipteana veche), care înseamnă „negru”, aluzie la culoarea zeului lor suprem. Iar „marele negru” în creştinism şi iudaism este Satan. Conform lui Plutarh, egiptenii spuneau că Osiris s-a născut de-a dreapta şi va muri de-a stânga. Cum dreapta semnifică binele iar stânga răul, putem înţelege că această frază se referă la Lucifer, zeitate pozitivă la început şi negativă mai târziu, după răzvrătire. Acesta este motivul pentru care Osiris era numit de multe ori „primul dintre cei de la Asfinţit”, vestul simbolizând stânga iar estul, dreapta. Tot Plutarh scria că Osiris a fost identificat cu Nilul iar Homer şi Thales îl considerau pe acest zeu oceanul. Iar zeul apelor era la sumerieni Enki. În Textele piramidelor există descrieri ale lui Osiris ca demon ameninţător care se bucură de vărsarea de sânge, rosteşte descântece răutăcioase împotriva unor persoane decedate şi conduce o „mafie” de asasini, numiţi „casapii lui Osiris cu degete care aduc durerea” sau „pescarii lui Osiris”. În Cartea egipteană a morţilor, Osiris este numit „domn peste suflete, care seamănă teroarea”. În plus, este scris că tot Pământul tremură în faţa sa, că zeul Atum seamănă în inimile tuturor teroarea numelui lui Osiris dar şi că emanaţiile sale distrugeau sufletele păcătoşilor. Toate aceste descrieri ne duc cu gândul la Satan şi la demonii săi. În aceeaşi Carte a Morţilor, Thoth spune că zeii născuţi de Nut (Osiris, Isis şi fraţii lor) au inventat războaiele, au dezlănţuit dezastre, au făcut ravagii şi nedreptăţi, au inventat demonii (capitolul CLXXV). O descriere cât se poate de apropiată de cea a Cărţii lui Enoh: „Odată cu îngerii căzuţi a venit pe Pământ răul”. Isis, soţia lui Osiris, era considerată o magiciană fără pereche iar în aceeaşi Carte a morţilor, Osiris se fereşte de atacurile demonilor prin bariere magice. În Mesopotamia, Enki stăpânea magia la perfecţie iar în Cartea lui Enoh, Azazel este cel care i-a învăţat pe oameni magia. În Cartea egipteană a morţilor, Osiris este numit „prinţ în împărăţia celor ce tac” şi „stăpân al tărâmului morţilor”. Enki avea numărul 40, echivalentul titlului de Mare Prinţ, iar Lucifer este adeseori numit „prinţul întunericului”. În capitolul CLXXXIII al Cărţii Morţilor, Osiris este numit un-nefer, adică „cel frumos”, epitetul lui Lucifer înainte de Exil. Părintele istoriei, Herodot, spunea că „Osiris în limba elenă înseamnă Dionysos”. Hellanicos din Lesbos scria că preoţii egipteni îl numesc Osiris pe Dionysos. Diodor din Sicilia susţinea că lui Osiris i se mai spune Serapis, Dionysos, Pluton, Amon, Zeus şi Pan. Plutarh considera că Serapis nu se deosebeşte cu nimic de Hades şi nici Isis de Persefona. Heraclit din Efes spunea că Hades şi Dionysos devin acelaşi zeu când sunt cuprinşi de furie sau sunt în delir. Mnaseas spunea că Dionysos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Epaphos (Apis pentru egipteni), fiul lui Zeus şi a lui Io. Un alt cronicar, Anticlide, spunea că Isis era fiica lui Prometheus şi soţia lui Dionysos. Atât Plutarh cât şi Diodor din Sicilia scriau că iedera, pe care grecii i-au dedicat-o lui Dionysos, este numită de egipteni chenosiris, adică „iarba lui Osiris”. Aşadar, putem considera fără să greşim că Osiris, Dionysos, Hades şi Enki sunt aceeaşi zeitate, conducătorul Veghetorilor, Azazel sau Lucifer.

Înainte de apariţia cultului lui Osiris, fratele cel mare al lui Seth se numea Heru-Ur. Unii au tradus numele Heru prin „şoimul” (haru în egipteană), influenţaţi de reprezentarea sa (apărea ca un şoim sau ca un om cu cap de şoim), alţii ca Horus. Prin urmare, Heru-Ur ar însemna „Horus cel Bătrân” sau „şoimul cel bătrân”. Acest Horus, fratele lui Seth, este o entitate diferită de Har-Si-Ese („Horus fiul lui Isis”) sau Horus cel Tânăr. Deşi traducerea „Horus cel Bătrân” a fost acceptată de majoritatea egiptologilor, e posibil ca Heru-Ur să însemne „Horus din Ur” sau „şoimul din Ur”, Ur fiind un oraş-stat foarte important în Sumer. Şoimul din Ur nu poate fi decât zeul acelui oraş, adică Nanna, zeul lunii. Ceea ce ar însemna o echivalare între Horus cel Bătrân şi Nanna. Pe Piatra Shabaka e scris că cei doi fraţi, Horus şi Seth, s-au luptat pentru supremaţia Egiptului. Tatăl lor, Geb, a dat Egiptul de Sus lui Seth iar pe cel de Jos lui Horus, hotarul fiind „limita celor două ţări”, adică vârful Deltei Nilului la Memphis. Mai târziu, Geb s-a răzgândit şi i-a cedat lui Horus tot Egiptul, hotărâre acceptată amiabil de cei doi rivali. În Cartea egipteană a morţilor, Horus e numit „Fiul cel mare” şi “Primul născut al lui Ra”. Ra era echivalentul egiptean al sumerianului An iar primul născut al lui An, „fiul cel mare”, era Enki. Zeul furtunii la egipteni, Seth, este zeul furtunii de la sumerieni, Enlil. Şi Seth şi Enlil s-au luptat cu fraţii lor mai mari pentru supremaţie. Horus cel Bătrân şi Osiris, alături de Enki şi Nanna, reprezintă aceeaşi zeitate. În multe inscripţii, faraonul (indiferent de numele său), care se identifica cu Horus, este numit „fiul lui Hathor”. Acest epitet i-a încurcat pe egiptologi deoarece faraonul, ca Horus, este fiul lui Isis. În mitul original, Horus era fiul lui Hathor. Ea i-a cedat locul lui Isis în momentul în care povestea ei a fost inclusă în mitul lui Osiris, mulţumindu-se cu rolul de soţie a lui Horus. La fel a păţit şi Horus. Din fratele lui Seth în mitul originar, a „retrogradat” în postura de fiu al lui Osiris şi nepot al lui Seth.

Tot în Egipt, la Memphis, dar şi în Nubia, zeul creator era Ptah. A fost identificat cu zeul-şoim Seker (sau Sokar), noua zeitate, Ptah-Seker fiind considerată o divinitate a lumii subterane. În Regatul de Mijloc a fost asimilat şi cu Osiris, conducătorul lumii subpământene, devenind cunoscut sub numele Ptah-Seker-Osiris. Conform Pietrei Shabaka, Ptah a creat lumea gândind-o, apoi rostind-o. Se spune că el este cel care a scos pământul Egiptului de sub ape, o poveste asemănătoare cu cea a lui Enki, care a scos Sumerul de sub ape. Iniţial zeu al fertilităţii, Ptah a devenit patronul artelor şi meseriilor, întocmai ca Enki. Soţia sa era leoaica Sekhmet iar fiul lor, Nefertum, zeul florii de lotus. Soţia şi fiica lui Enki, Iştar, era reprezentată de cele mai multe ori călărind o leoaică. Ptah a creat ceremonia deschiderii gurii, oficiată de preoţi la înmormântări, pentru a elibera sufletul decedatului din corp. Pentru sumerieni, Enki este cel care le-a adus oamenilor ritualurile preoţeşti. Apis era o zeitate agrară cu aspect de taur, considerat iniţial reîncarnarea lui Ptah, apoi asociat cu Osiris iar pentru istoricul Mnaseas din Patrae, Dionisos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Apis. Ptah era reprezentat aidoma lui Osiris, ca un bărbat mumificat, cu barbă şi pielea verde, ce ţinea în mâini ankh-ul (crucea egipteană), sceptrul was şi djed-ul, simboluri ale vieţii, puterii şi stabilităţii. Numele Egipt derivă din numele egiptean al oraşului Memphis, Hikuptah („casa sufletului lui Ptah”), tradus în greacă prin Aiguptos iar în latină, Aegyptus. Memphis, oraşul lui Ptah, este locul unde se considera că s-a înecat Osiris, cel care s-a născut tot în aceeaşi zonă, la Rosetau, în Deşertul de Vest, lângă Memphis. Ptah şi Osiris împart acelaşi epitet, „domn al adevărului”. Datorită titlului „conducătorul suprem al meşteşugului”, Herodot l-a echivalat pe Ptah cu Hefaistos al grecilor. Unul dintre epitetele zeului de la Memphis era Ptah nefer-her („Ptah frumos la chip”), epitet pe care l-au avut şi Osiris, şi Lucifer.

Osoroapis sau Serapis a fost o divinitate antropomorfă cu atribute egiptene şi elenistice. De la Zeus şi Helios a preluat aspectele de suveranitate şi zeu-soare, de la Dionysos rodnicia în natură iar de la Hades şi Asklepios legăturile cu Viaţa de Apoi şi vindecarea. Numele zeului este compus din numele altor două divinităţi, Osiris şi Apis. Istoricul roman Tacitus a emis ideea originii lui Serapis în Asia Mică. Într-adevăr, Serapis era un alt nume al sumerianului Enki.

Începând cu Regatul Vechi, zeul-şoim Sokar era considerat o manifestare a lui Osiris. Tot atunci, Sokar a fost combinat cu Ptah şi a luat-o drept consoartă pe zeiţa-leoaică Sekhmet. În Regatul de Mijloc exista zeitatea Ptah-Sokar-Osiris. Conform Textelor Piramidelor, numele lui Sokar provine din „Sy-k-ri!” („Grăbeşte-te la mine!”), ultimile cuvinte ale lui Osiris către soţia sa, Isis, spuse ca strigăt de ajutor. Aşadar, Sokar era încă un nume al celui mai popular zeu din religia egiptenilor, despre care Plutarh spunea că este o ştiinţă întunecată şi enigmatică.

Andjety („cel din Andjet”) din Busiris este considerat precursorul lui Osiris. Este reprezentat ţinând în mâini cele două sceptre iar pe cap coroana conică cu două pene, a lui Osiris. În Textele sarcofagelor  i se spune „taur al vulturilor”. În templul lui Seti I din Abydos, regele este înfăţişat arzând tămâie pentru Osiris-Andjety, care este însoţit de Isis.

Una dintre cele mai vechi zeităţi ale Egiptului era Khnum, zeul cu cap de berbec al apelor Nilului. Se credea că el a creat oamenii şi alte zeităţi din lut, din acest motiv fiind numit „olarul divin” sau „domnul care a creat lucrurile din el însuşi”. În Elephantina, consoarta zeului era Satis iar fiica lor, Anuket. Era considerat ba (suflet) al zeului-soare. La Herwer apare ca ba a lui Geb, iar la Shashotep ca ba a lui Osiris. La Esna, Khnum este reprezentat cu cap de crocodil. El şi zeiţa Neith sunt consideraţi zeii creatori. Mai târziu vor fi consideraţi părinţii lui Ra, numit şi Khnum-Re. Consoartele principale ale lui Khnum sunt Nebt-uu şi zeiţa-leoaică Menhit, iar fiul cel mare şi succesorul său este Heka. Ca zeu cu cap de berbec al apei, creator al oamenilor, Khnum este Osiris / Ptah / Enki / Lucifer. Acesta este motivul pentru care, în templul lui Ramses al II-lea din Beit el-Wali, alături de statuia lui Khnum se află statuile zeilor Satis, Anukis (soţia şi fiica sa în Elephantina), Isis şi Horus (soţia şi fiul său în Abydos).

Zeul-berbec Banebdjedet („Stăpânul ba al Mendes-ului”) era venerat în nord-estul Deltei Nilului împreună cu soţia sa, zeiţa peşte Hatmehit, şi cu fiul lor Harpokrates (Horus). Ca tată al lui Horus, Banendjedet este Osiris, iar berbecul şi peştele îl reprezintă pe Enki al sumerienilor. Pe o stelă din templul funerar al lui Ramses al III-lea de la Medinet Habu, în partea de vest a Tebei, există o relatare în care zeul Ptah-Tanen îi spune regelui, pe care îl consideră fiul său, că el s-a transformat în Banebdjedet pentru a se uni cu mama faraonului. Pentru Plutarh, Banebdjedet era încarnarea lui Osiris. În papirusul Chester Beatty I, Banebdjedet este descris ca locuind în Setit (insula Seheil), aflată la prima cataractă a Nilului la Assuan, acest lucru identificându-l cu zeul Khnum. Într-adevăr, Banendjedet era un alt nume al zeului Osiris, Ptah, Khnum sau Enki.

Teba, capitala Egiptului în cel de-al doilea mileniu î.Hr, era oraşul zeului Amon („cel ascuns”), cel supranumit „regele zeilor”, numit Amen sau Amun de către egipteni. După Plutarh, şi numele lui Hades (zeul lumii subpământene la greci) înseamnă acelaşi lucru. Amon era reprezentat cu pielea albastră (culoarea apei), cap de berbec şi un falus enorm. Falusul reprezintă fertilitatea, la fel ca djed-ul lui Osiris. Iar aceasta, alături de coarnele de berbec şi apa îl asociază cu Enki. La Teba, soţia lui Amon era Mut iar fiul lor, Khonsu, zeul Lunii. La Hermopolis, consoarta sa era Amaunet. Conform lui Plutarh, uneori Amon era asociat cu Ptah. În templul lui Amon de la Karnak chiar s-a descoperit statuia lui Ptah. Amon Kem-atef („Amon care şi-a desăvârşit forma”) era forma lui Amon ca o veche zeitate-şarpe. Iar cea mai veche zeitate-şarpe este serafimul Lucifer, Enki al sumerienilor sau Ea al babilonienilor. Cultul lui Amon ca şarpe este atestat de Herodot la Teba, unde vipera cu corn era sacră. Amon Kamutef („Amon, taurul mamei sale”) este forma itifalică a zeului. Părerea generală a egiptologilor e că în Dinastia a IX-a s-a produs asocierea dintre două zeităţi, Amon şi Ra, rezultând una singură: Amon-Ra, cel supranumit „taurul Heliopolisului”. În realitate nu a fost o fuziune între doi zei, ci între două epitete ale aceluiaşi. Amon înseamnă „ascuns” iar ra nu are o traducere exactă în egipteană. În schimb, capătă sens în sumeriană, unde ra înseamnă „conducător”. Aşadar, Amon-Ra se traduce corect „conducătorul ascuns”, fiind un epitet al unei divinităţi, nicidecum un amestec dintre doi zei. În Cartea egipteană a morţilor, Amon este numit „fiul zeiţei Nut”, epitet care îl echivalează cu Osiris, dar şi „prinţ al zeilor”, la fel ca Lucifer, Enki şi Osiris. Cum taurul reprezintă fertilitatea iar coarnele sale, luna, putem trage concluzia că acest „conducător ascuns” era Enki. Cel mai probabil a fost numit Amon („cel ascuns”) după ce a fost trimis în lumea subterană, unde nu mai putea fi văzut de către adepţii săi. În timpul Dinastiei a XX-a, Amon deţinea 160 de oraşe în Egipt şi 9 în Orientul Mijlociu. După ce oraşul Teba a fost distrus de arabi în anul 664 î.Hr, cultul lui Amon şi-a pierdut supremaţia în Egipt.

Menu (Min în greacă), al cărui cult îşi are originea în perioada pre-dinastică (mileniul IV î.Hr.), era zeul suprem al fertilităţii pentru egiptenii antici. Adorat mai ales în Coptos şi Akhmim, Min era reprezentat în multe forme, cel mai adesea ca bărbat cu pielea neagră, purtând pe cap pene uriaşe, având mâna dreaptă ridicată iar în stânga ţinându-şi penisul aflat în erecţie. În Regatul de Mijloc a fost asociat cu Horus, fiind numit Min-Horus. În Regatul nou a fost asociat cu Amon, purtând numele Min-Amen-kamutef („Min-Amon, taurul mamei sale”). Alteori Isis este consoarta lui Min iar Horus copilul lor. Într-o formă arhaică, Min este reprezentat în feşe de mumie, la fel ca Osiris şi Ptah. Ca zeu al fertilităţii, cu pielea neagră, asociat cu Horus şi Amon, Min nu poate fi decât Osiris / Enki / Lucifer.

Letopolis, oraş la nord-vest de Memphis, era principalul centru de cult al lui Kherty („cel de jos”), un zeu-berbec de care Ra trebuia să-l apere pe faraon. În Regatul Vechi, Kherty figura ca partener al lui Osiris. Putem ghici cine era „cel de jos”, zeul-berbec asociat cu Osiris, care voia să-i facă rău faraonului.

În Textele Sarcofagelor apare un zeu al grânelor, Neper, despre care se spune că „trăieşte după ce a murit”. Nu se ştiu alte lucruri despre el, dar sunt mari şansele ca acest Neper să fie Osiris, zeul care trăieşte în lumea de dincolo după ce a fost omorât în aceasta.

Thoth sau Djeheuty în egipteana antică era patronul scribilor şi al cunoaşterii, zeu-lună cu formă de ibis sau de babuin, despre care Plutarh scria că avea un braţ mai scurt decât celălalt. El este considerat inventatorul scrierii hieroglifice, al gramaticii, al matematicii, al legilor, al astronomiei şi al calendarului. Este scribul zeilor, mare maestru în arta magiei, care cunoaşte ştiinţa vindecării. În inscripţia statuii faraonului Horemheb reprezentat ca scrib, Thoth este numit „fiul lui Ra”. La fel şi în Cartea egipteană a morţilor, unde este numit „fiul lui Aner” dar şi „fiul lui Ra”. Cum Ra era pentru egipteni An al sumerienilor, putem trage concluzia că Aner era un alt nume al lui Ra. Printre epitetele zeului se numără „cel mai puternic dintre zei”, „Domnul cuvintelor sacre” sau „Taurul din Khemnu” (Heliopolis). Consoarta lui era Nehmatauay sau Ma’at. Thot controla minele de turcoaz din Sinai. Sinai („Sin al meu”) indică teritoriul lui Sin, zeul babilonian al lunii, identificat de noi cu Enki. Grecii l-au identificat cu zeul lor, Hermes, numindu-l pe zeul egiptean Hermes Trismegistus („de trei ori mare”). În Hitat, o culegere de texte din secolul al XV-lea, ce cuprinde texte ale cronicarilor copţi (creştinii din Egipt), Hermes Trismegistus este considerat „unul dintre cei 7 paznici, cu misiunea de a veghea cele 7 case (planete)”. Ca zeu al lunii, al cunoaşterii, maestru în arta vindecării şi a magiei, inventator al scrierii, matematicii, legilor, astronomiei şi calendarului, fiu al lui Ra / An, paznic (veghetor), Thoth este fără îndoială mesopotamianul Enki. Oraşul lui Thoth era Hermopolis (Kemnu în egipteană), unde se afla în fruntea unui grup de 8 zei, numit Marea Ogdoadă. Cum Thoth, Enki, Neptun sau Poseidon semnifică aceeaşi zeitate, Thoth înconjurat de 8 zei simbolizează în realitate planeta Neptun cu cei 8 sateliţi ai săi.

Un alt zeu-lună egiptean era Yah, comparabil cu Thoth şi Khonsu, identificat uneori cu Osiris. Are ca simboluri luna, ibisul şi şoimul. Era un zeu important în Egipt, dovadă pentru acest lucru fiind faptul că este întâlnit în nume de persoane, cum ar fi Ahmose / Yahmose („moştenitorul lui Yah”), Yah-hotep („Yah este mulţumit”) sau Sit-Yah („fiica lui Yah”). Ca zeu-lună este Enki, Osiris sau Thoth, ca şoim este Horus cel Bătrân iar ca ibis, Thoth.

Denwen era un zeu-şarpe violent, atestat în Epoca piramidelor, despre care nu s-au păstrat prea multe informaţii. Tot ce ştim este că el a cauzat o conflagraţie pentru a nimici alte zeităţi, dar care a fost contracarat de către rege. Probabil este un alt nume pentru Apophis (Apep în egipteană), primul zeu al răului, mai târziu devenit demon, personificarea întunericului,  haosului şi răului, oponent al luminii şi a lui Ma’at (ordinea sau adevărul), inamic al lui Ra, soţul demoniţei Taweret. Are forma unui gigantic şarpe, crocodil, şopârlă sau dragon. I se mai spune „Şarpele Nilului” sau „Şopârla malefică”. În Cartea egipteană a morţilor, Apophis locuieşte în lumea de dincolo unde, în fiecare noapte, atacă Barca lui Ra, luptându-se cu acesta şi cu însoţitorii săi, cel mai important fiind Seth, zeul furtunii. În realitate, această luptă ce avea loc zilnic era o reeditare a unei lupte din vremurile de demult, când Apophis l-a atacat pe Ra. Seth şi alţi zei au luptat alături de conducătorul lor, reuşind să-l învingă pe Marele Şarpe şi să-l închidă în lumea subterană. Fiind incredibil de asemănător cu cel al creştinilor, acest mit îl identifică pe Apophis, Marele Şarpe, cu Lucifer, Enki sau Osiris. Enlil, zeul furtunii la sumerieni, l-a trimis pe Enki, fratele său mai mare, în lumea subterană, exact cum a făcut Seth, zeul furtunii la egipteni, cu fratele său, Osiris, şi cu Apophis, sau arhanghelul Mihail cu Lucifer. După apariţia cultului lui Osiris, acesta a fost considerat zeul cel bun iar Seth a fost echivalat cu Apophis şi considerat zeul haosului şi al răului. Dar mitul original dovedeşte contrariul.

Întorcându-ne puţin la sumerieni, acolo îl întâlnim pe zeul păstor Dumuzi. În Babilon era numit Tammuz şi era imaginat ca un tânăr frumos, paznic al porţilor cereşti ale lui Anu, alături de Ningishzida. Ca paznic ceresc devine un Veghetor, întocmai ca Azazel al evreilor sau Osiris al egiptenilor. Frumuseţea mult prea lăudată a lui Dumuzi este aidoma cu cea a lui Lucifer, înainte de răzvrătire. Soţia sa era Inanna la sumerieni şi Iştar la babilonieni, nume diferite pentru Isis a egiptenilor, soţia lui Osiris. În mitologia sumeriană, Dumuzi a fost ucis la ordinul consiliului zeilor, iar Inanna a coborât după el în Infern, pentru a-l salva. Într-un final a reuşit acest lucru, Dumuzi fiind nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în lumea cealaltă. Unul dintre epitetele lui Osiris este „cel care sălăşluieşte în Orion cu un anotimp în cer şi un anotimp pe Pământ”, un epitet care nu are nicio explicaţie pentru egiptologi. Însă răspunsul se găseşte la sumerieni: Osiris / Dumuzi a fost nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în Lumea de dincolo. O poveste asemănătoare întâlnim şi la vechii greci unde Persefona, zeiţa lumii subterane, trăia jumătate de an pe Pământ, alături de mama ei, şi jumătate de an în lumea subterană, alături de soţul ei, Hades. Fără îndoială, grecii au preluat mitul lui Osiris / Dumuzi şi l-au atribuit nu zeului lumii subterane, Hades, ci soţiei acestuia, Persefona. La babilonieni, Tammuz este numit unicul frate al zeiţei Iştar dar şi iubitul din tinereţea ei. Exact cum Osiris era la egipteni fratele şi soţul lui Isis. În alt mit sumerian, sora lui Dumuzi este Geştinanna, pe care o identificăm cu uşurinţă ca fiind Inanna. Căutarea trupului lui Osiris de către Isis este foarte asemănătoare cu căutarea lui Dumuzi de către Inanna. Pentru sumerieni, Dumuzi a fost ucis la Byblos (numit Gebal de către fenicieni), în Libanul de astăzi. Pentru egipteni, Isis a găsit sicriul cu trupul lui Osiris în Byblos. Sunt mici şansele ca acest oraş, care a dat numele Bibliei, să fi fost locul unde au murit doi zei. Varianta cea mai realistă este că oraşul Byblos este legat de moartea unuia singur, Osiris şi Dumuzi fiind aceeaşi zeitate. Amândoi au fost consideraţi păstori, regi şi zei, întocmai ca Enki. Pe lângă Byblos, o altă localitate legată de moartea lui Dumuzi era Harran, oraşul zeului-lunii Nanna, identificat de noi cu Enki. Într-un text arabic din secolul al IX-lea, Tammuz a fost ucis şi înviat de multe ori, până când, într-un final, a murit cu adevărat. Cultul său era larg răspândit în tot Orientul Apropiat, ceea ce ne indică importanţa sa. Până şi în Biblie, în Cartea lui Iezechiel, sunt descrise femei care deplângeau moartea zeului la templul din Ierusalim. Babilonienii, evreii şi arabii chiar au numit a zecea lună a calendarelor lor Tammuz, echivalentă cu iunie-iulie în calendarul gregorian. Prin urmare, Dumuzi / Tammuz nu putea fi decât unul dintre marii zei. Numele Dumuzi se traduce prin „adevăratul fiu”, o aluzie evidentă la faptul că Enki se considera adevăratul fiu al lui An şi moştenitorul de drept al tronului acestuia, spre deosebire de fratele său mai mic, Enlil.

Conducătorul panteonului asirian era Aşşur sau Aşur. Era reprezentat într-un disc înaripat cu coarne, ţinând un arc în mâna stângă iar dreapta ridicată. O poziţie a mânilor asemănătoare celor ale egipteanului Min, care îşi ţinea în stânga penisul iar dreapta ridicată. Asiria a fost botezată după el. Prin secolul al IX-lea î.Hr, era considerat tatăl lui Anu. Deşi se crede că a fost un zeu local, promovat la rang de zeitate supremă o dată cu apariţia imperiului asirian, Aşşur apare menţionat pentru prima oară la Ur, la sfârşitul celui de-al treilea mileniu î.Hr. În sumeriană, însemna „unicul” sau „singurul”, Aşur putând fi tradus prin „singurul din Ur” (un nume asemănător cu Heru-Ur, „şoimul din Ur”). Cum Ur era oraşul lui Nanna / Enki, e greu de crezut că o altă divinitate îi putea pretinde locul. Numele Aşur este foarte asemănător cu Asar, numele egiptean al lui Osiris, cel mai probabil unul dintre ele provenind din celălalt. Zeiţa Iştar era considerată soţia lui Aşşur, astfel identificându-se din nou cu Enki.

În mitologia asiro-babiloniană, Pazuzu era regele demonilor. El reprezenta vântul fierbinte de sud-vest. Pe spatele unei statuete a lui, de prin secolele IX – VIII î.Hr, este scris: „Eu sunt Pazuzu, fiul lui Hanpa, rege al spiritelor rele din aer, care ies ca o furtună din munţi, făcând prăpăd.” Pazuzu apare cu corp de om, aripi, gheare de vultur şi un şarpe în loc de penis. Are întotdeauna mâna dreaptă ridicată, iar stânga lăsată în jos, întocmai ca egipteanul Min şi asirianul Aşşur. Nu se ştiu multe despre el, decât că era invocat foarte des, pentru a o opri pe soţia sa, zeiţa Lamaştu. Deşi era un demon, de multe ori proteja oamenii de alte spirite malefice sau boli. Şarpele în loc de penis semnifică Şarpele creator, adică Enki. Zu din numele său înseamnă „înţelepciune” în sumeriană, iar pa, „aripă”. Prin urmare, Pazuzu s-ar putea traduce „înaripatul de două ori înţelept”. De altfel, Pazuzu era reprezentat cu aripi. În vremurile de demult, nu era neobişnuită repetarea unei silabe care să semnifice calitatea unei divinităţi (de exemplu numele lui Isis a egiptenilor a fost format prin dublarea primei silabe a babilonienei Iştar). Iar o exprimare de genul „de două ori înţelept” se poate întâlni şi la Hermes Trismegistus, cel „de trei ori mare”. „De două ori înţelept” poate însemna că era nu doar un simplu înţelept, ci cel mai înţelept dintre toţi. Iar acest lucru nu-l poate defini decât pe zeul înţelepciunii, Enki. Tatăl lui Enki era An, tatăl lui Pazuzu era Hanpa. Se remarcă o asemănare a numelor celor doi, Hanpa traducându-se „înaripatul cerului” sau „înaripatul An”. Pazuzu era rege al demonilor, la fel cum în creştinism Satan ocupă această funcţie. Vântul fierbinte de sud-vest, reprezentat de Pazuzu, indică de asemenea identitatea lui. Sudul reprezintă josul, adică lumea subterană în care era conducător. Iar vestul partea stângă, adică latura negativă sau malefică. Din acelaşi motiv Osiris era considerat „primul dintre cei de la Asfinţit” sau „cel care s-a născut de-a dreapta şi va muri de-a stânga”. Pazuzu era un alt nume pentru Enki, demonizat în ochii oamenilor după ce fratele său a preluat conducerea.

La hitiţi, Alalu, tatăl zeului cerului, Anu, a fost exilat pe Pământ. Mai târziu a fost considerat fiul lui Anu şi numit Kumarbi. Acesta şi-a atacat şi castrat tatăl, devenind conducătorul Terrei. Cu toate acestea, moştenitorul tronului ceresc a devenit zeul furtunii, Teshub, care îi era şi frate şi fiu în acelaşi timp. Teshub l-a detronat pe Kumarbi, apoi s-a luptat cu fiul acestuia din urmă, Illuyanka, pentru supremaţie. Asemenea sumerianului Enlil, canaanitului El şi egipteanului Seth, care au luptat împotriva lui Marduk, Baal şi Horus. Alalu era tatăl lui Anu, întocmai ca Aşşur al asirienilor, iar numele său se aseamănă foarte mult cu al lui Alulim, primul conducătorul antediluvian al Sumerului, conform Listei regilor sumerieni. Putem presupune fără să greşim că Alalu / Kumarbi al hitiţilor era aceeaşi persoană cu Enki al sumerienilor.

Pentru filisteni, amoriţi, canaaniţi şi sirieni, conducătorul panteonului era El (prescurtarea de la Ellil, numele acadian al lui Enlil). Pe o tăbliţă descoperită la Ebla, de prin anul 2300 î.Hr, fratele lui El, Dagon sau Dagan, era conducătorul unui panteon compus din 200 de zei. Întocmai ca Azazel în Cartea lui Enoh, conducătorul celor 200 de îngeri Veghetori. Titlurile lui Dagon erau Be-dingir-dingir („stăpânul zeilor”) şi Bekalam („stăpânul Pământului”). Cum El era conducătorul zeilor şi al Pământului, nu avea sens ca fratele său mai mare să primească aceste titluri. Dar dacă îl identificăm pe Dagon cu sumerianul Enki, primul conducător al Pământului, atunci totul are sens. La fel ca şi Enki, Dagon era zeul fertilităţii. Simbolul amândurora era peştele. Acesta, împreună cu titlul ti-lu ma-tim („roua pământului”) arată legătura lui Dagon cu apa, întocmai precum Enki. Fiul lui Dagon, Baal, a devenit conducătorul Pământului după ce s-a luptat cu unchiul său, El. Această luptă este cel mai bine înfăţişată în Vechiul Testament, prin adepţii celor două zeităţi, dar şi în miturile ugaritice. Fiul lui Enki, Marduk, a devenit conducătorul Pământului, luându-i titlul unchiului său, Enlil. În Egipt, fiul lui Osiris, Horus, a devenit conducător după o luptă cu unchiul său, Seth. În prefaţa celebrului său cod de legi, regele Hammurabi îl numeşte pe Dagon creatorul său. Iar creatorul oamenilor în tot Orientul Mijlociu era Enki. Soţia lui Dagon era numită Şala sau Işara. Soţia lui Enki era numită în Babilon Iştar. Ţinând cont de similitudinea dintre cele două nume, putem concluziona că Işara şi Iştar sunt una şi aceeaşi persoană. Enciclopedia Etymologicon Magnum, compilată la Constantinopole în jurul anului 1150, îl consideră pe Dagon a fi Krónos al fenicienilor. Fără îndoială, Enki, Dagon, Krónos şi Osiris sunt nume diferite ale unei singure entităţi, Lucifer al creştinilor.

La greci, Krónos (numit Saturn de către romani) s-a răzvrătit împotriva tatălui său, Ouranos („cerul”), şi a devenit conducătorul Pământului, alături de fraţii săi, titanii. La sumerieni, Enki s-a răzvrătit împotriva tatălui său, An („cerul”), şi a devenit conducătorul Pământului, alături de fraţii săi, anunnaki. Krónos şi-a atacat şi castrat tatăl cu o seceră, forma ei fiind unul dintre simbolurile lui Enki, semiluna, întocmai ca Kumarbi al hitiţilor. Krónos a fost detronat de fiul său, Zeus (zeul furtunii), şi închis în adâncul Pământului, Tartar. Enki a fost detronat de fratele său, Enlil (zeul furtunii), şi trimis în adâncul Pământului, Abzu. Istoricul Theopompus scria că Saturn / Krónos şi Venus / Afrodita au creat toate vieţuitoarele Pământului, o părere asemănătoare cu cea a sumerienilor, care îi considerau pe Enki şi Ninhursag zeii creatori. Iar pentru Plutarh, Saturn a fost aruncat pe Pământ. S-a refugiat în Italia, unde a instituit vârsta de aur a omenirii. O aluzie clară la Lucifer.

Pe creatorul oamenilor, grecii l-au numit Prometheus („chibzuitul”). El le-a oferit focul, scrisul, matematica, agricultura, medicina, ştiinţa şi înţelepciunea. Pentru aceste fapte, sumerienii îl acreditau pe Enki. Prometheus era unul dintre titani, adică unul dintre primii zei care au condus planeta noastră. Deoarece Krónos era privit ca o divinitate malefică, personificare a haosului, nu putea fi considerat părintele omenirii. Prin urmare, grecii i-au creat o nouă imagine, una pozitivă, şi l-au numit Prometheus. Dar, la fel ca şi Krónos sau ca Azazel la evrei, Prometheus a fost pedepsit de către noul conducător. Aducerea focului din cer pentru oameni simbolizează iluminarea pe care Lucifer o promite supuşilor săi.

Grecii l-au introdus pe Enki şi în noua generaţie de zei, fiind numit Poseidon (Neptun la romani), zeul mărilor şi fratele cel mare al lui Zeus. Simbolurile sale erau tridentul, peştele, taurul, delfinul şi calul. Deşi originea numelui său rămâne necunoscută, cercetătorii au stabilit că numele său înseamnă „stăpânul Pământului” sau „soţul Pământului”. Din motive necunoscute au ignorat prima variantă, preferând-o pe cea de-a doua, sugerând că Poseidon şi zeiţa pământului, Demetra, au avut o legătură, deşi nu există niciun mit care să confirme acest lucru. După cum spunea mitologul german Walter Burkert, traducerea „soţul Pământului” e aproape imposibil de demonstrat. Deşi cercetătorii se încăpăţânează să accepte această variantă, deoarece nu există niciun mit care să ateste faptul că Poseidon ar fi fost la un moment dat conducătorul panteonului, prima traducere este cea reală. Atât Enki la sumerieni cât şi Poseidon la greci înseamnă acelaşi lucru. Tridentul şi peştele sunt simboluri ale ambelor zeităţi. Taurul, unul dintre simbolurile lui Poseidon, reprezintă fertilitatea iar coarnele acestuia, semiluna lui Enki. Amândoi sunt zei ai apelor şi fraţii mai mici ai amândurora au devenit conducătorii zeilor. Pentru greci, Poseidon, împreună cu alţi zei, a încercat să-şi detroneze fratele dar a fost prins şi pedepsit. La fel şi Enki pentru sumerieni. Aşadar, Poseidon şi Krónos sunt una şi aceeaşi zeitate, Enki sau Lucifer.

Dacă în Mesopotamia lumea era condusă de trei zei, Anu având cerul, Enlil Pământul iar Enki apa şi lumea subterană, grecii au adoptat tot o trinitate. Însă i-au atribuit lui Zeus cerul şi Pământul. Fratelui mai mare al lui Zeus, Poseidon, i-au lăsat mările, însă s-au văzut în faţa unei dileme: cine să primească lumea subterana? Pentru că nu puteau să-i dea lui Zeus şi această lume, deoarece avea deja cerul şi Pământul, i-ai atribuit-o tot lui Poseidon. Însă, pentru că trebuia să fie o trinitate, l-au creat pe Hades. Poseidon rămânea doar zeul apelor iar Hades devenea latura întunecată a acestuia, stăpânul lumii subterane. La fel ca Osiris, Hades era judecătorul morţilor. De altfel, Plutarh considera că Serapis nu se deosebeşte cu nimic de Hades şi nici Isis de Persefona. Tot Plutarh scria că, pentru greci, Zeus era creatorul tuturor lucrurilor bune iar Hades, cauza răului. Întocmai ca Satan al creştinilor. Pentru Platon, Hades însemna „fiul blândeţii” iar pentru Plutarh, „cel ascuns”, întocmai ca Amon al egiptenilor. Romanii l-au numit Pluton, care înseamnă „bogatul”, aluzie la bogăţiile subterane. Ca opus al zeului furtunii, conducător al lumii subterane, Hades / Pluton este nimeni altul decât Enki al sumerienilor.

Tot în Grecia îl întâlnim pe Hermes, mesagerul zeilor, zeul călătorilor, al hoţilor, al păstorilor, al literaturii şi al invenţiilor. În miturile originale, Hermes (Mercur pentru romani) era zeul fertilităţii şi inventatorul focului, asemenea sumerianului Enki. Unul dintre simbolurile lui Hermes era caduceul, adică toiagul cu doi şerpi încolăciţi în jurul lui şi o pereche de aripi în vârf, simbolul lui Enki. Dar care ar putea fi traducerea numelui Hermes? În greaca antică, mes însemna mijloc. Hermes era cel care făcea legătura între zei şi oameni, mijlocitorul sau mediatorul, aşa că a doua parte a numelui semnifică rolul său. Iar prima parte, her, se presupune că provine de la Hera. Astfel, Hermes s-ar putea traduce „mediatorul zeiţei Hera”. Însă Hera e forma de feminin a numelui egiptean Heru (Horus pentru greci). Prin urmare, prima parte a numelui lui Hermes provine din numele său egiptean, Heru-Ur. Grecii l-au echivalat cu egipteanul Thoth, primind numele Hermes Trismegistus. Iniţial, în Grecia, Hermes l-a reprezentat pe Enki, fiind zeul fertilităţii. Atunci şi-a „căpătat” caduceul. Mai târziu a fost „retrogradat” în postura de fiu al lui Zeus, devenind mesagerul zeilor.

Tot ca fiu al lui Zeus este prezentat şi Dionysos, numit Bachus de către romani, zeul viţei-de-vie, al nebuniei ritualice şi a extazului. Este mereu înconjurat de satiri, fiinţe care au dat imaginea demonilor în creştinism. Era considerat eliberatorul oamenilor din jugul zeilor prin vin, muzică şi dans. Dionysos era reprezentat într-un car tras de lei sau tigri, ţinând în mână caduceul. Numele său a fost tradus prin „zeul copacilor”, indicând funcţia sa de divinitate a naturii, sau prin „zeul din Nysa”, locul naşterii sale în mitologia greacă. A fost ucis în războiul cu giganţii, apoi înviat, întocmai ca Osiris al egiptenilor. Printre epitetele sale se numără Adoneus („conducătorul”), Aesymnetes („Domnul”), Eleutherios („eliberatorul”), Enorches („cu testicule”), Erikryptos („complet ascuns”), Pseudanor („omul fals”). Epitetul Adoneus este unul cel puţin bizar, ţinând cont că Dionysos nu a fost conducător în niciunul dintre miturile cunoscute astăzi. În schimb, seamănă foarte bine cu Adonai, epitetul dumnezeului biblic şi cu Adonis, un alt personaj din mitologia greacă. Enorches face referire la funcţia sa de zeu al fertilităţii, lucru observat şi din orgiile la care se spune că lua parte foarte des. Apetitul său sexual foarte ridicat îl identifică cu egipteanul Min, care în Textele Sarcofagelor era numit „vânătorul de femei”. Erikryptos înseamnă acelaşi lucru ca şi Amon la egipteni. Herodot spunea că „Osiris în limba elenă înseamnă Dionysos”. Hellanicos din Lesbos scria că preoţii egipteni îl numesc Osiris pe Dionysos. Diodor din Sicilia susţinea că lui Osiris i se mai spune Dionysos sau Hades. Pentru Heraclit din Efes, Hades şi Dionysos devin acelaşi zeu când sunt cuprinşi de furie sau sunt în delir. Mnaseas spunea că Dionysos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Apis. Anticlide scria că Isis era soţia lui Dionysos. Atât Plutarh cât şi Diodor din Sicilia relatau că iedera, pe care grecii i-au dedicat-o lui Dionysos, este numită de egipteni „iarba lui Osiris”. Pentru ei, Dionysos, Hades sau Osiris reprezentau aceeaşi divinitate. Într-adevăr, acest zeu al fertilităţii, care a fost ucis şi înviat, purtător al caduceului, este Enki al sumerienilor.

O a treia reprezentare a lui Enki ca fiu al lui Zeus este Hephaestus, numit Vulcan de către romani. Fiu al zeilor supremi, el era zeul tehnologiei, meşteşugurilor, sculptorilor, artizanilor, metalurgiei, focului şi vulcanilor. A fost exilat din cer de către Zeus şi nevoit să trăiască pe Pământ, în insula Lemnos. El era făurarul zeilor, la fel ca Enki la sumerieni sau Ptah la egipteni. Deşi urât şi şchiop, Hephaestus era căsătorit cu zeiţa frumuseţii, Afrodita. Cum ea era cunoscută ca Isis în Egipt, Ninhursag în Sumer sau Iştar în Babilon, întâlnim o nouă conexiune cu Enki.

Cultul lui Adonis („Domnul”) a apărut în insula Lesbos în jurul anului 600 î. Hr. Era un zeu al vegetaţiei, de o frumuseţe nemaintâlnită (asemeni lui Lucifer). Deoarece îl doreau şi Persefona, şi Afrodita, a fost nevoit să petreacă o treime din an alături de prima şi două treimi lângă a doua. Într-un final, a fost ucis, dându-şi duhul în braţele Afroditei. Numele său seamănă foarte mult cu Adonai al evreilor şi Adoneus, unul dintre epitetele lui Dionysos. Ca iubit al Afroditei, el este Enki, Dumuzi sau Osiris. De altfel, se presupune că s-ar fi născut în Byblos, oraş foarte important pentru religia lui Osiris şi a lui Dumuzi. Deşi a fost identificat încă din antichitate cu acest zeu, cultul lui Adonis se adresa exclusiv femeilor.

În Ugarit, zeul meşteşugar era Kothar Hasis. Acesta a fost identificat cu Hephaestus al grecilor şi cu Ptah al egiptenilor. De altfel, în miturile ugaritice, casa lui Kothar Hasis se afla în Egipt, ceea ce indică faptul că cei trei erau una şi aceeaşi persoană.

În teosofie, Sanat Kumara („tinereţe eternă”) este considerat stăpânul Pământului, cel venit acum 18,5 milioane de ani dintr-un plan eteric al planetei Venus pentru a ajuta oamenii să evolueze spiritual. Locuieşte în lumea subterană Shamballa. La nivel cosmic este numit Subrahmanya, Sanatana, Sanaka sau Sanandana. Primeşte energie din planuri superioare în zodia berbecului, pe care o împărtăşeşte celorlalţi în zodia taurului. Printre titlurile lui se numără „stăpânul lumii”, „singurul iniţiator”, „cel vechi de ani”. Primul nume e anagramarea epitetului dat de Vechiul Testament, Satan. Iar al doilea provine din numele hitit Kumarbi. Zodiile berbecului şi a taurului reprezintă două dintre simbolurile lui Enki. Planeta Venus, sau Luceafărul, alături de lumea subterană, indică legătura cu Lucifer al creştinilor. De altfel, teosofista Helena Blavatsky l-a identificat în mod corect pe Sanat Kumara cu Lucifer, precizând totuşi că a fost greşit înţeles de către creştini. Vom vedea dacă aşa este, urmărindu-i faptele păstrate în miturile lumii.

În Tibet, Mahasammata era zeul care, prin gândurile sale necurate, a fost aruncat pe Terra, alături de adepţii săi. Ajuns aici, el a împărţit Pământul în loturi, fiecare dintre cei care îl însoţeau fiind stăpân pe lotul său. El şi descendenţii săi au fost primii cinci regi ai planetei noastre. Şi nu putem să nu-l identificăm pe Lucifer şi aici, în mitologia tibetană.

În hindusim, zeul distrugător Şiva („cel pur”) este înconjurat mereu de demoni. În creştinism, Satan este conducătorul demonilor. Şiva este reprezentat mereu ţinând într-o mână tridentul, pe cap purtând o semilună iar corpul său împodobit cu cinci şerpi şi câteva cranii. Tridentul, semiluna şi şarpele sunt simbolurile lui Enki. Şiva este zeul artelor, înţelepciunii şi fertilităţii. Pentru sumerieni, Enki este zeul artelor, înţelepciunii şi fertilităţii. În timpul unei lupte, Şiva i-a distrus unul dintre cele cinci capete zeului creator Brahmā. La fel cum, în luptă, Krónos l-a castrat pe Ouranos şi Kumarbi pe Anu. Şiva face parte dintr-o trinitate sfântă alături de Brahmā şi Vishnu, la fel cum Enki făce parte dintr-o trinitate alături de An şi Enlil. Şiva şi Enki sunt una şi aceeaşi zeitate.

Tot în hinduism îl întâlnim şi pe zeul Krşna. În sanscrită, ca adjectiv, numele său înseamnă „negru” sau „întunecat”, reminiscenţă din perioada vedică atunci când era considerat soarele negru sau soarele nopţii. Ca substantiv, Krşna înseamnă „noapte” sau „întuneric”. În iconografia originală era reprezentat cu pielea neagră, abia în reprezentările moderne culoarea sa a fost schimbată în albastru. În mitologia epică, Krşna este zeul iluzionist care îşi înşeală duşmanii, dezorientându-i cu fantasmele pe care le crează. Într-un comentariu la Bhagavad-Gita, indianistul român Sergiu Al-George îl prezintă pe Krşna ca fiind „prinţ războinic, în stare de mari îndrăzneli, ucigător de monştri, pedepsitor de regi nelegiuiţi, fiind totodată capabil de viclenii şi laşităţi; deschis exaltărilor bachice şi protagonist al supremelor experienţe erotice în paroxismul cărora se descifrează însuşi erosul absolut – cel al comuniunii cu realitatea ultimă -, Krşna rămâne totuşi un personaj crud şi oarecum lugubru prin surâsul cu care întâmpină marile drame”.  În a patra carte din colecţia de imnuri sacre Rigveda, Krşna este considerat demon sau spirit al întunericului. În Lalitavistara Sutra, Krşna este conducătorul demonilor negri, inamicii lui Buddha. Printre numeroasele sale epitete se numără Shyamasundara („frumosul întunecat”), Patitapavana („cel ce îi purifică pe decăzuţi”) şi Kaladeva („zeitatea neagră”). Din secolul al XIX-lea, Krşna a fost adoptat de câteva mişcări religioase noi. În teosofie, zeul este considerat reîncarnarea lui Maitreya, cel mai important învăţător spiritual al omenirii. Krşna a fost canonizat de către celebrul magician satanist Aleister Crowley şi este recunoscut ca sfânt de către masonii gnostici din Ordo Templi Orientis. În Bhagavad-Gita, Krşna se descrie singur: „Cei fără minte mă cred Cel Nemanifestat intrat în starea de manifestare; ei nu cunosc natura mea superioară neclintită, supremă. Învăluit de iluzia produsă de magia mea, eu nu sunt revelat tuturor; această lume, cu mintea tulburată, nu mă recunoaşte ca nenăscut şi neclintit. Eu ştiu, o Arjuna, fiinţele care au fost, care sunt şi care vor fi; pe mine însă nu mă ştie nimeni.” (7:24-26). Îndrăznesc să-l contrazic pe cel care s-a autoproclamat Marele Stăpân Divin al Universului. Cu toate iluziile produse de magia sa, ne dăm totuşi seama de natura sa „superioară neclintită, supremă”. Acest zeu negru, înşelător, creator de iluzii, magician neîntrecut, manipulator şi crud, cu înfăţişare terifiantă, ce duce omenirea la pieire, demon sau spirit al întunericului, conducător al demonilor, inamicul lui Buddha, deschis mereu la depravare erotică şi exces de alcool, considerat sfânt de către masoni, magicieni şi satanişti, nu poate fi decât cel numit de creştinism Satan, Enki al sumerienilor. Lucru pe care Krşna îl recunoaşte (ce-i drept, indirect) în cartea a X-a din Bhagavad-Gita: „pentru zeii Rudra, eu sunt Śamkara (zeul distrugător Şiva)”, „pentru demonii Yakşa şi Rakşas, eu sunt stăpânul bogăţiilor (zeul Kubera, care comanda armata demonilor)”, „pentru preoţi eu sunt cel dintâi, Brhaspati (zeul elocinţei şi al înţelepciunii)”, „pentru conducătorii de oşti sunt Skanda (zeul războiului)”, „pentru şerpi eu sunt Vāsuki (şarpe mitic, rege al şerpilor Nāga)”, „pentru Nāga sunt Ananta (şarpele primordial)”, „eu sunt Prahlada (căpetenia demonilor Asura) pentru demonii Daitya”, „eu sunt Timpul atotputernic, distrugător de lumi”.

Pentru azteci, Quetzalcohuātl („şarpele cu pene”), era zeul comerţului, artelor, meşteşugurilor, cunoaşterii şi fertilităţii, patronul preoţilor. El a creat oamenii în Mictlan, lumea subterană. Enki, care a creat oamenii în lumea subterană, era patronul preoţilor, zeul artelor, meşteşugurilor, cunoaşterii şi fertilităţii. Unul dintre cei patru copii ai zeilor supremi Ometecuhtli şi Omecihuatl, Quetzalcohuātl reprezenta luceafărul de dimineaţă sau planeta Venus, la fel ca Lucifer, Sanat Kumara şi Enki. Osiris era unul dintre cei patru copii ai zeilor conducători, la fel şi Enki. Asemenea lui Quetzalcohuātl, Enki mai era numit Şarpele. Satan este identificat cu şarpele din Grădina Edenului. Iar ca înger răzvrătit, Lucifer este considerat şarpe înaripat (serafim). Yaldabaoth avea corp de şarpe, de asemenea şi Fuxi, primul zeu al Chinei. Mayaşii îl numeau Kukulcan sau Q’uq’umatz. El a descoperit porumbul, a domesticit animalele, a creat focul şi i-a învăţat pe mayaşi muzica şi dansul.

Pe zeul răzvrătit, nordicii îl numeau Loki. El era fratele conducătorului lumii, Odin. A fost primit în familia Æsir după pacea cu cei din clanul Vanir. Loki se ţinea mereu de şotii, reuşind de multe ori să pricinuiască celorlalţi zei numai necazuri. În final reuşind chiar să cauzeze moartea zeului Baldr. Nici până în ziua de astăzi, cercetătorii n-au reuşit să găsească o traducere a numelui său. S-a sugerat că Loki provine din cuvântul lúka („aproape”), dar această interpretare nu are niciun sens. Numele zeilor erau epitete care subliniau atributele acestora. Iar „aproape” nu i se potriveşte lui Loki absolut deloc. Semnificaţia reală a numelui e mai mult decât evidentă. Limba engleză e o limbă germanică, ce a suferit influenţe nordice cauzate de invaziile vikingilor din secolele al VIII-lea şi al IX-lea. Prin urmare, cuvântul scandinav lo poate însemna acelaşi lucru ca şi englezescul low, adică „jos”. Iar ki este cuvântul sumerian pentru „pământ”. Loki se poate traduce „pământul de jos” sau „pământul inferior”, o referire la locul în care sălăşluia zeul în realitate. Aşa cum babilonianul Ea înseamnă „casa apei”, iar zeul locuia în casa subterană a apelor, Abzu, tot aşa Loki face referire la lumea subterană în care trăia. Ce caută un cuvânt sumerian în limba nordică? Răspunsul se găseşte tot în legende. Marii zei, cei din familia Æsir, veneau dintr-o zonă numită Asaland, adică Asia. Fără îndoială, arienii din Orientul Mijlociu, care au invadat India, au migrat până în nordul Europei, aducându-şi cu ei şi zeii. Aşadar are sens apariţia unui cuvânt sumerian în limbajul nord-europenilor. Iar acesta nu este singurul exemplu. Zeul scandinav Tyr poartă numele oraşului din Liban amintit şi de Biblie. Numele zeului Baldur este derivat al numelui zeului semitic Baal. Soţia lui Baldur, zeiţa Nanna, poartă un nume identic cu al zeului sumerian al lunii. Numele zeului nordic Thor este aproape identic cu cel al zeului egiptean Thot. Zeul scandinav Borr seamănă cu zeul grec al vântului de nord, Boreas (de remarcat faptul că Boreas reprezintă nordul). Zeiţa pământului la nordici, Gerd, are un nume asemănător cu al zeiţei greacă a pământului, Geea, cu zeul egiptean al pământului, Geb şi cu zeiţa sumeriană a pământului, Gi. Aşadar, legături între Scandinavia şi Orientul Mijlociu sunt destule. Revenind la Loki, se spune chiar că a fost legat sub pământ, asemenea titanului Prometheus, pentru că l-a ucis pe unul dintre zei. Copiii săi, de asemenea au fost trimişi în adâncuri:  lupul Fenrir a fost legat de o stâncă la un kilometru şi jumătate sub pământ, şarpele Jörmungandr a fost aruncat în oceanul care înconjoară Terra iar zeiţa Hel a devenit conducătoarea lumii subterane Niflheim. La Ragnarok, bătălia finală dintre zei, Loki s-a eliberat şi, împreună cu copiii săi şi cu uriaşii, a atacat tărâmul zeilor Æsir. În final, a fost omorât de zeul Heimdallr. Loki îşi putea schimba forma, adesea în peşte sau şoim, întocmai ca Enki şi Horus cel Bătrân. Dacă luăm în considerare şi asemănarea fonetică dintre Loki şi Enki, putem observa că ambii reprezintă acelaşi personaj. În 1835, Jacob Grimm a lansat teoria că Loki ar putea fi un zeu al focului. În legendele daneze, Loki apare ca o creatură a nopţii, conectată cu casa focului. În 1889, lingvistul norvegian Sophus Bugge a concluzionat că Loki este varianta nordică a lui Lucifer. Şi, într-adevăr, aşa este. Loki, Lucifer, Prometheus sau Enki sunt nume ale aceluiaşi personaj.

În Japonia, zeul exilat din cer se numea Susano-o. El era fiul zeilor supremi şi iniţial a primit ca domeniu mările Pământului. Însă el prefera să locuiască în cer. În urma neînţelegerilor cu sora sa, zeiţa Soarelui, Susano-o a fost expulzat pe Pământ fără milă, condamnat să locuiască în lumea care i-a fost dată la început. A aterizat în provincia Izumo din insula Honshu. A ucis şarpele cu 8 capete, numit Yamata no-orochi, (întocmai ca Enki şi Krónos), apoi i-a învăţat pe oameni cum să cultive pământul. S-a mutat în lumea subterană, numită Yomi, lăsându-i conducerea lumii fiului său, Okuninushi („stăpânul celor 8 insule”). Okuninushi a primit atributele puterii tatălui său dar şi titlul „stăpânul Terrei”. S-a însurat cu sora sa, Suseri Hime, şi au domnit împreună până când au fost nevoiţi să abdice în favoarea lui Ninigi no Mikoto, nepotul zeiţei Soarelui. Această legendă seamănă izbitor cu cea a lui Enki. Deşi nu s-a dovedit că ar exista vreo legătură între Japonia şi Sumer, totuşi există câteva. Pe lângă legenda asemănătoare cu cea sumeriană, observăm că numele japonez Ninigi este de origine sumeriană, însemnând „Domnul ochi”, indicând în mod evident un Veghetor. Templul Tokei-ji mai era numit şi Enkiri-dera („templul divorţului”), în care numele sumerianului Enki este evident. Tehnica japoneză de vindecare, Reiki (cuvând tradus în mod convenţional prin „atmosferă misterioasă” sau „influenţă supranaturală”), se poate traduce corect din sumeriană prin „regele Pământului” (fiind format din rei = „rege” şi ki = „Pământul”), adică titlul deţinut de Enki până a fost detronat de fratele său. Unul dintre simbolurile Reiki se numeşte Nin Giz Zida, care în tibetană înseamnă „şarpele de foc”. Chiar dacă practicanţii reiki susţin că acesta este un cuvânt tibetan, în realitate provine din sumerianul Ningişzida („stăpânul copacului cel bun”), unul dintre epitetele Şarpelui Enki. Aşadar, putem presupune că japonezii au fost influenţaţi de cultura sumeriană, lucru remarcat şi în mitologia lor.

În miturile japoneze, zeiţa Benten era zeiţa mării şi a muzicii. Era reprezentată ca o femeie foarte frumoasă, având 8 braţe, călare pe un dragon sau un şarpe. Această imagine ne duce cu gândul la imaginea „curvei Babilonului” din Apocalipsa după Ioan. Cum zeii erau echivalaţi cu corpuri cereşti, o zeiţă cu 8 braţe înseamnă fără îndoială o stea cu 8 colţuri, care semnifică a 8-a planetă din sistemul nostru solar, Venus, numărând din exterior către Soare. Fiind asociată cu Venus şi cu apa, dar şi de o frumuseţe izbitoare, deducem că Benten era Iştar a babilonienilor, Inanna a sumerienilor, Isis a egiptenilor sau Afrodita a grecilor. Reprezentarea ei călare pe un dragon sau un şarpe e o metodă relativ obscenă de a indica relaţia intimă dintre ea şi marele Şarpe, adică Enki, Osiris sau Lucifer. De altfel, miturile japoneze spun că Benten era soţia Împăratului dragonilor, care era extrem de urât şi avea formă de şarpe. Întocmai ca Haphaestus al grecilor sau Satan al creştinilor. Acest împărat al dragonilor nu poate fi decât Marele Şarpe Enki.

Tot la japonezi, împăratul Iadului era Enma Dai-Ō („marele rege Yama”), judecătorul sufletelor morţilor. El le hotăra pedepsele în funcţie de păcatele săvârşite în timpul vieţii, întocmai ca Osiris al egiptenilor sau Hades al grecilor.  Budiştii şi hinduşii îl numesc Yama, tibetanii Shinje, chinezii Yanluowang sau Yan iar coreenii Yeomla Daewang. Ca şi conducător al lumii subterane, el este Enki sau Osiris. De altfel, prima parte a numelui său japonez, en, este identică cu prima parte a numelui său sumerian.

În Africa, Chi Wara i-a învăţat pe cei din tribul bamana cum să practice agricultura. Acesta era o fiinţă jumătate om, jumătate animal, fiul zeiţei cerului, Mousso Koroni, şi al unui spirit al Pământului. Din nou, ca la egipteni, greci şi sumerieni, primul zeu era fiul cerului şi al Pământului. Pentru zuluşii din Africa de Sud, Unkulunkulu („cel bătrân”) este creatorul oamenilor. El i-a învăţat pe aceştia să vâneze, să facă focul şi să cultive plantele. Zeul creator En-kai sau Ngai este zeul suprem al masailor din estul Africii. Toate aceste mituri africane îl prezintă de fapt pe Enki al sumerienilor (de remarcat asemănarea cu numele En-kai al masailor). Zeul suprem al dogonii din Mali este Amma. Nommo, fiul exilat al lui Amma, a coborât din cer într-o barcă de forma unui hambar. El i-a învăţat pe dogoni agricultura şi fierăritul. Dogonii şi-au numit tribul după zeul canaanienilor, Dagon. Numele Amma şi Nommo citit invers (Ommon) provin de la egipteanul Amon. Toate aceste nume îl reprezintă pe sumerianul Enki. Pentru dogoni, Nommo a venit de pe Sirius, stea care la egipteni era personificarea zeiţei Isis, soţia lui Osiris. Şi în Africa, acest zeu avea, pe lângă imaginea de binefăcător, una malefică. Pentru populaţia Yoruba, Kadiempembe sau Eşu era un zeu înşelător, ce putea vorbi în orice limbă, inclusiv în ale animalelor. Îşi poate schimba forma, poate să provoace confuzie şi îi place să distrugă. În Voodoo-ul haitian, Eşu este numit Papa Legba sau Baron Samedi. Samedi înseamnă „sâmbătă” în franceză, aluzie la sabbatul pe care l-a impus evreilor, adoptat de vrăjitoare ca fiind cea mai importantă zi pentru vrăji. Conducător al spiritelor, având puteri magice nemărginite, Baron Samedi este totodată şi un vindecător, având puterea de a dărui viaţa.

Toate aceste câteva nume sunt diferite epitete ale unuia şi aceluiaşi „zeu”, cel care a fost exilat pe planeta noastră, devenind primul conducător al Pământului.


Misterele Bibliei: Scripturile evreilor


Vă rătăciţi neştiind scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” – Iisus (Evanghelia după Matei 22:9)

Evreii reprezintă probabil cel mai celebru popor din istoria omenirii. Dacă nu pentru fapte vitejeşti, măcar pentru răspândirea istoriei lor prin intermediul Bibliei. Conform acesteia, urmaşii lui Avraam s-au stabilit întâi în Canaan, apoi s-au mutat în Egipt, unde s-au înmulţit în mod considerabil. Fiind transformaţi de egipteni în sclavi, au plecat spre Canaan, conduşi de Moise. După moartea acestuia, Iosua Navi a fost cel care a preluat conducerea grupului de israeliţi, cucerind Canaanul. Prin 1047 î.e.n. s-a format regatul unit al Israelului şi Iudeei, sub conducerea lui Saul. În timpul lui David, regatul a devenit Continue reading


%d bloggers like this: