Tag Archives: ingeri

17. Jurassic Park


Supărat că a fost pedepsit pe nedrept, Enki și-a propus să se răzbune pe principalul vinovat pentru aceste lucruri, adică tatăl său. Negăsind însă vreo cale de întoarcere acasă, mintea sa genială a conceput un plan, așa cum susține mitul hitit al lui Ullikummi: „înțelepciune naște Kumarbi-n mintea sa, zi neagră iscodește ca pe-o ființă-abjectă”. În Adversus Haereses, episcopul Irineu scria că Sophia „neputând să se întoarcă, ea a înțeles că Tatăl este incomprehensibil, s-a dus la locul ei și și-a schimbat patima în venerație pentru Tatăl”. Cu alte cuvinte, s-a prefăcut a fi fiul ascultător, ce se căiește în speranța că va fi primit înapoi. În textul Enki și ordinea lumii, Enki spunea că s-a născut în Cer și a venit pe Pământ, unde a asanat mlaștinile, umplându-le cu pești, apoi a umplut Tigrul și Eufratul cu „apă de viață dătătoare”. Adică și-a început cercetările biologice, respectând ordinele tatălui său, pentru a-i intra acestuia în grații. Și nu a făcut acest lucru singur, ci a avut-o alături pe sora sa, care i-a devenit soție. Iar partea cea mai importantă a misiunii lor era eliminarea dinozaurilor și înlocuirea lor cu alte specii de animale.

Pentru a putea vorbi despre dinozauri, e absolut necesar să recapitulăm ceea ce se ştie despre ei până acum. În primul rând, oamenii de ştiinţă au identificat până în prezent peste 700 de specii de dinozauri. Dintre acestea, doar cinci specii au scheletul complet, restul fiind doar oase izolate. Cum s-a ajuns la celelalte specii? Prin imaginaţia paleontologilor. Este binecunoscută rivalitatea din anii 1870 dintre colecţionarii de fosile Marsh şi Cope, care au inventat împreună peste 130 de specii. Marsh a publicat erorile lui Cope, acuzându-l de faptul că, în încercarea de a reconstrui o fosilă de reptilă marină, a pus capul în locul cozii. Şi în timpuri mai apropiate de noi câţiva astfel de oameni de ştiinţă au descoperit oase pe care le-au considerat a fi de dinozauri, astfel născându-se câteva specii noi. Din păcate pentru ei, puţin mai târziu s-a dovedit că acele fosile erau umane, nicidecum de reptile. Dar acele specii de dinozauri proaspăt apărute au rămas totuşi în cărţile de specialitate.

Cum stabilesc cercetătorii noştri vârsta unor fosile? De unde ştiu ei că dinozaurii au apărut acum 240 de milioane de ani şi au dispărut acum 65 de milioane? Dacă vă gândiţi la datarea cu carbon, uraniu sau potasiu, vă înşelaţi. Aceste metode funcţionează doar pentru fosile cu o vechime de câteva mii de ani, nu de milioane. Atunci, care e metoda de calcul? Imaginaţia paleontologilor. În concepţia evoluţioniştilor, e nevoie de o anumită perioadă de timp pentru ca cea mai simplă formă de viaţă să evolueze într-un dinozaur. Astfel, cercetătorul presupune o anumită perioadă de timp pentru fiecare specie, ajungându-se în final la o datare „exactă”. Nu trebuie să fii un geniu pentru a-ţi da seama că presupunerile nu pot fi catalogate drept adevăruri ştiinţifice. Privind lucrurile din acest punct de vedere, ne dăm seama că e posibil ca dinozaurii să nu fi fost atât de mulţi pe cât ni se spune, să nu fi trăit atunci când ni se spune şi să nu fi arătat aşa cum ni se spune.

Dinozauri si oameni in pesterile polinezieneDar dacă dinozaurii au trăit atunci când consideră evoluţioniştii, unde sunt acum? Părerea generală a paleontologilor e că au dispărut brusc din motive necunoscute. Pentru ei, cea mai probabilă cauză ar fi ciocnirea Pământului cu un asteroid. Însă această ipoteză are multe fisuri. Dacă într-adevăr un meteorit ar fi cauzat dispariţia dinozaurilor, cum se explică faptul că doar aceste reptile au dispărut, nu şi restul animalelor? Sau cum se explică faptul că, după dispariţia dinozaurilor, pe Pământ au apărut specii de animale diferite de cele care trăiseră până atunci? Ar trebui să credem că un meteorit a omorât tiranozaurii şi brontozaurii dar a făcut şi pterodactilul să se transforme în pasăre sau triceraptosul în rinocer? Cu alte cuvinte, oamenii de ştiinţă nu au o explicaţie logică ori de bun simţ pentru faptul că ceva (sau cineva) a cauzat dispariţia bruscă a dinozaurilor şi înlocuirea lor cu alte specii de vieţuitoare. Dar dacă dinozaurii au dispărut acum 65 de milioane de ani, cum au supravieţuit unii dintre ei până în zilele noastre?

Mozaicul Nilului de la PalestrinaÎn 2001, paleontologii Zielinski şi Budhan au descoperit o fosilă de hadrosaur în bazinul San Juan din New Mexico. Formaţiunea în care a fost descoperit osul de dinozaur a fost datată ca fiind din Paleocen, având aproximativ 64,5 milioane de ani. Ceea ce înseamnă că nu toţi dinozaurii au dispărut la data stabilită de cercetători, unii dintre ei supravieţuind încă cel puţin 500 de milioane de ani. Alţi astfel de dinozauri „supravieţuitori” au fost descoperiţi în America de Nord, în China, precum şi în alte părţi ale lumii. Legendele din întreaga lume descriu reptile uriaşe, numite dragoni sau balauri, care ar fi trăit în acelaşi timp cu oamenii. În sprijinul acestei idei există pietrele descoperite de profesorul Cabrera în Ica (Peru), care înfăţişează oameni alături de dinozauri, călărindu-i sau luptându-se cu ei. Cercetătorul Don R. Patton, care a studiat pietrele de la Ica, a declarat următoarele: „Toate aceste înfăţişări sunt foarte interesante, din moment ce lumea nu a început să vorbească despre dinozauri decât din secolul al XIX-lea, iar pietrele au o vechime de mii de ani. În plus, pietrele nu prezintă schelete de dinozauri, ci dinozauri în viaţă, ce par să interacţioneze cu omul. Asta arată faptul că vechii peruani au văzut şi au trăit alături de dinozauri!”. Acelaşi cercetător se declară uimit de faptul că, deşi descoperitorul pietrelor a fost şeful departamentului de medicină din cadrul Universităţii din Lima, antropolog şi fondatorul muzeului din Ica, Pterodactil in timpul Razboiului Civilcomunitatea ştiinţifică refuză să recunoască autenticitatea pietrelor. Pietrele de la Ica nu sunt singura reprezentare a dinozaurilor în timpul oamenilor. Un mozaic elenistic vechi de cel puţin 2000 de ani, descoperit în secolul al XVII-lea în localitatea italiană Palestrina, prezintă greci şi etiopieni aflaţi la vânătoare pe malul Nilului. În acest mozaic se poate vedea clar o reptilă ce seamănă foarte bine cu un dinozaur, vânată de oameni. În peşterile din insulele indoneziene s-au descoperit desene ce înfăţişează dinozauri. În Egipt sunt foarte multe desene reprezentând apatosauri. Aceiaşi dinozauri se găsesc şi pe un cilindru mesopotamian, datând din 3300 î. Hr. Dar poate cea mai importantă astfel de descoperire sunt cele trei fotografii realizate în timpul Războiului Civil din S.U.A. (1860), în care sunt reprezentaţi trei pterodactyli.

Apatosauri in Egipt si MesopotamiaÎn plus, au fost găsite urme de picior omenesc alături de cele ale unor dinozauri, aflate în acelaşi strat geologic, cu o vechime de 70-140 milioane de ani. Oamenii de ştiinţă din fosta Uniune Sovietică au făcut publică descoperirea unor urme de om în acelaşi strat cu urme de dinozaur. Şi în Parcul Naţional „Dinosaur Valley” din Texas au fost găsite numeroase astfel de urme. Fotografiile de mai jos au fost realizate şi prezentate la o conferinţă de presă din Dayton, la 12 august 1989 de către dr. Don R. Patton. Merită menţionat faptul că la acea conferinţă au fost prezenţi şi doi oameni de ştiinţă evoluţionişti care a doua zi au căutat dovada cu o bară de fier, pentru a o distruge.

Urmele de oameni si dinozauri din TexasŞi în Vechiul Testament sunt întâlnite creaturi ce poate fi considerate dinozauri. În cartea Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmarii lui Bel, se spune că babilonienii se închinau la un balaur mare care nu era un

idol neînsufleţit, ci „viu şi mănâncă şi bea”. Profetul Daniel a ucis balaurul dându-i să mănânce cocoloaşe fierte din răşină, seu şi păr. Într-adevăr, pe Poarta lui Iștar din Babilon sunt reprezentaţi siruşi (dragoni). Scriitorul german Willy Ley a descris siruşii ca fiind „o enigmă zoologică de dimensiuni fantastice”, ce aveau limba bifurcată, trupul acoperit de solzi, o coadă lungă şi mlădioasă de asemenea cu solzi, un gât lung, subţire şi solzos, un cap de şarpe împodobit cu un corn, în spatele căruia erau ataşate aripi de piele. Stegosaurul de pe templul Angkor WatDescoperitorul Porţii lui Iștar, arheologul german Robert Koldeway, a luat în considerare posibilitatea ca siruşii să fi fost animale reale, deoarece imaginea lor a rămas neschimbată de-a lungul timpului în iconografia babiloniană, spre deosebire de alte animale fantastice care şi-au schimbat înfăţişarea în artă. Nu doar Poarta lui Iștar a fost împodobită cu dinozauri. Templul Angkor Wat din Cambodgia, vechi de aproximativ 800 de ani, are sculptat pe un perete un stegosaur.

Un alt posibil dinozaur este descris în Cartea lui Iov din Biblie. Dumnezeu l-a trimis pe Iov la râul Iordan, să privească animalul mare şi puternic, Behemoth, pe care îl crease. „Ia priveşte acum înaintea ta, Behemotul; şi el ca şi tine este făptura Mea; el paşte iarbă ca boul. Vezi ce putere are în coapsele lui şi ce tărie are în muşchii de pe pântece. Coada lui e dârză ca lemnul cedrului şi vinele de pe pulpele lui stau ca nişte noduri. Oasele lui sunt ca nişte ţevi de aramă şi mădularele ca nişte drugi de fier. El este fruntea făpturilor lui Dumnezeu şi făcut să fie cel mai mare peste celelalte dobitoace. Munţii îi dau hrană şi toate fiarele sălbatice sunt îngrozite când îl văd. El se culcă sub florile de lotus, în ocolul trestiilor şi al bălţii. Frunzele de lotus îi fac umbră şi sălciile bălţii îl împrejmuiesc. Dacă fluviul vine mare, fără de veste, el nu se sinchiseşte; el stă liniştit pe loc, chiar când ar fi ca Iordanul să-i urce năvalnic până la gură. Cine poate să-l privească? Cine poate să-i străpungă nasul cu un laţ?” (40:15-24). Unii cercetători ai Bibliei l-au identificat cu un sauropod după înfăţişare, obiceiuri alimentare şi locul în care trăia. În aceeaşi Carte a lui Iov este descris un alt astfel de monstru, ce poartă numele Leviathan: „Cine a deschis vreodată porţile gurii lui? Zimţii lui sunt îngrozitori! Spinarea lui este ca un şirag de scuturi, pe care le-ai fi întărit şi pecetluit puternic. Ele sunt strânse unul într-altul atât de tare, că nici vântul nu pătrunde printre ele. Fiecare e lipit de cel de lângă el şi se ţin aşa şi nu se mai despart. Din strănutul lui scapără lumină şi ochii lui sunt roşii ca pleoapele zorilor. Din gura lui ies parcă nişte torţe aprinse şi izbucnesc valuri de scântei. Din nările lui iese fum, ca dintr-o căldare pusă la foc şi care fierbe. Răsuflarea lui este de cărbuni aprinşi şi din gura lui ţâşnesc flăcări. Puterea lui e adunată în grumazul lui şi înaintea lui ţâşneşte groaza. Carnea lui e îndesată; oricât ai apăsa în ea nu se lasă. Inima lui este tare ca piatra, tare ca piatra râşniţei, cea de dedesubt. De măreţia lui se tem şi valurile; valurile mării se dau înapoi din faţa lui. Să-l atingi cu sabia nu foloseşti nimic; nici cu lancea, nici cu săgeata, nici cu toporul. Fierul pentru pielea lui este ca paiul, iar arama ca lemnul putred. Săgeata nu-l pune pe fugă şi pietrele din praştie cad pe el ca nişte pleavă. O săgeată pentru el este un pai în vânt şi îşi bate joc de vâjâitul unei lănci ce zboară. Sub pântecele lui sunt nişte solzi ascuţiţi; când dă prin noroi, pare că dă cu grapa. Când se afundă, apa fierbe ca într-o căldare; el preface marea într-un cazan de fiert mirodenii. El lasă în urmă o dâră luminoasă şi adâncul pare un cap cu plete albe. Pe pământ el nu-şi află perechea şi e făcut să nu cunoască frica. El se uită de sus la toţi câţi sunt puternici şi este împărat peste toate fiarele sălbatice” (41:14-34). Leviathanul mai este pomenit în capitolul 1 al Cărţii lui Iov, în Psalmul 73 („Tu ai despărţit, cu puterea Ta, marea; Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă; Tu ai sfărâmat capul leviathanului; datu-l-ai pe el mâncare popoarelor pustiului”) şi în capitolul 27 al Cărţii lui Isaia („În ziua aceea Domnul se va năpusti cu sabia Sa grea, mare şi puternică, asupra leviatanului, a şarpelui care fuge, asupra leviatanului, a şarpelui încolăcit, şi va omorî balaurul cel din Nil”). La egipteni, cel supranumit „Şarpele Nilului” sau „Şopârla malefică” era Apep (Apophis în greacă), demon ce avea forma unui gigantic şarpe, crocodil, şopârlă sau dragon. În Cartea lui Enoh, Leviathan este un monstru de sex feminin, ce trăieşte în adâncurile apelor. Behemoth este partenerul ei, ce locuieşte în deşertul Dudain. Şi în satanism, conform lui Anton Szandor LaVey, autorul Bibliei satanice, Leviathan reprezintă apa. Un animal asemănător cu leviathanul este şarpele marin cu şapte capete, Lotan, din miturile ugaritice. În India există de asemenea o şopârlă numită lotan, după creatura legendară. În mitologia nordică este prezent Jörmungandr, şarpele uriaş ce trăieşte în oceanul care înconjoară Pământul. În miturile babiloniene se vorbeşte despre şarpele înaripat Tiamat, zeiţa primordială a oceanelor, care a dat naştere mai multor şerpi şi dragoni. În Enûma Elish  soţul ei era Apsu, o creatură asemănătoare cu ea. La greci, mama tuturor monştrilor era dragonul-femelă Echidna, soţia monstrului înaripat Typhon. Tot în Grecia îl mai întâlnim pe Ladon, dragonul asemănător cu un şarpe, paznicul grădinii hesperiadelor sau pe Python, şarpele uriaş ce păzea oracolul Geei de la Delphi. În Mesopotamia îl găsim pe Asag, demonul cu forma unui şarpe cu şapte capete, în Asiria pe Labbu, monstrul cu trăsături de leu şi de şarpe, în Babilon pe Muşhuşşu, combinaţia monstruoasă între şarpe şi dragon, în Anatolia pe Illuyanka, monstrul maritim asemănător cu un dragon sau cu un şarpe. Să nu uităm de serafimii menţionaţi în Cartea lui Isaia, şerpi cu şase aripi, sau de dragonii din Asia şi din Europa medievală.

E posibil ca aceste creaturi, considerate mitice, să fie în realitate dinozauri? Avem pe de o parte legende despre reptile uriaşe pe întreg cuprinsul globului, iar pe altă parte fosile ale dinozaurilor pe întreg mapamondul. Oricât şi-ar dori mulţi oameni de ştiinţă să credem că dinozaurii au dispărut cu mult timp înainte de apariţia oamenilor iar dragonii şi balaurii sunt doar creaturi inventate, logica de bun simţ ne face să refuzăm această poveste. Dacă nu ar fi văzut niciodată dinozauri, strămoşii noştri n-ar fi putut să-şi imagineze nişte creaturi foarte asemănătoare cu aceştia. E drept că puteau descoperi nişte fosile, dar e greu de crezut că anticii de pe tot mapamondul au săpat mulţi metri sub pământ apoi, luându-se după nişte oase, şi-au putut imagina şi aspectul exact al acelor creaturi şi stilul lor de viaţă (vezi descrierea Behemotului din Cartea lui Iov, referitoare la locul unde trăia şi cu ce se hrănea). Ceea ce înseamnă că majoritatea dinozaurilor au fost distruşi într-adevăr acum mult timp, însă au mai rămas câţiva supravieţuitori, unii chiar până în ziua de azi. Un bun exemplu ni-l oferă cercetătătoarea Mary Schweitzer care în anul 2005 a găsit vase de sânge în fosila unui tyranosaur. Bineînţeles că dumneaei a rămas mirată de faptul că au supravieţuit vasele de sânge timp 68 de milioane de ani. Fără să-şi dea seama că acest lucru e imposibil, iar dinozaurul găsit de ea nu are milioane de ani, ci mult mai puţini. Pentru a da totuşi o explicaţie cât de cât raţională, unii evoluţionişti au declarat că acelea nu sunt celule sanguine, ci „altceva“. Iar alţii, mai înţelepţi, au preferat să nu comenteze. O alegere bună, decât să primim alte explicaţii aberante.

Mai multe persoane susţin că au văzut dinozauri în Congo, Australia, Scoţia şi în pădurea tropicală din America de Sud. Doar din anul 2000 până acum au fost peste 20.000 de cazuri. Conform cryptozoologilor, unii dintre aceşti posibili dinozauri contemporani sunt monstrul din Loch Ness, theropozii Burrunjor şi Kasai Rex, ceratopsianul Emela-ntouka, styracozaurul Ngoubou, ankylozaurul Muhuru, spinozaurul Nguma-monene, sauropodul Mokele-mbembe şi stegozaurul Mbielu-Mbielu-Mbielu. Dacă aceşti dinozauri într-adevăr există şi astăzi, de ce să nu considerăm că şi strămoşii noştri i-au văzut? Iar dacă i-au văzut, de ce să nu-i fi introdus în povestirile lor? Şi dacă i-au introdus în mituri, înseamnă că acele reptile monstruoase nu sunt balauri, dragoni sau altfel de creaturi, ci doar nişte dinozauri.

Marduk vs. TiamatChiar dacă au supravieţuit câţiva dinozauri, cine sau ce i-a distrus pe majoritatea dintre ei? Anticii spun că zeii. Iar legendele care să exemplifice acest lucru sunt în număr foarte mare. În Enuma Eliș (mitul babilonian al creaţiei), Tiamat şi soţul ei, Apsu, fiinţele primordiale (primii locuitori ai acestei planete) erau deranjaţi de zgomotele făcute de zeii cei tineri (noii veniţi pe Pământ). Apsu s-a hotărât să îi omoare, însă Tiamat s-a opus. Ea îl avertizează de planul soţului ei pe Ea (Enki), cel mai puternic dintre zeii tineri. Cu ajutorul magiei, Ea îl adoarme pe Apsu apoi îl ucide, devenind astfel conducătorul lumii (Pământului). Împreună cu soţia sa, Damkina, Ea are un fiu, numit Marduk. Într-o zi, pe când se juca cu vânturile, Marduk a creat tornade ce au deranjat-o pe Tiamat. Atunci, ea s-a  hotărât să răzbune moartea soţului ei, Apsu. Tiamat naşte unsprezece monştri care să o ajute în luptă şi îl numeşte conducător al lumii pe unul dintre ei, Kingu. Înspăimântaţi de armata de reptile uriaşe, zeii cei tineri se ascund. Marduk o provoacă la luptă pe Tiamat, o ucide, iar din corpul ei creează lumea. Kingu este sacrificat, din sângele lui făcând Marduk primii oameni. Iar zeii îl încoronează pe salvatorul lor, care astfel a devenit stăpânul Pământului. În textul original (Enuma Eliș este o copie a unui mit sumerian), Anu este cel care a omorât-o pe Tiamat, în acest mod explicându-şi sumerienii modul în care zeul a ajuns în fruntea panteonului. Mai târziu, când Enlil a devenit regele Pământului, l-a înlocuit pe Anu într-o nouă variantă a legendei, el fiind ucigaşul lui Tiamat. A treia variantă, Enuma Eliș, a apărut în momentul în care Marduk a preluat conducerea Terrei, el devenind salvatorul şi conducătorul zeilor. Deşi acest mit a fost interpretat în numeroase feluri, o variantă ignorată este cea a dispariţiei dinozaurilor. Exilaţii ajung pe Pământ şi sunt atacaţi de locuitorii acestuia, dinozaurii. Prin urmare, „zeii” elimină ameninţarea şi conduc liniştiţi planeta pe care tocmai au cucerit-o.

Zeus vs. TyphonEcourile acestei legende (sau, mai bine spus, ale celei originale) s-au răspândit în întraga lume. Grecii, de exemplu, povesteau că titanii, după ce l-au învins pe tatăl lor, Ouranos, n-au devenit imediat stăpâni ai Terrei. Planeta era condusă de Ophion („şarpele”) şi de soţia acestuia, Eurynome. Conducătorul titanilor, Kronos, a fost nevoit să se lupte cu Ophion iar soţia lui, Rhea, cu Eurynome. Reptilele au fost învinse şi aruncate în Tartar, iar titanii au devenit conducătorii Pământului. Mai târziu Zeus, fiul lui Kronos, a fost nevoit să se lupte cu un alt balaur uriaş, Typhon, care îi ameninţa pe zei, întocmai ca Marduk, fiul lui Ea, în Babilon. Ajutat de zeița Athena, Zeus l-a învins pe Typhon şi l-a închis sub muntele Etna. Soţia lui Typhon, Echidna („vipera”), a fost ucisă în somn de gigantul Argos. Copiii celor doi monştri, dragonul Ladon şi hidra din Lernaea, au fost distruşi de către semizeul Herakles, fiul lui Zeus. Un al fiu al lui Zeus, Apollo, a înfruntat de asemenea o reptilă. Pe Python, şarpele sacru uriaş, paznicul oracolului Geei de la Delphi, aflat pe muntele Parnas. În memoria şarpelui gigantic, Apollo a instituit la Delphi Jocurile Pythice iar Pythia, prima preoteasă a oracolului, a fost numită după acelaşi şarpe.

În Cartea egipteană a morţilor se spune că, în fiecare noapte, Apep (Apophis) atacă Barca milioanelor de ani, luptându-se cu zeul Ra şi însoţitorii săi. Cel mai însemnat dintre ei este Seth, zeul furtunii şi al deşertului. Apep, personificarea întunericului, avea forma unui gigantic şarpe, crocodil, şopârlă sau dragon. În fiecare noapte Apep este învins dar învie a doua zi, pentru ca lupta să se reia de fiecare dată când Ra (soarele) trece cu barca sa prin lumea de dincolo. Această luptă este de fapt o reeditare zilnică a unei lupte petrecute cu mult timp înainte, între zeul Ra şi şarpele Apep. În aceeaşi Carte a morţilor întâlnim demonul femelă Ammut, „devoratoarea de morţi”, ce avea aspectul unui amestec dintre leu, hipopotam şi crocodil. Ammut era creatura care mânca inimile păcătoşilor în Lumea de dincolo.

În mitologia japoneză, după ce a fost expulzat pe Pământ, primul lucru pe care l-a făcut zeul Susano-o a fost să stăpânească forțele care existau deja pe planeta noastră și care i se opuneau. Pentru acest lucru, a fost nevoit să ucidă șarpele cu opt capete Yamata no orochi, care devora copiii zeilor tereștri.

În Rigveda (colecţie indiană de imnuri vedice sanscrite), unul dintre cele patru texte sacre (numite vede) ale hinduismului, dragonul Vritra sau Ahi („şarpele”) a închis toate apele Pământului. Zeul furtunii, Indra, a primit arme de la ceilalţi zei (întocmai ca Marduk în Enuma Eliș), l-a omorât pe Vritra, i-a distrus cele 99 de fortăreţe şi a eliberat apele. Pentru această faptă, Indra a primit titlurile Vritrahan („ucigaşul lui Vritra”) şi „ucigaşul primului dragon”. Apoi, cu trăsnetul său, Indra a omorât-o pe Danu, mama dragonului Vritra. Într-o altă versiune a legendei, zeul a fost ajutat în luptă de alţi zei, Varuna, Soma şi Agni. Într-un vers al unui imn, Sarasvati (soţia lui Brahma, zeiţa ştiinţei şi a artelor) este acreditată cu uciderea lui Vritra, dar acest lucru nu este menţionat în niciun alt loc. După această faptă vitejească, Indra a devenit conducătorul zeilor.

Baal vs. LotanAlţi  zei ai furtunii (ca şi Zeus, Seth, Susano-o, Indra sau Enlil) care au fost nevoiţi să se lupte cu reptile sunt Teșub, Baal şi Thor. În Anatolia, Teșub, ajutat de mai mulţi zei, îl învinge în luptă pe dragonul Illuyanka. În Canaan, zeul Baal ucide şarpele cu şapte capete, Lotan. În Scandinavia, zeul Thor se luptă de multe ori cu marele său duşman, şarpele uriaş Jörmungandr. La Ragnarok, bătălia finală dintre zei şi giganţi, Thor, deşi muşcat de şarpe, reuşeşte să-şi omoare adversarul. Dar nu apucă să se bucure prea mult de victorie, deoarece veninul lui Jörmungandr îl răpune. În Vechiul Testament, Yahveh (care are adeseori aspectele unui zeu al furtunii), Dumnezeul evreilor, este lăudat pentru distrugerea monstrului marin Leviathan şi a celorlalţi balauri din apă: „Tu ai despărţit, cu puterea Ta, marea; Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă; Tu ai sfărâmat capul leviathanului; datu-l-ai pe el mâncare popoarelor pustiului” (Psalmul 73:14-15).

Gravurile de la IcaLegendele sunt clare iar pietrele de la Ica au sens. Nu meteoriţi sau alte cataclisme naturale au distrus dinozaurii, ci „zeii”. Care zei? Singurii prezenți pe Terra în acea perioadă erau exilații. Prin urmare, Anu sau Enlil nu pot fi răspunzători pentru dispariția dinozaurilor, din moment ce ei au ajuns pe planeta noastră mult mai târziu. Adepții lor i-au acrediat cu această faptă pentru a-i transforma în eroi în ochii maselor. Așa cum afirmau babilonienii, grecii și japonezii, Enki este cel care a distrus uriașele reptile. Însă nu Marduk l-a ajutat, după cum susține Enuma Eliș, deoarece acesta nu era născut în acea vreme. Grecii sunt cei care au păstrat realitatea în miturile lor: reptilele uriașe ce conduceau Pământul au fost distruse de Kronos (Enki) și soția sa, care îi era și soră, Rhea (Ninhursag). Nu știm exact cum au acționat cei doi, probabil xenocidul având loc prin răspândirea pe Pământ a unui virus care să distrugă doar reptilele mari. Poate au folosit o altă armă, mult peste capacitatea noastră de înţelegere. Însă, ținând cont că Enki și Ninhursag erau biologi geneticieni și au studiat vreme îndelungată animalele pământene pe planeta lor natală, virusul rămâne cea mai probabilă posibilitate.

Dinozaurii fiind distruși și înlocuiți cu noi specii de animale, planul lui Enki a reușit iar Anu, înduplecat fiind și de fiica sa, i-a micșorat fiului exilat pedeapsa. Miturile sumeriene spun că, după ce a coborât după Dumuzi în „lumea de jos”, Inanna l-a salvat parțial, el fiind nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în lumea cealaltă. Unul dintre epitetele lui Osiris este „cel care sălăşluieşte în Orion cu un anotimp în cer şi un anotimp pe Pământ”, un epitet care nu are nicio explicaţie pentru egiptologi. Însă răspunsul se găseşte la sumerieni: lui Dumuzi / Osiris i s-a permis să trăiască jumătate de an pe planeta natală, iar cealaltă jumătate pe Pământ. O poveste asemănătoare întâlnim şi la vechii greci unde Persefona, zeiţa lumii subterane, trăia jumătate de an pe Pământ, alături de mama ei, şi jumătate de an în lumea de jos, alături de soţul ei, Hades. Fără îndoială, grecii au preluat mitul lui Osiris / Dumuzi şi l-au atribuit nu zeului lumii inferioare, Hades, ci soţiei acestuia, Persefona.

Iertat parțial de pedeapsă, Enki și-a pus în aplicare partea a doua a planului său.


14. Primii zei


De ce nu putem vorbi despre un «frate extraterestru»? Ar fi o parte a creaţiei.” – Jose Gabriel Funes, astronomul şef al Vaticanului şi consilierul ştiinţific al Papei Benedict al XVI-lea

Pentru a afla cine erau primii zei care ne-au vizitat planeta, este necesar să aflăm întâi părerea celor care susţin că au intrat în contact cu entităţi extraterestre în timpurile noastre. Deoarece numărul lor este enorm, vom prezenta doar câteva exemple:

George Adamski susţinea că pe 20 noiembrie 1952 a întâlnit un ins cu înfăţişare omenească, înalt de circa 1,70 metri, cu păr blond care îi cădea pe umeri, îmbrăcat într-un costum maro de ski. Numele său era Orthon şi susţinea că a venit de pe Venus cu o misiune prietenească. Adamski a fost plimbat cu nava lui Orthon pe alte planete, unde a întâlnit mulţi umanoizi, pe care i-a numit „fraţii spaţiali”. O altă entitate cu care Adamski susţine că s-a întâlnit este Ashtar Sheran, comandantul unei armate de 10 sau 20 de milioane de fiinţă, dispunând de o uriaşă flotă „a păcii universale” de nave extraterestre, provenind din „Federaţia Liberă a Planetelor”. Ashtar era înalt de 2,10 metri, cu ochi albaştri, fruntea înaltă, bărbia proeminentă şi părul blond deschis căzându-i pe umeri.

În noaptea de 13 decembrie 1973, ziaristul şi pilotul de curse Claude Vorilhon (ce şi-a schimbat ulterior numele în Rael, întemeind secta raelienilor) a fost invitat într-o navă de un omuleţ. Acolo a întâlnit fiinţe dotate cu raţiune superioară, numite Elohim, care l-au invitat să fie ambasadorul lor printre pământeni.

Frank Stranges spunea că s-a întâlnit în clădirea Pentagonului cu venusianul Val Thorn. Deşi înfăţişarea acestuia era perfect umană, mâinile sale erau moi, ca şi cum n-ar fi fost din carne şi oase, iar degetele sale erau netede, fără amprente. Acelaşi personaj a fost menţionat şi de ofiţerul Harley Andrew Byrd, care spunea că, în martie 1957, în zona oraşului Alexandria (din statul american Virginia), Val Thorn a aterizat lângă maşina a doi poliţişti, rugându-i să îl ducă la Pentagon. Acolo a vorbit cu unul dintre locţiitorii ministrului de război apoi, timp de două ore, cu vicepreşedintele Statelor Unite de atunci, Richard Nixon. După aceea a fost găzduit într-o încăpere din Pentagon până pe 16 martie 1960, când s-a întors pe Venus.

Pe 5 noiembrie 1975, în Snowflake, lângă Heber (statul american Arizona), muncitorul forestier Travis Walton a fost dus la bordul unei nave şi examinat de două tipuri de creaturi: nişte omuleţi cenuşii cu capetele mari şi ochi imenşi, dar şi de nişte indivizi blonzi, cu aparenţă umană, foarte înalţi şi atletici.

Pe 18 martie 1978, în jurul orei 21:20, Bill Hermann a fost răpit de un OZN. În navă a observat doi omuleţi identici, înalţi de 1,35-1,50 metri, cu trăsături orientale ale feţei, complet lipsiţi de păr, cu pielea neobişnuit de albă, cu ochi de pisică, aproape de două ori mai mari decât ai oamenilor. Aceştia i-au spus că fac parte dintr-o reţea ce ne ţine de mult timp sub observaţie.

În 1951, George Van Tassel a stabilit prin chaneling un contact cu Ashtar (despre care vorbea şi Adamski), presupus comandant al unei staţii spaţiale, controlate de Consiliul Celor Şapte Lumini de pe planeta Shanchea. După scurt timp, Van Tassel a stabilit contacte telepatice şi cu alte entităţi extraterestre, precum Zoltan sau Desca. El mai pretinde că la un moment dat a fost luat la bordul unei nave de un extraterestru pe nume Solganda.

În 1932, pictorul de firme american Howard Menger a văzut într-o pădure, pe marginea unui pârâu, o tânără frumoasă, cu părul lung şi blond, îmbrăcată într-un costum de ski, translucid. În iunie 1946, Menger a fost dus în spaţiu de aceeaşi blondă şi de doi bărbaţi bine făcuţi.

Într-o noapte de iulie 1952, în zona deşertului Mojave din California, mecanicul de întreţinere Truman Bethurum a fost invitat într-o navă de opt sau zece omuleţi înalţi de 1,40-1,50 metri. Acolo a întâlnit-o pe şefa expediţiei, Aura Rhanes, o femeie superbă.

Mecanicul de aviaţie Orfeo Angelucci, lua în mod constant legătura cu entităţi extraterestre, pe care le numea „fraţi spaţiali”, la fel ca George Adamski şi Reinhold Schmidt. În ianuarie 1953, Angelucci a fost transportat spiritual pe o altă planetă, unde a întâlnit o frumoasă extraterestră, numită Lyra, şi pe prietenul acesteia, Orion.

Fermierul elveţian Eduard Meier susţine că pe 28 ianuarie 1975 s-a întâlnit cu extratereştri din roiul stelar al Pleiadelor. Una dintre ei este blonda Semjase, de o frumuseţe tulburătoare, în ciuda vârstei de 400 de ani.

Taximetristul londonez George King a fost anunţat mental într-o noapte de mai 1954 că va deveni purtătorul de cuvânt al unui „Parlament Interplanetar”. Mesajul era venit de la „frăţia cosmică a stăpânilor spaţiului”. Unul dintre aceşti „fraţi cosmici” era Stăpânul Aetherius, un venusian bătrân de trei mii de ani.

Betty Andreasson-Luca spunea că într-o seară de octombrie 1978 s-a dedublat după ce a auzit un vâjâit deasupra acoperişului casei sale. A văzut o mulţime de omuleţi trebăluind în jurul a trei mese pe care erau trei persoane acoperite cu cearşafuri. În iulie 1986 a apărut lângă ea un omuleţ cenuşiu, îmbrăcat într-un costum tip salopetă. Acesta a manevrat nişte dispozitive ciudate iar ea s-a dedublat. Ea a observat şi entităţi înalte de 2,10-2,20 metri, cu plete albe sau blonde căzându-le pe umeri, cu robe albe până la pământ, ce păreau să aibă o anumită autoritate asupra celor mici şi cenuşii, când cele două tipuri erau văzute împreună.

Într-o noapte din 1986, scriitorul Whitley Strieber s-a trezit dus de mâini de două făpturi mărunte până într-o cameră plină de apariţii aproape translucide, cu înfăţişare de cadavre.

Psihiatra Edith Fiore expune în Cartea Encounters cazul pacientei sale, Sherry, care a fost răpită şi dusă în interiorul unei nave, unde a fost operată de cancer de nişte omuleţi.

Sociologul şi profesorul de politologie la o universitate din Atlanta (Georgia), Courtney Brown, a efectuat mai multe şedinţe de clarviziune. Astfel a aflat că principala rasă căreia i s-a încredinţat misiunea de a ne supraveghea este cea a omuleţilor cenuşii, înalţi de circa 1,30 metri, fără păr, cu ochii mari şi hipnotici. În mai multe rânduri, Brown s-a văzut transpus într-un tărâm îndepărtat, într-o clădire imensă, metalizată, în formă de turn. I s-a dat de înţeles că se află la sediul Federaţiei Galactice, un organism care uneşte foarte multe civilizaţii din galaxia noastră. A observat acolo o mulţime de fiinţe umanoide, cu pielea deschisă, capul chel, îmbrăcate în cămăşi lungi şi pelerine albe. A fost condus la un personaj de vază, cu statură impunătoare şi înfăţişare de Buddha.

În 1968, Whitley Strieber a fost răpit şi dus într-un mare deşert, într-o clădire foarte veche, unde a văzut doi indivizi cu ochi negri, imenşi şi migdalaţi.

Pe 2 octombrie 1984, la ora 23:45, Karen L. Din Norvegia a văzut intrând în camera ei trei entităţi cu înfăţişare umană, înalte de peste 1,80 metri, îmbrăcate în salopete argintii mulate pe corp.Au urmat mai multe contacte prin dicteu automat şi călătorii astrale. Una dintre entităţile pe care le-a întâlnit în aceste călătorii se numea Tzador.

Fiul de patru ani al lui David Paladin spunea că un individ înalt, pe nume Itan, îmbrăcat într-o salopetă albă, l-a răpit cu un OZN. Acolo erau mai muţi prieteni spaţiali ce făceau parte din Confederaţia Kantariană, fiinţe ce purtau de grijă speciei omeneşti din vremuri imemoriale.

Ida Kannenberg considera că în mintea ei se instalase o prezenţă care răspundea la numele Hweig. Acesta s-a prezentat ca trimis din partea stăpânilor OZN-urilor. A recunoscut că preferă să rămână invizibili pentru a nu ne înspăimânta.

Pe 4 iulie 1989, în Hidropark-ul din Kiev, aflat pe o insulă a Niprului, pensionara Vera Prokofievna, inginera Alexandra Stepanovna şi fiica de şase ani a acesteia au întâlnit trei indivizi înalţi şi blonzi. Aceştia le-au spus femeilor că sunt extratereştri, că misiunea lor este să ia oameni de pe Pământ, pentru a-i duce pe planeta lor, şi că acum ar dori să le ia pe ele. Cum femeile, îngrozite, au declarat că vor să rămână cu familiile lor, cei trei au răspuns că vor alege pe altcineva, apoi au urcat într-un OZN şi au plecat.

Între 12 şi 17 iunie 1992, la Massachusetts Institute of Technology (M.I.T.), una dintre cele mai faimoase universităţi politehnice din lume, a fost organizată Conferinţa pentru studiul răpirilor efectuate de OZN-uri. Cei doi preşedinţi ai conferinţei au fost profesorul David E. Pritcard, specialist în fizică atomică şi moleculară, laureat al unor prestigioase premii internaţionale, fizician la M.I.T. din 1968, şi profesorul John E. Mack, profesor de psihiatrie de 20 de ani la Harvard Medical School din Cambridge şi fost director al secţiei de psihiatrie a spitalului aceleiaşi universităţi. La conferinţă au participat şi Thomas Bullard, preofesorul David Jacobs, Budd Hopkins, Jenny Randles, John S. Carpenter şi alţi investigatori de prestigiu ai fenomenului OZN. Cercetătorii participanţi au studiat aproximativ două mii de cazuri, examinate cu rigoare. În rapoartele anexate, majoritatea victimelor afirmau că au fost răpite de OZN-uri şi examinate apoi de nişte creaturi cenuţii, înalte de 1-1,3 metri, cu membre subţiri, cu însuşiri telepatice, cu cranii enorme şi ochi negri, imenşi. Destul de des se semnalează totuşi şi vizitatori înalţi, cu plete blonde sau albe, cu robe albe, lungi şi strălucitoare. Ei apar câte doi, trei sau patru, încadrându-l pe cel răpit.

Majoritatea celor răpiţi sau contactaţi susţin că este vorba despre două tipuri de entităţi: cei mici, cenuşii, cu capetele şi ochii mari şi cei înalţi, albi, cu părul lung şi blond sau alb. După cum se observă din miile de declaraţii, de multe ori cele două rase sunt văzute împreună, ceea ce ne duce la ideea unei colaborări între ele. Deşi sunt cei mai des întâlniţi, cei mici şi gri par a fi subordonaţi celor înalţi şi blonzi. Prin urmare, dacă blonzii sunt adevăraţii conducători, ne vom ocupa de ei, urmând ca despre cenuşii să vorbim mai târziu. Se observă din descrierile de mai sus o legătură a extratereştrilor de astăzi cu folclorul, religia sau mitologia trecutului. Ashtar, cu care George Van Tassel susţine că a intrat în contact, are acelaşi nume cu zeul luceafărului de dimineaţă în mitologia vest-semitică. La etiopienii precreştini, Ashtar era zeul cerului. Numele se pare că a fost împrumutat pe filieră arabă de la zeiţa mesopotamiană Iştar. Blonda Semjase, despre care vorbeşte Eduard Meier, are un nume asemănător cu căpetenia îngerilor veghetori din Cartea lui Enoh, Samyaza sau Semjaza. Numele pe care şi-l atribuie extratereştrii lui Rael, Elohim, este numele dumnezeului biblic din cartea Genezei. Stăpânul Aetherius al lui George King poartă numele lui Aether, zeul spaţiului, al aerului superior, la grecii antici. Truman Bethurum declara că s-a întâlnit cu o extraterestră numită Aura Rhanes. În galică, Aerach Reann înseamnă aproximativ „trupul ceresc al aerului”. George Adamski spunea că s-a întâlnit cu o entitate numită Fircon. Fir Conn era numele unui rege care a domnit în Ţara Galilor în secolul al şaptelea, numele său fiind format din cuvintele galice fir („bărbat”) şi kon („cap”). Numele lui Tzador, despre care vorbea Karen L., seamănă cu Tzadok sau Zadok, primul Mare Preot din templul lui Solomon.

Cercetând trecutul aflăm că, pentru aborigenii din Australia, primii zei erau numiţi Wandjina sau Wondjina. Aztecii îi numeau Tezcatlipoca şi erau fiii zeului creator Ometeotl. În hinduism erau Adytia, copiii lui Kasyapa, cel care a mai creat oamenii, demonii Asura, îngerii Deva şi şerpii Naga. Pentru chinezi, primii suverani au fost Fuxi, Nuwa şi Shennong, copiii primilor zei (cei născuţi din yin şi yang). În Japonia, Amaterasu Omikami şi Susano-o, primii conducători ai lumii, erau copiii zeilor primordiali Izanami şi Izanagi. Tot doi fraţi, Mawu şi Lisa, copiii creatorului Nana-Buluku, se găsesc în mitul creaţiei la populaţia fon din Benin. Pentru etnia mambara din Mali, spiritele creatoare ale omului, Faro, Teliko şi Pemba, s-au născut din sunetul Yo, creatorul Universului. Să nu uităm şi de cele două familii de zei din mitologia scandinavilor, Æsir şi Vanir, descendente ale uriaşilor născuţi din haos. Vechiul Testament îi numeşte pe primii vizitatori Elohim. Dacă El, ca substantiv comun (spre deosebire de substantivul propriu El, care desemnează zeitatea supremă din Canaan), înseamnă în ebraică „zeu suprem” iar ohim provine din rădăcina ihim („copii”), Elohim reprezintă copiii zeului suprem. Şi alte popoare considerau că primii vizitatori ai planetei noastre erau urmaşii zeilor conducători. Grecii îi numeau Titani, fiind copiii lui Ouranos (cerul, primul conducător al Universului) şi ai soţiei sale, Geea (Pământul). La egipteni, primii conducători ai Pământului au fost Osiris, Isis, Seth şi Nephtys, copiii zeilor Geb (Pământul) şi Nut (cerul). În unele mituri, Osiris, primul faraon, era fiul zeului suprem Ra (iar Seth al lui Geb). Sumerienii, babilonienii, asirienii şi akkadienii îi numeau Anunnaki, despre care se spunea că sunt copiii zeului Anu (zeul suprem, ce simboliza cerul) şi ai zeiţei Ki (personificarea Pământului). Unii cercetători au tradus cuvântul anunnaki prin „cei care au coborât din cer pe Pământ”, însă această traducere este greşită. Sumerienii, babilonienii, asirienii şi akkadienii considerau că zeii erau împărţiţi în două grupuri: anunnaki şi igigi. Ambele grupuri erau coborâte din cer pe Pământ, aşa că nu avea sens să se numească doar un grup „cei care au coborât din cer pe Pământ”. Anunnaki erau zeii cei mari, nobilii, copiii lui Anu şi Ki. Igigi erau servitorii acestora, zeii mai mici. Prin urmare, pentru a se face o diferenţiere clară între cele două grupuri de zei care au coborât din cer pe Pământ, zeii cei mari au fost numiţi Anunnaki, care înseamnă „copiii lui Anu şi Ki” sau „copiii cerului şi ai Pământului”. Aşa cum, de altfel, erau consideraţi de către toate celelalte popoare. Aşadar, primii vizitatori ai planetei noastre erau consideraţi de către strămoşii noştri copiii zeilor supremi ce personificau adeseori cerul şi Pământul.

O întrebare cu care nu îşi bat capetele cei mai mulţi cercetători ai fenomenului OZN, ca Zecharia Sitchin sau Erich Von Daniken, este dacă aceşti „zei” sunt fiinţe pur spirituale sau materiale. În cartea Abduction: Encounters with Aliens din 1994, profesorul John Mack descrie cazul unui pacient, numit convenţional Peter, pe care răpitorii săi l-au asigurat că, în esenţa lor, sunt spirite fără formă. O altă pacientă, Sara, şi-a amintit sub hipnoză că a întâlnit fiinţe de lumină dar şi entităţi mici, întunecate, care bolboroseau iar Dave spunea, tot sub hipnoză, că a fost însoţit de-a lungul vieţilor trecute de o fiinţă extraterestră de esenţă spirituală, pe nume Velia. Un al patrulea subiect hipnotizat de profesorul Mack spunea că extratereştrii i-au spus că ei nu sunt ca noi, nu au formă, iar noi i-am putea considera fără viaţă. Sociologul şi profesorul Courtney Brown a ajuns la concluzia că acea Federaţie Galactică despre care îi vorbeau entităţile cu care a intrat în legătură constituie înainte de toate o organizaţie a unei lumi invizibile, eterice, transcendente. O făptură din acea lumea chiar i-a spus că „fiinţele fizice nu ar fi în stare să coordoneze galaxia”. Încă din 1950, ocultistul N. Meadne Layne din California opina că OZN-urile şi ocupanţii lor nu vin de pe alte planete, ci dintr-o altă stare a realităţii care ne înconjoară din toate părţile, deşi este invizibilă. Dr. Edith Fiore scria în cartea Encounters că „extratereştrii se pot încorpora, temporar sau permanent”. Scriitorul Philip K. Dick declara că, la un moment dat, a fost luat în posesie de „o formă de viaţă ionizată, atmosferică, electrică, în stare să călătorească prin timp şi spaţiu după dorinţă”. Cyril Henry Hoskins, cunoscut sub pseudonimul Lobsang I, povestea în cartea As It Was că, într-o realitate paralelă, există nişte fiinţe care veghează asupra evoluţiei omenirii şi care poartă numele „Grădinarii Pământului”. Raymond Fowler afirma că OZN-urile „vin de acolo unde noi vom merge după moarte”.

Chiar dacă nu negăm existenţa fiinţelor pur spirituale, extratereştrii de astăzi sau „zeii” din vechime nu fac parte din această categorie. Aceştia interacţionează cu mediul înconjurător, cu oamenii, fac sex şi experimente genetice, mănâncă, beau, folosesc în lupte arme (unele extrem de distrugătoare, de tipul bombelor atomice) şi se deplasează cu felurite maşinării. Iar toate astea demonstrează fără doar şi poate că au corpuri materiale. Entităţile spirituale nu au nevoie de maşinării, arme sau sex. Cum reuşesc să creeze iluzia că nu ar fi de natură materială? Cu ajutorul tehnologiei. Într-o scrisoare din 12 iulie 1988, aderesată lui Ray Fowler, Betty Andreasson-Luca a reprodus câteva informaţii primite de la „vizitatori”. Când i-a întrebat cum de pot trece prin uşi şi pereţi, aceştia i-au răspuns că profită de dualitatea undă-particulă şi de anumite proprietăţi ale mecanicii cuantice. Trecerea printr-un obiect aparent solid se poate face „prin controlul nivelurilor de vibraţie; e o operaţie foarte simplă; aceste structuri sunt foarte laxe”. La fel i s-a explicat modelitatea prin care ei pot deveni invizibili. Metoda include un control al văzului şi auzului martorilor dar şi o subtilă anihilare a energiilor disipate cu această ocazie, prin suprapunerea unei unde complementare. Contactata Ruth Montgomery declara că „ghizii spirituali” i-au explicat că abilităţile lor nu se bazează pe altceva decât pe cunoaşterea unor legi ale Universului pe care noi, oamenii, încă nu am apucat să le descifrăm pe deplin. Acestea le permit, de exemplu, să dezintegreze şi să reasambleze corpuri solide, după dorinţă. Iar Jean Sider scria în cartea Ovnis: Les Secret des Aliens (1998) că „vizitatorii sunt capabili, graţie mijloacelor tehnologice superputernice de care dispun, să creeze orice tip de iluzie în spiritul celor răpiţi”. De asemenea, ei „pot penetra orice materie, oarecum în maniera în care o fac undele electromagnetice”. Prin urmare, tehnologia este cea care îi ajută să pară fiinţe pur spirituale sau să creeze „magie” în ochii strămoşilor noştri.

După ce am stabilit că „zeii” au corpuri, ca şi noi (lucru esenţial pentru supravieţuirea într-o lume materială, tridimensională), apare următoarea întrebare: cum arată ei? Din mărturiile celor care susţin că au intrat în contact cu extratereştrii reiese că sunt umanoizi. Chiar dacă nu identici cu oamenii, sunt foarte asemănători, existând mici diferenţe. Pentru antici, în general zeii arătau ca oamenii. Deşi unii aveau uneori mai multe braţe sau capete de animale, aspectul fizic era asemănător cu al nostru. Chiar şi Biblia ne spune că omul a fost creat după chipul şi asemănarea zeilor Elohim, expresie din care reiese că suntem asemănători cu ei, dacă nu chiar identici.

Dacă extratereştrii de astăzi sunt înalţi, cu ochii albaştri şi părul lung şi blond sau alb, zeii din trecut arătau diferit? Spre surprinderea unora, răspunsul este nu. Peste tot în lume, zeii erau de statură uriaşă. Cel puţin primii zei. Un exemplu în acest sens este basorelieful descoperit în oraşul sumerian Sippar, vechi de peste 5.500 de ani, care înfăţişează trei oameni în faţa zeului uriaş Şamaş. La greci, titanii erau uriaşi. La fel şi fraţii lor, giganţii. Osiris al egiptenilor era înalt de aproape cinci metri. Conducătorul panteonului roman, Jupiter, era numit Optimus Maximus, adică „cel mai mare” sau „cel mai înalt”. Epitetele „măria sa” sau „înălţimea sa”, aplicat regilor şi împăraţilor, consideraţi urmaşi ai zeilor, era iniţial folosit pentru zei, indicând statura uriaşă a acestora.

Culoarea pielii zeilor era aproape întotdeauna albă. Aşa sunt reprezentaţi în picturi sau descrişi în legende. Există totuşi unele excepţii. La egipteni, Osiris era verde sau negru, Seth era roşu, Ra era galben, Amon era albastru iar Sobek era verde. Unii zei indieni sunt de asemenea roşii sau negri. Însă aceste culori nu reprezintă culoarea pielii zeilor, ci elementele pe care aceştia le reprezintă. Roşul este culoarea focului, albastrul e culoarea apei sau a cerului, galbenul este a soarelui, verdele al vegetaţiei, etc. Majoritatea miturilor spun că semizeii, copiii zeilor cu pământenii, aveau pielea de culoare albă. Un exemplu în acest sens este povestea naşterii lui Noe, descrisă în Cartea lui Enoh. Deoarece Noe avea pielea albă (spre deosebire de restul oamenilor), tatăl său a crezut că este fiul unui înger. Prin urmare, dacă orice copil al zeilor avea pielea albă, indiferent dacă părintele său muritor era mulatru sau negru, putem deduce cu uşurinţă că zeul, cel care a dat gena predominantă, avea pielea de culoare albă. Să nu uităm de Hitler, pentru care rasa albă era cea superioară, fiind rasa zeilor antici.

Din desenele pe tăbliţe ale sumerienilor nu ne putem da seama de culoarea părului zeilor, dar o putem deduce. Primii oameni erau numiţi „capetele negre”, o aluzie la culoarea părului lor. Această exprimare indică o comparaţie cu altcineva. Cum singurele fiinţe din acele vremuri erau oamenii şi zeii, înseamnă că se făcea comparaţia între ei. Dacă şi zeii ar fi fost bruneţi, ca şi oamenii, nu ar fi avut sens să fie numiţi doar oamenii „capetele negre”. Însă acest lucru denotă faptul că zeii aveau o culoare a părului diferită de cea a oamenilor, cel mai probabil total opusă, adică blond sau alb. Blonzi cu părul lung erau zeii scandinavici. Dumnezeul pe care l-au văzut Enoh şi Iezechiel avea părul lung şi alb. Zeus la greci sau Jupiter la romani erau, de asemenea, reprezentaţi cu părul lung şi alb. Quetzalcoatl în Mezoamerica era blond, cu pielea albă. Indiferent de civilizaţia care îi menţionează, zeii aveau aproape întotdeauna părul lung, până la umeri. Bineînţeles că există şi excepţii: unii dintre zei, foarte puţini, aveau părul scurt iar unul sumerian, Nergal, era chel. O diferenţă dintre cei de azi şi cei din trecut este că majoritatea celor din trecut aveau bărbi, aşa cum sunt descrişi de mesopotamieni, scandinavi, egipteni şi alte popoare, pe când cei de astăzi nu. Există o explicaţie şi pentru acest lucru. Deoarece barba indică vârsta înaintată, bărboşii zei erau cei bătrâni, adică primii care au venit pe Terra. Cei ce au venit mai târziu, fiind mai tineri, nu au mai fost reprezentaţi cu bărbi. La fel se poate explica şi absenţa bărbilor la extratereştrii din timpurile noastre: ei nu sunt zeii cei bătrâni, de la începutul istoriei, ci urmaşi ai acelora.

Pe lângă statura înaltă, pielea albă, ochii albaştri şi părul lung, zeii mai aveau o caracteristică fizică predominantă: frumuseţea fizică. Blonda lui Howard Menger, Aura Rhanes a lui Truman Bethurum, Lyra a lui Orfeo Angelucci sau Semjase a lui Eduard Meier au fost descrise ca fiind superbe. În creştinism, iudaism şi islamism, îngerii sunt creaturi perfecte din punct de vedere fizic, de o frumuseţe incredibilă. Lucifer în creştinism era considerat cel mai frumos dintre îngeri. În Cartea egipteană a morţilor, unul dintre epitetele lui Osiris este „cel frumos” iar Ptah mai era numit „cel frumos la chip”. Afrodita la greci, Hathor la egipteni, Inanna la sumerieni, Iştar la babilonieni, Freya la scandinavi şi, în general, toate zeiţele iubirii erau de o frumuseţe răpitoare. Într-o legendă grecească, tânărul Paris a trebuit să aleagă cea mai frumoasă zeiţă dintre Afrodita, Hera şi Athena. Fiindu-i greu să stabilească o câştigătoare după criterii fizice, deoarece toate trei erau incredibil de frumoase, tânărul a ales în funcţie de darurile pe care i le-au oferit. Dumuzi la sumerieni sau Tammuz la babilonieni era imaginat ca un tânăr frumos la chip, asemeni grecului Adonis. Printre numeroasele epitete ale indianului Krşna se numără şi Shyamasundara, adică „frumosul întunecat”. Apollo al grecilor şi al romanilor era atât de frumos, încât a făcut numeroase cuceriri atât în rândul femeilor, cât şi în cel al bărbaţilor. Ares, numit Marte de către romani, era înalt şi frumos. Zeii grecilor (şi nu doar ei) îşi alegeau soţiile după frumuseţe. Astfel, Zeus a ales-o pe Hera, cea mai tânără şi mai frumoasă dintre surorile lui, iar Hades pe Persephone, frumoasa sa nepoată. Poetul naţional al românilor, Mihai Eminescu, în poezia Luceafărul prezintă o entitate, numită Hyperion, „cu păr de aur moale” (adică blond), coborâtă din cer pentru a se împreuna cu o muritoare. Aleasa, pe nume Cătălina, era impresionată de frumuseţea acestuia: „o, eşti frumos, cum numa-n vis un înger se arată”. Merită remarcat şi faptul că Hyperion era numele unuia dintre titanii grecilor, primii zei de pe Pământ. Nu în ultimul rând, amintim de episodul biblic despe distrugerea Sodomei în care doi îngeri au trezit apetitul sexual al locuitorilor acelui oraş. Fără îndoială, acest lucru s-a întâmplat din cauza frumuseţii fizice a celor doi. De altfel, îngerii sunt prezentaţi în creştinism, islamism şi iudaism ca fiinţe foarte frumoase.

După ce am aflat că primii zei care au aterizat pe planeta noastră erau umanoizi, înalţi, frumoşi, cu părul lung şi blond, trebuie să aflăm de unde şi de ce au venit pe planeta noastră.


%d bloggers like this: